În anii 1853, ’54, ’55, Karl Marx, refugiat la Londra după înfrângerea revoluţiei germane şi europene, trimite ziarului american New York Tribune [1] o serie de scrisori-articole care au ca subiect chestiunea predominantă a politicii europene din acea vreme: chestiunea Orientului.
Nu era vorba de texte de partid, nici de o colaborare la presa de partid şi nici de o operă teoretică despre principiile partidului însuşi, redus pe atunci la câteva elemente dispersate ale „Ligii comuniştilor“, care activase în anii de luptă 1848—49. Era vorba despre un ziar de informaţie generală, cu o tentă ideologică de democraţie radicală generică. Dar au greşit întotdeauna cei care au considerat aceste scrieri drept o simplă muncă gazetărească pe care Marx, aflat mereu în luptă alături de ai săi împotriva mizeriei negre, ar fi trebuit să o accepte doar, cum se spune, „pentru a-şi câştiga pâinea“.
Trebuie adus un omagiu socialistului de dreapta Claudio Treves, [2] fost director al ziarului Avanti! şi organizator al ediţiei italiene a scrierilor lui Marx, care, în sensibilitatea sa doctrinară — mult mai puţin stinsă, în ciuda reformismului declarat, decât cea a pretinşilor extremişti de astăzi —, semnala cititorilor înaltul conţinut dialectic şi socialist al acestei opere.
Se poate de asemenea admite că, dată fiind sfera cititorilor acelui ziar, uneori corespondentul european nu se conforma formularului rigid al criticii noastre teoretice specifice, dar puternica eficacitate cu care faptele sunt relatate şi puse în relaţie, precum şi linia continuă ce trece de la un capăt la altul, valorează, pentru cine citeşte altfel decât cercetătorul distrat al ultimei ştiri, cât cea mai explicită demonstraţie a metodei materialiste ortodoxe.
Întreaga serie de scrieri, care nu aparţin cu siguranţă unui martor indiferent şi imparţial, are în centru sau drept coloană vertebrală o singură revendicare, cea antirusească, imperativul ca Rusia istorică să fie respinsă, slăbită şi înfrântă. O oarecare placă gazetărească? Nu, un leitmotiv deschis revoluţionar.
În zona chestiunii Orientului Apropiat îşi fac apariţia trei monştri ai puterilor medievale: Austria, Turcia, Rusia. Doar asupra acestui al treilea sunt aţintiţi ochii lui Marx, s-ar putea spune.
O va arăta un prim citat, din scrisoarea din 7 aprilie 1853, care descrie forţa cuceritoare şi imperială a statului ţarilor, sub titlul său:
„Dar este oare de presupus că, după ce a mers atât de departe în tendinţa ei de a se transforma într-un imperiu mondial, această putere atât de gigantică şi care s-a întins atât de mult se va opri la jumătatea drumului? Chiar dacă ar dori s-o facă, împrejurările nu i-ar permite-o. Prin anexarea Turciei şi a Greciei, ea va dobândi o serie de excelente porturi maritime, în timp ce grecii îi vor furniza marinari iscusiţi pentru marina ei militară. Stăpână pe Constantinopol, ea se va instala la intrarea în Mediterană; având Durazzo şi coasta Albaniei de la Antivari la Arta, ea va pătrunde chiar în centrul Adriaticii, foarte aproape de insulele ionice, care aparţin Marii Britanii, şi va ajunge la o depărtare de 36 de ore de Malta. Încercuind posesiunile austriece din trei părţi, dinspre nord, dinspre est şi dinspre sud, Rusia va avea toate posibilităţile să-i trateze pe habsburgi ca pe nişte vasali ai săi. Şi încă un lucru ar deveni atunci posibil şi chiar foarte probabil. Linia frântă şi sinuoasă a frontierei de vest a imperiului, nereprezentând un hotar natural, ar necesita o rectificare, şi atunci s-ar constata că frontierele naturale ale Rusiei se întind de la Danzig sau poate de la Stettin până la Triest. Şi întrucât orice cucerire atrage după sine o altă cucerire şi orice anexiune este urmată de o altă anexiune, cucerirea Turciei de către Rusia n-ar fi decât preludiul anexării Ungariei, Prusiei şi a Galiţiei şi al creării definitive a acelui imperiu slav pe care l-au visat anumiţi filozofi fanatici ai panslavismului.
Rusia este fără doar şi poate o ţară care duce o politică de cuceriri, şi aceasta a fost politica ei timp de un secol, până ce uriaşa mişcare din 1789 a generat şi i-a opus un adversar de o putere formidabilă. Este vorba de revoluţia europeană, de forţa explozivă a ideilor democratice şi de înnăscuta sete de libertate a omului. De atunci nu mai există de fapt pe continentul european decât două forţe: Rusia şi absolutismul, de o parte, revoluţia şi democraţia, de alta. Pentru moment revoluţia pare a fi înnăbuşită, dar ea trăieşte şi inspiră aceeaşi teamă ca şi în trecut“.
„O dovadă grăitoare în această privinţă este spaima pe care a stârnit-o în tabăra reacţiunii ştirea ultimei insurecţii de la Milano. Dar dacă Rusia va pune mâna pe Turcia, forţele ei vor creşte aproape de două ori şi ea va fi mai puternică decât tot restul Europei la un loc. O asemenea întorsătură a evenimentelor ar fi o nenorocire de nedescris pentru cauza revoluţiei. De aceea menţinerea independenţei Turciei sau, în cazul unei eventuale destrămări a imperiului otoman, zădărnicirea planurilor anexioniste ale Rusiei constituie o problemă de cea mai mare importanţă“.
„În cazul de faţă, interesele democraţiei revoluţionare şi cele ale Angliei merg mână în mână. Nici una, nici alta nu poate permite ca ţarul să facă din Constantinopol una dintre capitalele sale şi, dacă lucrurile vor ajunge la extrem, vom vedea că amândouă aceste forţe vor opune ţarului o rezistenţă la fel de hotărâtă“. [3]
Cursivele ne aparţin, atât pentru a sublinia conceptul central al antagonismului Rusia—revoluţie, cât şi pentru a marca forţa investigaţiei asupra viitorului istoric, degetul pus pe rănile unor conflicte de un secol şi mai bine, cum este localizarea Danzigului şi Triestului pe coastele de nord şi de sud ale acestei Europe frământate.
