1. Odată stabilită evaluarea fazei mondiale ulterioare celui de-al Doilea Război imperialist, rămânând clar faptul că consolidarea, după două victorii, a marilor centre capitaliste imperiale nu coexistă (după cum nici nu ar putea coexista şi convieţui) cu consolidarea unui Stat muncitoresc şi constructor de socialism în Orient — ci este vorba de raportul dintre forme de capitalism matur şi forme de capitalism recent şi tânăr, care pot fie să se întâlnească într-o economie mercantilă mondială unică, fie să ajungă la conflicte armate pentru disputarea sferelor de piaţă, cu multe linii de fractură posibile —, atenţia trebuie îndreptată asupra trecerii în Occident de la capitalismul deplin la societatea socialistă: o revoluţie care nu este nici dublă, nici „impură“.
2. Aşa cum datele economiei sociale ruse în versiunea „oficială“ a lui Stalin au fost readuse de noi la cele clasice care definesc capitalismul, combătând cele două teze conform cărora acestea ar fi o formă socialistă sau că ar fi o formă „nouă“ până acum necunoscută marxismului (a doua teză fiind mai nefastă decât prima), tot la fel cele ale economiei din Occident şi în primul rând din America, chiar acceptate din sursa „oficială“ a murdarei propagande a „lumii libere“, concordă întru totul cu descrierea marxistă a capitalismului, din care se deduce fără scăpare cursul — opus apologeticii echilibrelor şi a progreselor — al crizelor interne ale producţiei, al războaielor pentru pieţe, al prăbuşirii revoluţionare, al cuceririi proletare a puterii odată cu distrugerea statului capitalist, al dictaturii proletare şi al eliminării formelor de producţie burgheze.
3. Modul capitalist de producţie, odată instaurat, nu se poate susţine decât mărind încontinuu, nu dotarea cu resurse şi instalaţii menite să asigure o viaţă mai bună a oamenilor cu mai puţine riscuri, chinuri şi eforturi, ci masa mărfurilor produse şi vândute. Întrucât populaţia creşte mai puţin decât masa produselor, este necesar ca aceste mase [de produse] să fie transformate într-un consum mai mare (de orice fel ar fi el) şi în noi mijloace de producţie, angajându-se pe o cale fără ieşire. Acesta este caracterul esenţial, inseparabil de forţa productivă sporită a mecanismelor materiale pe care ştiinţa şi tehnica le pun la dispoziţie. Orice alt caracter referitor la compoziţia statistică a claselor şi la jocul, indubitabil influent, al suprastructurilor administrative, juridice, politice, organizatorice şi ideologice nu este decât secundar şi accesoriu şi nu schimbă termenii antitezei fundamentale faţă de modul comunist de producţie, antiteză conţinută integral şi în mod invariant în doctrina proletară revoluţionară, încă de la Manifestul din 1848.
4. În întreaga economie mondială sunt verificate şi repetate, ba chiar consolidate, trăsăturile apariţiei şi ale procesului capitalist, aşa cum au fost definite de evaluarea monolitică a lui Marx: exproprierea succesivă, nemiloasă a tuturor deţinătorilor de rezerve de mărfuri şi de mijloace de producţie (artizani, ţărani, comercianţi mici şi mijlocii, industriaşi, tezaurizatori) conform legilor deduse mai ales din ciclurile capitalismului englez. La fel şi în privinţa acumulării capitalului: o masă absolut şi relativ tot mai mare de instrumente de producţie sporite şi reînnoite neîncetat (şi chiar fără motiv); concentrare într-un număr tot mai mic de „mâini“, şi nu de „capete“ (concept precapitalist) a acestor forţe sociale, obţinându-se complexe gigantice de uzine şi de întreprinderi de producţie, necunoscute anterior. Extinderea de neoprit, după formarea pieţelor naţionale, a celei mondiale; dizolvarea insulelor închise de muncă-consum supravieţuitoare în lume.
5. Această serie de confirmări cu un ritm cu mult superior chiar şi aşteptărilor teoreticienilor noştri este oferită în primul rând de economia americană şi de datele producţiei din Statele Unite şi ale propriului consum intern aflat într-o continuă exaltare. Chestiunea stă între posibilitatea unei dezvoltări continue şi fără zguduiri a unei asemenea forme sociale, şi aşteptarea unor zguduiri dure, crize profunde şi răsturnări care să atingă bazele sistemului. Pentru a oferi un răspuns la această chestiune, sunt suficiente evenimentele celor două mari războaie mondiale şi ale unei crize gigantice interpuse a întregului aparat economic, precum şi instabilitatea în toate sensurile a acestei perioade postbelice convulsive, astfel încât zace făcută ţăndări descrierea acestei pretinse societăţi prospere, îndreptate spre o uniformizare a nivelului de trai şi a bogăţiei individuale, care ar fi compusă dintr-o clasă de mijloc fără clase extreme, şi pe deasupra lipsită de lupte sindicale deschise şi de partide cu program anticonstituţional. Deocamdată, chiar şi la cea mai banală analiză a infrastructurii americane, vechiul stat administrativ, federativ, nebirocratic şi nemilitar, care se contrapunea puterilor europene belicoase aflate de secole în luptă pentru hegemonie, se dovedeşte a fi exilat printre fantome: datele Americii în această privinţă bat de departe — în mod absolut şi relativ — toţi indicii din lume şi din istoria umană.
