Tema ce trebuia abordată în această reuniune periodică a organizaţiei noastre ar fi putut fi şi alta: se preconizase să se dea urmare subiectului de la Asti, ce a avut caracter economic, cu un alt subiect de aceeaşi natură. În esenţă, sub titlul „Vulcanul producţiei sau mlaştina pieţei?“, a fost opusă şcolilor economice burgheze teoria clasică a lui Marx bazată pe determinarea valorii unei mărfi din elemente ale producţiei, nu din relaţiile de schimb, aşa cum susţine economia burgheză de după faza clasică, fie în şcoala numită subiectivă sau psihologică, fie în cea numită matematică, aspecte ale aceleia pe care Marx o numeşte economie vulgară, adică pur conservatoare. A fost astfel apărată împotriva atacurilor de clasă ale ştiinţei economice oficiale descrierea marxistă a capitalismului conţinută în liniile grandioase ale primului volum din Capitalul.
Subiectul complementar, ce va fi tratat cu o altă ocazie, este expunerea altor teorii privind procesul de ansamblu al producţiei capitaliste, expuse în volumul al II-lea şi al III-lea, şi în special cea a scăderii ratei profitului şi cea a acumulării lărgite, în comparaţie cu diferitele opinii, chiar şi din sânul şcolii marxiste.
Fără îndoială, noi nu urmăm în această operă a noastră o tratare sistematică, ca într-un curs de lecţii sau într-un manual şcolar, iar asupra acestor puncte am oferit nu puţine indicaţii în expuneri şi publicaţii precedente, în felurite „Fire ale timpului“, îndeosebi în „Dialog cu Stalin“, chiar dacă neapariţia altor numere ale revistei a oprit tratarea „Elementelor de economie marxistă“ tocmai la materia Volumului I.
Tovarăşii din Centrul partidului au preferat, prin urmare, cealaltă temă, despre Revoluţia Rusă, cu un subiect mai mult istoric şi politic, temă la rândul ei pururi prezentă în toate, se poate spune, expunerile noastre de după război până astăzi. Această temă se leagă mai direct de lupta împotriva celui de-al treilea val istoric de oportunism, aflat în plină expansiune în rândurile proletariatului, reprezentat de mişcarea staliniştilor şi infectând Italia. Nu ne lăsăm ghidaţi, desigur, de mania vulgară a actualităţii; totuşi, alegerea domeniilor noastre de muncă teoretică nu derivă din criterii abstracte, ci din exigenţele acţiunii noastre, oricât de modeste ar părea limitele şi dezvoltările ei actuale.
Tema de ştiinţă economică va putea fi foarte bine reluată după ce subiectul de la Asti, după ce reuniunea şi raportul oral au avut loc, a fost mult mai bine reprezentat în darea de seamă câtuşi de puţin scurtă care a ocupat şapte episoade din periodicul nostru, în locul „Firului timpului“. Cu atât mai mult cu cât cu această ocazie punem în practică o nouă iniţiativă: o şedinţă, adică, în care tovarăşii vor putea face observaţiile lor asupra subiectului tratat la Asti şi dezvoltat apoi în darea de seamă ordonată şi fără îndoială mai bine elaborată decât în expunerea orală. S-a spus la Asti că nu era posibil să se urmărească în detalii polemica împotriva lui Spengler [1] şi opunerea formulelor sale celor ale lui Marx fără a se putea folosi formule scrise cel puţin pe o tablă, ceea ce atunci nu a părut nimerit (deşi la unele dintre aceste reuniuni se făcuse deja uz de diagrame scrise pe panouri). Chestiunea a fost dezvoltată în textul scris şi, prin urmare, cu siguranţă mai bine aprofundată de către cititori, şi datorită sistemului urmat de schimb de corespondenţă şi de muncă între tovarăşii prezenţi: aşa cum s-a întâmplat cu întrebările unui tovarăş genovez referitoare la subiectul de la Genova — dezvoltarea actuală a marilor economii capitaliste —, la care a dat răspuns un tovarăş din Messina cu studiile sale privind teoriile economiştilor burghezi predate la Genova.
