Vom strânge velele acestei curse prin coordonatele chestiunii naţionale şi coloniale, care cheamă pe scenă toate formele sau modurile de producţie, de la cele mai vechi la cele mai moderne — pe linia a ceea ce făcea clasicul discurs al lui Lenin despre impozitul în natură pentru Rusia anilor 1917—1921, şi în aşteptarea de a reveni în profunzime asupra tuturor aspectelor istorico-geografice ale dramei imense pe care o urmărim din oră în oră — reafirmând punctele de sprijin al deja utilizatului Grundrisse al lui Marx.
Evaluarea oricărei forme sociale, apusă sau actuală, apropiată sau îndepărtată, o facem contrapunând-o caracteristicilor pe care doctrina noastră le-a dăltuit pentru inamicul nostru numărul Unu: forma salarială mercantilă, adică capitalismul. Şi deasupra tuturor se înalţă, drept program doctrinar şi drept semnal de luptă, chemarea la forma antimercantilă de mâine, a cărei formulă de bază am dat-o deja la sfârşitul primei părţi a acestei lucrări: oamenii să nu mai fie în slujba demenţei producţiei, ci producţia să fie în slujba seninei plenitudini a vieţii omului, omul-specie, şi dacă este permis, deoarece am pornit de la restrânsa hoardă tribală consangvină şi trecem dincolo de rasă şi de naţiune, omul-umanitate.
Înainte de enumerarea sumară a formelor distinse prin aceleaşi cuvinte şi fraze ale lui Marx, vom da teoremei istorice supreme o altă exprimare riguroasă. Lecţia banală a socialismului, aşa cum a fost afirmată vag de premarxişti şi de miile de specii ulterioare de falsificatori ai marxismului, vrea să condamne capitalismul burghez în calitate de „apropriere“ de către indivizi a unor categorii de bunuri cucerite de la natură de către om de-a lungul generaţiilor. Lecţia noastră despre socialism este distrugerea capitalismului, întrucât el a însemnat „exproprierea“ întregii umanităţi (şi mai ales a acelei părţi a ei în care individul este redus la forma suprem exaltată de ideologia burgheză, cea de „muncitor liber“), „exproprierea“ legăturii sale obiective cu natura şi cu modul în care omul, de-a lungul generaţiilor, i-a transformat câmpul material printr-un şir de glorioase şi dureroase cuceriri.
Legătura obiectivă dintre condiţiile naturale în care omul lucrează şi omul însuşi, ca subiect individual şi colectiv, este încă vie în formele mai vechi pe care capitalismul le distruge; ea moare în forma burgheză absurdă, în care muncitorul are o existenţă pur subiectivă, şi întreaga lume a naturii şi a cuceririlor speciei sale este pusă împotriva lui ca un lucru străin, ca un inamic, ca o „adevărată fiinţă socială, pe care [muncitorul individual] încearcă s-o înghită, dar care îl înghite pe el“.
Concepţia banală a revoluţiei proletare ca o alungare a unor uzurpatori, care ar fi păcătuit împotriva Sfântului Duh, a permis reducerea revendicării socialiste la cele mai stupide rezultate, deoarece nu numai că acestea rămân în cadrul formei burgheze mercantile, dar sunt chiar complet în afara orbitei istorice pe care umanitatea sau părţile ei o descriu, aşa cum este aproprierea sindicală, de întreprindere, comunală sau de stat a capitalului, derivaţii degenerate şi paranoice ale aproprierii sale private personale.
În primul comunism tribal, fie că este vorba despre hoarda nomadă sau despre satul fixat pe suprafaţa agrară, totul este proprietatea, temporară sau stabilă, a întregii comunităţi. Fiecare membru al ei este proprietar sau coproprietar în ceea ce priveşte toate condiţiile de muncă, cu acelaşi titlu ca şi ceilalţi: pământ, turme, primele unelte de muncă, produse ale muncii. Acestea sunt o prelungire materială a corpului organic al omului şi a membrelor sale. Proprietatea este prelungirea omului, aşa cum instrumentul de producţie este prelungirea mâinii sale apucătoare. Acest om primitiv există în mod obiectiv în relaţiile cu obiectele şi cu natura, nu în mod subiectiv ca astăzi, în mitul cetăţeanului cu drept de decizie, dar căruia natura şi cucerirea umană reală a acesteia i-au fost închise în nas ca nişte uşi.