Seria de scrieri prevede războiul, salută războiul, invocă războiul. Era războiul pentru Constantinopol, care reapare necontenit, războiul dintre Rusia şi Turcia pentru strâmtori, care închid comunicarea între Marea Neagră şi Marea Mediterană, care împiedică imensa putere militară terestră rusă să devină o putere oceanică şi incandescentul mod de producţie mercantil să incendieze bariera dintre două lumi. Dar războiul pe care îl doreşte Marx este acordarea de asistenţă Turciei, care de una singură ar sucomba, iar puterile care trebuie să împiedice pasul înainte al Rusiei sunt Anglia şi Franţa, câştigate de revoluţia burgheză.
Am spus deja că în această fază Anglia este chemată să acţioneze întrucât interesele ei converg cu cele ale „democraţiei revoluţionare“.
Seria de scrisori ale lui Marx arată camaleonismul ambelor mari partide burgheze engleze, care nu au fost întotdeauna atât de explicite în opoziţia faţă de puterea ţarului. Ele vor mai ezita şi în viitor, pe când Marx nu va ezita niciodată, aşa cum în următorul război ruso-turc din 1877 va exulta la marea victorie de la Plevna, [4] în timp ce la următorul Congres de la Berlin din 1878 va condamna supunerea guvernelor occidentale faţă de voinţa Ţarului. Este remarcabil, aşa cum s-a amintit cu privire la recentele „dezvăluiri“ antiruseşti ale lui Churchill, care n-au dezvăluit absolut nimic, cum tradiţia engleză a privit întotdeauna pieziş apropierile de Rusia. Politicii slabe din 1878 a ministrului lord Beaconsfield [5] i-a răspuns o scrisoare a însăşi reginei Victoria:
„Dacă Anglia trebuie să sărute picioarele Rusiei, Regina nu vrea să ia parte la umilirea propriei sale ţări şi mai degrabă va renunţa la Coroană... Regina simte că nu poate continua să domnească peste o ţară care se coboară până la a săruta picioarele acestor mari barbari...“.
Tradiţia burgheză şi dispreţul faţă de Rusia sunt un lucru. Regina burgheză şi „red terror doctor“ au aşadar ceva în comun? E de ajuns să trecem peste orice prejudecăţi.
Vrem să inserăm un alt punct de reper al cursului istoric. Primul mare război imperialist a izbucnit, aşa cum prevăzuseră Marx şi Engels mai târziu, în 1870, între germani şi rasele unite ale slavilor şi latinilor. Iar Anglia a fost alături de Rusia, pe atunci încă ţaristă. Dar cu doi ani înainte, în 1912, „acelaşi“ război a fost pe cale să izbucnească pe planul contrastului anglo-rus, din cauza rivalităţilor imperiale din Orientul Apropiat şi Îndepărtat.
Scrisoarea datată mai sus era din aprilie: abia în iulie 1853 armata rusă avea, sub comanda generalului Paskevici, [6] să se reverse în valea inferioară a Dunării, iar flota turcă din Marea Neagră era distrusă de ruşi. Londra şi Parisul rupeau relaţiile diplomatice cu Petersburgul, însăşi Austria aducea trupe în Balcani, dar abia în februarie 1854 ţarul proclama războiul sfânt împotriva Franţei şi Angliei, „duşmane ale creştinătăţii“.
Într-o scrisoare din 22 mai 1854, intitulată „Acţiunile din Marea Baltică şi Marea Neagră şi sistemul de operaţii anglo-francez“, Marx schiţează perspectivele războiului: pe lângă operaţiunea din Crimeea, aflată deja în desfăşurare din partea turcilor, englezilor şi francezilor, cu detaşamentele piemonteze trimise de abilul intrigant Benso di Cavour, [7] el îşi reprezintă posibilitatea războiului general în Europa: această iapă gestantă de fătul revoluţionar întârzie mereu la marea naştere, în aşteptarea noastră de un secol, şi în cicluri dramatice avortează lamentabil.
Vai dacă nici în a doua jumătate a secolului actual nu va şti, din acest uter încă o dată umflat, să iasă între fier, foc şi sânge, cumplit de vie, Cea Pururea Aşteptată.
„În câteva cuvinte, situaţia actualului război se prezintă în felul următor: Anglia şi, mai ales, Franţa sunt nevoite, «în mod obligatoriu, deşi împotriva voinţei lor», să-şi menţină cea mai mare parte din forţele lor armate în Orient şi în Marea Baltică, adică pe cele două flancuri înaintate ale unei poziţii militare al cărei centru cel mai apropiat este Franţa. Rusia îşi sacrifică coastele ei maritime, flota şi o parte din trupele sale pentru a atrage definitiv puterile occidentale în această mişcare ce contravine oricărei strategii. De îndată ce se va întâmpla acest lucru, de îndată ce efectivul necesar de trupe franceze va părăsi ţara şi va pleca în ţări îndepărtate, Austria şi Prusia vor declara că merg alături de Rusia şi se vor năpusti cu forţe superioare asupra Parisului. Dacă acest plan reuşeşte, Ludovic-Napoleon nu va avea la dispoziţie nici un fel de trupe cu care să pareze o asemenea lovitură. Există însă o forţă care poate «să se mobilizeze» în orice împrejurări neprevăzute şi care poate «să-l mobilizeze» şi pe Ludovic-Napoleon împreună cu creaturile lui, aşa cum a mobilizat şi în trecut pe mulţi cârmuitori. Ea poate să opună rezistenţă tuturor acestor invazii, aşa cum a mai demonstrat o dată Europei unite. Şi fiţi siguri că această forţă — care e Revoluţia — nu se va lăsa aşteptată atunci când va fi nevoie de acţiunea ei“. [8]
Şi aceea era o perioadă sterilă ca şi aceasta: războiul Crimeii s-a încheiat ca episod local, precum războiul din Coreea, fără a incendia lumea: o bătaie bună cu pumnii între frânghiile unui mic ring geografic. În timp ce ruşii o încasau în Crimeea, marcau puncte pe celălalt front de contact cu turcii, în Caucaz, unde flotele franco-engleze nu puteau ajunge, dată fiind lipsa avioanelor pe atunci. Ruşinea capitulării Sevastopolului după un lung asediu, acum exact o sută de ani, a fost în parte răscumpărată prin căderea Citadelei Kars din Caucaz la 24 noiembrie 1855, iar acest lucru a făcut posibilă, după un ultimatum prezentat prin intermediul Austriei, pacea de la Congresul de la Paris din 30 martie 1856, care a sancţionat celebra interdicţie pentru navele de război de a traversa Dardanelele.