Un asemenea procedeu este într-adevăr potrivit partidului marxist şi se desprinde net de cele democratice şi maimuţăritoare ale practicii burgheze, în care la cald, pe marginea raportărilor şi a concluziilor, se votează, se aprobă, se dezaprobă. Nimic util nu aduce o dezbatere în care la ceea ce este adus de către un raportor — chiar şi cel mai puţin versat dintre toţi —, după o pregătire de luni de zile, urmează imediate „intervenţii“ de moment, ale cuiva care pentru prima dată a auzit şi a judecat, potrivit proastei vorbe la modă. Determinist este cel care nu intervine niciodată, iar faţă de cei care, improvizând patru fraze, cred cu adevărat că plămădesc decizii mai mult sau mai puţin istorice, el se limitează să zâmbească.
Contăm ca pe calea pe care am apucat-o să ajungem cu adevărat la o metodă de lucru impersonală, la înălţimea puternicei originalităţi istorice a doctrinei noastre, care le-a dat analfabeţilor rolul principal. Personajele noastre nu au nume, nu apar în efigie, iar din gura efigiei nu iese „bula cu vorbe“ — caracteristică manierei burgheze agonizante — având scrisă înăuntru vreo gogomănie — sau vreo democratică intervenţie a subiectului.
Tema privind revoluţia rusă are, de asemenea, o strânsă legătură cu alte expuneri recente, şi în special cu cea dezvoltată printr-o serie de Fire ale timpului (fără a fi constituit însă obiectul unei reuniuni şi al unui raport oral) referitoare la „Chestiunea agrară“. Încă din episodul iniţial „Perspectivă introductivă asupra chestiunii agrare“, s-a pornit de la necesitatea de a spulbera prezentarea falsă curentă a Revoluţiei Ruse din 1917, a bolşevismului şi a operei lui Lenin ca o reformă a marxismului clasic, care ar fi mutat centrul de greutate revoluţionar de la clasa proletară salariată la cea ţărănească. Chiar şi astăzi mai putem citi (recenzia unei cărţi de David Mitrany, [2] cu titlul „Marxismul şi ţăranii“, despre care se pretinde că este „tratată cu o vastă şi erudită competenţă ştiinţifică“) fraze banale precum acestea: abandonarea determinismului economic pentru ţările neindustriale; acceptarea de către Lenin a teoriilor populiste; teoria agrară a lui Marx care ignoră complet aspectul social (?) al problemei; comunismul care a triumfat (!?) tocmai acolo unde nu exista proletariat; capodopera tactică a lui Lenin în utilizarea ţăranilor pentru revoluţia proletară. În fapt, întreaga expunere de faţă tinde spre negarea unor asemenea poziţii şi spre o teză pe care este mai bine să o anticipăm în mod radical: Lenin, punând (sau mai bine zis văzând pus de către istorie) în faţa forţei proletare obiectivul revoluţiei burgheze, a folosit (sau mai bine zis a văzut că istoria va folosi pentru a n-a oară) forţa aliată a ţăranilor pentru revoluţia burgheză; a ştiut şi a scris că aceasta va fi împotriva revoluţiei comuniste, la timpul ei.
Acea expunere, prin urmare, pornind de la acest arzător conflict ideologic al vremurilor noastre, a dezvoltat formidabila şi completa teorie a chestiunii agrare a lui Marx, care nu se referă doar la producţia agrară din societatea capitalistă, bazată pe muncitori salariaţi, întreprinzători agricoli şi proprietari funciari, ci şi la studiul, prin aplicarea victorioasă a materialismului istoric, al formelor agricole precapitaliste şi al celor hibride contemporane capitalismului. Una dintre gogoşile obişnuite este că marxismul ar fi tratat problema masei ţăranilor mici proprietari şi a rolului ei istoric abia după revoluţia rusă şi, mai mult, că ar fi putut explica mişcarea proletară, dar nu şi pe cele ţărăneşti! Este de ajuns să se recurgă la studiul profund al ţărănimii din Franţa sub Napoleon al III-lea (1850) şi la o sută de alte surse.
Am dovedit în acel studiu că marxismul a dedicat mai multe pagini chestiunii agrare decât celei industriale, deşi sunt pagini dispersate în toate operele şi poate că lipseşte — aşa cum am spus în Prometeo (Proprietate şi Capital) — o sinteză unică atât de perfectă precum cea a lui Engels privind proprietatea imobiliară urbană (Contribuţii la problema locuinţelor) în epoca burgheză.