În a doua formă tribală proprietatea rămâne comună tuturor, dar există o subdiviziune temporară a condiţiilor de muncă între grupurile familiale, şi printre acestea a pământului de lucrat. Forma proprietate rezidă în toţi, o formă posesie în indivizi, dar legătura dintre om şi condiţiile muncii sale rămâne neîntreruptă. Evoluţia are loc în sensul în care a evoluat familia: devenind monogamă, pornind de la căsătoria de grup între membrii hoardei de ambele sexe, înaltă formă antiindividualistă a „fratriilor“ descrise de mâna măiastră a lui Engels.
Forma proprietăţii libere a celui care munceşte. Forma romană clasică. Pământul comunităţii este parcelat între cetăţenii şi familiile lor care îl lucrează. O parte din pământ rămâne comună: ager publicus, şi întreaga comunitate are dreptul de a-l folosi. Fiecare membru al comunităţii este proprietar. În centru se află oraşul-stat (polis, civitas) deosebit de războinic. Cetăţeanul proprietar este şi soldat combatant. Populaţia creşte, oraşul cucereşte noi pământuri, pe care le împarte legionarilor.
Forma germanică. Oraşul are aici o importanţă mai mică decât în cea romană. Capii de familie trăiesc risipiţi (sunt pământuri mai puţin fertile şi popoare cu o densitate mică, încă seminomade) şi se reunesc doar periodic pentru a delibera şi a-şi împărţi sau trage la sorţi pământurile, pe rând. Statul nu este centralizat.
În aceste forme, omul muncitor este bine legat de condiţiile muncii sale. Au rupt oare acest legământ obiectiv forma sclavagistă şi şerbia (orori detestate de liberalismul burghez)? Răspunsul doctrinei noastre este profund. Sclavul şi iobagul sunt mai puţin brutal rupţi de condiţiile lor de muncă decât muncitorul liber modern. Când triburile libere, în peregrinarea lor sau în stabilirea lor geografică, devin prea numeroase pentru întinderea disponibilă, între ele izbucneşte lupta. Războiul este un fenomen de diviziune a muncii; anumiţi membri ai hoardei, poate cei desemnaţi pentru vânătoare, care presupune o luptă sângeroasă, sunt însărcinaţi să apere viaţa şi munca tuturor. Odată învins un trib inamic, care îi este soarta? Engels expune cum, printre vechii aborigeni americani, acesta era exterminat; acest lucru salva tribul victorios de amestecul de sânge, dar mai ales, în mod determinist, de tristul viitor al diviziunii în clase şi al apariţiei puterii de stat. În forma european-romană apare sclavagismul. Dar, la fel cum pământul este împărţit între cetăţenii care sunt toţi agricultori şi soldaţi, aşa vor fi împărţiţi şi prizonierii după ce au mers în urma carelor de triumf ale unităţii superioare, oraşul-comunitate. Sclavagismul are o formă privată în Europa.
În lungul curs istoric, oamenii liberi se divid în patricieni şi plebei (distincţia de origine în doctrina lui Marx este că plebeii deţin proprietatea quiritară deplină a pământului pe care îl muncesc şi un drept de folosinţă asupra domeniului ager publicus, care este mai întâi administrat şi apoi acaparat în parte ca proprietate a patricienilor, apărând astfel marea proprietate funciară); dar toţi pot fi proprietari de sclavi.
Sclavul este considerat drept o parte obiectivă a condiţiilor de muncă ale omului liber, care l-a cucerit în luptă împreună cu pământul său. Dar sclavul, în această formă obiectivă şi pasivă, nu este rupt de pământ şi de rodul acestuia; el mănâncă din el împreună cu stăpânul şi, din raţiuni ţinând de noua diviziune socială a muncii şi în interesul comun, unul va avea de mâncare atâta timp cât va avea şi celălalt. Sclavul este redus la condiţia animalului de turmă pe care stăpânul îl apără şi îl hrăneşte şi (de când antropofagia, cu rarele sale apariţii, a dispărut) serveşte, după cum spune însăşi Geneza, drept colaborator al omului la fel ca boul, dar nu oferă o rezervă de carne ca acesta.
