S-ar putea spune că termenul revoluţie apare prea des în expunerile marxiste; în polemică a fost şi este facilă aluzia la mit, la demagogie, la pasionalitatea care nu ar trebui să aibă nimic de-a face cu ştiinţa...
Fără îndoială suntem revoluţionari şi, în sens riguros, ne raportăm întotdeauna nu doar la revoluţia noastră, ci la toate revoluţiile.
Dar nu suntem doar noi revoluţionari, în sensul de a perpetua apologia neîncetată a unei revoluţii trecute, în desfăşurare sau viitoare.
Când în cele ce urmează încercăm să stabilim datele obiective ale trecerii de la revoluţia din Europa la revoluţia din Rusia (în această reuniune, prin urmare, căci o alta ulterioară va trata despre trecerea eşuată a revoluţiei, de data aceasta a noastre, din Rusia în Europa), noi tratăm, să fie clar, despre revoluţia lor.
Noi o numim, indiferent de ţară şi grup de ţări despre care este vorba, revoluţie burgheză sau capitalistă. Ei — adversarii noştri tipici — o numesc revoluţie liberală, democratică, raportând-o la rândul lor la orice ţară, deoarece se jură că toate trebuie să o parcurgă dacă nu au parcurs-o deja. Noi şi ei am putea-o numi, potrivit aspectului ei negativ, revoluţie antifeudală sau antidespotică. Dar când se face referire la ea, toţi se gândesc întotdeauna la modelul ei clasic, revoluţia franceză de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Revoluţia prin antonomază în cultura curentă; în expresia cea mai folosită: Marea Revoluţie.
Ea nu a fost totuşi nici prima, nici cea mai caracteristică şi completă ca transformare socială a economiei: Franţa de astăzi este una dintre marile ţări capitaliste, dar nu cea mai avansată, fie în ce priveşte structura socială în date relative statistice de compoziţie a populaţiei şi repartiţie a veniturilor, fie în ce priveşte volumul integral de capital întreprinzător acumulat. Prin urmare, nu în potenţial, nu în masă. Fizic, potenţialul şi masa sunt cei doi factori ai energiei: cantitatea maximă de energie a capitalismului mondial nu este dată de Franţa, nici măcar dacă ne referim la un număr egal de populaţie pentru a compara diferitele ţări.
Pentru burghez şi pentru nematerialist, aceea este revoluţia-tip nu pentru că ar fi fost istoric prima, ci pentru că a fost cea care în domeniul gândirii a exprimat în mod desăvârşit noile ideologii, iar în domeniul organizării sociale a definit noua doctrină juridică predând-o lumii. Cu siguranţă, noi, marxiştii, nu negăm importanţa istorică a formării unei noi teorii sociale, pe care nu o considerăm produsul unui popor sau al câtorva gânditori, ci expresia unor forţe ale infrastructurii care operează în întregul domeniu internaţional şi într-un lung curs al timpului.
Fundamental ne apare, prin urmare, pentru studiul Revoluţiei ruse, de toţi prevăzută şi aşteptată în cursul unui secol, să marcăm timpurile şi spaţiile în care s-a desfăşurat Revoluţia ce a deschis calea spre moderna societate capitalistă în plină expansiune a ei, amintind tot ce de nenumărate ori s-a spus în literatura marxismului, oricât de numeroase ar fi ocaziile în care am năzuit să contribuim la reordonarea acestor noţiuni şi date.
Dezbaterea asupra acelei mari cotituri istorice şi asupra evaluării ei a umplut un timp îndelungat din viaţa europeană şi a raselor europene atâta timp cât a durat lupta fizică împotriva restaurării „vechilor regimuri“: o astfel de dezbatere s-ar dori să nu mai înceteze vreodată, chiar şi când toţi văd redusă la zero probabilitatea istorică ca un regim precapitalist să mai revină: este suficient să amintim încăpăţânarea de a reaplica trăsăturile revoluţiei clasice la prăbuşirea denigratelor regimuri totalitare burgheze din Italia, din Germania şi din alte locuri, deformând astfel în mod ireparabil explicarea fenomenului istoric al totalitarismului capitalist ce se răspândeşte pretutindeni în lumea modernă, născut în mijlocul imnurilor închinate democraţiei şi libertăţii personale.
Două mari interpretări istorice s-au confruntat şi au rămas una în faţa celeilalte nu doar pe vremea Sfintelor Alianţe şi a „sanfedismului“, [1] ci mult mai recent în ţări guvernate de orânduiri autocratice, aristocratice şi teocratice, precum tocmai Rusia, Turcia etc., în timp ce pentru ţările din afara Europei este contemporană o luptă fizică şi ideologică similară.
Interpretarea antirevoluţionară se sprijinea pe teoria că odată cu „revoluţia creştină“ (pentru ei, revelaţia creştină) fuseseră date toate premisele pentru organizarea vieţii speciei umane, atât în ce priveşte relaţiile dintre particulari, cât şi mecanismul public şi statal: religia şi aplicarea ei etică şi practică erau suficiente pentru a rezolva problemele dreptului şi ale puterii: ceea ce adversarii au numit principiul autorităţii şi al dreptului divin. Pentru această interpretare (corespunzătoare apărării supravieţuirii unui tip de societate umană construit cu o doctrină istorică proprie, ce îşi apără perpetua imanenţă în loc să se întrebe dacă evoluţia istorică şi-a încheiat sau nu ciclul), revoluţia, cucerirea Bastiliei, tăierea capului lui Capet [2] sunt devieri, crime, nenorociri, exerciţii ale puterilor infernale sau manifestări de mânie şi pedeapsă ale celor divine.
Campionii libertăţii împotriva autorităţii, ai raţiunii şi ai criticii, individuale mai întâi şi sociale mai apoi, dezlegate de respectul faţă de orice principiu şi dogmă străveche, se proclamau în schimb ajunşi la o nouă cotitură istorică în cursul civilizaţiei, la o nouă mântuire, ale cărei resurse nu se aflau în cer, ci pe pământ şi în însăşi societatea fiinţelor gânditoare; ei afirmau că noua organizare a egalităţii cetăţenilor şi a desfiinţării „stărilor“ punea premisele întregii dezvoltări istorice ulterioare către binele general. Pentru o astfel de cucerire, legitimă fusese revoluţia, cu toate excesele şi infamiile ei, iar de reprimat prin violenţă era contrarevoluţia restauratoare de privilegii pentru rege, nobil şi preot. În acelaşi timp, filozofii şi conducătorii politici ai liberalismului modern proclamau că făcuseră de prisos revoluţiile ulterioare, odată ce puterea şi îndrumarea socială nu se mai aflau în mâinile unor oameni izolaţi sau ale unor grupuri, ci ale tuturor, ale poporului: democraţie, pe care mai bine ar fi numit-o pancraţie, dat fiind că în termenul clasic greco-roman demos, poporul, este doar „o parte“ a societăţii, formată din cei liberi, cu excluderea sclavului; iar „civilizaţia creştină“ tocmai că doborâse în primul rând „democraţia“, egalându-i în faţa lui Dumnezeu pe oamenii pe care liberalii îi egalau, după spusele lor, în faţa „legii“.