În ampla dezvoltare dată teoriei lui Marx despre capitalismul agrar, şi odată cu acesta despre orice precapitalism agrar, şi în demonstrarea faptului că legile stabilite de Marx îşi găsesc aplicarea exactă în economia rurală de astăzi, astfel încât eleganta şi puternica doctrină a rentei funciare ne apare ca cheia de boltă a sistemului şi ne redă în mod grăitor întreaga analiză a producţiei capitaliste şi calculul valorii mărfurilor cu datele producţiei, ca fiind prealabile celor ale pieţei, am declarat la un moment dat că amânăm — exceptând destul de desele referiri — la un alt studiu aplicarea la Rusia şi la Revoluţia rusă. Tema fundamentală a acestei a doua părţi despre chestiunea agrară urma să fie ortodoxia totală a lui Lenin faţă de doctrina clasică a lui Marx, în tot cursul istoric al luptei bolşevicilor, şi înţelegerea deplină a tuturor luptelor agrare din Rusia cu cheia materialismului istoric.
Nu se poate, evident, urmări cursul istoric al Revoluţiei Ruse fără ca demonstrarea acestor două puncte să constituie linia centrală.
Legături nu mai puţin directe cu tema rusă are chestiunea care a format obiectul reuniunii de la Triest (august 1953) privind „Rasa şi Naţiunea“. Domeniul istoriei ruse şi problemele revoluţiei din Rusia se întind pe un mozaic extrem de complicat de popoare şi limbi şi se află sub influenţa directă a factorilor relativi, aşa cum la Triest nu s-a omis să se trateze, printre altele cu privire la teoriile lui Stalin despre limbă şi la amprentele naţionaliste ferme pe care revoluţia rusă le-a căpătat.
Şi prin urmare, deoarece Rusia este podul dintre Europa şi Orient, nu se poate discuta cursul rus fără a pune în prim-plan chestiunea colonială, legătura dintre luptele sociale din ţările metropolitane albe şi mişcarea popoarelor de culoare: subiect tratat la Florenţa în aprilie 1953, dar despre care trebuie să recunoaştem că nu s-a putut oferi un text scris suficient până acum.
Tot ce s-a spus, în sfârşit, şi cu toate ocaziile, despre oportunismul din mişcarea proletară şi lupta împotriva lui, întreaga clarificare privind revoluţiile duble, în care clasa muncitoare este prezentă, revine astăzi în prim-plan.
Dezvoltând destul de pe larg şi cu nu puţine anticipări asupra punctelor de sosire prezenta introducere, raportorul a declarat că pentru această reuniune un material impresionant şi vast — nefiind, desigur, original — a fost pus în evidenţă şi totodată triat între contribuţii de origine marxistă şi contribuţii străine; fără a da totuşi vreo importanţă mormanului de scrieri despre Rusia şi istoria ei recentă cu caracter de pamflet sau pur şi simplu gazetăresc şi impresionist, constituind o adevărată ciupercărie de dispreţuit.
Era vorba de a da încă o dată acestui material o ordine şi o sistematizare care să permită o expunere exhaustivă care să nu omită niciun element important şi care, totuşi, să fie reţinută în anumite limite de timp şi spaţiu.
Dar forţele şi timpul de muncă ale mişcării noastre sunt aspru măsurate chiar de independenţa ei faţă de orice sprijin şi susţinere, şi trebuie să se recunoască faptul că o asemenea selecţie nu este încă satisfăcătoare. Această situaţie va fi remediată de procedeul deja menţionat mai sus şi pus în practică pentru subiectul de la Asti. Nu este inutilă o expunere chiar şi imperfect simetrică în care întreaga materie vie este trecută prin faţa ochilor mişcării, într-o atentă colaborare a celor prezenţi, cu scopul de a da o distribuţie mai adecvată ulterioarei redactări scrise, care va permite îmbunătăţirea şi transformarea în ceva cu adevărat satisfăcător a primelor scheme şi rezumate întocmite în prealabil, pe baza impresiilor şi indicaţiilor tuturor tovarăşilor.
Mai mult decât atât: constatându-se vastitatea materialului brut sau semibrut, şi în raport, de asemenea, cu reducerea la sinteză nedesăvârşită — care totuşi nu ar tolera niciodată o concizie exagerată —, trebuie spus că nu se va putea dezvolta întregul subiect într-o singură reuniune: întreaga parte mai recentă, căreia de altfel i-am dedicat deja critici şi expuneri foarte frecvente (mai presus de toate Dialog cu Stalin), privitoare la identificarea societăţii ruse de astăzi cu forma socială capitalistă clasică, va trebui amânată pentru o reuniune ulterioară, ce nu se va putea ţine decât în primele luni ale anului 1955.
