1. Poziţia Stângii Comuniste se distinge net (pe lângă eclectismul manevrelor tactice de partid) de simplismul brut al celui care reduce întreaga luptă la dualismul repetat mereu şi pretutindeni dintre două clase convenţionale, singurele care acţionează. Strategia mişcării proletare moderne are linii precise şi stabile, valabile pentru orice ipoteză de acţiune viitoare, care trebuie raportate la „arii“ geografice distincte în care se împarte lumea locuită şi la cicluri de timp distincte.
2. Prima arie şi cea clasică, din al cărei joc de forţe a fost extrasă pentru prima dată teoria irevocabilă a cursului revoluţiei socialiste, este cea engleză. Din 1688, revoluţia burgheză a desfiinţat puterea feudală şi a extirpat rapid formele de producţie feudale, iar din 1840 este posibilă deducerea concepţiei marxiste despre interacţiunea a trei clase esenţiale: proprietatea burgheză asupra pământului — capitalul industrial, comercial, financiar — şi proletariatul, în luptă cu primele două.
3. În aria europeană occidentală (Franţa, Germania, Italia, ţările mai mici), lupta burgheză împotriva feudalismului se desfăşoară de la 1789 până la 1871, iar în situaţiile acestui curs se stabileşte alianţa proletariatului cu burghezia atunci când aceasta luptă cu armele pentru a răsturna puterea feudală, în timp ce partidele muncitoreşti respinseseră deja orice confuzie ideologică cu apologiile economice şi politice ale societăţii burgheze.
4. Odată cu 1866, Statele Unite ale Americii se plasează în condiţiile Europei Occidentale de după 1871, după ce au lichidat formele capitaliste hibride prin victoria împotriva sudiştilor sclavişti şi rurali. Din 1871 încoace, în întreaga arie euramericană, marxiştii radicali resping orice alianţă şi bloc cu partidele burgheze, pe orice teren.
5. Situaţia pre-1871, menţionată la punctul 3, durează în Rusia şi în alte ţări din estul Europei până în 1917, şi apare în acestea problema deja cunoscută în Germania anului 1848: provocarea a două revoluţii şi, prin urmare, lupta şi pentru sarcinile celei capitaliste. Condiţia pentru o trecere directă la cea de-a doua revoluţie, cea proletară, era revoluţia politică în Occident, care nu s-a realizat, deşi clasa proletară rusă cucerise singură puterea politică, conservând-o timp de câţiva ani.
6. În timp ce în aria europeană de răsărit se poate considera astăzi încheiată înlocuirea modului feudal de producţie şi de schimb cu cel capitalist, în aria asiatică este în plină desfăşurare revoluţia împotriva feudalismului şi a unor regimuri chiar mai vechi, condusă de un bloc revoluţionar de clase burgheze, mic-burgheze şi muncitoare.
7. Analiza realizată deja pe larg ilustrează modul în care, în aceste tentative de dublă revoluţie, s-au înregistrat deznodăminte istorice diferite: victorie parţială şi victorie totală, înfrângere pe teren insurecţional însoţită de victorie pe teren economico-social, şi invers. Fundamentală este pentru proletariat lecţia semi-revoluţiilor şi a contrarevoluţiilor. Clasice printre atâtea exemple sunt: Germania de după 1848: dublă înfrângere insurecţională a burghezilor şi a proletarilor, victorie socială a formei capitaliste şi instaurarea treptată a puterii burgheze. Rusia de după 1917: dublă victorie insurecţională a burghezilor şi a proletarilor (februarie şi octombrie), înfrângere socială a formei socialiste, victorie socială a formei capitaliste.
8. Rusia, cel puţin în ceea ce priveşte partea europeană, are astăzi un mecanism de producţie şi de schimb deja pe deplin capitalist, a cărui funcţie socială este reflectată politic într-un partid şi într-un guvern care au experimentat toate strategiile posibile de alianţe cu partidele şi statele burgheze din spaţiul occidental. Sistemul politic rus este un duşman făţiş al proletariatului şi orice alianţă cu el este de neconceput, rămânând însă stabilit că victoria formei capitaliste de producţie în Rusia reprezintă un rezultat revoluţionar.
9. Pentru acele ţări din Asia în care mai domină încă economia locală agrară de tip patriarhal şi feudal, lupta, inclusiv politică, a celor „patru clase“ reprezintă un element de victorie în lupta comunistă internaţională, chiar şi atunci când din aceasta rezultă în mod nemijlocit puteri naţionale şi burgheze, atât pentru formarea de noi arii apte pentru afirmarea revendicărilor socialiste ulterioare, cât şi pentru loviturile aplicate prin aceste insurecţii şi revolte imperialismului euramerican.