Trebuie să trecem rapid peste celelalte caracteristici ale formei romane. Oraşul domină satul din raţiuni de conducere politică şi militară, dar munca agricolă este mai nobilă decât munca artizanală a cetăţii (invers în Evul Mediu). Progresiv, familiile urbane şi ginţile (gentes) nobile, care fac trimitere în mod ideal la descendenţa din triburile originare pure, nu mai sunt definite de ereditatea sângelui, ci de circumscripţiile teritoriale ale districtelor de reşedinţă la care au acces toţi oamenii liberi. Acest lucru se regăseşte în admirabilele constituţii ale demos-ului atenian şi ale comiţiilor romane, pe care josnica epocă capitalistă doar le-a copiat, fără să ştie să urce mai sus, şi fără a se elibera de corporatismul medieval de breaslă decât în teorie (şi acelaşi lucru se poate spune despre întregi cohorte de pseudo-marxişti care uită faptul că el va fi depăşit doar prin desfiinţarea diviziunii sociale a muncii).
Reluăm anevoioasa potecă a Grundrisse-ului şi vorbim despre forma germanică. Şi la aceste popoare a apărut sclavul-prizonier de război, dar poate doar în slujba căpeteniilor. Şerbia s-a conturat mai târziu şi mai ales atunci când valul acelor popoare migratoare a rupt legătura unitară a Statului imperial roman, garanţia supremă de stabilitate a muncitorului liber pe pământul său, adică a legăturii sale umane cu condiţiile muncii sale, singura şi cea mai nobilă expresie a libertăţilor pe care umanitatea a cunoscut-o până acum. Şerbia, pe care cretinul burghez o dispreţuieşte atât de mult, este o formă care se naşte mai mult dintr-o diviziune consimţită a sarcinilor sociale decât dintr-un act de forţă. Membrul hoardei teutonice trecut de la car la pământ a devenit paşnic: el nu are statul şi patria legionarului-ţăran roman. El nu ar mai putea munci sau, cel puţin, nu şi-ar mai putea culege produsul sudorii sale, dacă nu s-ar închina unui senior războinic, într-o formă de clasă cu un stat foarte puţin centralizat. Şerbul munceşte pământul, iar seniorul său trage sabia şi îşi varsă sângele pentru ca pământul să fie în siguranţă. Împreună mănâncă produsul acestuia.
Sinteza este că în toate aceste forme muncitorul rămâne ataşat de condiţiile muncii sale. Sclavul şi şerbul nu merg la război, dar pentru ei luptă, pe lângă faptul că luptă pentru ei înşişi, cetăţeanul liber, plebeu sau patrician (infanterie şi cavalerie), sau cavalerul medieval, punându-şi viaţa în joc pentru ca legătura dintre om şi condiţiile muncii sale să nu fie frântă de inamic.
Comunism primitiv total, comunism cu rotaţia posesiunilor, proprietatea liberă a celui care munceşte, sclavagism, şerbie.
Seria continuă în modul capitalist. Întrucât din toate părţile acesta ne infestează, este inutil să-l descriem. Marx este cu totul altceva decât unul dintre economiştii preocupaţi să-i găsească legi eterne pe care mârşavii de mâine vor dori să le impună însuşi socialismului. Marx descrie sfârşitul şi moartea lumii capitaliste imputându-i că, în opoziţie cu toate formele trecute ca şi cu cea viitoare comunistă, a săvârşit primul şi singurul crima împotriva naturii de a smulge carnea omului viu din condiţiile obiective ale vieţii şi activităţii sale, care se realizează în munca sa; şi el pecetluieşte acest lucru cu lovituri de meşteşugar vânjos, pironindu-l în infamia sa totală şi în inevitabila sa distrugere revoluţionară.