Deja cel puţin trei generaţii de europeni, fiice ale Marii Revoluţii, trebuiseră să îşi pună problema: clocotul de contradicţii ideologice din misterioasa Rusie dezvăluie o luptă între aceste două doctrine şi forţe sau chiar ceva mai mult? Dar de venirea Revoluţiei nu se îndoia nimeni.
Aşa cum, imediat după lupta celor trei Stări: nobili, cler, burghezi, îşi face apariţia pe scena istoriei a Patra, moderna clasă muncitoare, tot astfel apare o nouă interpretare împotriva celor două clasice, cea proletară şi marxistă: dar ea, în sfârşit, nu explică şi nu justifică o Revoluţie unică, ci toate revoluţiile istorice.
Înainte de a continua pe firul bine cunoscut — şi pe care nu trebuie să îl reexpunem aici în întregime — al explicării de clasă şi deterministe a revoluţiilor ce corespund înlocuirii unui mod de producţie cu altul, avertizăm că teoria noastră nu este aceea a seriei indefinite de revoluţii, opusă Idealizării unicei Revoluţii Sfinte. În fapt, noi preconizăm şi pregătim o Revoluţie care, odată devenită mondială, marchează sfârşitul Revoluţiilor: nu pentru vreun Destin sau Ideal atins al Umanităţii, ci prin statornicirea unor condiţii materiale, cum sunt sfârşitul claselor, al proprietăţii, al Statului.
O filozofie „naturală“ foarte modernă vrea să aibă un „al treilea cuvânt“ de spus în conflictul străvechi dintre susţinătorii unui univers finit în spaţiu şi timp şi cei ai unui univers infinit. Se defineşte drept „cosmologie panteistă“ şi teoretizează un univers „ciclic-creativ“. Am putea-o numi: doctrina creaţiei în permanenţă. Ea prezintă o interesantă enumerare: cred că universul este finit în spaţiu şi timp iudeo-creştino-islamicii, Toma d’Aquino, Pius al XII-lea. Îl cred finit în spaţiu, dar fără început şi sfârşit în timp Aristotel, Ptolemeu, Copernic. Îl crede infinit în spaţiu, dar finit în timp un fizician teoretician modern, Gamov [3] (în timp ce Lemaître [4] îl crede finit în timp şi în spaţiu: amândoi acceptă transmutarea energiei în materie şi viceversa, dar în ecuaţiile lor se ajunge la energie nulă la sfârşitul ciclului). Şi, în sfârşit, sunt adepţi ai infinităţii universului atât ca spaţiu, cât şi ca timp câţiva precursori (puternici aceştia pe bune): atomiştii greci (Democrit, Epicur); Giordano Bruno; [5] şi, în cele din urmă, aceşti noi teoreticieni ai creaţionismului ciclic.
Pentru aceştia, piatra unghiulară a universului este atomul de hidrogen — interesant: aproape jumătate din întreaga materie este hidrogen (un proton), tot atâta heliu (doi protoni), circa 1% tot restul (de la 3 la 240 de protoni) —, care trece, ca să spunem aşa, de la forma de materie la forma de energie (bomba cu H!) în radiaţia sorilor şi, invers, în cataclismele în care iau naştere stelele. În această concepţie complexă, toată această dramă se desfăşoară pe scena universului manifestat, dar există apoi un univers nemanifestat, care ar fi, dacă ne străduim să înţelegem, cel al energiei ideale, al unei inteligenţe cosmice. Acest „pan-dumnezeu“ cosmic creează neîncetat părţi de materie sau de energie (atomi de hidrogen, de deuteriu sau hidrogen încărcat, dacă ne este permis să spunem), iar schimburile dintre cele două cosmosuri sunt neîncetate şi eterne.
Am citat acest exemplu ca pe o paralelă (de fapt, marxismul este şi o poziţie în filozofia naturii, într-un sens adecvat; iar un studiu asupra lui Epicur (teza de doctorat a dr. Karl Marx) sau asupra ermeticului Bruno ar constitui o splendidă propedeutică) pentru a stabili că doctrina noastră despre Revoluţii nu este un „panteism revoluţionar“. În spaţiu, revoluţiile pot fi infinite, datorită complexităţii organismelor sociale de pe Pământ... şi cu atât mai mult dacă — sugestionaţi de comparaţia cosmică — ne gândim, cum este la modă, la marţieni şi la toţi... planetarii extrasolari. În timp, seria revoluţiilor — dacă nu greşim amarnic — are început şi sfârşit: seria lor se plasează între comunismul primitiv şi comunismul programului nostru social.
În această serie, pentru noi, Marea Revoluţie a burghezilor nu este decât un termen: nu vom repeta raportarea ei la clasele în joc, la forţele şi la relaţiile de producţie, lucruri fundamental cunoscute.
Cum stă deci o astfel de serie „finită“ de Revoluţii în istoria Rusiei? Aici este tema noastră de astăzi.
Prin urmare, până şi retrograzii, reacţionarii, susţinătorii eşafodului din secolul al XVIII-lea şi de la începutul secolului al XIX-lea, dacă lucrurile sunt înţelese dialectic, erau revoluţionari, exact cu acelaşi titlu ca burghezii moderni. La fel ca aceştia, ei credeau că seria revoluţiilor s-a încheiat: luau drept ultimă revoluţie nu pe cea a lui Cromwell şi a lui Robespierre, ci pe cea a lui Hristos (sau, dacă vreţi, a Profetului, a lui Buddha). Această aserţiune nu este doar obiectiv exactă, ci şi subiectiv, oricât de ezitantă ar fi folosirea termenului de revoluţie în literatura curentă. Pentru a înţelege cum până şi creştinismul, devenit armă contrarevoluţionară în epoca Inchiziţiei şi a Restauraţiei, este o apologie revoluţionară, este de ajuns să recitim Evanghelia din duminica a 24-a după Rusalii.