6. Descrierea unei asemenea economii — chiar şi dacă, pentru un moment, ne-am baza deducţiile doar pe relaţiile interne, care sunt lăudate ca fiind stabile în mijlocul instabilităţii mărturisite a chestiunilor internaţionale (renunţându-se, pe de altă parte, la vechea teorie de a se izola de afacerile externe şi extra-americane!) — conduce direct la toate legile marxiste şi la condamnarea istorică a modului capitalist de producţie, pe care nimeni nu-l poate opri în cursa sa spre catastrofă şi revoluţie.
Reţeaua masivă de uzine şi de instalaţii, prima din lume, şi industrializarea oricărei sfere de activitate împinsă la maximum, arată o societate care le depăşeşte pe toate în ceea ce priveşte dominaţia „muncii moarte“ (Marx), sau a capitalului cristalizat în maşini, construcţii şi mase de materii prime şi semifabricate, în raport cu „munca vie“, adică cu activitatea neîncetată a oamenilor vii în producţie. Mult lăudata libertate pe plan juridic nu poate disimula greutatea şi presiunea acestui cadavru, guvernator al corpurilor vitale.
7. Nivelul de trai crescut al muncitorului, în ceea ce priveşte masa consumului său redusă la o aceeaşi măsură de valoare, nu este altceva decât o confirmare a legilor marxiste privind productivitatea crescută a muncii. Statisticile la anumite date cruciale — 1848, 1914, 1929, 1932, 1952 — impresionează, dar ele nu fac decât să reflecte derularea ciclului prevăzut de noi. Dacă în zece ani se laudă o creştere a salariilor de 280%, în timp ce creşterea costului vieţii a fost de 180%, înseamnă că muncitorul cu salariul de 380 trebuie să cumpere 280, adică îmbunătăţirea se reduce la 35%. În acelaşi timp se admite că productivitatea a crescut cu 250%! Aşadar, muncitorul care dă de trei ori şi jumătate mai mult primeşte doar de o dată şi o treime: exploatarea şi plusvaloarea au crescut enorm.
Este pe deplin clarificat faptul că legea mizeriei crescânde nu înseamnă o scădere a salariului nominal şi real, ci o extorcare crescută de plusvaloare şi un număr crescut de victime căzute pradă exproprierii oricărei rezerve.
8. Creşterea productivităţii muncii, care pe parcursul întregului ciclu al capitalismului în America a fost de zeci de ori mai mare, înseamnă că cu acelaşi timp de muncă este produsă o cantitate de produse de zeci de ori mai mare decât în trecut. Capitalistul anticipa odinioară o parte de muncă şi una de materii prime, astăzi o parte de muncă şi zece sau douăzeci de materii prime. Dacă marja sa de profit ar rămâne aceeaşi în raport cu valoarea produsului vândut, profitul ar deveni de zece sau de douăzeci de ori mai mare. Dar pentru a face acest lucru, trebuia ca o cantitate de produse de zece sau douăzeci de ori mai mare să găsească cumpărători. Şi atunci capitalistul se mulţumeşte cu o „rată a profitului“ mai mică şi creşte remuneraţia muncitorului, să zicem chiar şi la dublu în valoare reală, de fiecare dată când productivitatea se înzeceşte: scade în acelaşi timp preţul de vânzare pentru că marfa conţine două părţi de muncă, şi nu zece, şi îşi găseşte clienţi chiar în rândul propriului său personal. Iată aici legea scăderii ratei profitului odată cu creşterea productivităţii muncii şi cu îmbunătăţirea compoziţiei organice (partea constantă în raport cu întregul) a capitalului. Acum, toate deducţiile referitoare la imposibilitatea acestui sistem de a o mai duce mult aşa stau şi se bazează pe verificarea legii scăderii ratei (pe care, vezi Dialogul, Stalin o abandona în mod imprudent sau filocapitalist).
Împotriva acestor poziţii — şi cu atât mai mult cu cât ele devin mai evidente şi mai stringente — stau poziţiile opuse ale comuniştilor: munca vie să domine asupra muncii moarte! Creşterea productivităţii să fie îndreptată nu către o la fel de nebunească creştere a unei producţii inutile, dacă nu chiar ruinătoare, ci către îmbunătăţirea condiţiilor muncii vii, adică să se reducă drastic timpul zilnic de muncă.