Să fie oare exclus acest imens continent, unde a luat naştere însăşi forma socială umană, din acest arc colosal aruncat peste milenii?! Aceasta nu ar putea fi decât nebunia celui care ar fi citit marxismul ca fiind generat doar în sânul societăţii burgheze, făcând o copie sterilă a eliberării salariatului de burghez, calchiată după tiparele retorice ale eliberării sclavului de stăpân, sau a şerbului de nobil, sau a supusului de monarh.
Acelaşi conţinut real şi doctrinar animă în construcţia lui Marx seria asiatică şi pe cea europeană.
Aceasta porneşte de la cele două forme de coproprietate şi posesiune în comun ale tribului originar: dar suprapunerii de triburi peste alte triburi îi ia locul, în linii mari, formarea anticipată a unei puteri centrale suprapuse tuturor triburilor. Pentru istoricul idealist acest centru va lua formele Zeului, ale Mitului, ale castei preoţeşti, ale Profetului, ale Eroului, ale Conducătorului, ale Regelui, ale Împăratului Fiu al Cerului. Pentru noi diferenţa, care nu schimbă linia universală a marii serii, stă în pericolul mai mare pe care l-a reprezentat pentru paşnica fratrie originară nu unitatea umană vecină, ci mai degrabă furia naturii, foametea, inundaţia, cataclismul teluric. De aici o diviziune particulară a muncii prin care comunitatea de sat a fost adusă în situaţia de a plăti tribut cu o parte a produsului muncii sale unităţii centrale care regulariza râurile şi organiza teritoriul prin intermediul primelor şi extrem de grandioaselor lucrări publice. Au apărut astfel mai întâi Statul, Magistraturile Ierarhice, Armatele civile — precum, poate, îndepărtata armată de Pompieri, pentru Războiul împotriva Naturii, pe care o va avea umanitatea de mâine...
Din aceste forme a apărut, de asemenea, proprietatea ţărănească liberă, dar nu la fel de puternic protejată de puterea centrală precum în formele europene clasice; sclavagismul şi şerbia. Dar sclavii au fost sclavi mai mult ai Statului, reprezentat în funcţia sa, uneori chiar utilă, de către Despot (care se naşte din marea figură legendară a Patriarhului; de unde şi definiţia de formă asiatică patriarhală), decât ai bogaţilor privaţi, şi când o nobilime locală a vrut să exercite presiuni asupra şerbilor, puterea monarhică şi administrativă a luptat împotriva ei. Forma Regelui drept conducător al clasei care munceşte (Troţki) nu este, de altfel, necunoscută Europei: calomniata Italie de Sud a fost teatrul unor lupte dure împotriva baronilor (înfrânţi de mai bine de două secole, şi reînviaţi prost în scopuri electorale, în această a doua şi mult mai sordidă jumătate a secolului al XX-lea, de către demagogi împuţiţi care îndrăznesc să vorbească despre Marx şi despre Lenin) conduse de regii suabi, angevini şi spanioli în paralel cu adevărate revolte ale satelor agrare şi ale mulţimilor urbane.
Chiar şi în seria asiatică apare mai întâi oraşul în care puterea centrală îşi are centrele sale de „geniu civil şi militar“ şi apare, la fel ca în Evul Mediu european, artizanatul manufacturier urban. Înaintea Europei, apare acolo moneda şi piaţa internă, precum şi cea internaţională. Înaintea Europei, îngreunează societatea clasele intelectuale şi culte, adoratoare nesăţioase ale sistemului mercantil monetar, şi întârzie doar condamnarea conştientă a lor din partea fecundei clase manuale care, aşa cum a făcut primul Babeuf după Revoluţia franceză, pune în istorie Forţa împotriva Raţiunii — o denunţare în faţa căreia ţăranul este neputincios.
Cu toate acestea, astăzi Forţa se ridică de jos în răsturnări formidabile, şi într-un moment istoric în care cei fără de rezerve occidentali, cei rupţi de condiţiile naturale ale muncii lor, proletarii, par să fi uitat să arunce cu pietrele revoltei împotriva celor instruiţi, a celor calificaţi cu grad birocratic, a pretorienilor şi a zbirilor de stat şi de clasă de toate speţele.
