Scena imensă pe care vom vedea acţionând în esenţă unul şi acelaşi actor — considerat din punct de vedere etnografic, naţional, ba chiar statal, şi al tradiţiei milenare a sistemelor de limbă, de scriere şi, cu un cuvânt generic, de obiceiuri şi de „civilizaţie“ — această scenă geografică are vastitatea, şi astăzi conţine aceeaşi populaţie, a întregii Europe, cu nenumăratele şi schimbătoarele ei popoare, state şi „culturi“: în cifre brute zece milioane de kilometri pătraţi şi şase sute de milioane de oameni; o cincisprezecime din suprafaţa uscatului planetei, o zecime din pământurile efectiv locuibile, mai mult de o cincime din întreaga umanitate.
Forma teritoriului istoric al chinezilor este cu totul diferită de cea accidentată şi fragmentată a capricioasei Europe; pentru a ne opri la o descriere care, ca de obicei, nu are pretenţii, o alegem pe cea a unei uriaşe pâini rotunde bine umflate. Latura dreaptă a pântecelui, care are curba abdomenului unei fabuloase mame fecunde, sau, mai bine zis, latura sa inferioară şi cea dreaptă, pentru cine priveşte o hartă cu orientarea clasică, sunt scăldate de marea dătătoare de viaţă, nu chiar de ameninţătorul Ocean Pacific, ci de o providenţială şi bogată serie de mări mediteraneene dincolo de care un lanţ de pământuri frământate, din Indonezia până în Japonia, face ca vânturile ciclonice să ajungă pe marea câmpie chineză încă calde, dar nu şi devastatoare.
Dinspre laturile opuse, de Vest şi de Nord, ţara centrală plană este înconjurată de pământuri continentale mai înalte, muntoase, urcând până la vârfurile Himalayei, şi peste tot accidentate şi parţial deşertice, traseu natural al unei bariere de protecţie nu doar împotriva vânturilor reci, ci şi a altor comunităţi umane care se vor ivi neîncetat la graniţele ei.
Marea depresiune, astăzi cultivată şi intens populată de numeroase şi vaste oraşe de origine milenară, era, înainte de apariţia omului, în mod evident, o imensă mare interioară, care a fost umplută de aluviunile masivului central asiatic erodat de intemperii şi de cataclisme telurice. Persistă şi astăzi pe harta geografică principalii autori ai transformării nivelatoare a reliefului terestru, cele două mari fluvii, mai la sud Fluviul Albastru, Yang-tze kiang, mai la miazănoapte Fluviul Galben, Hoang-ho, numite după culoarea apelor lor. Apele primului, care lasă repede în urmă munţii din Vestul indian şi curg printre câmpiile pe care le-au format, sunt limpezi de-a lungul a mii de mile ale cursului său mijlociu şi inferior; apele celui de-al doilea, care porneşte de asemenea din Occident, din acelaşi pântec muntos, şi se îndreaptă spre marea din Orient, sunt mai tulburi (la fel ca pentru flavus — blondul Tibru al romanilor, o altă albie a unor civilizaţii istorice), şi pentru că fluviul, printr-o enormă buclă dreptunghiulară, trece razant pe la baza munţilor din inaccesibila Mongolie, pentru ca apoi să se întoarcă în câmpia chineză şi să ajungă în închisa Mare Galbenă, în timp ce o mie de kilometri mai la sud, cu un parcurs aproximativ paralel, Fluviul Albastru se varsă în mult mai deschisa Mare a Chinei.
Fluviile cu bazin hidrografic mare, şi mai ales cele care se varsă în mări mediteraneene (Pad, Tibru, Arno, Nil, Tigru şi Eufrat, Mississippi etc.), clădesc mecanic mai întâi câmpii fertile, apoi comunităţi umane dense şi „civilizaţii istorice“, în care exigenţele şi dificultăţile vieţii productive forţează specia umană la cucerirea unor mijloace tehnice care ajung să regularizeze fluviile şi le utilizează funcţia fecundatoare, stăvilind efectele de devastare şi de transformare în mlaştină a pământului cultivabil. Istoria rasei chineze, care se consideră autohtonă, şi nu coborâtă din regiunile muntoase şi aride pentru a ocupa câmpia fertilă, stă în amenajarea celor două imense fluvii care, în furiile lor, au distrus de o mie de ori mase incalculabile de forţe de producţie şi de umanitate vie, compensate ulterior de aportul chimic extrem de intens al aluviunilor, transportate de eroziunea ţinuturilor înalte şi lăsate pe câmpii de apele în retragere. Poporul chinez a fost printre primele, ba chiar am putea spune primul, care a lăsat o tradiţie organizată şi deci scrisă, iar înseşi miturile sale originare prin elocvenţa lor relevă şi astăzi opera imensă a milioane de oameni mărunţi care au ştiut, prin acţiunea lor incontestabil asociată pe întinderi imense, să asaneze mlaştinile, să regularizeze fluviile, să ridice la niveluri înalte cultivarea pământurilor salvate şi asanate, şi folosirea căilor navigabile până la mare.
Textele istorice chineze, precum şi interpretarea lor de către istoricii europeni, ne fac să mergem mult înapoi în timp, prezentând cursul evenimentelor ca o serie de „dinastii“ care se succedau şi de lupte gigantice purtate de acestea pentru a-şi împărţi teritoriul, pentru a-l reunifica în valuri succesive şi pentru a-l recuceri după invaziile neîncetate din partea unor popoare şi armate de altă rasă. Şi în istoria altor popoare este dificil să reconstitui funcţiile maselor şi organizarea societăţii primitive pornind de la aceste serii de nume ridicate la rang de simboluri. Este notabil că, în timp ce pentru Roma seria porneşte de la 753 înainte de Hristos, se poate începe o serie de dinastii chinezeşti, cu siguranţă nu mai legendară decât cea cu Romulus şi Numa Pompilius, de la 2697 la 2205, în timp ce din 2205 până în 222 se succed „trei dinastii“ Hsia, Shang şi Chou, pe deplin istorice.
Nu putem urma această cale a expunerii, dar vrem doar să stabilim că, oricât de vechi ar fi timpurile, cea monarhică nu a fost prima formă de organizare socială a rasei chineze.
Regilor şi împăraţilor din prima dinastie mitică, textele străvechi le atribuie „invenţia“ însămânţării terenurilor, a aratului lor şi, prin urmare, a producţiei agrare stabile şi cultivate, a îndiguirii fluviilor şi deci a asanării hidraulice, şi aşa mai departe.
Ce ne spun aceste prime referiri ale istoriei convenţionale despre preistoria societăţii chineze? Ce forme sociale trebuie să desluşim acolo?
Evident, monarhia ereditară este o formă deja dezvoltată şi târzie, şi nu cu ea a început organizarea stabilă pe teritoriul deosebit de favorabil al comunităţilor primitive. Numele monarhilor, regilor, împăraţilor şi ipotetica lor descendenţă pe linie familială nu reprezintă decât suprastructura sub care epocile posterioare au prezentat tradiţiile unor forme mai vechi, în care s-a dezvoltat succesiv capacitatea productivă şi tehnologică a primilor oameni.
Prima problemă, în ordine cronologică, este aceea a stabilirii grupurilor umane rătăcitoare şi nomade, asemenea turmelor de animale, în aşezări stabile, iar vechimea seriilor dinastice convenţionale exprimă cu certitudine faptul că în întreaga Asie, şi deci probabil în întreaga lume, cel puţin în ceea ce priveşte rasele şi civilizaţiile care nu au dispărut aproape fără urmă, văile Fluviului Albastru şi ale Fluviului Galben au fost primele care au găzduit forme de organizare cu aşezare stabilă pentru o lungă perioadă de timp, precedând chiar şi valea fluviilor mesopotamiene şi cea a Nilului, a Iordanului şi aşa mai departe.
Prima formă de agregare umană care se reproduce cu o anumită continuitate şi siguranţă, apărându-se de adversităţile mediului care tind să o disperseze şi să o stingă, este hoarda rătăcitoare, care duce cu ea, în mutările sale din aşezare în aşezare, mamele, copiii şi tot avutul ei extrem de limitat. Mijloacele de subzistenţă în această formă sunt elementare: vânătoarea în primul rând, şi pescuitul, şi culegerea fructelor spontane ale vegetaţiei, care, în absenţa oricărei cultivări a plantelor, se epuizează rapid chiar şi în cicluri mai scurte decât cel sezonier, la fel ca şi fauna terestră şi peştele din râuri sau lacuri, explicând astfel imperativul necesităţii ca grupul uman să-şi strângă corturile şi să se mute frecvent într-o zonă virgină şi neexploatată. Însăşi constituirea de rezerve din produse vegetale şi animale este o funcţie ulterioară unei minime ancorări de sol, după cum o fază relativ evoluată este şi, odată cu capturarea şi subjugarea primelor animale domestice, descoperirea carelor de transport în care pot fi deplasaţi nu doar membrii slabi ai hoardei, ci şi o anumită rezervă, care constă nu doar din unelte, ci şi din provizii alimentare conservate prin metode rudimentare. Turma constituie apoi adevărata rezervă de hrană a hoardei nomade.