În reuniunea de faţă se va epuiza partea privind formularea chestiunilor privind istoria socială rusă, în două faze: cea a mişcării proletare internaţionale până în jur de 1900 şi cea a mişcării marxiste din Rusia începând din jur de 1900. În ce priveşte verificarea celor două „perspective“ astfel construite — şi după ce s-a insistat asupra demonstraţiei fundamentale că ele se află în deplină armonie —, aceasta va presupune o schiţă a structurii sociale a Rusiei în formarea ei istorică şi o trecere în revistă a vicisitudinilor luptei împotriva ţarismului la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea şi până la războiul mondial şi la prăbuşirea acestuia. Se va ajunge până la victoria din Octombrie 1917 şi la cucerirea bolşevică a puterii: evident, în toate acestea nu se pretinde respectarea unei cronologii perfecte, ci mai degrabă menţinerea în permanentă evidenţă a legăturii dintre evoluţia rusă şi mişcarea socialistă modernă, nu numai în ce priveşte doctrina, ci şi în ce priveşte organizaţia, politica şi atitudinea în Primul Război Mondial.
Încă din 1905, opinia generală, chiar şi a conservatorilor politici, era convinsă că în lupta pentru răsturnarea monarhiei absolute şi feudale din Rusia nu ar fi fost vorba doar despre venirea unei forme liberale sau chiar republicane şi despre adoptarea de constituţii şi instituţii de tip occidental, ci şi despre lupte sociale în care clasele sărace ar fi avut o mare pondere şi nu s-ar fi limitat la a fi comode aliate ale unei mişcări burgheze.
Instinctiv, burghezia europeană simţea că o izbucnire revoluţionară, fie ea şi animată la început de propriile ei ideologii, ar fi zguduit din temelii iluzia ei de a fi redus ciocnirea claselor proprie epocii capitaliste la o „civilizată“ întrecere de interese, nesângeroasă şi închisă în forme legale, aşa cum aripa dreaptă şi revizionistă a socialismului, care se pretindea marxistă, preconizase în paşnicele decenii 1890—1910.
Se desluşeau prea puţin programele şi metodele mişcărilor antiţariste, dar se înţelegea de către opinia comună că niciuna dintre ele nu renunţa la insurecţie şi la violenţă şi se pricepuse strânsa legătură dintre războiul pierdut cu japonezii şi mişcările formidabile din oraşe şi de la sate, chiar dacă în cele din urmă înăbuşite în masacrele periodice proprii regimului moscovit.
Izbucnirea a avut loc când lumea era deja bulversată de primul război general, în situaţia „originală“ ce plasa Rusia nu într-o nouă Sfântă Alianţă cu imperiile germane, pretinşi exponenţi ai revenirii feudale şi duşmani ai democraţiei, ci, dimpotrivă, în rândurile ţărilor libere şi ale lăudatei lor cruciade pentru modernele directive de progres şi civilizaţie: burghezia europeană putea astfel să tragă nădejde că nodul ameninţător al revoluţiei din Rusia s-ar fi putut dezlega (ajutând războiul şi victoria asupra germanilor, şi aceasta mai ales după intrarea în luptă, de aceeaşi parte, a Statelor Unite şi chiar a Japoniei) într-o abilă operaţiune diplomatică.
Când istoria a tăiat nodul cu totul altfel, iar evenimentele răsunătoare din Rusia s-au legat atât de strâns de vicisitudinile militare din ultimii doi ani ai conflictului mondial şi de consecventele ciocniri sociale din toate ţările, a avut loc o adevărată înflorire de dezbateri interpretative şi de bătălii, reflectare a celor materiale, în domeniul ideologiei.
Marxiştii revoluţionari de stânga nu s-au aflat doar în faţa explicaţiilor dictate de vechile ideologii ale partidelor adverse, ci şi a unei serii de versiuni contradictorii în tabăra proletară. Şi nu erau doar deconcertante şi riscate argumentele celor care se năpusteau împotriva revoluţiei, deplângând-o sau exorcizând-o, ci mai ales cele ale multora pe care succesul ei năvalnic şi dramatic îi împinsese să o exalte.
De exemplu, anarhiştii şi libertarii, care la început, când socialiştii legalitari şi de dreapta voiau să dea luptei un curs legal, slăviseră propunerile extremiste pentru înlăturarea dinastiei şi atacul armat împotriva nobililor de la sate şi a patronilor de la oraşe, strigând că Lenin este unul de-ai lor (cum mulţi burghezi şi social-legalitari deşertau la rândul lor vorbe din gură), nu au întârziat să vireze la 180 de grade de îndată ce politica şi doctrina dictaturii au fost proclamate deschis şi puse în aplicare.