Trece Iisus cu ucenicii săi pe lângă zidurile colosale ale Templului din Ierusalim, pe care, vizitându-l, blestemase cu invective supreme regimul Cărturarilor şi al Fariseilor, prevestindu-le nimicirea. Ucenicii îi arată plini de admiraţie măreţia construcţiei, făcută din blocuri de piatră cioplite la perfecţiune şi îmbinate fără ciment. Maestrul deplânge această admiraţie a ucenicilor săi faţă de manifestarea civilizaţiei duşmane (analogă cu teama reverenţioasă pe care oportunismul modern o cultivă în rândul proletarilor pentru „valorile“ şi monumentele civilizaţiei capitaliste). El rosteşte teribilul avertisment: Vedeţi voi toate aceste lucruri? Adevărat vă spun că nu va rămâne aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată. [6]
Asupra pasajului care urmează acestuia, cu descrierea sa de evenimente cumplite (un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie, împotriva altei împărăţii... dar sfârşitul tot nu va fi atunci...), teologii dispută dacă Iisus prevesteşte sfârşitul lumii sau doar sfârşitul clădirii Templului; care într-adevăr s-a prăbuşit în anul 70 din cauza incendiului provocat de un legionar al Romei care a aruncat în el un tăciune aprins.
Simbolistica conţinută în învăţătură nu se referă nici la soarta contingentă a acelui monument, nici la sfârşitul umanităţii pământeşti: ea traduce în limbajul potrivit timpurilor ruinarea prevestită a ordinii sociale a lui Israel, coaptă deja pentru a ceda locul unui nou mod de producţie. Cuvintele pe care evanghelistul Matei i le pune în gură lui Iisus sunt într-adevăr aceleaşi cu ale lui Daniel (citat în pasajul despre care este vorba) în faţa zidirilor colosale ale Babilonului: regimul precreştin al evreilor în epoca sa de aur ieşise la rândul său dintr-o altă revoluţie, din răscumpărarea dintr-o altă robie: fariseul, monstru de ipocrizie zdrobit de anatema lui Iisus, derivase la rândul său dintr-o revoluţie istorică: nu era o personificare a sempiternului spirit al răului, ci produsul unui proces istoric. Astfel se ajunge la citirea cu metoda marxistă a vechilor şi foarte vechilor scrieri, cu totul altfel decât cu un ipocrit conformism popesc sau cu un steril scepticism burghez, apologet al pretinselor sale adevăruri eterne.
Poate că nu ne este dat să stabilim, între starea naturală a primului om-animal şi societatea comunistă, o serie fixă de revoluţii: schema este conturată de mai multe ori la Marx, dar niciodată într-un mod rigid şi cu o listă numerotată.
Înainte de a stabili dacă o verigă a lanţului poate fi „sărită“, trebuie scos în evidenţă, ca fapt arhicunoscut al enunţării marxiste în termenii săi fundamentali, suprapunerea, sprijinirea uneia pe alta a două revoluţii care dau impresia că fac una singură: iar în această privinţă vorbim adesea despre revoluţii duble, dar şi despre revoluţii ne-„pure“. În timp ce într-o revoluţie simplă sunt două eventualităţi istorice: prăbuşirea vechii societăţi sau reprimarea mişcării care luptă pentru a o întemeia pe cea nouă, într-o revoluţie hibridă evoluţiile sunt mai complexe: victoria uneia şi a celeilalte revoluţii — şi aceasta ar fi revoluţia în permanenţă despre care vorbea circulara Ligii Comuniştilor către muncitorii germani din 1849, cu o formulă pe care Troţki şi-a însuşit-o pentru Rusia încă din 1905; victoria primei revoluţii şi înfrângerea celei de-a doua — dintre care există exemple clasice în istoria Franţei: februarie 1848 şi victoria alianţei dintre republicanii burghezi şi muncitori asupra monarhiei de Orléans, iunie 1848 şi ferocea represiune burgheză a insurecţiei proletare împotriva republicii; înfrângerea ambelor revoluţii — cum a fost în fapt în Germania în ’48-’49, rămânând victorios regimul autocratic şi moşieresc în Prusia şi în celelalte State; victoria în lupta imediată şi a celei de-a doua revoluţii, dar succesiva stingere şi involuţie a acesteia, rămânând totuşi neatinse rezultatele celei dintâi — proces pe care noi îl identificăm, aşa cum de atâtea ori am arătat, în Rusia de astăzi.
Acest proces de cedare a unei revoluţii prin recul şi răcire treptată are exemple, oferite de noi altă dată, în revoluţii singulare, aşa cum am arătat pentru republicile comunale italiene, prima formă istorică a burgheziei la putere; şi avem tot dreptul să îl deosebim de prăbuşirea prin represiune armată, cum a fost, de exemplu, cazul republicii burgheze din Roma din 1849, sau al celei muncitoreşti din Paris din 1871.
Fără îndoială că pentru Rusia s-a prezentat şi s-a desfăşurat o încălecare a două revoluţii — ba chiar a mai mult de două revoluţii: ba poate a tuturor revoluţiilor istorice posibile! dacă a fost posibil să se pună, chiar din partea nimănui altuia decât a lui Marx şi a lui Engels, problema sudării mir-ului primitiv [7] cu societatea socialistă.
Nu avem dreptul să invalidăm teoria că istoria înaintează prin revoluţii şi nu prin evoluţii lente, prin admiterea că două revoluţii tipice, pentru fiecare dintre care doctrina generală prevede lungi incubaţii, ajung să devină contemporane. Ipoteza nu este în niciun caz antiştiinţifică. În natură ştim că în general corpurile trec prin trei stări de agregare: solidă, lichidă şi gazoasă. Furnizând energie termică unui corp solid, temperatura acestuia (potenţialul termic) creşte treptat. Deodată are loc topirea bruscă, ce cere o furnizare suplimentară de energie de încălzire. Odată obţinut lichidul, se continuă încălzirea lui, iar într-un alt punct precis are loc volatilizarea, cu o altă absorbţie de calorii. Poate avea loc şi procesul invers, prin pierdere de energie termică (răcire). Dar are loc în destul de multe cazuri „saltul“ peste starea intermediară lichidă; adică se obţine în anumite condiţii un solid care se volatilizează şi un gaz care se solidifică: fizicienii numesc acest fenomen sublimare; el se produce, de exemplu, în cazul vaporilor de sulf care se pot fixa într-o pulbere solidă fără a trece vreodată prin starea lichidă, ca şi în alte cazuri, şi în sens invers.
Revoluţia a topit ţarismul rus, dar nu l-a sublimat, deşi s-a înregistrat pentru un anumit timp în creuzetul luptei temperatura de volatilizare.