Distincţia care se poate face între fertila câmpie chineză şi Asia înconjurătoare (care curând va fi numită mai târziu de către poporul mai evoluat sălaş al „barbarilor“, folosind cuvântul pe care l-au utilizat şi semiţii, egiptenii, grecii şi romanii secole şi secole mai târziu) este că în prima existau triburi fixe care învăţaseră să cultive pământul, iar în cea de-a doua se va prelungi milenii de-a rândul rătăcirea unor hoarde incapabile să se stabilească şi care foarte curând se deplasează nu doar pentru a găsi un mediu natural mai prielnic, ci şi pentru a prăda proviziile şi echipamentele pe care populaţiile fixe le-au acumulat în aşezările lor rurale şi urbane, gata să fie consumate de cuceritor. Din vânător de animale, acesta a devenit deja şi vânător de oameni din alte triburi, nomade sau stabile, ba chiar războinic, cu o organizare şi o pregătire adecvată — în timp ce poporul fix a trebuit la rândul său să organizeze, în forme istorice succesiv diferite, protecţia armată a stabilităţii sale în locul de reşedinţă şi de muncă.
Pare stabilit faptul că, în preistorie, centrul muntos al Asiei nu era atât de deşertic şi de arid ca în timpurile istorice, şi că se stabiliseră comunicaţii între naţiunile foarte îndepărtate cu o aşezare teritorială continuă din Orientul Îndepărtat chinez şi cele de pe ţărmurile Mediteranei. În schimb, în ultimele două milenii, hoardele instabile şi războinice din deşertul central şi-au alternat invaziile copleşitoare îndreptate împotriva popoarelor organizate şi evoluate din China şi din Occidentul european.
Asemenea unei succesiuni de maree umane şi de războaie, istoria oficială a Chinei oscilează între invazii şi eliberări, între împărţiri şi reunificări, ceea ce nu este de ajuns pentru a o rescrie ca pe o succesiune de moduri de producţie; se vede că acest lucru este încercat, dar slab realizat de către actualii „marxişti“ chinezi, cărora nu trebuie să li se reproşeze prea mult dacă, în timp ce ei învăţau de la europeni marea doctrină, atât de diferită de cea care a revenit chinezilor ca suprastructură a formelor lor istorice milenare, europenii înşişi au falsificat-o şi au distorsionat-o complet.
În concepţia marxistă (este suficient să o reamintim aici pe scurt), imensa Asie este mama formei comunismului primitiv, ale cărui ultime urme, cu precădere în India, mult mai mult decât în China, au putut fi constatate până astăzi, fie şi sub greutatea unor forme de clasă succesive şi foarte complexe. În comunismul primitiv, subiectul este clanul, tribul autosuficient şi care se autoreproduce. Poate exista formă comunistă în cazul tribului nomad sau al hoardei, şi atunci produsele vânătorii şi ale pescuitului, precum şi turma crescută, sunt comune, atât în ceea ce priveşte activitatea pe care o cer, cât şi pentru consum. Când va fi cazul să comentăm întreaga teorie a lui Marx despre ordinea marii serii, o observaţie remarcabilă va fi aceea că prima proprietate individual-familială care apare la nomazii sciţi este cea a carului tras de animale, locuinţa mobilă a acelei prime populaţii. În acest sens, proprietatea asupra casei este mai veche decât cea asupra pământului agricol şi, poate, se poate căuta un alt exemplu în „civilizaţia“ aşezărilor de tip terremare, sau a locuinţelor pe palafite (care credem că au trebuit să-şi facă apariţia în China, deşi ne lipsesc datele) ale unor popoare care s-au stabilit pe un teren totuşi mlăştinos şi, pentru o mare parte a ciclului sezonier, acoperit de metri de apă. Oricum, este o teoremă a marxismului că proprietatea personală, atât asupra locuinţei cât şi asupra pământului agricol, este un rezultat al evoluţiei istorice deja mature din punct de vedere tehnologic şi, deci, nu este un fapt şi un dat natural originar.
În cazul formei stabile tribale, unitatea nu este Hoarda care călătoreşte laolaltă, ci satul constituit dintr-un grup de locuinţe înconjurat de un teritoriu defrişat şi desţelenit suficient pentru consumul comunităţii săteşti, pământ neîmpărţit între persoane şi familii, ci lucrat în comun, cu depozitarea şi consumul în comun ale tuturor produselor. Regularizarea unor fluvii de mare debit şi lungime ne face să ne gândim la o organizare care reuneşte mai multe sate, determinate, într-o formă mai complexă, să colaboreze pentru conservarea surselor de viaţă necesare tuturor, şi aici tradiţia va începe să ne vorbească despre forme senioriale şi monarhice.
Ne putem gândi la un teritoriu atât de vast în raport cu prima populaţie umană, încă rarefiată, încât hoardele nomade puteau, chiar şi intersectându-se în călătoriile lor, să nu se lupte încă pentru controlul temporar al unei zone deosebit de atrăgătoare — iar satele stabile puteau colabora spontan, fără dispute privind limitele teritoriilor luate în cultură de fiecare.
Ocupându-ne de o populaţie umană bine stabilizată, forma de producţie în cadrul satului rural pierde prin evoluţie aspectul comunist integral, printr-o primă cale care nu este încă (Grundrisse al lui Marx) cea a unei diviziuni sociale în clase. Pământul este atribuit, printr-o împărţire mai întâi periodică, apoi, după o lungă evoluţie, fixă, membrilor activi ai tribului, care aplică pe propriul lot munca lor şi pe cea a membrilor apropiaţi ai familiei, şi alături de ei se bucură de recoltă. În această a doua formă, omul muncitor nu este separat de instrumentele de producţie, aşa cum se va întâmpla în lumea modernă. Pământul şi animalele, seminţele, îngrăşămintele şi uneltele sunt încă o „prelungire“ a persoanei umane, deşi nu prin nobilul mecanism al primului trib, în care nefiind încă individualizate nici măcar legăturile de rudenie, întregul om-trib — îndepărtat exemplu originar al omului-societate de mâine — are ca prelungire a sa, materială şi socială, întregul pământ şi toate instrumentele şi turmele aflate în proprietatea satului — în timp ce, în formele succesive, va acorda apoi posesia de fapt, temporară, asupra lor, membrilor săi.
Naşterea formei proprietăţii individuale libere, în care muncitorul pământului nu este un supus, nici sclav, nici şerb, a avut cu siguranţă o importanţă fundamentală în istoria Chinei, dar toate formele de asuprire şi de exploatare au chinuit mereu şi până astăzi această formă firavă şi hărţuită din toate părţile.
În Asia, înainte ca satul să îşi dezmembreze stăpânirea comună asupra pământului în lotizări personale, care să fie comparabile cu proprietatea quiritară a romanilor, formată şi apărată până la ultimul cetăţean de o organizare statală puternică, prezentă pretutindeni, apare o nouă formă caracteristică Indiei: aceea în care un mare şef teritorial sau senior, care, dispunând de o forţă armată, obligă satele agrare, care au deja în sânul lor suficientă producţie artizanală difuză, să devină tributarele sale mai întâi în produse, şi mult mai târziu în bani şi obiecte de valoare. Se formează astfel un sistem de mici principate pe care, din când în când, un şef mai puternic şi mai bine înarmat, cu ajutorul beneficiilor aduse de tributurile supuşilor, le supune şi le asociază în regate întinse.
Această formă asiatică tipică diferă de sclavia societăţilor clasice, aşa cum diferă de servitutea feudală din Evul Mediu european, dar se dezvoltă pe scară largă în aspecte sclavagiste şi aspecte feudale.
Marile întreprinderi statale ale potentaţilor asiatici, fie ca lucrări publice utile, fie ca mari monumente ale oraşelor capitale, sunt realizate de mase de prizonieri de război trimişi la muncă forţată şi deci transformaţi în sclavi. În aceste societăţi nu mai există de acum oameni liberi, iar forma comună a satului agrar tributar micului senior sau statului face ca ţăranul să nu fie liber, ci şerb.
Nu este un lucru uşor să urmărim pentru China lunga osmoză a tuturor acestor forme, nici să citim despre apariţia şi dispariţia lor în istoriile convenţionale. Dar a fost necesar, înainte de a trece la canavaua istorică brută, să anticipăm, în raport cu tratări mai extinse ale analizei marxiste a tuturor relaţiilor, o prezentare preliminară a acestora.
Această perioadă coincide în istoriile curente cu cea a celei de-a treia dinastii, „Chou“, care a domnit din 1122 până în 221 înainte de Hristos. Ea ar fi într-un anumit sens comparabilă cu feudalismul de tip germanic care a prevalat în Europa după căderea Imperiului Roman, în măsura în care puterea centrală era vagă şi slabă, în timp ce dominaţia provincială a nobililor era apăsătoare.