Răceala acelui război îl călca pe nervi pe Marx, care nu mai putea de nerăbdare să vadă cucerit Sevastopolul, devenit simbolul forţei militare ruse prin apărarea sa disperată. El scrie la 14 octombrie 1854 aceste cuvinte:
„Pe cât se pare, francezilor şi englezilor li se prezintă, în sfârşit, ocazia să dea o lovitură serioasă puterii şi prestigiului Rusiei; de aceea urmărim cu un sporit interes înaintarea spre Sevastopol, despre care vorbesc ultimele ştiri publicate în altă parte a ziarului. Presa engleză şi cea franceză, bineînţeles, fac mare zarvă în jurul acestui eveniment, şi dacă ar fi să dăm crezare celor spuse de ele, istoria artei militare n-a cunoscut încă vreodată ceva mai grandios; dar cine cunoaşte faptele, cine a urmărit inexplicabilele tergiversări şi absurdele subterfugii de la începutul acestei expediţii, precum şi toate împrejurările care au precedat-o şi au însoţit-o, nu se va lăsa înşelat. Oricât de glorios va fi sfârşitul acestei expediţii, despre începutul ei se poate spune mai degrabă că a fost de-a dreptul ruşinos“.
Marx, aşadar, mai militarist decât generalii englezi şi francezi? Aşa s-ar întreba cei care stăruie să confunde cu pacifismul cel neputincios poziţia comuniştilor faţă de războaie. Astăzi întreg proletariatul mondial este îndobitocit într-o campanie sordid pacifistă, dar totodată chiar şi în centrul rus al acestei amăgiri internaţionale nu se renunţă la preamărirea gloriilor militare, precum cele despre care vorbeşte Marx. Dar un moment! Chestiunea este simplă: în perioada istorică 1789—1871 marxismul aprobă anumite războaie, iar unul dintre ele este cel din Crimeea. Apoi, în perioada de după 1914, trece la a dezaproba şi a sabota războiul, din ambele părţi. Totuşi, chiar şi atunci când le aproba şi le încuraja, o făcea doar de o singură parte! Aprobarea războiului din ambele părţi în acelaşi timp nu-şi va găsi niciodată loc în marxism: ea este admisibilă doar pentru cel mai banal naţionalism şi şovinism burghez. În războiul Sevastopolului se vedea gloria — concept comestibil pentru cititorii de rând — doar din partea asediatorilor, şi era — cu busola revoluţionară în mână — un lucru cât se poate de bun ca aceştia să-i zdrobească pe cei asediaţi.
Ei bine, nu cu multe zile în urmă, emisiunile radiofonice au anunţat că, în mod solemn, actualul guvern al Rusiei, care etalează ideologii marxiste, a conferit o înaltă distincţie oraşului Sevastopol, la centenarul asediului, pentru a celebra glorioasa sa rezistenţă!
O asemenea stirpe ar putea măcar să se abţină de la a strămuta în alt mormânt rămăşiţele lui Marx, întrucât simbolurile sunt — pentru Marx şi pentru cine îl înţelege — mereu imbecile, dar super-imbecile atunci când, venind din aceeaşi mână, se bat cap în cap, se agaţă pe pieptul hoţilor şi al celor jefuiţi, idealizând călăul şi victima.
De altfel, aceleaşi onoruri au fost aduse garnizoanei din Port-Arthur pentru lunga apărare din 1905 împotriva japonezilor, pe vremea când Lenin, la fel ca Marx pentru Sevastopol, fremăta ca înfrângerea rusă, aşa cum s-a şi întâmplat, să dezlănţuie revoluţia şi făcea din acea capitulare expresia slăbirii ţarismului.
Nu este vorba doar de gesturi, ci de dovezi definitive că sarcina istorică a actualului guvern rus este aceea a unei revoluţii burgheze, al cărei aspect esenţial este preamărirea „valorilor“ naţionale. Iată-l pe Hitler care, cu deplină logică istorică, îi ridica monumente lui Arminius, sau pe de Gaulle (ultimul chemat la Moscova) care se raporta la eroul Vercingetorix.
Forţa rusă este aşadar pentru Marx pericol şi ameninţare: iar mişcarea marelui slavism are pentru el însuşi înţelesul de contrarevoluţie. Nicio minimă umbră de preconcepţie naţională sau rasială nu stă la baza acestei teze istorice indiscutabile, legate de câmpuri precise de timp şi spaţiu. Evaluarea pozitivă a oricărui fapt şi dată concretă de forţă istorică este fundamentală pentru marxişti.
Îl vom vedea acum evaluând decizia noului ţar Alexandru al II-lea, în intenţiile sale de a zdruncina din temelii puterea rivală a Imperiului Austriac. După Sevastopol, predecesorul Nicolaie I a murit mai mult de disperare decât de congestie pulmonară, iar la 2 martie 1855 a venit la putere Alexandru (pentru a domni până la 13 martie 1881, zi în care o bombă anonimă, chiar dacă nu chiar atomică, l-a dezintegrat pe el şi trăsura sa), care a luat drept punct de plecare succesul de la Kars pentru o fază de reforme în interior şi de expansiune în exterior, precum şi pentru o revenire în forţă în Balcani ca eliberator al creştinilor de sub jugul musulman.
Dar în acelaşi timp, tocmai cu Alexandru al II-lea Rusia s-a îndreptat spre Orient în mod hotărât, ocupând hanatele bogate ale Asiei Centrale până la frontierele Persiei şi Afganistanului, unde noi motive de conflict cu interesele imperialiste engleze începeau să se contureze (şi tot mai mult când se va merge spre moderna economie a petrolului).