Ceea ce am expus în diferite ocazii şi, în general, ceea ce este tratat în toate textele mişcării marxiste, nu se poate înţelege dacă nu se pot distinge în mod potrivit trei aspecte ale doctrinei originale a revoluţiei proletare, care cu greu pot subzista separate.
Un prim aspect este descrierea societăţii capitaliste considerate la stadiul de „model“, asupra căreia am insistat atâta tratând chestiunea agrară şi în recenta expunere de la Asti. În acest model există trei clase şi nu există rămăşiţe ale altora: proletari, întreprinzători, proprietari funciari. În acest model nu se poate preconiza decât o „revoluţie pură“, adică proletarii să le răstoarne pe celelalte două clase. Însăşi eliminarea socială a proprietarilor funciari de către întreprinzători este o posibilă măsură burgheză, dar nu este o revoluţie. Dacă am declarat bucuroşi că de acest model pur nu există niciun exemplu în concretul istoric, vom admite de asemenea că nu va exista niciun exemplu de revoluţie muncitorească anticapitalistă „lipsită de impurităţi“.
În acest prim aspect însuşi, cel al modelului economic, antiteza teoretică cu lumea burgheză, care pentru noi derivă din contrastul intereselor şi al forţelor opuse de clasă, este deja vădită. Economia clasică burgheză a admis metoda modelelor şi a susţinut că, pe măsură ce societăţile reale, impure, se apropiau de modelul pur al societăţii de întreprinderi şi de piaţă, se stabilea un echilibru stabil, în sensul că diferitele cantităţi progresau în mod continuu, rămânând neschimbată configuraţia modelului şi, cel mult (la Ricardo), eliminându-se renta funciară. Economia vulgară şi modernă neagă valabilitatea ştiinţifică a modelelor.
Economia marxistă, ca teorie a producţiei capitaliste, îşi însuşeşte modelul şi îi elaborează legile, pentru a concluziona că evoluţia inevitabilă nu prezintă o continuitate constantă, ci salturi contradictorii şi o imposibilitate finală de echilibru, ce marchează sfârşitul modelului calitativ. Aşadar, chiar excluzând efectele supravieţuirilor impure precapitaliste — cărora tocmai Ricardo le atribuie singurele cauze de dezechilibru —, concluzia este prăbuşirea compensaţiei sociale, fără a fi nevoie să căutăm stimulentul acesteia în luptele dintre rămăşiţele preburgheze şi forţele de producţie capitaliste, sau să ridicăm la rang de forţe istorice motrice fenomenele de propagandă, voinţă, exasperare, agitaţie, care sunt totuşi fapte ale istoriei reale.
După acest prim aspect economic, există un al doilea, istoric în sens general şi, dacă se doreşte folosirea unui cuvânt comun tuturor, filozofic. Acesta este doctrina materialismului istoric, potrivit căreia efectul de bază al intereselor economice ajunge să explice nu doar sensul dezvoltării unui capitalism deplin, ci procesul oricărui alt tip de societate din orice timp şi loc. Epocile care au precedat capitalismul şi trecerile revoluţionare care au precedat-o pe cea dintre feudalism şi capitalism se dovedesc a fi explicate prin acelaşi mecanism care a fost aplicat la apariţia capitalismului şi potrivit căruia noi îi preconizăm căderea.
Al treilea aspect este cel istoric în sens contingent, care, într-o dată situaţie şi într-un dat complex uman ale cărui interdependenţe şi legături practice sunt evidente, pune problema jocului tuturor claselor sociale prezente în grad variat şi a tuturor contrastelor, dar şi convergenţelor de scopuri care ajung să se formeze într-un astfel de cadru, astfel încât să ofere o prezentare coerentă a marilor şi fundamentalelor evenimente şi transformări de structură. Marxismul învinge prin posibilitatea de a aplica la evenimentele din acest domeniu în care puritatea — şi chiar un grad determinat de impuritate — nu se regăsesc niciodată, legile valabile potrivit teoriei, adică relaţiile economice proprii modelelor sociale tipice, precum şi derivarea tuturor fenomenelor mai complexe din infrastructura materială. Or, acest al treilea şi ultim domeniu de aplicare al acelei activităţi care nu este o simplă descriere contemplativă, ci participare la viaţă şi la luptă, nu poate fi abordat totuşi fără folosirea anumitor grupări de ţări geografice şi de timpuri istorice având un caracter şi o dinamică comune; ba chiar al treilea aspect al marxismului constă în a demonstra că acest lucru este posibil, operând o selecţie în imensa multiplicitate de fapte şi evenimente localizate. Fiecăreia dintre aceste mari grupări geografico-istorice îi va corespunde din necesitate o anumită practică stabilă a partidului: ori se ajunge la aceasta, ori marxismul nu este valabil şi nu este posibil un partid în sensul nostru de forţă revoluţionară.
Nu trebuie să mai rămână piatră pe piatră din vechile construcţii doctrinare. Dar s-ar recădea într-un van individualism burghez, într-o critică personală antimaterialistă, într-un nou bigotism al conştiinţei care se administrează de la sine fără să înţeleagă că în nouăzeci şi nouă de cazuri din o sută îi este dată din afară, prin forţă, aşa cum este, dacă s-ar crede într-o lipsă de prejudecăţi fără limite, dacă i s-ar permite partidului, organelor sau grupurilor sale, militantului, celui ce „mărturiseşte marxismul“, să o ia la fiecare fapt nou în direcţii noi.
Odată distrusă posibilitatea unor constrângeri ale practicii umane valabile pentru toate locurile şi timpurile (etică, fie ea transcendentală sau imanentistă, lege morală divină sau imperativ categoric), este vorba, prin urmare, de a şti să alegem graniţele de timp şi de spaţiu în interiorul cărora sunt în vigoare regulile istorice pentru lupta unei clase care s-a ridicat la rangul de partid, a proletariatului, care la apelul Manifestului a făcut primul mare pas: organizarea ca partid politic (asumându-şi un crez teoretic), pentru a se ridica mai departe la rangul de clasă dominantă, pentru ca în cele din urmă să distrugă însăşi natura sa de clasă şi orice dominaţie de clasă.
În multe expuneri anterioare s-a folosit acest termen de arii, poate insuficient, dar nu se vede unul mai bun. Aria este un concept pur geometric, pentru a măsura o întindere de suprafaţă delimitată de un contur; cu greu se poate folosi drept concept geofizic şi cu atât mai puţin geoantropic. Nu putem totuşi folosi termenul de naţiune, pentru că domeniile noastre pot cuprinde mai multe naţiuni; nu putem folosi termenul de Stat, pentru că pentru noi Statul este definit doar pe de o parte de teritoriu, iar pe de alta de relaţiile de clasă, pe lângă motivul că domeniile luate în considerare cuprind mai multe State. Astăzi diplomaţii folosesc termenul de regiune nu în sensul de parte a unui Stat, ci de grupuri de State, când vorbesc despre acorduri „regionale“, dar de acest termen rămâne prea legat sensul de parte a unei naţiuni. Nu este potrivit nici termenul de ţară, pentru că se foloseşte pentru teritorii atât mari, cât şi mici sau foarte mici. Cât despre termenul de zonă, el este potrivit pentru o utilizare geofizică, dar prea puţin pentru una geopolitică.