La rândul lor, marxiştii dreptei reformiste şi social-şoviniştii, care nu puteau uita că Lenin fusese primul ce le înfierase ruşinea, în timp ce aplaudaseră, alături de întreaga democraţie burgheză, revoluţia din februarie având încredere că ea se va opri la a fi democratică şi belicoasă, s-au năpustit cu groază împotriva înaintării ulterioare a bolşevicilor. În timp ce burghezii o stigmatizau pentru democraţia încălcată, aceştia, social-trădătorii, s-au apucat să urle în numele marxismului, susţinând că politica şi sociologia acestuia fuseseră încălcate, pentru că dăduse forme extreme revoluţiei de clasă într-o ţară „necoaptă“.
Dimpotrivă, mulţi marxişti extrem de impuri în acceptarea teoriei şi metodei — am avut în Italia exemple interesante de care nu vom ezita să ne ocupăm — au îmbrăţişat cauza lui Lenin şi a lui Octombrie, impresionaţi de elocvenţa biruinţei, convinşi — cel mai adesea cu sinceritate — că aceasta ar fi deschis calea unei interpretări nematerialiste a istoriei, dând importanţă elementului de voinţă şi genialitate al unui conducător sau al unei elite, marcând o cotitură pentru trecerea în prima linie a unui nou popor, a unei noi rase „tinere“, al cărei ciclu hegemonic şi de ghidare a civilizaţiei generale se deschidea.
Şi în aceste rânduri, care se îndreptaseră în mare măsură spre proletariat, dar care în faţa învăţăturilor marxiste erau nedumerite, s-a acordat o mare pondere unui elan mistic ce ar fi cuprins poporul rus, îndelung asuprit de jugul despotic, din mobiluri religioase, etice, naţionale, patriotice, alături de cele sociale: şi mai ales acest lucru s-a întărit când au sosit — pentru unii care le-au respins şi pentru alţii care le-au primit — tezele lui Lenin şi ale bolşevicilor asupra chestiunilor agrare, naţionale, coloniale şi, neînţelegându-le câtuşi de puţin, s-a crezut că acestea ridicau acei factori motori ai istoriei la înălţimea luptei de clasă şi a determinantei economice.
Sarcina noastră este să reluăm întregul curs istoric şi social al Rusiei, atât cel anterior acelui moment crucial, cât şi cel ulterior, şi să-l punem la încercare în lumina principiilor, pentru a demonstra că el se reconstituie şi se explică în modul cel mai evident pe baza teoriei materialismului istoric şi a determinismului economic; pe baza deducerii succesiunii modurilor de producţie în funcţie de condiţiile materiale în care trăieşte specia umană, atât în privinţa mediului natural, cât şi în privinţa forţelor şi echipamentelor de producţie deja dezvoltate.
Tot ce şcoala comunismului proletar dobândise pe baza experienţelor unor lungi lupte istorice, tot ce Marx şi marxiştii deduseseră, mai întâi dintr-o analiză a primului capitalism, în Anglia, iar apoi din studiul dezvoltării în Europa şi în ţările industriale, nu era în concluziile sale generale atins de evenimentele din Rusia şi se potrivea de minune succesiunii acestora — fapt ce poate că astăzi, 1954, este încă şi mai vădit şi mai uşor de demonstrat decât în anii incandescenţi din 1917 până în 1922.
Scopul acestui studiu este, prin urmare, apărarea explicaţiei deterministe a evenimentelor istorice ce au avut drept teatru Rusia, în baza aceluiaşi titlu pentru care este valabilă în celelalte ţări.
Este vorba despre combaterea contra-tezei că marxismul ar fi o metodă aplicabilă în Europa de Apus, dar ar da greş în Rusia şi în alte ţări europene înapoiate, sau în Asia.
Este vorba despre combaterea contra-tezei că marxismul şi determinismul economic ar fi valabile doar pentru a explica luptele sociale proprii epocii moderne şi capitaliste, pe când, încă de la origine, ele sunt aplicate pentru a descrie întregul ciclu al societăţii umane, în ţările şi printre popoarele cele mai diverse.