Marx se fereşte să aplice acestor direcţii diferite ale presiunii expansive ruse o aceeaşi formulă de-a gata. Pasajul pe care îl cităm este extrem de expresiv, dacă îl comparăm cu situaţia de astăzi. Numind actualul guvern de la Moscova guvern capitalist, nu-i dăm nicio palmă; şi nici nu-i contestăm sarcini revoluţionare atunci când, prin enorma sa activitate din Asia — economică, comercială, de construire a căilor de comunicare şi de transfer pe noi planuri de organizare umană a adormitelor stepe nemărginite —, face ca Revoluţia să meargă, aşa cum spunea Mehring, de la apus spre răsărit. Proclamaţiile ideologice sunt aberante şi contrarevoluţionare spre apus în mod feroce, dar acest lucru, la fel ca pentru tendinţa de expansiune a „puterii umflate“ din secolul al XIX-lea, depinde de împrejurări şi nu de propria ei voinţă. Este inutil, pentru a schimba asta, să fie judecaţi „bandiţi“ politici sau să fie trecute anumite subiecte şi nume de la rolul de acuzator la cel de acuzat, după modelul Iagoda, după modelul Beria, sau alţii care n-au murit la timp pentru a rămâne în tabloul naţional de glorie. [9]
„Panslavismul, ca teorie politică, a avut cea mai luminoasă şi mai filozofică expresie a sa în scrierile contelui Gurowski. Dar acest învăţat şi distins publicist, în timp ce considera Rusia ca pivotul natural în jurul căruia destinele acestei numeroase şi viguroase ramuri a familiei umane îşi pot găsi singure o largă dezvoltare istorică, nu concepea panslavismul ca o ligă împotriva Europei şi a civilizaţiei europene. Din punctul său de vedere, ţinta legitimă pentru forţa expansivă a energiilor slave era Asia. În comparaţie cu desolarea stagnantă a acelui vechi continent, Rusia este o forţă civilizatoare, iar contactul ei nu ar putea decât să fie binefăcător. Această generalizare principală, impunătoare, nu a fost totuşi acceptată de toate minţile inferioare care au adoptat ideea fundamentală a lui Gurowski. Panslavismul a îmbrăcat o varietate de aspecte; iar acum, în sfârşit, îl găsim folosit, într-o nouă formă şi cu un mare efect aparent, ca o ameninţare de război. Ca atare, el dă cu siguranţă credit îndrăznelii şi hotărârii noului ţar. Iar în ce măsură această ameninţare a inspirat frică Austriei ne propunem să demonstrăm“ (7 mai 1855). [10]
Remarcăm de asemenea că acest fragment (nu putem fi mai extinşi în citate, care totuşi, dacă la lectura inserată în expunerea orală poate obosesc, în forma textuală reprodusă în darea de seamă nu vor lipsi să atragă studiul atent al tovarăşilor), extinzându-se asupra instabilităţii Austriei, îi prevede dizolvarea, şi aceasta într-o vreme în care forţa militară a Vienei era intactă şi, chiar în calculele lui Marx, decisivă în Europa, şi în ciuda puţinelor simpatii pentru prevalarea presiunii moscovite şi a planului său de conducere supremă a slavilor mici şi balcanici. Şi aici metoda urmată a permis previziuni sigure asupra evenimentelor, dar mai ales asupra sensului forţelor care se manifestă în ele.
Părăsim textul din 1853—56 şi trecem la o perioadă cu zece ani mai târzie: aceea a fondării Primei Internaţionale. Între timp au început războaiele clarificatoare şi sistematizatoare despre a căror evaluare marxistă am vorbit pe îndelete la reuniunea de la Trieste. 1859: Franţa şi Italia împotriva Austriei, care primeşte o primă zguduire puternică. 1866: Germania şi Italia împotriva Austriei, a doua zguduire. 1870: Germania împotriva Franţei şi căderea lui Napoleon al III-lea. Pe parcursul întregului acest drum, Rusia va fi mereu în afara conflictului, dar mereu cu armele de-a lungul frontierelor, gata să intervină. Marx o va vedea mereu ca rezervă a reacţiunii, şi totuşi se va da impulsul către independenţa naţională şi formarea unui stat unitar în Germania şi Italia.
În 1864 se desfăşurase doar primul din acest „grup istoric“ de războaie care construiesc condiţiile de trecere de la o perioadă de strategie revoluţionară la următoarea. Dar existase un al doilea război-insurecţie care rupsese cenuşiul sinistru al fazei de contrarevoluţie: cel din Polonia, şi cu un rezultat opus războaielor-insurecţii italiene: Polonia fusese zdrobită de forţa rusă în revendicările ei naţionale şi democratice.
Am ilustrat atunci pe îndelete, cu corespondenţa lui Marx şi Engels şi cu alte surse, angajamentul viu pentru insurecţia poloneză nu doar în scrisori şi scrieri politice, ci mai ales în activitatea „oficială“ de partid, care a culminat în adunarea de fondare a Internaţionalei Muncitorilor şi în puternicul Manifest inaugural pe care Marx a primit mandatul să-l redacteze. În tot acest material, execraţia faţă de Rusia este fără oprire, aşa cum am văzut, iar în documentul principal figura „monstrului“ ajunge să domnească în final. În fapt, manifestaţia luase naştere din solidaritate cu rebelii polonezi, iar prin munca lui Marx trecuse pe primul plan tema luptei proletare anticapitaliste şi critica dârză la adresa modernului regim economic şi politic al puterilor democratice din Occident. Iată cunoscuta încheiere a Manifestului adunării din 28 septembrie 1864.
„Aprobarea neruşinată, simpatia făţarnică sau nepăsarea idioată cu care clasele de sus din Europa au privit cucerirea fortăreţei muntoase a Caucazului de către Rusia şi asasinarea eroicei Polonii, monstruoasele abuzuri, care nu întâmpină nici o împotrivire, ale acestei puteri barbare, al cărei cap este la Petersburg şi a cărei mână trage sforile în fiecare cabinet din Europa, au învăţat clasele muncitoare că au datoria să pătrundă secretele politicii internaţionale, să supravegheze activitatea diplomatică a guvernelor lor şi, la nevoie, să acţioneze împotriva lor; iar în cazul când nu sunt în stare să preîntâmpine această activitate, să se unească pentru a le demasca simultan şi să facă în aşa fel încât legile simple ale moralei şi echităţii, care trebuie să reglementeze relaţiile dintre persoanele particulare, să devină legi supreme în relaţiile dintre naţiuni.