Vom continua aşadar să folosim termenul de arie pe care americanii l-au introdus pentru a desemna părţi ale lumii locuite în care sunt în vigoare o economie, o monedă, o influenţă politică, chiar dacă expresia „câmp istoric“ ar displăcea mai puţin. Este vorba, într-adevăr, de fiecare dată de a lega un anumit perimetru geografic de un anumit interval cronologic.
Aceste arii în care, pentru analiza marxistă, se cuvine să împărţim teritoriul locuit de rasa albă, unde a apărut mai întâi moderna formă capitalistă de producţie, trebuie alese în relaţie cu faptele istorice fundamentale: în economie — apariţia industriei, formarea pieţei generale naţionale atât a produselor manufacturate, cât şi a celor alimentare, participarea intensă la comerţul internaţional; în plan social — declinul clasei nobiliare moşiereşti, desfiinţarea iobăgiei rurale şi a breslelor meşteşugăreşti urbane, urbanizarea accelerată a maselor de salariaţi; în plan politic — prăbuşirea regimurilor absolute, dreptul de vot pentru toţi cetăţenii, camerele parlamentare.
Împărţirea noastră se deschide cu două date faimoase în care au căzut, aşa cum aminteşte Engels, capetele regale: la Londra pe 30 ianuarie 1649, la Paris pe 21 ianuarie 1793.
Mai bine de un secol desparte prima de a doua dintre revoluţiile antifeudale. Cu revoluţia franceză este contemporană cea americană, dar analogiei privind revendicarea de instituţii democratice îi fac contrapondere diferenţele, căci în America era vorba despre independenţa coloniştilor albi faţă de un Stat european, ba chiar primul Stat burghez, şi nu despre răsturnarea unei clase dominante naţionale: atât de mult încât însăşi Franţa feudală, ostilă Marii Britanii, a simpatizat cu rebelii din America şi i-a ajutat cu arme; aşa cum avea apoi Anglia capitalistă să sprijine cu toate forţele contrarevoluţia feudală din Franţa. Ne vom limita prin urmare pentru moment la „ariile“ intraeuropene. Este cunoscut că Marx a asimilat cu o revoluţie burgheză războiul civil din 1861—1865 dintre sudişti şi nordişti, în măsura în care folosirea sclaviei de culoare, susţinută de primii, făcea din clasa moşierească o forţă dominantă asupra celei industriale. Iar el a aşteptat ca, aşa cum revoluţia de independenţă din America avusese ca ecou european Marea Revoluţie din Franţa, tot astfel războiul civil să declanşeze în Europa un alt val revoluţionar: democratic şi naţional spre răsărit, socialist şi de clasă în apus.
Acest lucru nu s-a întâmplat, dar este clar că ariile revoluţionare nu sunt nicidecum compartimente etanşe: dimpotrivă, dacă una se pune în mişcare, chiar pe postulate sociale proprii ei, ea declanşează în general mişcări revoluţionare în toate celelalte, chiar dacă de grade diferite de dezvoltare. Se doreşte golirea de conţinut a marxismului radical şi insurecţionist calificându-l drept un paşoptism întârziat: sigur că viziunea lui Marx este pe drept cuvânt dominată de incendiul din 1848 care a cuprins una după alta capitalele burgheze, deşi în unele domnea monarhia feudală, în alta papalitatea, iar în alta republica burgheză.
Dacă un alt ’48 nu a mai venit în mai bine de un secol, în ciuda zguduirii puternice din 1918—1920 care a ţinut pe jar întreaga Europă, acesta este tocmai motivul pentru care discutăm interpretarea faptului că incendiul stins în Apus ar fi prea frumos să mai ardă, după mai multe decenii, încă în Răsărit. Şi suntem totuşi convinşi că într-o zi, dintr-un an nu tocmai apropiat, el va izbucni pe un întreg continent, ba chiar cu siguranţă — şi ca o răsplată a întârzierii — pe două şi mai multe continente.
O primă arie este prin urmare cea britanică, singura în care burghezia manufacturieră şi agrară, alături de proprietatea burgheză, deţine puterea în menţionatul interval de un secol şi un sfert. În această perioadă şi până la 1848, doar în Anglia se formează un proletariat salariat, care nu are un alt impuls istoric decât lupta împotriva burgheziei dominante şi nu cunoaşte, prin urmare, problema alianţei antifeudale cu burghezia.
Diferită este situaţia în aria franceză, unde nu doar că feudalismul guvernează mult mai mult timp, dar dezvoltarea industrială este mult mai redusă şi formarea unui adevărat proletariat este întârziată. Pe de altă parte, revoluţia burgheză are loc după o perioadă pe cât de scurtă, pe atât de multiformă, ce merge de la 1789 la 1815, iar după aceşti 26 de ani va fi nevoie de alţi 33 de ani pentru a o „reface“ prin luptele din 1830—1831 şi din 1848. În această perioadă este prezentă clasa proletară franceză, dar ea trebuie să se împartă între sarcina de a înfrunta patronii industriali şi cea de a-i ajuta să preia puterea în Stat împotriva reacţiunii antidemocratice. Prin urmare, aria franceză are o fizionomie proprie până la 1848.
Dar încă de la apropierea acelui an, pentru marxism, alături de aria engleză cu caracteristici proprii (fals interpretate drept o perspectivă de cucerire legalistă a puterii politice), există o arie europeană de centru-vest ce include celelalte ţări unde s-a format o industrie şi unde revendicările politice ale revoluţiei burgheze, prima dintre ele fiind cea a formării de State naţionale unitare, s-au transmis prin înseşi luptele provocate de încercările de înăbuşire a Franţei. În aceste ţări, printre care Germania, Austria, Italia şi celelalte mai mici, se pune problema revoluţiilor duble: răsturnarea monarhiilor feudale sau a dominaţiilor străine şi întemeierea regimului liberal, iar mai apoi grefarea imediată pe această cucerire a revendicărilor sociale ale proletariatului.