Perioada este caracterizată de o anarhie totală a puterilor şi de lupte neîncetate între puterile locale şi între familiile rivale; ea aminteşte perfect de cele din evul mediu european, când puterea împăratului era vagă şi îndepărtată, în timp ce marile monarhii unitare nu existau încă. Ultima parte a perioadei, care merge din 403 până în 221 înainte de Hristos, este numită cea a „Regatelor Combatante“, deoarece câteva dinastii principale care i-au supus pe principii minori îşi dispută, prin masacre continue, hegemonia asupra întregii ţări. Arta militară s-a dezvoltat mult odată cu introducerea cavaleriei şi utilizarea pe scară largă a trupelor de mercenari (o altă analogie cu Europa de secole şi secole mai târziu), iar metodele de luptă sunt nemiloase: suprimarea prizonierilor, exterminarea după jefuire a populaţiilor civile. În oraşe şi la sate, suferinţele acestora sunt nemaiauzite, fiind descrise de o literatură care trecea atunci prin una dintre epocile sale de aur (în aceleaşi secole în care elenismul dădea în Occident roadele sale cele mai înalte). Din aceste secole (VI şi V înainte de Hristos) sunt marii autori Confucius şi Lao-Tse, care, mai degrabă decât fondatori de religii, sunt fondatori de sisteme filozofice şi sociale ce conţin, cu accente diferite, critica nedreptăţilor sociale ale vremii, şi reprezintă veritabile suprastructuri ale reacţiei de clasă a ţărănimii şi a populaţiei de rând din oraşele meşteşugăreşti şi comerciale, aşa cum a fost creştinismul în Occident.
La Lao-Tse există doar un protest uman împotriva degenerărilor egoiste din societate şi invocarea întoarcerii la regimul naturii, la ceea ce era lăudat de poeţi ca o îndepărtată epocă de aur, şi care nu putea fi decât tradiţia formelor de producţie comuniste, astfel încât marele Lao poate fi comparat cu mult mai târziul Jean-Jacques Rousseau; şi trebuie amintit că Marx şi Engels văd în Contractul social un eseu al metodei dialectice, vrând să spună că Rousseau căuta în întoarcerea la trecut calea viitorului, aşa cum o face pe plan ştiinţific marxismul. Confucius, în schimb, care, eliminând din sistemul său toate cosmogoniile simbolice complexe, este un adevărat reformist şi reformator, vrea să iasă din anarhicul „bellum omnium contra omnes“ cu o autoritate restaurată fundamentată pe bunăstarea poporului, şi trasează un adevărat sistem de stat şi de moravuri sociale. Confucius nu vrea să se renunţe la beneficiile traiului civilizat, ale progresului şi culturii, şi cere o disciplină morală de sus, care să nu recurgă însă la violenţă, ci la metodele convingerii şi ale înţelepciunii.
Soluţia violentei crize din secolele al IV-lea şi al III-lea înainte de Hristos nu pare să fi venit din predicarea doctrinelor şi nici măcar, după cum spun istoriile curente, dintr-o ridicare a maselor, ci chiar din războiul însuşi, adică din unul dintre Regatele Combatante aflat într-o luptă disperată, care a ştiut să le învingă pe toate celelalte. A fost vorba despre familia dinastică Ts’in (sau Ch’in), de la care ţara a preluat de atunci înainte numele, şi care o continua pe cea mai veche dinastie, Chou. Aceasta condusese o mare migraţie a populaţiilor din centru înspre nord-est, unde dorise să respingă presiunea hoardelor de mongoli, indicaţi pe atunci cu nume care le amintesc pe cele ale hunilor cunoscuţi în Vest; toate rase care erupeau din masivul central asiatic şi din Turkestan. Încercarea fusese foarte grea din cauza reacţiilor şi a contrainvaziilor barbarilor, dar acel regat devenise foarte călit în luptă şi a vrut să se întoarcă la cucerirea fertilului centru şi a sudului ţării, reuşind acest lucru în anul 207 înainte de Hristos prin înfrângerea sângeroasă, una câte una, a tuturor celorlalte armate ale Regatelor Combatante. De la acea dată începe nu doar unificarea teritorială a întregii Chine prin respingerea barbarilor de la toate frontierele, ci şi o nouă şi radical diferită organizare a statului. Centralizarea acestuia nu mai constă doar în simbolul împăratului divinizat, „Fiul Cerului“, ci capătă o formă concretă cu totul nouă. Odată învinşi şi dezarmaţi cu totul, ba chiar suprimaţi, conducătorii diverselor seniorii locale care îşi arogaseră drepturi ereditare în locul vechii învestituri din partea împăratului, puterea locală a fost încredinţată unor funcţionari ai centrului guvernamental care îşi avea sediul pe lângă împărat. Reţeaua a fost de atunci dublă, civilă pe de o parte, militară pe de alta. Sub aspectul ei legitimist, revoluţia, care a avut loc acum aproape două mii două sute de ani, a fost absolut radicală şi a anticipat nu atât formele romane de câteva secole mai târziu, cât pe cele europene din anii 1600 şi 1700, cu stat centralizat. Vrând, de fapt, să găsim o comparaţie cu acest regat al lui Cheng-Huang-Ti, primul din serie, adică Sublim şi Divin, trebuie să ne gândim la Roi Soleil, la secolul lui Ludovic al XIV-lea cu victoriile şi splendorile sale. Dubla ierarhie birocratică asigură ordinea în întreaga ţară, cele două ramuri ale administraţiei au la vârf un prim-ministru şi un mareşal al imperiului, şi se reunesc în persoana împăratului. Teritoriul se împarte în întregime în provincii, provinciile în districte şi la fiecare nivel se repetă dubla ierarhie.
Noul regim a întreprins o gigantică acţiune militară, adică o ofensivă de o asemenea amploare încât să-i respingă pe barbari de pe toate nesfârşitele frontiere, organizând expediţii punitive în dauna hunilor, de la care a anexat diverse teritorii în toate direcţiile. „Marea Chină“ s-a extins din Tonkin la vest până în Coreea la est, atingând una dintre maximele sale expansiuni. Cei din dinastia Ts’in au rămas în istorie şi pentru construirea faimosului „Mare Zid“. Este vorba de un colosal lanţ de fortificaţii, care le-a utilizat pe altele mai vechi, şi care din punct de vedere istoric a suferit breşe şi reconstrucţii neîncetate, dar a sfârşit prin a reprezenta un bastion de netrecut în cele mai diverse vicisitudini.
În orânduirea internă, cotitura naşterii primului stat centralizat a fost însoţită de lichidarea oricărei rămăşiţe de cultivare în comun a pământului de către ţăranii uniţi în sate, iar pământul a fost atribuit familiilor individuale. Deşi cronicile vorbesc despre abolirea oricărei nobilimi ereditare, nu se poate deduce de aici că ar fi avut loc o împărţire echitabilă a pământului în posesiuni libere.
În acelaşi timp, puterea dinastiei Ts’in a întreprins reforme unitare ale limbii, ale scrierii, ale măsurilor, ale greutăţilor, ale normelor de comerţ, ale întregii legislaţii, şi se poate vorbi de un control al puterii de stat în toate treburile economice.
Totuşi, crearea unui eşafodaj administrativ atât de greoi, pe care istoricii l-au numit feudalism birocratic în locul celui aristocratic, nu a putut să nu determine o mai mare asuprire şi exploatare a poporului, lovit de un sistem de taxe extrem de împovărător. Intelectualii şi confucienii înşişi, care voiau ordinea, dar nu despotismul unei întregi ierarhii de funcţionari şi curteni, s-au făcut ecoul nemulţumirii generale, în ciuda represiunilor şi a constrângerii care a ajuns până la arderea vechilor opere ce descriau epoca agriculturii comune libere. Deja cel de-al doilea Huang-Ti, măturat de insurecţie, a fost asasinat, iar capitala şi grandiosul palat regal au fost jefuite. Dar încă o dată totul s-a rezolvat printr-o schimbare dinastică mai mult sau mai puţin lungă: au rămas principiile unificării întregii Chine, ale statului birocratic atotputernic, în ciuda corupţiei devenite cronice a mandarinilor săi. Cu două secole înainte de Hristos, formula unui stat care apasă greu asupra claselor muncitoare şi este bolnav de elefantiazis birocratic, formulă ce avea să fie cunoscută de toate popoarele şi în toate timpurile, avea deja în China un exemplu colosal, de o persistenţă la fel de colosală — păcat doar că nişte pretinşi critici super-moderni ai marxismului se amăgesc că au inventat-o abia în anii recenţi, ca pe o formă care urmează capitalismului modern european fără a fi încă socialism, şi ca pe conţinutul capitalismului de stat din Rusia de astăzi!