Este vorba despre combaterea contra-tezei că o ţară care, într-o Europă dezvoltată industrial, avea încă o economie predominant agrară, naturală, bazată încă în parte pe comunitatea primitivă sătească, ar fi putut deveni scena unei revoluţii agrare populare particulare, care ar fi redus la rolul de personaje secundare forţele marelui capitalism, pe de o parte, şi ale modernului proletariat salariat, pe de altă parte.
Este vorba despre combaterea contra-tezei că, în lipsa materialismului marxist, doar factori mistici, idealişti, voluntarişti, personalişti ar putea furniza o cheie istorică pentru drama rusă.
Este vorba despre combaterea contra-tezei că, dată fiind compoziţia societăţii ruse şi lunga supravieţuire a despotismului feudal, precum şi perspectiva a două revoluţii ce trebuiau înfăptuite cu participarea proletariatului din oraşe, s-ar fi putut, dacă nu sări, cel puţin scurta „trecerea“ prin stadiul şi forma capitalistă de producţie, chiar dacă revoluţia proletară nu ar fi doborât, la prăbuşirea ţarismului, puterea capitalistă în Europa.
Şi este vorba, în sfârşit, de a combate cea mai gogonată dintre toate: contra-teza că faptele din Rusia ar fi scos la iveală relaţii sociale şi date istorice „inedite“ şi că, prin urmare, nefiind cunoscute de Marx şi de marxiştii din Apus, ar presupune o revizuire pe care cineva astăzi, cu materiale mai complete decât cele ale lui Marx şi ale şcolii sale, şi-ar putea asuma să o cârmuiască!
Nu intenţionăm în această introducere la subiect să anticipăm dezvoltările, dar am considerat util să prezentăm, fie şi pe latura dialectic opusă, concluziile noastre.
Teza „rectificării tirului“ este pentru noi inferioară celei care respinge frontal marxismul şi doctrina derivării întregii evoluţii istorice din infrastructura economică şi din evoluţia ei. Dacă la sosirea lui Lenin marxismul trebuia rectificat, şi apoi din nou la cea a lui Stalin, şi apoi poate la cea a lui Mao Ţze-dun, şi mâine la cea a apostolului social al mişcării Mau-Mau, [3] aceasta înseamnă întoarcerea la cea mai venerabilă construcţie a istoriei, prin hegemonii de popoare şi rase care se succed, sau prin venirea unor Mesia. Marxismul rămâne în picioare dacă este posibil ca în lumina teoriei sale să se dea o cheie unică tuturor acelor răsturnări pe care istoria curentă le-a făcut să coincidă cu conducerea fie a lui Moise, fie a lui Hristos, fie a lui Cezar, fie a lui Mahomed, fie a lui Napoleon, cu alegerea din partea lui Dumnezeu sau cu venirea la rând, în virtutea unor misterioase evoluţii biologice, a egiptenilor, evreilor, grecilor, romanilor, germanilor, iar astăzi al slavilor, chinezilor şi chiar al africanilor. Dar dacă acest lucru nu este posibil şi la intrarea fiecărui popor ales sau a fiecărui profet sau conducător, dinamica a răspuns unor legi noi şi originale, iar istoria şi-a schimbat, supusă, faţa, atunci aceste schimbări sunt de nepătruns, fie că sunt scrise în voinţa divină sau în succesiunea unor factori despre care nu este posibilă o ştiinţă, ci doar o cronică, şi atunci marxismul, după o viaţă scurtă, dar zgomotoasă, să meargă liniştit la pensie.
La surpriza istorică faţă de evenimentele din Rusia ajung toţi, din toate părţile. Burghezii ajung la ea pentru că zdruncină arma marxistă din mâinile proletariatului din Apus, îl atrage spre alte ediţii de cruciade împotriva unui pericol slav sau galben sau negru — sau despotic, terorist, dictatorial, sugrumător al Persoanei. Staliniştii ajung la ea pentru a putea susţine că, în ciuda previziunilor contrare ale lui Marx, ale lui Lenin şi ale tuturor marxiştilor, fără revoluţia din Apus, Rusia a trecut la socialismul economic deplin. Şi până şi antistaliniştii, precum troţkiştii şi alte grupuri răzleţe şi rătăcite, ajung la ea sărind în afara „schemei“ şcolare şi dând vina pentru degenerarea revoluţionară sovietică pe forme pe care le confundă cu clasele, cu partidele, cu Statul, pe abuzul de putere, pe privilegiul birocraţiei, pe complicaţii pe care reţetarul Marx ar fi avut vina de a nu le fi visat măcar.