Dar înfrângerea totală a revoluţiilor chiar şi liberale, cu excepţia Franţei, face ca faza de luptă în comun între burghezi şi muncitori să meargă dincolo de 1848 şi să cuprindă întreaga perioadă a contrarevoluţiei victorioase în Germania şi în Italia, precum şi pe cea în care Franţa are cel de-al doilea imperiu.
Acest nod este dezlegat în parte de războaiele de organizare naţională (pe care le-am tratat pe larg la Trieste, ilustrând evaluarea lor contemporană la Marx) din 1859, 1866 şi, în cele din urmă, definitiv de războiul din 1870 şi de Comuna din Paris din 1871.
Odată cu Marx, care scrie atunci: din acest moment toate guvernele naţionale fac cauză comună în faţa proletariatului, se încheie epoca alianţelor (de luptă) dintre muncitori şi forţele burgheze revoltate pentru independenţă şi libertate, şi este reafirmat de Lenin că niciun război nu mai poate fi numit „revoluţionar“ ca acelea, cu scopuri liberale şi naţionale, şi strâns legate de luptele insurecţionale din perioada „1789—1871“.
Aceasta nu este însă o teză, o normă metafizică şi eternă. Este o teză istorică şi o normă de partid „de arie“, altfel ar avea un sens nu materialist, ci idealist, şi nu are de-a face într-adevăr cu celălalt idealism „pacifist“, rudă foarte apropiată a celui patriotic. Aria la care se referă condamnarea, istorica şi irevocabila denunţare rostită de Marx în a treia Adresă a Primei Internaţionale muncitoreşti, este cea a Apusului Europei, adică a părţii din continent în care sunt cuprinse, lăsând la o parte Statele mai mici, Anglia, Franţa, Germania, Austria, Italia — toate ţări devenite economii capitaliste, guvernate de forme democratice şi parlamentare, unde despre reveniri restauratoare feudale nu se va mai vorbi. Această arie se opreşte la graniţa rusă, deşi Lenin, prin formula sa „1789—1871“, condamnă şi războiul ţarismului din 1914 şi consideră drept trădare orice sprijin acordat acestuia, acela fiind în ansamblul său un război imperialist. Dar este clar că, în interiorul ariei slave, Lenin nu ar fi condamnat atunci un război al popoarelor şi naţionalităţilor asuprite împotriva ţarismului, ci i-ar fi invitat pe muncitorii din industria capitalistă să sprijine, cu armele în mână, orice mişcare antiautocratică şi antifeudală a altor clase, a însăşi burgheziei ruse dacă ar fi îndrăznit atâta.
Aşadar: aria britanică, unde nu se pune problema unei duble revoluţii a proletariatului şi a burgheziei, şi care rămâne singura în această situaţie istorică de la 1649. Aria continental-europeană unde se pune problema revoluţiilor liberal-naţionale cărora proletariatul le va da sprijinul său pentru o perioadă ce se încheie la 1871. În această arie figurează Franţa, deşi în perioadele 1798—1815 şi 1848—1852 a fost guvernată de burghezie şi condusă ca republică. De la 1871 la 1917, întreaga arie britanică şi europeană presupune deplina autonomie a acţiunii proletare spre cucerirea puterii şi spre socialism. Dar din aceste arii rămâne în afară Rusia, care are încă perspectiva de a răsturna un regim feudal. În afara lor ar rămâne de asemenea, într-un anumit sens, ţările slavilor de sud şi Grecia, cel puţin până când în 1912 are loc o revoluţie burgheză în Turcia Sultanilor şi victoria în războaiele balcanice a naţionalităţilor pe care aceasta le guverna.
În acest punct apar imensele probleme istorice ale ariei slave: calea eliberării ei de despotism şi de iobăgia feudală, precum şi a organizării ei în naţionalităţi autonome, relaţiile dintre această luptă şi cea devenită deja binară, iar nu ternară, a Apusului, şi prin urmare dintre mişcarea muncitorească din Apus şi cea rusă, care acţionează în arii atât de deosebite. Apare problema cea mai arzătoare dintre toate: dacă aria slavă nu cumva s-ar fi pus niciodată la unison cu cea europeană în faza ulterioară anului 1871, ci ar fi sărit, rămânând mereu izolată, într-o fază ulterioară, cea a puterii muncitoreşti, în timp ce aria Apusului nu ar fi putut şi nu ar fi ştiut să o urmeze în răsturnarea burgheziei: ciclu imposibil de coordonat cu concepţia şi construcţia marxistă. Şi rămân problemele nu mai puţin dificile ale ariei asiatice, care în cele din urmă trebuie luată în calcul, întrebându-ne dacă ea poate face corp comun cu aria rusă, sau dacă se retrage la situaţia ternară de proletariat, burghezie şi feudalism, ori şi mai în urmă la cea binară fără proletariat, sau poate şi mai în urmă, pentru anumite domenii şi naţiuni.
Dacă toate acestea nu funcţionează sau nu pot răspunde unei analize cu un minim de uniformitate istorică, atunci marxismul va fi cel care se va clătina de la înălţimea construcţiei sale duse atât de departe în cel puţin un secol de lupte.
Înainte de a aborda tot acest material istoric atât de vast şi de clocotitor, şi dorind să dăm un răspuns privitor la această arie a Răsăritului european în legăturile ei, mai întâi, cu centru-vestul — cu rezerva de a aborda din nou, în reevaluarea conţinutului reuniunii de la Florenţa şi într-o altă reuniune viitoare, problema raselor şi a popoarelor de culoare —, trebuie stabilit în textele şi documentele istorice ale şcolii marxiste cum a fost considerat de aceasta acel sistem de relaţii în fazele 1848—1871 şi în faza ulterioară; când adică Internaţionala muncitorească mai avea încă în Apus sarcina de a desăvârşi instalarea revoluţiei liberal-capitaliste, şi când, ulterior, nu a mai avut decât sarcina de a trece dincolo de o Europă burgheză, spre ţeluri socialiste, care cel puţin până la moartea lui Engels au fost urmărite, apoi umbrite de involuţiile sceptice şi revizioniste, iar în cele din urmă blestemat trădate la momentul istoric crucial, când incendiul din 1914 a scufundat Europa şi lumea.
Odată reexpus acest lucru — iar materialele sunt de o primă importanţă doctrinară şi istorică —, va fi nimerit să vedem cum acestei aşteptări a revoluţiei ruse în Europa, până prin 1895, îi corespundea aşteptarea ei în propria ţară, în acea primă fază de către numeroasele mişcări antiţariste, iar în faza ulterioară (1895—1917) de către mişcarea autentic marxistă, strâns legată de Internaţională, cu experienţa grandioasă a luptei din 1905, şi ajunsă apoi în punctul de a fi pivotul principal al ripostei împotriva prăbuşirii oportuniste şi social-patriotice a socialismului european.