Această formă de stat, pe cât de originală pe atât de continuă, nu s-a dizolvat niciodată din 221 înainte de Hristos până în 1911, adică timp de douăzeci şi unu de secole. Au existat crize ale unităţii teritoriale fie din cauza unor scindări interne momentane între dinastii concurente, fie din cauza victoriilor avalanşelor de barbari invadatori, dar întotdeauna, la final, vitalitatea aproape animalică a acestei ţări fertile şi a acestui popor cu o imensă forţă de muncă a făcut ca orice invadator să fie respins dincolo de frontiere, iar unitatea de guvernare să fie realizată prin victoria unui regat sau a unei armate mai bine organizate, care îşi domina inamicii externi şi interni absorbindu-i în sistemul său superior.
Au alternat secole de lupte atroce şi de mizerie, ba chiar de depopulare, cu altele de redresare şi de splendoare. În secolele al VII-lea, al VIII-lea şi al IX-lea după Hristos, marea dinastie Tang învinge cele două mari hanate turcice din Est şi din Vest, cucereşte Turkestanul şi restabileşte marea rută a caravanelor mătăsii, rupând izolarea de Europa şi de lumea occidentală, în care Imperiul Bizantin se afla în criză, înfruntând în Asia Mică puterea islamului. După gloriile dinastiei Sung în preajma anului o mie, se formează la graniţe regate barbare, iar în secolele al XIII-lea şi o parte a celui de-al XIV-lea, China îndură o dinastie mongolă a hanilor. Dar odată cu faimoasa dinastie Ming, între 1368 şi 1643, după o veritabilă revoluţie naţională care îi doboară pe hanii mongoli, se deschide o nouă epocă de aur în care industriile şi comerţul se dezvoltă grandios, completând fundamentala economie funciară a bogatei Chine, acel Catai despre care călătorii europeni uluiţi vor avea să ţeasă legende în relatările lor. Moravurile publice, cultura, înţelepciunea, arta ating culmi care, prin monumentele lor de tot felul, nu sunt cu absolut nimic mai prejos decât cele ale Renaşterii europene din aceleaşi secole, şi faţă de care cultura occidentală burgheză, cu rare excepţii, nu manifestă decât o crasă ignoranţă. În viaţa socială se conturează, prin forţă spontană, forme capitaliste într-un sens deloc peiorativ al cuvântului. O industrie care atinge producţii ridicate atât pentru consumul intern, cât şi pentru export, oferă obiecte manufacturate de o inestimabilă valoare artistică: aşa se întâmplă cu ţesăturile de mătase faimoase în lume şi cu inegalabila artă ceramică şi porţelanurile artistice, care sunt cu mult mai preţioase decât cele mai bune produse europene. Artele mecanice erau extrem de avansate, după cum mărturiseşte pentru prima oară însuşi Marco Polo, care înalţă adevărate imnuri civilizaţiei şi rafinamentului chinez din acea vreme. Aşa cum există o economie industrială cu o clasă elevată şi cultă de proprietari de manufacturi, la fel de imensă este dezvoltarea comerţului intern, favorizat de canalele perfecte care leagă marile fluvii; iar un comerţ exterior extrem de dezvoltat, mergând până în Africa, foloseşte o veritabilă şi înfloritoare navigaţie oceanică.
Literatură, poezie, artă, teatru, dramă, arhitectură publică; în toate domeniile această perioadă a lăsat urme strălucitoare. Şi, după o primă etapă în care cei din dinastia Ming, după eliberarea Chinei, au încercat să supună hanatele mongole, ieşind în forţă dincolo de Marele Zid, dar suferind câteva înfrângeri grele care au tăiat calea visului unui stat panasiatic, care să alipească Imperiului Celest pe cel al lui Ginghis Han şi al lui Tamerlan (primul turco-mongol, cel de-al doilea islamic) — imperiu care presase însăşi Europa —, faimoasa dinastie a asigurat pentru prima dată ţării un lung interval de pace, care a fost condiţia unei asemenea reînfloriri.
Întorşi la filonul tradiţiei naţionale, suveranii Ming au opus budismului, pătruns din India în China, confucianismul ca religie naţională, a cărui învăţătură privind subordonarea individului faţă de interesele colective au exaltat-o, şi nu s-au opus unei anumite răspândiri a creştinismului, deschizând porţile atât comercianţilor, cât şi misionarilor din Europa.
China este silită să îndure o nouă fază de cucerire străină odată cu căderea dinastiei Ming, în 1644. Este vorba despre instaurarea dinastiei Qing, venită din extremul nord-est (Manciuria se află pe ţărmurile Mării Japoniei). Dar neciopliţii manciurieni au fost protagoniştii unui fenomen de absorbţie rapidă şi de mimetizare în civilizaţia chineză superioară, aşa cum li se întâmpla barbarilor în contact cu imperiile roman şi elenistico-bizantin. Dinastia a dăinuit până în secolul nostru, şi la fel şi formele sale militare; de altfel tradiţionale, întrucât garnizoanele erau menţinute în aşezări separate de cele civile şi, într-un anumit sens, aveau aspecte de armată de ocupaţie. Dar întreaga ţesătură socială a populaţiei s-a menţinut, conform tradiţiilor naţionale, în cadrul reţelei unei imense birocraţii statale şi al unui sistem fiscal complex, în timp ce vitalitatea şi productivitatea în toate domeniile tehnice şi culturale ale formelor proprii popoarelor europene depăşeau net întârziata şi greoaia lume chineză. În faţa drăciilor emisarilor capitalismului din Occident, această lume, atât de fecundă şi bogată în vechi manifestări, s-a închis în sine şi a părut că vrea să se retragă în umbră, în timp ce marea majoritate a muncitorilor agricoli continua, în suferinţa milenară, să suporte greutatea apăsătoare a unei societăţi conduse de clase rafinate şi culte, leneşe şi parazite.
Dacă marea stabilitate a construcţiilor istorice este o constantă ineluctabilă a evoluţiei sociale chineze, în mod consecvent lung şi copleşitor trebuie să fie efortul înnoitor care tinde să creeze noi forme sociale. Pentru ca forţele revoluţionare, care prindeau rădăcini în decrepita societate agraro-birocratică, să reuşească în cele din urmă să înfrângă rezistenţa opusă de tabăra conservării, a fost nevoie de o muncă titanică ce acoperă un secol întreg, cel care se scurge între primul război al opiului şi fondarea Republicii Populare, şi anume între prima lovitură cutremurătoare aplicată din exterior edificiului mumificat al monarhiei Qing şi constituirea Chinei în formele statului modern.
Poate că nu există în istoria altor naţiuni o perioadă care să adune, într-un interval de timp egal, un număr atât de mare de schimbări, revoluţii, războaie şi contrarevoluţii precum secolul revoluţiei chineze. Dar ceea ce frapează cel mai mult imaginaţia este constatarea modului în care revoluţia chineză, care deşi urmăreşte finalităţi naţionale, se dezvoltă în strânsă conexiune dialectică cu maturizarea marilor evenimente mondiale, dovedind astfel, şi tocmai în ţara Marelui Zid, cum evoluţia istorică tinde să încastreze popoarele şi rasele într-un mecanism care cuprinde întreaga planetă. De un enorm interes este, în al treilea rând, posibilitatea de a reconstitui, studiind ultimii o sută de ani ai istoriei chineze, ciclul istoric al imperialismului capitalist. De fapt, tocmai în China — adică într-o ţară uriaşă, prea înapoiată pentru a putea respinge agresiunea financiară şi politică a imperialismului străin, dar suficient de dezvoltată pe planul organizării statale pentru a putea refuza transformarea sa într-o posesiune colonială, aşa cum s-a întâmplat cu India în secolul al XIX-lea — imperialismul îşi dezvăluie cele mai profunde contradicţii. Nu întâmplător China modernă devine terenul comun pe care se confruntă revoluţia naţională, revoluţia socialistă şi războiul imperialist.
Apare imediat clar cât de complexă este tratarea acestui subiect. Totuşi, nu este dificil să subdividem marea înlănţuire de evenimente în mai multe faze, şi anume următoarele:
1) Războiul opiului şi revolta Taiping.
Ea se întinde din 1840 până în 1900 şi cuprinde primul (1840—1844), al doilea (1857—1858) şi al treilea (1857—1860) război al opiului; marea revoltă Taiping; războiul chino-japonez şi jefuirea teritorială a Chinei; mişcarea constituţional-liberală a lui Kang Yu-wei.
S-ar putea părea că aceste evenimente sunt puse laolaltă fără vreo legătură ordonată; în schimb, dacă le privim esenţa, devine clar că ele sunt strâns legate între ele. Atacul militar pe care imperialismul, personificat la acea vreme de Anglia şi Franţa, îl lansează în mod repetat împotriva Chinei pentru a-i sparge carapacea izolaţionistă, vizează exclusiv îndepărtarea unui obstacol care se opune în mod reacţionar monopolului comercial capitalist. O forţă istorică în plină dezvoltare — imperialismul capitalist —, care, potrivit inflexibilelor legi economice care o guvernează, tinde să lărgească neîncetat graniţele pieţei mondiale, nu se poate opri respectuos în faţa tabuurilor legale prin care dinastia Qing crede că poate asigura închiderea porturilor. Imperiul, care interzisese opiul, este silit prin forţa armelor să-i readmită consumul. China, care nu produce ucigătorul drog, este silită, în urma a trei războaie extrem de feroce, să-l importe din India în cantităţi tot mai mari şi să permită vânzarea lui liberă în interiorul graniţelor Imperiului, în ciuda daunelor fiziologice pe care le provoacă populaţiei şi în ciuda înfricoşătoarei fugi a argintului în străinătate.