Nu am avut nevoie să amintim cum forma slavă este veriga de legătură între cea a Europei şi cea a Asiei, spunând la timpul potrivit multe despre cum Rusia a oferit un feudalism de stat; şi apoi un capitalism de stat, după ce revoluţia sa a renegat cordonul ombilical cu dinamica mondială revoluţionară a concepţiei marxiste, ucigând apoi organizaţia care îl exprima.
Ura ţăranului chinez şi oriental împotriva mercantilismului intern şi străin, care îi distruge legătura cu puţina hrană pe care i-o lasă pământul, găseşte un ghid, pe această cale dificilă, într-un proletariat industrial asiatic puţin numeros, care din oraşele sale — ce au scris, totuşi, pagini de rebeliune care nu sunt cu nimic mai prejos de nicio tradiţie europeană — trece în fruntea revoluţiei.
Ajutorul Rusiei proletare revoluţionare ar fi fost într-adevăr suficient pentru a face să triumfe, chiar şi în China de astăzi, dictatura proletarilor dezlegaţi de-acum de orice legătură cu condiţiile de muncă, adică „neavând de pierdut în revoluţie decât lanţurile, şi o lume de câştigat“ — lumea obiectivităţii natural-tehnologice —, dacă contrarevoluţia capitalistă, în triumfurile ei de după primul război imperialist, nu ar fi ajuns, ajutată ca întotdeauna de trădători, să taie legătura dintre masele dense ale proletarilor europeni şi proletariatul rus.
Teza leninistă a convergenţei dintre lupta împotriva capitalului imperialist a muncitorilor din metropole şi cea a şerbilor de culoare din Orient ar fi triumfat, dar în anii cruciali dintre 1917 şi 1923 confruntarea supremă a fost pierdută, iar istoria va trebui să o repropună mâine.
Nu va trebui să existe nicio îndoială atunci, dacă vom şti să câştigăm bătălia teoriei, că a descrie capitalismul în esenţa sa profundă drept separare a muncitorului de condiţiile muncii nu înseamnă a insera într-o ştiinţă pasivă o definiţie rece, ci înseamnă, pentru comunismul dialectic, a lansa lozinca incendiară pentru lupta distructivă împotriva sistemului capitalist. Muncitorul este rupt de legătura sa cu pământul, cu uneltele de muncă şi cu produsul muncii, pentru că nu mai poate întinde mâinile asupra niciuneia dintre aceste condiţii; el este redus la o funcţie subiectivă moartă şi pierdută pentru că poate atinge un singur lucru: acel pumn de bani murdari care este salariul său, şi care reprezintă singura sa proprietate.
Caracterizarea marxistă a modului capitalist în termenii pe care i-am tratat, şi care pun deasupra sa toate formele istorice mai vechi în care omul nu era aruncat în afara naturii şi redus la un instrument al monstruosului Automat al Producţiei, exprimă faptul că dictatura proletară revoluţionară va trebui să aibă o singură ţintă: nefastul mecanism mercantil şi monetar. Dacă se va da greş în această privinţă, victoria va aparţine monstrului capitalist şi nu socialismului, aşa cum s-a întâmplat în Rusia. Dar confruntarea se va repropune în faţa unui proletariat mondial şi interrasial care, din acest dezastru, va fi tras forţa înzecită de mâine.
Baza necesară a acestui ciclu ineluctabil este unitatea doctrinară între parcursul istoric al rasei albe şi cel al raselor de culoare, unitate care trebuie regăsită în întregime în Tablele fundamentale ale revoluţiei stabilite deja de un secol de Karl Marx — pe care nu ne îngăduim să-l ridicăm la rangul de Profet, ci doar de purtător de cuvânt al clasei expropriate de Capital de prelungirea sa în Natură şi în Viaţă —, în faţa cărora blasfemiatorii vor fi astăzi dezonoraţi, iar mâine stârpiţi.