Revoluţia industrială burgheză are drept caracteristică esenţială formarea Statului naţional centralizat şi desfăşurarea ei prin luptele dintre aceste State care îşi dispută inevitabil teritorii, populaţii şi resurse productive. Desfăşurarea rapidă din Anglia a fost facilitată de condiţiile geografice: limitele Statului s-au definit cu secole în avans, deoarece, fie şi după o palingeneză de ciocniri de rase şi de religii, ele trebuiau să coincidă cu ţărmurile insulei. Natura maritimă a ţării a împins-o pe calea comerţului peste mări pe primul loc şi a grăbit industrializarea internă: rivalii din războaiele comerciale au fost învinşi succesiv. Dar Statul englez nu avea interes pentru cuceriri în Europa şi foarte curând nu s-a mai angajat în războaie pe continent, iar conflictele dintre spanioli, francezi, germani au încetat să-l mai atragă: cu atât mai puţin s-au preocupat de el puteri îndepărtate precum Rusia. Din unghiul de vedere britanic nu a existat niciodată o identitate între Rusia şi contrarevoluţie.
O astfel de identitate a existat totuşi pentru tot restul Europei, în măsura în care în spaţiul continental conflictul dintre modurile de producţie devenea conflict teritorial. Nu existau marxişti în vremea războaielor de coaliţie împotriva Franţei, fie ea republicană sau napoleoniană, dar faptul că în acestea, mai mult decât însăşi Anglia capitalistă, Rusia a fost elementul decisiv, domină întreaga concepţie istorică marxistă din primii ei ani şi se află în centrul gândirii istorice a lui Marx, de la cel tânăr la cel bătrân. Dacă ar fi trăit cu o jumătate de secol mai devreme, ar fi luptat virtual sub steagurile lui Dumouriez în apărarea disperată a Ardenilor, Termopilele Franţei, [8] şi de asemenea sub cele ale lui Napoleon şi ale generalilor săi invadatori ai Europei, s-ar fi perpelit de furie la trecerea tragică a Berezinei, [9] şi-ar fi smuls părul în mod antigerman la Leipzig, şi-ar fi revenit la evadarea din Elba şi s-ar fi simţit îngropat de viu în sinistra perspectivă a trei decenii de contrarevoluţie la Waterloo.
În luptele din 1848 şi în pregătirea lor era deja viu şi plin de vitalitate, iar directiva antirusească le-a luminat pe toate. Era deja în construcţie cel dintâi aspect al doctrinei — studiul capitalismului —, umplut în întregime de singura antiteză proletariat-burghezie. Deja pe baza depăşirii critice a lui Hegel, a lui Feuerbach însuşi, a întregii filozofii moderne, se contura construcţia incisivă a materialismului dialectic, dar şi a treia sarcină — judecata de ansamblu asupra dramei trăite de societatea vremii — avea, în deplină coerenţă cu doctrina deja „explodată“, dezvoltarea ei năvalnică.
Manifestul, care în sinteza sa neegalată este într-adevăr istoria socială a speciei umane, dar mai ales este strigătul de luptă al proletariatului în înlocuirea de către acesta a acelei burghezii care pe atunci se afla la apogeu doar în Anglia, trece în revistă Franţa, Germania, Polonia, Italia, Ungaria, dar despre Rusia nu face nicio menţiune: vom vedea cum autorii înşişi au subliniat acest lucru în 1882, dând la tipar ediţia în limba rusă. Prescrie în acele ţări ca muncitorii să sprijine luptele de libertate şi independenţă — comuniştii sprijină pretutindeni orice mişcare revoluţionară împotriva orânduirii sociale şi politice existente — dar nu vorbeşte despre sprijinirea unei revoluţii în Rusia: nu presupune, într-adevăr, că acolo ar exista proletari şi nici măcar comunişti.
Dar dacă Marx părea să nu posede elemente pentru a stabili în Rusia termenii unui război civil, nu este posibil să se nege că orice acţiune de forţă militară împotriva imperiului şi a armatei ţariste era susţinută de el cu entuziasm ca un factor revoluţionar indiscutabil pentru întreaga societate europeană.
A fost uşor să i se dea acestei poziţii — îndreptate exclusiv spre dezvoltarea drumului revoluţiei internaţionale, spre necesitatea ca toate obstacolele ridicate în calea acesteia să fie spulberate şi distruse — nuanţa unei uri anti-slave dictate de raţiuni naţionale şi rasiale; şi aceasta în timp ce Marx, evreu, demola faptele primului capitalism israelit, slugă a imperiului german (apoi avea să fie a celui rus) şi, german, se declara virtual colaborator cu inamicul în războaiele napoleoniene, interzicând din punct de vedere doctrinar ca acestea să fie definite drept războaie de „independenţă“, de vreme ce erau războaie contrarevoluţionare.
Printre primele manifestări ale lui Marx a fost colaborarea la Gazeta renană, încă dinainte de 1848, şi în timpul acelui an la Noua gazetă renană. [10] Găsim o referire fidelă la aceste poziţii în magistrala „Istorie a democraţiei sociale germane“ de Franz Mehring (ed. Avanti!, pp. 396-97).
„Noua gazetă renană“ îşi sprijinea aceste idei prin demonstraţii istorice. Ea scoatea în plus în evidenţă faptul că slavii nu „luaseră parte undeva în mod serios la mişcarea de la 1848“.
„O singură încercare curajoasă de a înfăptui o revoluţie democratică, chiar în cazul că această încercare este zădărnicită, stinge în memoria popoarelor amintirea unor secole întregi de ruşine şi de laşitate şi reabilitează imediat chiar şi o naţiune dispreţuită profund. Germanii au aflat lucrul acesta anul trecut. Dar în timp ce francezii, germanii, italienii, polonezii, maghiarii au ridicat steagul revoluţiei, slavii s-au înrolat, ca un singur om, sub steagul contrarevoluţiei. Mai întâi s-au înrolat slavii de sud, care încă cu mulţi ani în urmă îşi apăraseră tendinţele lor separatiste contrarevoluţionare împotriva maghiarilor, apoi cehii şi în urma lor ruşii, gata de luptă şi pregătiţi să-şi facă apariţia în arenă la momentul decisiv“.
Iar Gazeta încheia aceste articole clocotitoare cu cuvintele:
„Ştim acum unde sunt concentraţi duşmanii revoluţiei: în Rusia şi în ţinuturile slave din Austria; şi nici un fel de fraze, nici un fel de aluzii privitoare la un viitor democratic imprecis al acestor ţări nu ne vor împiedica să-i tratăm pe duşmanii noştri ca pe nişte duşmani“.