9. America, pe care deja în 1850 Engels o definea drept ţara în care populaţia se dublează în douăzeci de ani, dacă este şi ţara în care productivitatea se triplează în zece ani şi deci în douăzeci se înşeseşte (sau, cu legea progresiei geometrice visată de Stalin pentru Rusia, devine de nouă ori mai mare), nu este aşadar ţara în care socialismul „european“ este inaplicabil, ci aceea care ne-a depăşit cu mult în marşul spre criza de pletoră şi spre presiunea explozivă a capitalismului.
Deschiderea creditului pentru proletariat, prin vânzarea în rate a articolelor de lux, în sens economic îl face un „pauper“ şi un lipsit-de-rezerve absolut: bilanţul său nu a devenit doar cel al cuiva care posedă zero, ci al cuiva care a ipotecat o masă de muncă viitoare pentru a ajunge la zero: o adevărată sclavie parţială. Socialmente, tot acest consum corespunde unor reţele de influenţă şi adesea de corupţie degenerativă în avantajul clasei dominante şi al tendinţelor de moravuri şi ideologii care îi convin. Aparatul monstruos al publicităţii constrânge proletariatul să cumpere cu câştigul său suplimentar produse de consum cu calităţi iluzorii şi adesea nocive. Libertatea personală din prospera Americă adaugă despotismului de fabrică al capitalului despotismul şi dictatura asupra consumului standardizat şi preambalat în cutii al clasei exploatate, căreia i se fabrică nevoi absurde pentru a nu i se oferi ore de libertate de la muncă şi pentru a nu opri inundaţia mercantilă.
Un efect deloc diferit îl are sistemul de a atribui cote minime din dividendele fabricii proporţional cu salariul anual. Făcând calculul pe anumite date statistice, în cele mai bune cazuri se obţine o creştere a salariului de 5% sau puţin mai mult, recuperată din plin prin acest imbold dat zelului naivului şi păcălitului „acţionar“.
10. Teoria crizelor recurente şi tot mai grave are drept fundament teoria creşterii productivităţii şi a scăderii ratei profitului. Ea ar fi depăşită doar atunci când aceşti indici caracteristici ai cursului capitalist ar lipsi. În America se întâmplă exact opusul, şi o arată şi comparaţiile industriaşilor noştri, care ar vrea, de exemplu, în siderurgie, să treacă de la 80 de tone anual per muncitor la cele 200 americane. Cine nu ar vrea să ia 4% din 200 în loc de 5% din 80?
Criza economică intrinsecă, adică a Americii „abstracte“ (ca la Marx) care ar trebui să mănânce tot ceea ce produce, se scrie cu formule şi se desenează cu curbe inexorabile. Un tablou al mărfurilor care oscilează în jurul mediei pâinii ne spune că astăzi o livră de pâine este cumpărată de muncitor cu remuneraţia a 6 minute din munca sa, în timp ce trebuia să îi dedice 17 în 1914. Populaţia muncitorească a crescut, desigur, într-o proporţie mai mare decât populaţia totală. Cum vor face cetăţenii americani să îngurgiteze de trei ori mai multă pâine faţă de 1914, poate de zece ori mai multă faţă de 1848? Ca să nu crape, ar primi sfatul să mănânce „brioche“! La un moment dat nu se va mai vinde, pe de o parte, nicio livră de pâine în plus, iar muncitorul, pe de altă parte, va fi concediat şi nu va mai putea cumpăra nici măcar o livră. Iată de ce, în mod schematic, va veni din nou vinerea neagră, din ce în ce mai neagră.
11. O soluţie este îndoparea cu pâine a popoarelor care până acum au mâncat mei, orez sau banane (oare se înşală rebelii Mau-Mau?). [1] Iar pentru a realiza acest lucru, primul pas este bombardarea celor care împiedică debarcarea şi apoi pe cei care vindeau mei, orez şi banane. Iată imperialismul. Dacă teoria marxistă a crizelor şi a catastrofei se potriveşte ca o mănuşă, la fel de bine se potriveşte şi cea a imperialismului şi a războiului, iar datele care stau la baza Imperialismului lui Lenin, obţinute în 1915, sunt astăzi oferite de statistica americană cu o intensitate de zece ori mai mare.
Statistica, printre altele, compară nivelul de trai din America şi din celelalte ţări care îi alcătuiesc alaiul; mai întâi aliaţii, apoi inamicii. Dacă o livră de făină valorează 4 din acele 6 minute pentru pâine în America, ea ajunge la 27 în Rusia, spune statistica americană. Chiar dacă cea rusă ar spune mai puţin, este cert că, în zona răsăriteană, legile productivităţii crescânde, ale compoziţiei capitalului şi ale scăderii ratei mai au încă drum de parcurs, spre marea confuzie a celor care citesc pe dos condiţiile şi distanţele revoluţionare.