Lupta pentru o asemenea politică externă face parte din lupta generală pentru eliberarea clasei muncitoare.
Proletari din toate ţările, uniţi-vă!“
După cum am mai spus şi altă dată, şi acest text a trebuit să sufere folosirea unei terminologii care nu era pe deplin satisfăcătoare pentru redactor; la acea adunare participau nu numai muncitori, ci şi „revoluţionari“ intelectuali de diferite naţionalităţi, şi nu era uşor să dezrădăcinezi din astfel de capete ideologii mai mult sau mai puţin umanitare şi romantice. Dar sub formă rămâne substanţa istorică: sprijinul acordat Poloniei nu este la Marx un expedient pentru a nu rupe imediat cu acele forţe, ci o urgenţă reală a sarcinii proletarilor, cu armele în mână: am arătat cum cheia întregii metode se află acolo: deriziune maximă faţă de scâncetul diverşilor radicali obsedaţi de pace şi libertate, respect şi legătură strânsă cu insurgenţii într-o luptă cu poliţia şi armata apasătoare, independent de confesiunea şi catalogarea lor politică.
A putut deci Marx să-i scrie lui Engels la 4 noiembrie 1864 sugestivele cuvinte:
„Subcomitetul a adoptat toate propunerile mele, obligându-mă doar să introduc în preambulul statutului două fraze despre «datorie» şi «drept», ditto despre «adevăr, morală şi dreptate». Le-am plasat însă în aşa fel, încât nu pot dăuna cu nimic... Peste două-trei săptămâni, aceiaşi oameni vor ţine, împreună cu Bright şi Cobden, [11] mitinguri cu privire la dreptul de vot (citeşte: acea frână). E nevoie de timp pentru ca mişcarea redeşteptată să facă posibilă folosirea vechiului limbaj îndrăzneţ. Trebuie să fim fortiter in re, suaviter in modo“: energici în fapte, delicaţi în formă.
Câţi neghiobi există astăzi, energici din cale afară la vorbărie, iar în realitate dezgustător de delicaţi.
Aici ne interesa, urmărind firul nostru, să arătăm că în 1864, nu mai puţin decât în 1854, artileriile nu încetează de a fi îndreptate asupra „puterii barbare“ de la Petersburg.
Putem face un salt înainte de încă un deceniu, ajungând la 1873, după ce ciclul „războaielor revoluţionare“ s-a încheiat definitiv, şi vom vedea din nou că denunţarea oricărei slăbiciuni faţă de Rusia este încă pentru marxism cea mai bună busolă pentru a găsi Nordul revoluţionar.
Este vorba de lunga publicaţie polemică apărută în urma sciziunilor dintre marxişti şi bakunişti în istorica criză a Primei Internaţionale, survenită după groaznica înfrângere a Comunei din Paris, la începutul noii perioade de contrarevoluţie.
Ca şi în 1848, Marx îi adresează lui Bakunin atacuri violente: cele mai grave sunt cele care se referă la activitatea sa politică în Rusia, în raporturile cu ţarul reformator Alexandru al II-lea, care în 1861 desfiinţase iobăgia. Bakunin este acuzat că, prin Manifestele şi broşurile sale din 1862, în timp ce alţi revoluţionari denunţau conţinutul reacţionar al reformei, i-a aplaudat ţarului sau cel puţin a declarat că Alexandru s-ar fi putut foarte bine pune în fruntea unei noi Rusii populare dacă ar fi dus o politică „antigermană“, dacă ar fi purtat războiul împotriva Austriei şi Germaniei şi dacă ar fi schiţat o perspectivă de acord între ţar şi poporul ţărănesc care ar fi evitat acea revoluţie invocată încă de pe atunci de mişcarea populistă. Marx, despre care ştim că nu punea sare puţină, depăşind obiecţia evidentă că a lucrat cu Bakunin atunci când acesta, „începând din 1868, face pe internaţionalistul“, ajunge să comenteze acele texte cu următoarele cuvinte dure:
„În 1862, cu 11 ani în urmă, la vârsta de 51 de ani, marele anarhist Bakunin profesa cultul statului şi al patriotismului panslavist“.
Nu este cazul acum să disecăm din nou lungile polemici privind dovedirea acestor acuzaţii, ci este important de remarcat cum polul negativ revoluţionar, pe parcursul unor lungi etape, continuă să fie văzut în statul şi dinastia de la Petersburg. Şi întrucât avem un prim text asupra situaţiei sociale din acea ţară în evaluarea lui Marx, se cuvine să-l extragem din acele „pamflete“ atât de înflăcărate.
„La 3 martie 1861, în aplauzele puternice ale întregii Europe liberale, Alexandru al II-lea a proclamat desfiinţarea iobăgiei. Eforturile făcute de Cernîşevski [12] şi de partidul revoluţionar pentru a se menţine proprietatea de obşte asupra pământului au fost încununate de succes, dar într-o formă atât de puţin satisfăcătoare, încât, chiar înainte de publicarea manifestului cu privire la desfiinţarea iobăgiei, Cernîşevski mărturisea cu mâhnire: «Dacă aş fi ştiut» — spunea el — «că problema ridicată de mine va fi rezolvată astfel, aş fi preferat infrângerea unei asemenea victorii. Aş fi preferat ca ei să procedeze după cum voiau, fără a tine seama de revendicările noastre».
Şi, într-adevăr, desfiinţarea iobăgiei nu a fost decât o şarlatanie. Pământul a fost, în cea mai mare parte, luat de la adevăraţii lui proprietari şi a fost proclamat sistemul de răscumpărare a pământului de către ţărani. Această perfidie ţaristă a oferit lui Cernîşevski şi partidului său un nou şi irefutabil argument împotriva reformelor imperiale. Liberalii însă s-au strâns sub steagul lui Herzen [13] şi au strigat cât i-a ţinut gura: «Ai învins, galileanule!». Pentru ei, galileanul era Alexandru al II-lea. Din acel moment, partidul liberal, al cărui principal organ de presă era ziarul lui Herzen, «Kolokol», [14] nu a încetat să înalţe osanale ţarului-eliberator şi, pentru a abate atenţia opiniei publice de la reclamaţiile şi protestele stârnite de acest act antipopular, el a cerut ţarului să continue opera de eliberare şi să înceapă o cruciadă pentru eliberarea popoarelor slave asuprite, pentru înfăptuirea ideilor panslavismului“.