În acest fel, China devine o piaţă captivă a capitalismului occidental, care nu întârzie să reducă ţara la stadiul de colonie, aplicând un protecţionism pe dos, prin care guvernul chinez nu are dreptul de a ridica taxele vamale la mărfurile de import peste o anumită limită, fixată — caz unic în istorie! — chiar de către exportatorii străini prin intermediul guvernelor lor. Acest lucru aduce, fireşte, un impediment de netrecut în calea dezvoltării capitalismului naţional chinez. Astfel, guvernul imperial, în ciuda repetatelor înfrângeri suferite în război, nu îşi poate fabrica armele moderne, singurele cu care armatele sale ar putea rezista jefuitorilor străini, ba dimpotrivă, este silit să se adreseze acestora pentru a obţine cele necesare înarmării propriilor mercenari.
Războaiele opiului, tulburând echilibrul economic al Chinei, provoacă crize sociale profunde. Dar statul nu mai este în stare să le prevină consecinţele, deoarece înfrângerea militară şi umilirea suferită de Imperiu au avut ca efect demoralizarea forţelor sale armate şi insuflarea de curaj claselor asuprite. Imperialismul, sub pretextul ipocrit al extinderii civilizaţiei occidentale în China, pe care o inundă de misionari, a rezolvat în felul său chestiunea înnoirii statului chinez bimilenar. A rezolvat-o fără a ţine cont câtuşi de puţin de aspiraţiile celor asupriţi. Acesta, cu torpilele şi tunurile sale, tinde să transforme monarhia autocratică, exponentă a tuturor forţelor reacţiunii agrare şi birocratice, într-un protectorat colonial, în mod analog cu principatele indiene. Cu totul diferit reacţionează forţele endogene ale revoluţiei chineze: ţăranii, mica burghezie radicală, primul proletariat. Mişcarea lor tinde să schimbe, cu mult mai mult decât orientarea politică, însăşi baza statului chinez, pe care ei aspiră să-l transforme din maşină de represiune a semifeudalismului birocratic în organ politic al unui nou tip de societate.
Epoca revoluţionară modernă se deschide în China cu revolta Taiping, care poate fi definită drept ultimul război ţărănesc din istoria chineză şi prima tentativă eşuată de creare a unui stat anticonfucianist şi democratic. Mişcarea începe în 1848 şi se prelungeşte până în 1865. Sub anumite aspecte, ea poate fi considerată versiunea chineză a unui fenomen care nu este necunoscut istoriei dominaţiei de clasă din Europa: încercarea generoasă a ţăranilor de a sparge chingile de fier ale feudalismului agrar, fără sprijinul claselor revoluţionare urbane, atunci când proletariatul nu a apărut încă. Prin imaturităţii condiţiilor istorice, prin substratului eroic revoluţionar al programului său, revolta Taiping poate fi comparată cu războiul ţăranilor germani din 1525, descris de Engels în pagini de neuitat. Dar pentru ţăranii chinezi sarcina este mult mai dificilă, deoarece în China puterea statului a atins de secole un grad înalt de concentrare şi este exercitată de o birocraţie rigid ierarhizată, astfel încât sediul puterii se află în afara zonelor rurale, în oraşele unde sunt cantonate garnizoanele Qing şi unde îşi au reşedinţa centrele vitale ale aparatului administrativ.
Mai norocoşi decât ţăranii germani, cei din mişcarea Taiping au reuşit să fondeze un stat, Tai-ping Tien Kuo (Imperiul Marii Prosperităţi), care a durat nu mai puţin de cincisprezece ani (1851—1865) şi a avut drept capitală Nankinul. Dacă i-ar fi învins pe cei din dinastia Qing, el ar fi anticipat cu un secol fondarea statului modern chinez; dar, deşi a pierdut, a contribuit în egală măsură, chiar dacă indirect, la dizolvarea monarhiei reacţionare. Aceasta din urmă, pentru a se salva de revoluţia internă, a ajuns să accepte, după câteva ezitări, sprijinul decisiv în bani şi arme din partea imperialiştilor anglo-francezi. De atunci a devenit clar că revoluţia democratică chineză ar fi putut avansa doar cu condiţia de a lupta împotriva coaliţiei feudalo-imperialiste.
Perioada ruperii izolaţionismului chinez se încheie cu războiul chino-japonez din 1894—1895, câştigat răsunător de Japonia, cel mai tânăr dintre bandiţii imperialişti veniţi să jefuiască China. Războiul este un fel de act de naştere al unui nou imperialism, care nu îşi înfige rădăcinile în istoria Occidentului, ci este generat de un capitalism care a apărut din depăşirea revoluţionară a formelor de producţie învechite ale unei ţări asiatice.
Latura pozitivă a grelei înfrângeri militare suferite de China este reprezentată tocmai de demonstraţia practică a posibilităţii de a aduce ţările asiatice, aşa cum a făcut Japonia, la nivelul tehnic al urâtelor şi invidiatelor ţări din Occident. Marele zid al interdicţiilor legale, care trebuiau să protejeze vechiul Imperiu Celest de contaminarea străină, s-a prăbuşit acum definitiv, din moment ce până şi o ţară asiatică, până atunci săracă şi înapoiată, a putut să îl sfideze. Va fi, prin urmare, ineluctabil să se facă marele salt spre nivelul istoric al statelor care sfâşie şi devorează China, sau să se accepte resemnarea de a rămâne o prelungire a imperialismului străin. Această dilemă este perfect înţeleasă de curentele burgheziei autohtone care s-a format în nişele lăsate libere de capitalul financiar străin. Dar, prin natura şi originile sociale ale mişcării, aceasta nu poate decât să încerce calea reformelor de sus. Astfel, insurecţiei eroice a mişcării Taiping îi urmează iluminismul unui partid legalist de reformatori, condus de scriitorul Kang Yu-wei. Aceştia se iluzionează că este suficient să-l „lumineze“ pe tânărul împărat şi să-l determine să semneze o serie de decrete inovatoare. Dar reacţiunea teribilă care a urmat, operă a partidului de la Curte şi a armatei, va veni să demonstreze fără echivoc că China, dacă nu vrea să rămână la nesfârşit în condiţii de aservire, nu se va putea sustrage, aşa cum o putuseră face naţiunile europene în secolele XVII şi XVIII, chirurgiei revoluţiei sociale.
2) Izbucnirea revoluţiei burgheze. Prima revoluţie (1900—1912).
Este o perioadă care începe cu revolta boxerilor (1900). Din acest moment, mişcarea revoluţionară chineză îşi asumă pe deplin dubla sarcină a răsturnării ordinii sociale interne şi a luptei naţionale împotriva aservirii străine. În primul deceniu al secolului are loc o creştere considerabilă a formelor capitaliste, cu dezvoltarea implicită a claselor sociale proprii societăţii capitaliste: burghezia şi proletariatul. Pentru prima dată apar organizaţii politice modelate după partidele occidentale, precum Liga revoluţionară a lui Sun Iat-sen. Dar revoluţia antimonarhică din 1911, deşi va reuşi să dea jos de pe tronul imperial dinastia Qing, şi să fondeze republica avându-l ca preşedinte pe Sun Iat-sen, nu va putea împiedica casta generalilor, lăsată moştenire de organizarea militară specială a dinastiei Qing, să pună mâna pe putere şi să fărâmiţeze în diverse satrapii militare acea unitate a statului chinez pe care, la bine şi la greu, monarhia autocratică ştiuse să o apere şi să o perpetueze. În mod necesar, înnoirea socială a ţării ajunge să fie înăbuşită din faşă. Este vorba, în esenţă, de o revoluţie neterminată, şi altele vor trebui să aibă loc. Din acest punct, mişcarea revoluţionară va urma o traiectorie asemănătoare unei serii de linii frânte. Revoluţia, care tinde irezistibil să erupă din subsolul social, va exploda la suprafaţă, dar de fiecare dată unei victorii entuziasmante îi va urma o retragere precipitată. Totuşi, aceasta este una dintre cele patru revoluţii democratice orientale care, pentru Lenin, constituie preludiul primului război mondial şi al trezirii Orientului (China, Turcia, Persia, Rusia 1905).
3) Anii reacţiunii militariste (1912—1919).
Este perioada dominaţiei „Lorzilor Războiului“, generali de profesie care îşi dispută cu ferocitate puterea, lăsându-se cumpăraţi de diversele puteri imperialiste concurente. Ca toate epocile de contrarevoluţie, reacţiunea militaristă este un „dascăl“ al revoluţiei. Forţele învinse din tabăra revoluţionară îşi revizuiesc greşelile şi îşi îmbunătăţesc pregătirea.