Şi, citând o scriere a lui Bakunin, continua:
„Şi dacă în cele din urmă Bakunin exclamă: «Într-adevăr, slavul nu trebuie să piardă nimic, ci trebuie să câştige! Într-adevăr, el trebuie să trăiască! Şi vom trăi. Atâta vreme cât ni se va contesta fie şi cea mai mică parte din drepturile noastre, atâta vreme cât va fi despărţit sau rupt de noi fie chiar şi un singur membru al trupului nostru, atâta vreme vom lupta până la ultima picătură de sânge, vom lupta cu înverşunare, pe viaţă şi pe moarte, până când, în cele din urmă, ginta slavă va deveni mare, liberă şi independentă», — dacă panslavismul revoluţionar ia aceste cuvinte în serios şi face cu totul abstracţie de revoluţie când este vorba de naţionalitatea fantastică-slavă, atunci ştim şi noi (continua N.R.Z., adică Marx) ce avem de făcut. Prin urmare, luptă, «luptă înverşunată pe viaţă şi pe moarte» împotriva gintei slave care a trădat revoluţia; luptă de exterminare şi terorism necruţător — nu în interesul Germaniei, ci în interesul revoluţiei“.
Iar aici Mehring adaugă: acestea sunt frazele care l-au făcut pe un profesor german să debiteze minciuna solemnă că Marx ar fi cerut nimicirea popoarelor rus, ceh şi croat.
Mai departe vom vedea care era evaluarea dată de Marx panslavismului şi cum avea să se reproducă mult mai târziu, în 1872, ciocnirea cu Bakunin, cu aceeaşi dojană. Şi cum Marx vedea favorabil un viitor război al germanilor împotriva slavilor (teză atât de speculată în 1914!). Dar aici vrem să remarcăm o frază cu care Mehring, de la sine, rezumă poziţiile care s-ar putea numi de politică externă ale N.R.Z. şi ale lui Marx din 1848, după ce a reconfirmat că nu le dicta cauza vreunei patrii, ci numai cauza revoluţiei.
„N.R.Z. ştia că revoluţia nu merge de la răsărit spre apus, ci de la apus spre răsărit“.
Iar noi, după 106 ani, ce anume ştim?
[1]. Sanfedismul (termen derivat din Armata Sfintei Credinţe — Armata della Santa Fede) desemnează o mişcare popular-reacţionară, ultra-catolică şi monarhică apărută în Italia la sfârşitul secolului al XVIII-lea, condusă de cardinalul Fabrizio Ruffo. Aceasta a mobilizat masele ţărăneşti din Regatul Neapolelui împotriva Republicii Partenopeene iacobine şi a trupelor napoleoniene, devenind un simbol al opoziţiei viscerale faţă de ideile Revoluţiei Franceze şi al apărării dreptului divin.
[2]. Trimiterea la „tăierea capului lui Capet“ se referă la executarea regelui Ludovic al XVI-lea al Franţei, descendent al dinastiei Capeţienilor (Maison Capétienne). După desfiinţarea monarhiei în 1792 şi proclamarea Republicii, Convenţia Naţională i-a retras titlul regal şi l-a judecat pe suveran ca simplu cetăţean sub numele de „Ludovic Capet“ (Louis Capet), înainte de a fi executat prin ghilotinare la 21 ianuarie 1793.
[3]. George Gamov (1904—1968) — fizician şi cosmolog teoretician de origine rusă, unul dintre principalii susţinători şi dezvoltatori ai teoriei Big Bang.
[4]. Georges Lemaître (1894—1966) — preot catolic şi fizician belgian, primul care a propus teoria expansiunii universului şi ipoteza „atomului primitiv“ (precursoare a teoriei Big Bang).
[5]. Giordano Bruno (1548—1600) — filozof, teolog dominican şi cosmolog italian din perioada Renaşterii. A fost unul dintre primii gânditori care au postulat infinitatea spaţială a universului şi existenţa unei multitudini de lumi populate, combinând heliocentrismul copernican cu elemente ale neoplatonismului şi ale tradiţiei hermetice. Acuzat de erezie de către Inchiziţia romană, a refuzat să îşi abjure convingerile şi a fost ars pe rug la Roma, în Campo de’ Fiori, la 17 februarie 1600.
[6]. Citatele evanghelice şi referinţele la dărâmarea Templului din acest capitol au fost adaptate după traducerea canonică a Noului Testament în limba română (Matei 24, 1-7).
[7]. Mir (obştea ţărănească/sătească rusă) — formă tradiţională de proprietate colectivă asupra pământului şi de auto-organizare comunală a ţărănimii ruse.
[8]. Charles-François Dumouriez (1739—1823) — general francez în timpul Revoluţiei Franceze. În septembrie 1792, când armatele prusace şi austriece comandate de Ducele de Brunswick au invadat Franţa pentru a strivi Revoluţia şi a restaura absolutismul bourbon, Dumouriez a manevrat armata revoluţionară franceză în defileurile şi trecătorile din Munţii Ardeni (în special la Grandpré), numind popular această barieră naturală „Termopilele Franţei“. Blocarea înaintării invadatorilor în Ardeni a pregătit direct victoria istorică de la Valmy (20 septembrie 1792), care a salvat Republica Franceză.
[9]. Trecerea Berezinei (26—29 noiembrie 1812) marchează episodul dramatic al retragerii Marii Armate (Grande Armée) a lui Napoleon Bonaparte din Rusia. Încercuită la râul Berezina (pe teritoriul de azi al Belarusului) de trei armate ţariste, armata franceză decimată a reuşit să traverseze râul pe poduri improvizate de pontonieri în ape îngheţate. Deşi Napoleon a salvat nucleul de comandă al armatei, bătălia s-a soldat cu zeci de mii de morţi şi prizonieri.
[10]. Neue Rheinische Zeitung: Organ der Demokratie (Noua gazetă renană: Organ al democraţiei) — cotidian revoluţionar editat la Köln între 1 iunie 1848 şi 19 mai 1849 sub direcţia lui Karl Marx (redactor-şef), avându-i în redacţie pe Friedrich Engels, Wilhelm Wolff, Georg Weerth, Ferdinand Freiligrath ş.a. Ziarul a constituit avangarda teoretică şi politică a aripii marxist-democratice în timpul Revoluţiei germane de la 1848—1849. Ziarul a fost suspendat de autorităţile prusace în mai 1849, ultimul număr (nr. 301, numit „Numărul roşu“) fiind tipărit integral cu cerneală roşie.