Cu alte cuvinte, Marx asimilează poziţia lui Bakunin cu aceea a liberalilor ruşi cărora le fusese de ajuns reforma agrară, chiar fără promulgarea unui regim constituţional, pentru a-şi însuşi perspectiva unei Rusii cu ţarul în frunte pe calea unei politici burghezo-liberale. Cu o condiţie atât de vagă, aceştia ar fi putut admite că în Europa baionetele ţarismului nu mai erau principala rezervă a contrarevoluţiei, ci o forţă a civilizaţiei liberale, cu condiţia să fie îndreptate împotriva avânturilor germane. O asemenea opinie îi stârnea lui Marx o continuă aversiune, oricât se afla prăbuşirea ambelor imperii în fruntea dorinţelor sale, iar el, chiar şi după războaiele din perioada de mijloc a secolului al XIX-lea, păstrează linia directoare că acolo unde se află forţa rusă, acolo se află inamicul numărul unu al revoluţiei.
Opinia opusă, privind o misiune de civilizaţie europeană a armelor ruseşti, polarizată în sens diametral opus faţă de marea linie istorică a marxismului, se arată foarte bine în 1914 ca fiind proprie liberalilor burghezi, socialiştilor revizionişti ai marxismului (pe cale legalistă sau voluntaristă) şi unui număr deloc mic de anarhişti.
Abia în jurul anului 1875, prin scrieri publice, Marx, şi împreună cu el Engels, ne oferă tratări ale problemei ruse nu doar sub profilul, reconstituit de noi până aici, al jocului războaielor — revoluţii de formare a Europei democratico-capitaliste, ci şi sub acela al jocului forţelor sociale din interiorul acestei misterioase şi imense ţări.
Până acum am văzut monarhia, statul, armata rusă tratate ca o forţă ce acţionează ca o unitate: ceea ce totuşi nu autoriza distorsionarea stupidă a urii împotriva poporului slav atribuite lui Marx. Acum facem o trecere, continuând mereu studiul evaluării Rusiei în textele marxiste clasice, dar ajungând să o examinăm pe cea privitoare la forţele interne, după ce am evidenţiat judecăţile tăioase asupra acţiunii în exterior.
Am găsit un prim punct de plecare în ultima citare împotriva lui Bakunin, în care are loc o luare de poziţie împotriva liberalismului burghez rus (cu o bază mai degrabă intelectuală decât socială) în favoarea mişcării revoluţionare şi teroriste a plebei ţărăneşti, oricât de insuficientă ar fi aceasta în raport cu luptele modernului proletariat salariat.
După cum vom vedea în scrierea lui Engels despre „Relaţiile sociale din Rusia“, foarte curând capătă o importanţă primară chestiunea mişcării sociale din Rusia, nu doar întrucât modul de producţie capitalist începe să pătrundă peste graniţe într-un mod impresionant, ci şi pentru definirea exactă, potrivit doctrinelor noastre, a luptei de la sate, deosebit de complexă prin prezenţa unor clase şi instituţii al căror schematism nu se poate reduce nici măcar la cel al agriculturii feudale din Europa cu secole în urmă. Se află de fapt pe teren şi forme mai vechi decât cea feudală, care au caracterele unui comunism primordial, şi ne întrebăm cum se va desfăşura o asemenea evoluţie, cum se va conecta la ea formidabilul rezultat revoluţionar — chiar şi în scopuri internaţionale — al prăbuşirii ţarismului.
Am spus că o asemenea întrebare a rămas în afara cadrului Manifestului din 1848. Dar ea era deja urgentă când textul nostru fundamental a fost tradus de Vera Zasulici în limba rusă. Stabileşte acest punct de reper, şi deschide trecerea spre a doua parte a cercetării noastre privind evaluarea marxistă clasică a problemelor ruse, prefaţa lui Marx şi Engels la această traducere, datată 21 ianuarie 1882, epocă în care lupta internă se afla în plină dezvoltare, teroarea revoluţionară răspunsese terorii autocratice, iar elaborarea doctrinală a problemelor istorice începuse în mod puternic.
Fragmentul decisiv care formulează marea chestiune este cel care urmează. A fost ultima prefaţă semnată şi de Marx: ulterior Engels a tratat problema în mod direct, republicând în 1894 (ultima scriere pe subiect şi pentru el) o notă a sa din 1875 şi sprijinindu-se pe o scrisoare istorică a lui Marx din 1877: texte pe care va trebui să le cităm şi să le comentăm pe larg. În tot acest parcurs se vor examina chestiuni sociale de prim rang, dar va reveni mereu şi până la sfârşit leitmotivul: nu trece revoluţia în Europa dacă puterea rusă nu cade.
„Să trecem acum la Rusia! În timpul revoluţiei din 1848—1849 nu numai monarhii europeni, ci chiar burghezii din Europa au văzut în intervenţia rusă singura salvare posibilă în faţa primejdiei proletariatului, care tocmai începuse să se trezească. Ţarul a fost proclamat capul reacţiunii europene. Astăzi el e prizonier al revoluţiei la Gatcina, iar Rusia constituie detaşamentul de avangardă al mişcării revoluţionare din Europa.
Sarcina «Manifestului Comunist» a fost să proclame pieirea inevitabilă şi iminentă a proprietăţii burgheze contemporane. În Rusia însă, alături de o înflorire rapidă a speculaţiilor capitaliste şi de proprietatea funciară burgheză care abia acum se dezvoltă, mai mult de jumătate din pământuri se află în proprietatea în obşte a ţăranilor“.
„Se pune întrebarea: poate obştea rusească, această formă în mare măsură subminată a străvechii proprietăţi comune asupra pământului, să treacă nemijlocit la forma superioară, comunistă, de proprietate comună? Sau trebuie, dimpotrivă, să treacă mai întâi prin acelaşi proces de destrămare propriu dezvoltării istorice a Apusului?