4) Reluarea mişcării revoluţionare (1919—1925).
Este vorba de o perioadă extrem de interesantă, deoarece în ea se intersectează consecinţele a două procese istorice de o enormă importanţă: involuţia incipientă a Internaţionalei Comuniste, care deraiază de pe şinele programului originar, şi conştientizarea finalităţilor de clasă din partea burgheziei chineze. Aceste fenomene, după cum vor dovedi evenimentele, se află într-o relaţie de cauză-efect. De fapt, tocmai degenerarea completă a directivelor politice în materie naţională şi colonială, care fuseseră aprobate la Congresul al II-lea al Internaţionalei (iulie-august 1920), va fi cea care va canaliza pe un drum greşit mişcarea ţăranilor şi a muncitorilor controlaţi de Partidul Comunist Chinez şi va permite Kuomintangului să opereze nestingherit ruperea alianţei cu PCC, alianţă care tocmai la sfârşitul acestei perioade fusese căutată şi înfăptuită.
5) Seria războaielor civile interne. Primul război civil revoluţionar (1925—1927).
Acesta începe cu formarea unui guvern naţional-popular la care participă PCC şi KMT, şi cu expediţia armatei naţionale revoluţionare împotriva blocului Nordului militarist, care porneşte de la baza sa centrală din Kwang Tung (provincia în care se află Cantonul). În aprilie 1927, expediţia se încheie victorios pentru sudişti odată cu cucerirea oraşului Nankin; dar, imediat după aceea, KMT îşi aruncă forţele împotriva aliatului comunist, provocând masacre monstruoase în rândul ţăranilor din mediul rural şi al proletarilor din marile centre urbane Shanghai, Wuhan, Canton.
Istoriografia stalinistă defineşte în mod tradiţional această cotitură dramatică a primului război civil chinez drept „trădarea“ lui Cian Kai-şi. Dar dacă raportăm cuvintele la conţinutul de clasă al evenimentelor, se vede că, dacă este să vorbim de „trădare“, de ea cu siguranţă nu trebuiau acuzaţi zbirii din Kuomintang, care impuseseră Partidului Comunist Chinez (a cărui aripă stângă se opusese în zadar) să sacrifice total programul „dublei revoluţii“, aşa cum fusese el urmărit de Marx şi Engels în 1848 în Germania şi pus victorios în practică de Lenin în 1917 în Rusia.
O catastrofă mai rea decât cea care a urmat răsturnării frontului KMT nu se putea produce, deoarece anularea posibilităţii unei revoluţii socialiste şi sacrificarea a mii de proletari nu au fost compensate de victoria revoluţiei democratice. De fapt, chiar şi războiul civil dintre Nord şi Sud a rămas în categoria revoluţiilor neterminate, întrucât regimul naţionalist al Kuomintangului, pentru a combate ameninţarea reprezentată de războiul de partizani întreprins de PCC, se va deda unei politici echivoce de pactizare cu reacţiunea moşierească internă şi cu imperialismul străin.
6) Al doilea război civil. Conflictul dintre PCC şi KMT (1927—1937).
Este perioada care vede Kuomintangul transformat în susţinător al puterii legale, succedând dominaţiei militariştilor, în timp ce Partidul Comunist este deposedat de orice recunoaştere legală. Începe astfel lupta armată dintre naţionalişti şi comunişti, care va dura până la izbucnirea războiului dintre China şi Japonia (iulie 1937).
Dar conflictul deschis cu KMT cu siguranţă nu reuşeşte să readucă PCC pe Platforma Congresului al II-lea al I.C., dimpotrivă, în concomitenţă cu dezvoltarea politicii statului rus, care se îndreaptă hotărât spre strivirea definitivă a bolşevismului, stânga PCC este complet înfrântă, iar conducerea partidului este asumată de curentul lui Mao Ţze-dun (1934), acelaşi care, odată obţinută victoria împotriva KMT, va trebui să instaureze în China Republica populară fondată pe blocul celor „patru clase“.
Retrăgându-se în faţa forţelor lui Cian Kai-şi, „armatele roşii“ vor da viaţă aşa-numitelor „regiuni sovietice“, adevărate pungi militare teritoriale, în provinciile Kiangsi (China sud-orientală) şi Hunan şi chiar Hupeh. Dar încă din 1935 conducerea PCC înlocuieşte lozinca unei republici a muncitorilor şi ţăranilor ca guvern al Chinei, după victorie, cu cea a Republicii populare, cu burghezia „naţională“ ca una dintre clasele având un rol în viaţa legală a ţării.
În această perioadă, „armatele roşii“, pentru a scăpa de „campaniile de anihilare“ lansate de Cian Kai-şi, îşi abandonează bazele din provinciile Kiangsi şi Fukien şi se retrag, printr-un marş de 10.000 de kilometri, în Shensi (China nord-occidentală), descriind o curbă imensă de la sud spre extremul nord-vest (Marşul cel lung).
7) Anii colaborării reînnoite dintre PCC şi KMT în războiul antijaponez (1937—1945).
După atacul japonez asupra Manciuriei şi constituirea statului Manciukuo (1932—1933), PCC îşi reînnoieşte apelurile pentru crearea unui front unic antijaponez, dar KMT le ignoră, ba chiar îşi dublează atacurile împotriva trupelor comuniste. Dar după izbucnirea conflictului sino-japonez, KMT, pentru a evita destrămarea completă spre care îl împingeau înfrângerile provocate de japonezi, este constrâns să ajungă la un acord cu PCC pentru conducerea unor operaţiuni comune împotriva agresorului. Imediat după 7 iulie 1937, începutul atacului japonez, Armata roşie şi-a schimbat denumirea în Armata revoluţionară naţională, consfinţind astfel, chiar şi pe terenul simbolurilor şi al formelor exterioare, trecerea definitivă la un program pur naţional şi democratic. Din partea sa, KMT a recunoscut legalitatea PCC (22—23 septembrie). Pentru a marca împăcarea dintre adversarii tradiţionali, a venit aprobarea Moscovei sub forma unui tratat de neagresiune sino-sovietic.
Dar în timp ce PCC se menţine fidel acordurilor asumate cu KMT, acesta din urmă, ducând o politică de joc dublu, caută acorduri secrete cu Japonia şi, în acelaşi timp, încearcă să reducă puterea comuniştilor. Pentru a atinge aceste obiective, KMT nu ezită să lanseze adevărate ofensive împotriva trupelor comuniste, acţionând uneori chiar în cooperare cu trupele japoneze (1939, 1940, 1941). Abia după Pearl Harbor (1941), Cian Kai-şi declară război Japoniei. Colaborarea dintre PCC şi KMT încetează de fapt încă din 1941. Dar, persistând cu încăpăţânare în politica sa de loialitate, PCC, în timpul marii ofensive japoneze din China din 1944, propune din nou colaborarea militară şi politică dintre cele două partide.
Capitulării Japoniei, în august 1945, cu evacuarea ulterioară a Chinei, îi urmează tratative între PCC şi KMT, prin intermediul americanilor, iar în octombrie un comunicat comun al lui Mao Ţze-dun şi al lui Cian Kai-şi consfinţeşte acordul.
8) Al treilea război civil şi fondarea Republicii populare (1946—1949).
Perioada se deschide cu o ofensivă a lui Cian Kai-şi (iulie 1946) care obţine un succes iniţial, reuşind să-i alunge pe comunişti chiar şi din capitala lor Ienan din Shensi (China nord-occidentală). Dar începând din martie anul următor, KMT este redus la defensivă în Shantung şi în Shensi de nord. În timpul verii, trupele Armatei populare trec Fluviul Galben şi rup sistemul defensiv al KMT, ajungând pe linia Fluviului Albastru. La 30 octombrie 1948 este cucerit Mukdenul. În 1949 întreaga Chină de Nord este evacuată de KMT; în aprilie, armata populară traversează Fluviul Albastru, în timp ce KMT îşi transferă capitala la Canton.
21—30 septembrie. Conferinţa consultativă politică a poporului chinez proclamă, la Pekin, Republica.
Cian Kai-şi este nevoit să fugă în Formosa sub protecţia americană.
În 1950 izbucneşte (în iunie) războiul din Coreea.
Măsura degenerării totale, mai întâi a revoluţiei ruse, şi apoi a revoluţiei chineze, rezidă în faptul că acest război, aşa cum am prevăzut la vremea respectivă, s-a încheiat fără a da naştere nici unui conflict mondial, nici unei revoluţii sociale.