Şi dimpotrivă, materialul pentru a explica potrivit liniei noastre Rusia din 1917 şi pe cea de astăzi este material istoric care în proporţie de 90% datează de dinaintea epocii lui Marx, şi în sensul că fenomenele ulterioare nu aduceau nicidecum modele necunoscute, tot aşa cum Christian Dior nu face decât să copieze din Atena lui Pericle, din Renaşterea italiană, din Thermidorul francez, iar Hollywood-ul din paradisul terestru. [4]
Este vorba, în sumă, de a-i umili pe aceşti descoperitori de frunze de smochin, care se perindă în domeniul doctrinei precum clasicul taur (după chipul căruia sunt croiţi mai mult prin coarne decât prin vigoare) în magazinul de cristaluri, care ridică birocraţia la rangul de clasă dominantă, care bagă economia în Stat, care trag semnale de alarmă pentru ca barbaria să nu sugrume civilizaţia de care sunt geloşi capitaliştii şi care s-ar întinde ca o umbrelă comună peste ei şi peste muncitorii revoluţionari.
Linia călăuzitoare a explicaţiei noastre marxiste a ceea ce au fost ritmurile particulare ale dezvoltării istorice ruse va trebui să pună la locul ei chestiunea popoarelor nomade, a pământului liber, a fixării pe pământ a triburilor, a lentei lor organizări într-o formă stabilă şi a apariţiei Statului şi a Statelor istorice.
Vom vedea acest proces desfăşurându-se în moduri diferite în cadrul: imperiului mediteranean clasic şi greco-roman — agricultură stabilă, sclavagism, Stat politic consolidat centralizat şi controlând pe întregul teritoriu politic proprietatea privată „romană“; apoi în cadrul ariei nord-centrale a Europei, sau germanice în sens larg, al imperiilor feudale şi apoi al Statelor naţionale burgheze — agricultură care după invaziile în imperiul roman se stabilizează, mai întâi starea de om liber şi apoi iobăgia pentru muncitori, organizaţi deja în comunităţi, feudalism descentralizat cu seniori tutelari locali având sarcina de a apăra cu armele liniştea muncii şi a recoltei, putere statală militară blândă a unui centru imperial, iar în cursul secolelor, odată cu apariţia economiei mercantile, putere statală centralizată şi revoluţie burgheză antiiobăgească, cu dezvoltare industrială urbană. Şi în al treilea rând, în cadrul unei alte arii, cea pe care o putem numi aria mare-slavă, cu un pământ vitreg găzduind comunităţi inclusiv nomade, zadarnice încercări istorice ale unei serii de popoare de a se fixa pe sol împotriva a mii de invadatori şi prădători albi sau galbeni, lipsa unui feudalism descentralizat şi periferic, formare timpurie a Statului militar şi politic centralizat, în comparaţie cu Europa: Stat de import, cerut unor căpetenii de vikingi, varegi, normanzi, care, cu experienţa acumulată în calitate de colindători ai întregii lumi organizate, între cele patru puncte cardinale, au ştiut să organizeze o stabilitate agrară pentru populaţia rară a pământurilor negre. Primul birocrat pe spinarea poporului ţărănesc rus aplecat pe glie, nu cuceritor, prin urmare, ci ales în urma unui concurs, semilegendariul Ruric [5] din 856 (fără o mie), deja cuceritor al Parisului şi al Londrei, primul funcţionar şi şef al Statului de fier centralizat ce ia fiinţă de atunci, primul ocupant al jilţului ce găzduieşte astăzi fundul bogat al lui Malenkov. [6]
După aceasta, în 1950, câţiva istorici şomeri au descoperit etatalismul şi birocraţia rusă!
Să zburăm peste timp: în epoca iobăgiei şi până la 1860, feudalismul rus nu numai că cunoaşte deja Statul central politic, dar economic (pe toţi zeii, Statul este cel care intră în economie, şi nu invers, ceea ce ar fi împotriva firii: Stat egal violenţă, violenţă egal agent economic), dat fiind că jumătate din pământuri sunt ale Statului, doar jumătate ale nobililor; jumătate din iobagi sunt ai nobililor, jumătate sunt iobagi ai Statului. Aceleaşi obligaţii iobăgeşti îi sugrumă şi pe unii, şi pe ceilalţi. Feudalismul în aria slavă este feudalism de Stat.