Singurul răspuns cu putinţă astăzi la această întrebare este următorul: dacă revoluţia rusă va constitui semnalul unei revoluţii proletare în Apus, astfel ca una s-o completeze pe cealaltă, atunci actuala proprietate în obşte asupra pământului în Rusia va putea servi drept punct de plecare pentru o dezvoltare comunistă“.
Înainte de a trece de la primul aspect al marii teme istorice, cel al antagonismului dintre Rusia autocratică şi Europa democratică, la cel de-al doilea, cel al relaţiei dintre revoluţia rusă şi revoluţia proletară europeană, şi dintre chestiunea agrară rusă şi ciclul capitalismului în Rusia, va fi totuşi nevoie de o digresiune.
Ştim că clarificarea acestui subiect al solidarităţii, într-un domeniu istoric dat, între clasa muncitoare modernă şi războiul de organizare naţională şi liberală, şi mai ales legătura şi analogia cu relaţia extrem de actuală dintre revoluţia anticapitalistă şi mişcările popoarelor de culoare, atât împotriva regimurilor lor interne, cât şi împotriva imperialismului străin, nu încetează să-i preocupe pe mulţi tovarăşi.
Nu este într-adevăr uşor să clarifici bine diferenţa uriaşă dintre abordarea marxistă a chestiunii şi numeroasele devieri ale oportunismului galopant care, în diferitele sale manifestări, nu a lăsat niciun loc pentru alinierea deschisă de clasă a proletariatului în faţa capitalismului deplin dezvoltat, pentru autonomia integrală — mereu susţinută cu dârzenie de curentul nostru — a teoriei partidului, a organizaţiei sale şi a cerinţelor sale istorice şi politice în mişcare, în lupta reală.
Pentru a clarifica poziţii de această natură, am recurs de multe ori la metoda de a schiţa noi înşine contratezele cu care suntem combătuţi şi care sunt în fond aceleaşi de când marxismul s-a format şi s-a impus. Astăzi adversarul a luat forme deosebit de flasce şi fără contur sau consistenţă, iar loviturile pătrund în el fără a-l răni: acest factor contribuie nu puţin la faza de totală rătăcire a acţiunii clasei muncitoare prin care se trece peste tot.
Este urgent să se evite refugierea unor elemente bune şi utile în rigidism, în dualismele fără viaţă a căror critică am făcut-o în introducerea la raportul de la Trieste, când am arătat şi cum un asemenea simplism sistematic a servit mult la defăimarea poziţiei adoptate de stânga comunistă italiană şi internaţională încă din perioada imediat următoare Primului Război Mondial, în timp ce este de mare interes cum o asemenea atitudine de critică şi opoziţie hotărâtă a primit confirmări ferme, nu de la popularitate, ci de la evenimentele istorice înseşi.
Considerăm deci util să evidenţiem cum materialul grandioasei probleme a „dublei revoluţii“, adică a altoirii mişcării proletare pe revoluţia burghezo-democratică (şi naţională), este ordonat (dacă unei asemenea speţe i s-ar potrivi o ordine vădită, în loc de o ceaţă asfixiantă în care dispare orice contur clar) de către cei care vor să alimenteze neîncrederea şi defetismul de clasă şi să conceadă că revoluţia propriu-zis muncitorească a pierdut toate autobuzele istoriei: nu va mai veni, ba chiar nu era decât un simplu miraj al vremurilor romantice în care s-a ridicat clasa eroică prin antonomasie: burghezia, căreia în Manifest i-am ridicat un monument, amăgindu-ne că îi pregătim un mormânt la fel de grandios: noi, gropari eşuaţi.
„Avocatul diavolului“ nostru (aşa se numeşte în limbajul comun acel prelat care, în procesele de canonizare, are mandatul de a susţine, în scopul dezbaterii contradictorii a cauzei şi a unei decizii sigure, teza contrară, de a combate faptele şi miracolele aduse ca probă a sanctităţii subiectului) are aşadar cuvântul. Suntem deci pentru libertatea de exprimare? Da, dar când contradictorul este nesuferit, îi dictăm noi ceea ce are de spus.
Istoria nu are niciun exemplu de revoluţie a clasei muncitoare care să nu fi luat avânt şi să nu fi găsit sprijin într-o revoluţie burgheză, adică declanşată pentru revendicări burgheze: independenţă naţională, libertate politică, egalitate juridică a cetăţenilor. Aşa îşi începe el discursul.
Lumea modernă îşi afirmă civilizaţia prin venirea la putere a burgheziei, iar aceasta are loc în general prin procesul numit „Revoluţie“, adică prin război civil, răsturnarea violentă a unui regim, insurecţia armată, teroarea împotriva regimului prăbuşit, dictatura revoluţionară. Aşa continuă el.
Numai necesitatea de a realiza cerinţele care fac posibilă moderna civilizaţie liberală are forţa de a mişca masele la lupta socială armată. Nu vor mai apărea asemenea evenimente istorice, odată ce toate revendicările revoluţiei liberale vor fi fost cucerite şi perioada de luptă convulsivă va fi trecut, din iniţiativa exclusivă a muncitorilor salariaţi şi prin efectul factorului de conflict de interese dintre aceştia şi patroni, care se va exprima în alte forme şi se va rezolva prin alte căi (vezi răsunând în studii sindicale şi economice americane extrem de moderne aceste obiecţii râncede de tot). Aşa spune el.
Burghezia şi forţa propriilor ei cerinţe pot mobiliza clasele mijlocii, intelectualii, meşteşugarii, ţăranii, funcţionarii şi aşa mai departe; proletariatul din întreprinderi nu o poate face împotriva burgheziei, fiind revoluţionar, da, ca clasă mobilizabilă, dar nu ca mobilizator. Aşa continuă el să spună, cel căruia i-am putea da o sută de nume cunoscute.
Odată consolidată pretutindeni moderna civilizaţie capitalistă, fie şi cu alte cicluri de războaie locale şi generale, şi odată epuizate mişcările proletare pe care aceste etape le vor fi provocat, vor fi trecut toate ocaziile istorice ale unei puteri autonome a proletariatului, ale unei societăţi economice nebazate pe proprietate, întreprindere şi piaţă, şi se va închide ciclul acestei mari iluzii doctrinare fiice a secolului al XIX-lea. Aşa continuă el.
Adversarul nostru sceptic, cinic, icteric se apleacă asupra dosarului său şi îşi înşiră documentaţia.