Trecerea în revistă pe care am făcut-o de-a lungul a peste patruzeci de secole de istorie a comunităţii umane care s-a ancorat, poate înaintea întregii umanităţi, într-o regiune geografică bine definită a pământului, ne-a permis, oricât de mult ar fi fost schiţată în trăsături mari şi contururi brute, să vedem această masă de oameni într-o continuă fierbere, între ciocniri, confruntări şi furtuni. Ne-a permis, de asemenea, să dovedim că, în ultimul secol, indiscutabil, bogata materie nu serveşte doar istoriei convenţionale a succesiunii monarhilor şi a căpitanilor de oşti, ci demonstrează că intimele forme sociale şi relaţiile economice se află deja într-o stare fluidă şi sunt agitate de valuri violente de transformare.
De-a lungul tuturor mileniilor nu a fost vorba doar de forţele interne ale acestei imense şi dense magme umane, ci şi de frecventele relaţii externe cu alte comunităţi care evoluaseră în condiţii materiale cu totul diferite. Aceste comunităţi, aflate la un stadiu mult inferior pe parcursul dintre hoarda combatantă şi statul organizat civil şi militar, căutau să se năpustească asupra bunurilor cu care se dotase, pe pământul său fertil, vigurosul popor muncitor al Chinei. Dar în recenta fază istorică nu mai sunt falangele barbare de turci şi mongoli din interior cele care ameninţă miezul suculent al „pâinii“ chinezeşti, ci, venind de pe mare, pirateriile imperiale ale „preacivilizatei“ lumi capitaliste a rasei albe, cu organizarea sa productivă din ce în ce mai puternică şi cu dotarea nu mai puţin „progresistă“ de arme şi mijloace de distrugere.
Reacţiile care s-au dezvoltat în interiorul magmei galbene în aceste drame ale istoriei mondiale au fost cantitativ imense, au agitat şi au antrenat în vârtejuri furtunoase sute de milioane de oameni, au văzut armate nesfârşite avansând şi dând înapoi rând pe rând asemenea mareelor, lăsând terenul războaielor neîncetate semănat cu un număr uriaş de victime; au văzut masele uneori sucombând din cauza distrugerii forţelor de producţie la o scară gigantică, alteori ridicându-se în revolte disperate pentru a-şi deschide un drum nou. Convulsiile interne ale acestui subsol social, care numără aproape un sfert din specia umană, au fost în ultimele decenii de o intensitate cu mult superioară faţă de ceea ce se constată în cadrul rasei albe; rasă care, în comparaţie, stă strâns încadrată într-un sistem statal inexorabil sub pojghiţele sale liberale, şi se lasă mobilizată ca o turmă, în ritmuri periodice, în armatele ierarhice beligerante.
Ar fi o nebunie din partea unor critici rataţi să nu atribuie nicio posibilitate de deznodământ dramei care se desfăşoară în teatrul geografic chinez, sub pretextul că destinul acestei comunităţi şi al tuturor celorlalte aparţinând popoarelor non euro-ariene ar trebui aşteptat doar de la o ruptură a frontului social în naţiunile capitaliste avansate; în timp ce în acestea din urmă, mai ales după cel de-al treilea val al oportunismului născut din putrefacţia revoluţiei ruse de acum patruzeci de ani, în loc de o linie a unei viitoare fracturi, s-a conturat o sudură obtuză şi respingătoare de colaborare de clasă.
De când Octombriele rus, ca victorie a proletariatului internaţional, a fost stins în mlaştina „producţionismului mercantil“, faptul cel mai revoluţionar al istoriei contemporane este ruperea imobilităţii sociale tradiţionale a Asiei.
Acum un secol ea a fost diagnosticată de Marx, într-unul dintre capitolele sintetice ale primului volum din Capitalul, cu privire la diviziunea socială a muncii, de la care programul nostru aşteaptă o răsturnare radicală în raport cu forma industrială modernă. După ce a descris comunitatea indiană de sat care, deşi supusă statului dinastic, atinsese un echilibru complet în distribuţia muncii agrare, artizanale şi rudimentar administrative şi culturale, Marx scrie:
„Legea care reglementează diviziunea muncii în obşte acţionează aici cu implacabila forţă a unei legi naturale; fiecare meseriaş în parte... execută toate operaţiile care ţin de meseria sa într-un mod tradiţional, dar independent şi fără a recunoaşte vreo autoritate în atelierul său. Organismul simplu al producţiei în aceste obşti autarhice, care se reproduc mereu în aceeaşi formă şi care, dacă din întâmplare sunt distruse, se reconstituie în acelaşi loc şi sub acelaşi nume (notă din: Raffles, The History of Java), oferă cheia pentru misterul invariabilităţii societăţilor asiatice, care contrastează atât de izbitor cu necontenita dizolvare şi realcătuire a statelor asiatice şi cu necontenitele schimbări dinastice. Structura elementelor economice fundamentale ale societăţii rămâne neatinsă de furtunile din sfera nebuloasă a politicii“.
Chiar şi acolo unde, cum a fost în China destul de devreme, comunităţile săteşti au fost lichidate, iar prima distribuire periodică a pământului către familiile care îl lucrau s-a transformat în proprietatea privată ereditară a ţăranului cultivator direct, acesta este ameninţat în orice moment de reducerea la statutul de iobag de către o clasă moşierească aristocratică sau chiar de statul fiscal central, şi de aici se nasc lupte continue; totuşi, situaţia se conturează în continuare în aşa fel încât se închide în sine fără căi de ieşire, iar acest lucru va dura aproape două milenii. Vom cere descrierea de această dată marxistului de rasă pură Troţki (Stalin, apendice), acolo unde el demonstrează că ţărănimea nu poate cuceri puterea pentru ea însăşi, ci doar pe urmele claselor urbane care vor conduce noua societate, ieri burghezia, mâine proletariatul. Autorul răspunde la obiecţia care i-ar putea veni din istoria chineză.
„E drept, în vechea Chină revoluţiile au adus la putere ţărănimea, sau mai precis — pe conducătorii militari ai răscoalelor ţărăneşti. Aceasta a dus de fiecare dată la o reîmpărţire a pământului şi la instaurarea unei noi dinastii «ţărăneşti», după care istoria o lua de la capăt: o nouă concentrare a pământurilor, o nouă aristocraţie, o nouă cămătărie, o nouă răscoală. Atâta timp cât revoluţia îşi păstrează caracterul pur ţărănesc, societatea nu iese din aceste cicluri fără speranţă. Aceasta este baza vechii istorii asiatice, inclusiv a vechii istorii ruseşti. În Europa, începând de la sfârşitul Evului Mediu, fiecare răscoală ţărănească victorioasă a adus la putere nu un guvern ţărănesc, ci un partid burghez de stânga. Mai precis: răscoala ţărănească se dovedea victorioasă exact în măsura în care reuşea să consolideze poziţiile părţii revoluţionare a populaţiei urbane. În Rusia burgheză a secolului al XX-lea nu mai putea fi vorba de o preluare a puterii de către ţărănimea revoluţionară“.
Prin aceasta, Troţki exprimă condamnarea populiştilor şi a socialiştilor revoluţionari ruşi, care îşi propuneau răsturnarea ţarismului feudal printr-o revoluţie la sate, cu un guvern ţărănesc şi cu un socialism agrar încă şi mai absurd, fondat (precum în actualele directive retrograde ale adepţilor stalinismului, deghizat în marxism-leninism) pe mica proprietate cultivatoare.
Astăzi, situaţia fără speranţă a ciclurilor închise asiatice a fost ruptă după lungi lupte în care ţăranii au fost încadraţi şi conduşi de clase urbane, pe care astăzi este comod să le confundăm sub denumirea de „populare“. În revoluţia democratică a lui Sun Iat-sen din 1911 au prevalat burghezii din tânăra industrie şi din comerţ, cu alaiul obişnuit de intelectuali, studenţi şi artizani. Intervenţia din faza succesivă a muncitorilor industriali a fost spulberată în vicisitudinile nefericite şi sinistre ale revoluţiei ruse şi europene, după Primul Război Mondial.
În timp ce China câştiga acei o mie de ani, Europa, avangarda lumii — potrivit unor marxişti rataţi — pierdea în mod ruşinos o sută, cu riscul de a anula chiar şi acel salt grandios al popoarelor de peste mări. Încă din 1848, programul marxismului, aşa cum am amintit de o sută de ori în acest moment de ruşinos regres, era acela de a depune candidatura proletariatului la conducerea revoluţiei antifeudale în opoziţie imediată cu cea a burgheziei capitaliste, care, sub presiunea luptei clasei muncitoare, trebuia să fie împinsă fără răgaz la putere şi apoi să fie înlăturată de la ea. Dar numai în Rusia, la nu mai puţin de şaptezeci de ani după construcţia istorică a Manifestului, burghezia a fost constrânsă să bea din acest potir kerenskian, şi odată cu ea toate clasele mic-burgheze aservite de la sate şi de la oraşe, şi partidele lor, corupători pretutindeni ai potenţialului care este încredinţat doar clasei muncitoare.
Între timp, burgheziile care avuseseră răgazuri de o lungime comparabilă cu cel de care a avut parte capitalismul englez, după revoluţia lor liberală, încercau să oprească istoria societăţii în modul economic propriu lor, şi, în ciuda unor probe teribile, au reuşit până acum prin văpăile a două războaie mondiale, pe care proletarii le-au purtat în slujba lor.