Oricunde ar fi amplasată prima piesă de artilerie şi de oriunde ar fi lansat primul V2, [2] fie chiar şi de pe Lună, este cert că trebuie lovit în plin sistemul american pentru a i se aplica cu forţă frâna consumului şi a producţiei ce cresc nebuneşte, învăţându-l că este foarte adevărat că „non de solo pane vivit homo“ [nu numai cu pâine trăieşte omul], dar că, dacă acest om îşi procură în 6 minute pâinea pentru o zi, atunci când munceşte mai mult de două ore nu este om, ci prost.
12. Motivul pentru care lipseşte partidul comunist cu un program integral şi revoluţionar în America, deşi programul este atât de „actual“, iar maturitatea condiţiilor este atât de avansată încât semnifică o dezintegrare potenţială, este o mare problemă istorică ce se pune la scară mondială.
Cel de-al treilea val oportunist care a zdrobit mişcarea marxistă din prima perioadă imediat postbelică are trei aspecte: reducerea la stadiul capitalist a formei de producţie care se dezvoltă în Rusia — abandonarea revendicărilor comuniste de către statul politic rus — politica de alianţe militare a acestuia şi de alianţe politice ale partidelor paralele din Occident, pe baza unor revendicări de natură burgheză şi democratică.
Trecerea bruscă de la apologia regimului capitalist american ca prieten şi salvator al proletariatului mondial la denunţarea acestuia ca inamic al clasei muncitoare, ca şi cum ar fi devenit astfel abia în 1946, nu putea decât să saboteze şi mai mult pregătirea revoluţionară a proletariatului din America şi să pună piedici istorice în calea dezvoltării acolo a unui adevărat partid de clasă.
Această situaţie nu poate fi redresată decât sub toate aspectele: demonstrarea faptului că în Rusia nu există o construire a socialismului; că statul rus, dacă va lupta, nu o va face pentru socialism, ci pentru rivalităţi imperiale; demonstrarea, mai presus de toate, a faptului că în Occident finalităţile democratice, populare şi progresiste nu numai că nu interesează clasa muncitoare, dar servesc la menţinerea în picioare a unui capitalism putred.
13. În această lungă operă de reconstrucţie, care trebuie să ţină pasul cu avansarea crizei formei de producţie occidentale şi americane, pentru care sunt date toate condiţiile obiective determinante cu un orizont de timp pe care nicio diversiune de politică internă şi mondială nu o va putea mări dincolo de câteva decenii, nu trebuie urmat mirajul că noi expediente sau aliniamente ale câtorva pretinşi cercetători ai istoriei ar putea valora mai mult decât confirmările istorice oferite deja de evenimente faţă de construcţia marxistă originală, corect înţeleasă şi urmată. Condiţiile de ideologie, de conştiinţă şi de voinţă nu reprezintă o problemă diferită şi nu sunt reglate de influenţe diferite faţă de condiţiile de fapt ale intereselor şi ale forţelor.
Partidul comunist apără situaţia viitoare a unui timp de muncă redus pentru scopuri utile vieţii şi lucrează în funcţie de acel rezultat al viitorului, sprijinindu-se pe toate evoluţiile reale. Acea cucerire, care pare a fi exprimată mizerabil în ore şi redusă la un calcul material, reprezintă o victorie gigantică, cea maximă posibilă, faţă de necesitatea care ne înrobeşte şi ne târăşte pe toţi. Chiar şi atunci, odată suprimate capitalismul şi clasele, specia umană va fi supusă necesităţii date de forţele naturale şi va rămâne un delir absolutul filozofic al libertăţii.
Cine, mai ales în vârtejul lumii de astăzi, în loc să găsească filonul curentului, al acestei noţiuni impersonale a condiţiilor viitoare, într-o muncă ce a durat generaţii întregi, ar vrea să îndese noi reţete stimulatoare în limitele bietei sale minţi, şi ar dicta formule noi, trebuie considerat a fi mai prejos decât cei mai damnaţi conformişti şi servitori ai sistemului capitalului, şi decât preoţii eternităţii sale.
[1]. Revolta Mau-Mau a fost o mişcare anticolonială a populaţiei indigene din Kenya împotriva stăpânirii britanice, desfăşurată în anii ’50. Bordiga face o aluzie ironică la faptul că popoarele asuprite se opun cu armele „civilizării“ şi integrării lor forţate în piaţa capitalistă mondială, refuzând să fie obligate să consume mărfurile occidentale.
[2]. V2 (Vergeltungswaffe 2) a fost prima rachetă balistică ghidată, dezvoltată de Germania în al Doilea Război Mondial. Bordiga o foloseşte aici ca simbol al forţei tehnologice şi militare distructive a capitalismului avansat.