Aceasta se întâmpla cu secole înainte ca Marx să se nască. Iar acel Stat, aşa cum avea o armată formidabilă, tot aşa avea o poliţie şi o birocraţie impozantă, care în numele monarhului administra, pe tot întinsul imensului pământ, munca iobagilor şi îi ţinea pe nobilii înşişi la respect.
Mai miră deci astăzi, ca să facem un alt zbor anticipat, că noul capitalism rus este un capitalism de Stat? Că s-a născut prin opera ţarului şi prin acumulare de Stat? Mai ales în scopuri militare? Ce portiţă de scăpare ar fi posibilă, să-l definim socialism pe de o parte, sau pe de alta să-l definim ca dominaţie a castei birocratice?
Acest capitalism rus este singurul, cel adevărat, cel tipic, cel de rigoare din istoria rusă. A sosit urmând o cale particulară, cu ritmuri şi date particulare, aşa cum toţi oamenii se nasc pe aceeaşi cale, dar la date diferite şi cu naşteri de parcurs în mod variat.
Esenţialul este acesta: că întreaga gestaţie se reconstituie foarte bine prin aceeaşi dinamică a succesiunii în mediul material a formelor productive, prin aceeaşi dinamică ce ne-a servit de minune în alte cazuri, şi fără misterioase intervenţii escatologice ale unor forţe extramateriale, extraeconomice, extraclasiste. Ne descurcăm noi înşine, noi, vechii marxişti; după vikingi de mântuială, aplicatori nu de noutăţi, ca Ruric cel Mare, ci de cârpe decolorate, nu trimitem.
[1]. Oswald Spengler (1880—1936) — filozof al istoriei şi matematician german, cunoscut pentru lucrarea sa fundamentală Declinul Occidentului (1918), în care propune o teorie ciclică a ascensiunii şi decăderii civilizaţiilor.
[2]. David Mitrany (1888—1975) — politolog şi sociolog britanic de origine română, profesor la Institute for Advanced Study din Princeton şi teoretician de marcă al relaţiilor internaţionale. Născut la Bucureşti şi format la London School of Economics, el a analizat în lucrarea sa Marxism and the Peasants (1951) raportul dintre doctrina marxistă şi mişcările agrare, susţinând teza — combătută vehement de Bordiga în textul de faţă — că victoria bolşevismului s-ar fi datorat unei abateri populiste de la determinismul economic clasic.
[3]. Revolta Mau-Mau — insurecţie anticolonială şi agrară purtată între 1952 şi 1960 de populaţia Kikuyu din Kenya împotriva stăpânirii coloniale britanice. Mediatizată intens în presa anilor ’50, mişcarea este invocată de Bordiga pentru a ironiza tentativele oportuniste de a „rectifica“ teza marxistă a revoluţiei proletare prin alipirea la orice răscoală mesianică sau naţională.
[4]. Christian Dior (1905—1957) — celebrul creator de modă francez care a revoluţionat vestimentaţia postbelică prin colecţia „New Look“ (1947), inspirată de fustele ample şi corsetele secolelor trecute. Bordiga îl foloseşte ca analogie polemică pentru a arăta că, aşa cum înalta croitorie burgheză doar reciclează stiluri istorice vechi prezentându-le drept „noi“, tot aşa şi faptele sociale din Rusia sovietică nu aduceau modele necunoscute, ci doar reeditau forme istorice precapitaliste.
[5]. Ruric (c. 830—879) — cneaz vareg (viking) semilegendar, întemeietorul dinastiei Rurikovici, care a domnit în Cnezatul Novgorodului şi ulterior în Rusia Kieveană până în secolul al XVI-lea. Conform cronicilor medievale, el a fost chemat de triburile slave şi fino-ugrice pentru a impune ordinea şi a le guverna, fiind invocat de Bordiga ca simbol al primului Stat militar centralizat de import, instaurat de varegi peste comunităţile ţărăneşti locale.
[6]. Gheorghi Malenkov (1902—1988) — om politic sovietic, colaborator apropiat al lui Stalin şi preşedinte al Consiliului de Miniştri al URSS între 1953 şi 1955, după moartea sa. A pierdut lupta pentru putere în favoarea lui Nikita Hruşciov, fiind ulterior înlăturat din conducerea Partidului Comunist în 1957. Bordiga îl menţionează ca reprezentant al birocraţiei de stat sovietice care ocupa la Kremlin moştenirea vechiului aparat autocrat ţarist.