După Primul Război Mondial, în care unul dintre valurile istorice ale oportunismului a sabotat orice energie îndreptată încă în direcţia programului revoluţionar marxist, a avut loc contraatacul legat de numele Rusiei, al Internaţionalei a III-a, al lui Lenin. Dar, odată cu ruptura violentă dintre politica puterii ruse şi cea a clasei muncitoare mondiale, un alt val demolator de oportunism s-a impus, şi, printre alte crime, a vrut ca proletariatul, ca şi în 1914, să se alinieze pentru a doua oară sub stindardele burgheze, inclusiv sub cel hitlerist. Ieşind din această fază atroce de alianţă cu imperialismul capitalist, care a însemnat mimetizarea cu acesta, dar din păcate fără ca muncitorii din Occident să înţeleagă câtuşi de puţin acest lucru, în locul programului de luptă de clasă şi de răsturnare a burgheziei liberale — pe care nu mai era cazul să o împingă la luptă împotriva reacţiunii feudale (decât în teorii frauduloase) — le-a fost servit muncitorilor un program naţional-populist, în ale cărui directive se află pe primele locuri salvarea proprietăţii private, a statului parlamentar şi a constituţiilor burgheze.
Opera stalinismului a fost cu adevărat aceea de a asiatiza Europa, nu în sensul idiot în care propaganda occidentală încă de pe vremea lui Lenin foloseşte un asemenea slogan, ci în sensul de a întemniţa rasa albă pentru secole de-a rândul în forma socială burgheză, aşa cum rasa galbenă fusese întemniţată în forma despotic-feudală, din care Europa se mândrea că a ieşit cu săbiile şi făcliile iacobine în vânt, şi cu gloria dictaturilor.
Dar Asia nu mai stă pe loc, ea clocoteşte şi luptă. Cinste Asiei, ruşine Europei!
Poziţia marxismului este că aceeaşi lecţie pe care istoria secolului al XIX-lea a dat-o în Europa, cu privire la ceea ce trebuie să aştepte proletariatul de la celelalte „clase urbane de stânga“ în confruntările revoluţionare, este dată în Asia şi mai ales în China de secolul al XX-lea.
Revoluţia franceză şi Revoluţia chineză sunt serii de fapte pozitive care exprimă aceeaşi secvenţă de legi istorice ale luptei de clasă, şi anume acelea descoperite şi dăltuite într-un mod de neegalat în operele clasice ale lui Marx.
Anglia a fost prima ţară în care formele sociale pentru care avea să lupte Franţa începând din 1789 învinseseră; ea, înaintea Franţei, îi tăiase capul regelui său şi aplicase din plin Teroarea şi dictatura.
Dar în construcţia marxistă este clasic „războiul antiiacobin“ şi apoi antinapoleonian, pe care tot Anglia îl conduce aflându-se în fruntea coaliţiilor feudale europene până la restaurarea monarhiei doborâte; şi nu mai puţin marxism clasic este a considera aceste războaie drept o continuare a războaielor comerciale împotriva marilor regi Ludovic ai aceleiaşi monarhii.
Când în 1848 ţăranii chinezi încep o mişcare împotriva nobilimii moşiereşti şi a monarhiei, având la bază motive asemănătoare cu acele „cahiers de doléances“ [1] cu care iobagii francezi trăseseră înainte clopotul pentru căderea Bastiliei, Anglia şi Franţa liberale nu simpatizează cu o Chină constituţională şi parlamentară, ci ajută dinastia feudală să înăbuşe revoluţia, adică refac un prim război antiiacobin al Asiei, în care motivele comerciale sunt mult mai neruşinat de evidente, aşa cum Marx le-a înfierat fără milă.
După restaurarea Bourbonilor obţinută de englezi la Waterloo, mai mult decât de însuşi Alexandru al Rusiei, în 1831 Parisul se ridică pentru prima oară pentru a răsturna monarhia absolută şi se formează un bloc al celor patru clase: burghezie, funcţionari şi prăvăliaşi de la oraş, şi ţărani; se ajunge la monarhia orleanistă, constituţională şi burgheză, dar încercarea muncitorilor de a proclama republica este, pentru prima oară, înecată în sânge.
În 1848 se ajunge într-o situaţie similară la republică, dar încă o dată muncitorii, după ce au luptat pentru ea, o cer socialistă, şi o a doua oară sunt masacraţi de „aliaţii“ burghezi şi mic-burghezi, care în construcţia marxistă nu sunt aliaţi, ci inamici siliţi să mărşăluiască înainte, pentru o scurtă fază istorică, în aceeaşi direcţie, cu vârful pumnalului între omoplaţi sau cu ţeava revolverului la ceafă.
În 1871, muncitorii plătesc acelaşi tribut de sânge după ce au răsturnat al doilea imperiu ieşit dintr-o lovitură de stat şi prăbuşit pe câmpurile de luptă. Burghezii şi mic-burghezii care au proclamat republica după înfrângere încheie pacte cu invadatorul doar ca Parisul roşu să fie înăbuşit.
De trei ori am jucat partida cu contrarevoluţia pentru a dezlănţui „stânga urbană“, ca mai apoi să o sugrumăm; de trei ori noi, revoluţionari marxişti ai Europei din secolul al XIX-lea, am pierdut partida.
De trei ori au pierdut-o în acelaşi fel muncitorii şi comuniştii chinezi.
În aprilie 1927, după victoriile expediţiei împotriva blocului militarist din Nord, Cian Kai-şi întoarce frontul şi se abate asupra Cantonului împotriva aliaţilor săi comunişti, provocând un masacru oribil.
Comuniştii, îndrumaţi de o Moscovă ce nu mai era revoluţionară să facă cauză comună cu burghezii — ştergându-şi scopul organizatoric şi substituind programului unei revoluţii chineze care, la fel ca cea rusă, amintea Troţki într-o zi, „va fi socialistă sau nu va fi deloc“, un program cras populist şi mic-burghez —, au fost lansaţi la contraatac de însăşi Moscova şi au fost, pentru a doua oară, în ciuda eroismului greviştilor din marile centre, zdrobiţi sângeros.
China burgheză a Kuomintangului, aşa cum am expus, şi-a consolidat poziţia, dar şi-a deplasat programul tot mai mult spre dreapta, până într-acolo încât să prefere, aşa cum era de prevăzut, şi potrivit aceleiaşi şcoli a lui Thiers de la Versailles, pactizarea cu străinul japonez, în locul probabilităţii de a vedea o Comună victorioasă la Shanghai sau la Nankin.
În acest punct, aceiaşi care trădaseră călcând în picioare lecţia marxismului internaţionalist revoluţionar (pe care ar fi folosit-o cu uşurinţă oricine nu ar fi rostit deja blasfemia că drumurile naţionale spre socialism sunt diferite, şi că socialismul în fiecare ţară se construieşte singur), au regizat ceea ce este lăudat ca fiind o victorie asupra japonezilor şi asupra lui Cian Kai-şi, şi care constă în a-l fi alungat, pentru a-i pune în practică programul, adică cel iniţial al Kuomintangului şi al lui Sun Iat-sen, pentru o Chină burgheză de stânga, care a renunţat la trecerea la o revoluţie socialistă, cu pretextul de a numi drept socialism, la fel ca în Rusia, un capitalism de stat de un grad încă şi mai inferior, deoarece nu doar că este redus numai la industrie, dar chiar şi în acest sector se autolimitează la o cotă de 50% lăsată în dominaţia unei burghezii private, a patra clasă a blocului.
Această amară vicisitudine arată cum calea contrarevoluţiei burgheze nu este nici naţională, nici continentală, ci este aceeaşi în Europa şi în Asia, în Franţa şi în China, cu diferenţa de fază de un secol.
Dialectic, acest lucru ne învaţă că şi drumul revoluţiei este unic în lume. Şi este condiţionat de un program în etape inseparabile, în care rând pe rând, cu partidele lor, şi deşi în anumite faze potenţialul lor revoluţionar a fost utilizat de istoria care avansează, clasele tranzitoriu revoluţionare ale marii burghezii industriale, comerciale sau agrare, ale micii burghezii meşteşugăreşti şi ţărăneşti, şi a întregii pături servile de funcţionari şi intelectuali mereu remorcată la coada stângii urbane, vor trebui să probeze greutatea dictaturii proletare şi a terorii roşii, şi să sucombe. Şi acest lucru va trebui să fie anunţat şi susţinut în proclamaţiile partidului comunist chiar şi în perioadele în care acele clase se aruncă în luptă, pentru ca ele „să-şi alerge partea de ştafetă“, de-a lungul pantei zbuciumate a istoriei.
[1]. Caiete de doleanţe — registre redactate în Franţa în primăvara anului 1789, în care diferitele stări sociale (în special ţărănimea, Starea a Treia) îşi notau plângerile şi cererile de reformă, care urmau a fi prezentate la adunarea Stărilor Generale.