Martor: Anglia. Proletariatul acestei ţări nu a făcut revoluţii după cea burgheză, în timpul căreia nu era o persoană istorică şi abia dacă a fost văzut dând o mână de ajutor la decapitarea regelui. Cu toate că din condiţiile sale a fost construită teoria clasică a inevitabilei revoluţii de clasă, nu a avut şi nu are partide revoluţionare. Când în ’48 marxiştii laudă mişcarea cartistă, nu pot să nu admită că este o rebeliune pentru o revoluţie burgheză completă, consecventă, pentru o „cartă“ mai burgheză.
Martor: Franţa. Proletariatul din această tabără s-a bătut de mai multe ori cu o vigoare excepţională. Dar a pornit mereu de la revoluţia burgheză, iar când a rupt cu burghezia şi aceasta l-a epuizat, a rămas multă vreme cu şalele frânte la pământ. 1793: Babeuf luptă pentru o egalitate exasperată: cade eroic, dar în vid; chiar şi din punct de vedere marxist nu avea dreptate. 1831: se întâmplă la fel de îndată ce muncitorii din Paris îndrăznesc să pretindă că pot face altceva decât să schimbe monarhia retrogradă cu cea burgheză. 1848—49: idem cu cartofi, [15] adică cu o burghezie cu mâinile însângerate până la coate, când vor altceva decât o republică burgheză. Rămân neputincioşi la lovitura de stat a lui Ludovic Napoleon; el, şi nu ei, mobilizează plebea. 1871: se revoltă pentru a ridica onoarea naţională, dar de îndată ce avangarda lor constituie un guvern de dictatură de clasă şi sunt încă o dată spulberaţi, căzând ca nişte eroi, nu mai ridică capul. Franţa nu va avea un partid revoluţionar, nici marxist puternic: în 1914 proletariatul se va îneca în cerinţele şoviniste hiperburgheze.
Martor: Germania. Clasa muncitoare în curs de naştere a intrat într-un fel pe scenă în 1848—49 alături de burghezie, cu care nu a împărţit o victorie glorioasă, ci o neputinţă zadarnică. S-a organizat apoi în mod impresionant, având ca rezultat transformarea Germaniei într-o ţară capitalistă, fără a se ridica vreodată la scopuri proprii care să meargă dincolo de votul universal sau căderea legilor excepţionale. În 1914 socialismul german a fost geamănul inamic al celui francez. După înfrângere, Berlinul a încercat, prin Karl şi Rosa, Comuna sa, cu acelaşi rezultat: eroism, măcel din partea republicii social-democrate. Hitler a venit în absenţa proletariatului, a căzut în absenţa proletariatului, şi cel mult în slujba burgheziilor inamice.
Martor: Italia. În contumacie pentru prea multele păcate de maimuţărire a Risorgimentoului burghez, în care şi mai grosolan (în ciuda comportamentului generos din perioada de după Primul Război Mondial) a căzut odată cu eliberarea partizană. Depoziţia se consideră citită.
Martor: America. Capitalism la mie, revoluţie şi partid revoluţionar la zero în toate epocile. Şi într-adevăr nu a existat o revoluţie burgheză şi antifeudală care să înfierbânte sângele muncitorilor, şi nici nu putea face atâta războiul civil din 1866 în care în fond două jumătăţi de burghezie se sfâşiau între ele.
Martor: Rusia. (Voci puternice în sală, strigăte de recuzare, de contestare pentru fals). Acest proletariat trebuia să încalece pe cel mai puternic armăsar de revoluţie antimedievală pe care veacurile de istorie l-au antrenat vreodată. Acea burghezie care „trebuia să-i sară în şa“ [16] era o călăreaţă de râs. A fost atunci clasa muncitoare, care în lungi aşteptări se antrenase, cea care a făcut marea şi teribila cavalcadă cu paşii obligaţi de războaie revoluţionare şi ucidere de monarhi, cu dictatura şi teroarea, cu Marat şi Robespierre. Mitul spusese că după aceasta armăsarul revoluţiei va fi sărit, scoţând flăcări pe nări, celălalt groaznic obstacol, şi că începuse revoluţia muncitorească pe avântul magnific pe care istoria i-l oferise, dar la saltul său întregul Occident proletar trebuia să se ridice în picioare pentru şarja morţii capitalismului. Este acesta astăzi în picioare?
Două sunt concluziile care vă rămân, ne strigă diabolicul contradictor pe care l-am evocat.
Prima: prin singura cale pe care o admite istoria, revoluţia lui Marx a învins în Rusia: recunoaşteţi în ea economia voastră, societatea voastră, fiica adevăratei, a Sfintei Revoluţii.
A doua: a doua dintre cele două revoluţii zace doborâtă. Sfântul nu este sfânt. Rusia este capitalism deplin: nu va mai avea nevoie de revoluţii burgheze. Conform concluziei istoriei, o revoluţie nu va mai exploda acolo niciodată. Procurorul înfurcat a încheiat. Publicul murmură că cauza noastră este pierdută.
Nu. În continuarea acestei reconstrucţii istorice a noastre, vom respinge prima concluzie, pentru că în Rusia nu există putere proletară şi socialism.
Dar o vom respinge şi pe a doua. Acolo şi pretutindeni, marxismul nefiind o regurgitare de paşoptism, ci o energie revoluţionară proprie, moartea capitalismului burghez va fi moarte violentă, revoluţionară, prin fier şi prin foc.
[1]. New York Tribune (ulterior New York Daily Tribune) — cotidian american fondat în 1841 de Horace Greeley, unul dintre cele mai influente ziare ale epocii în S.U.A. În anii 1850, sub redacţia lui Greeley şi Charles A. Dana (orientat spre ideile fourieriste), ziarul a adoptat o linie politic-progresistă, aboliţionistă şi de democraţie radicală. Între 1851 şi 1862, Karl Marx a fost corespondentul principal din Europa al ziarului, publicând (singur sau în colaborare cu Friedrich Engels) aproape 500 de articole privitoare la politica internaţională, crizele economice europene şi chestiunea orientală (Războiul Crimeii).
[2]. Claudio Treves (1869—1933) — politician socialist şi ziarist italian, lider al aripii reformiste a Partidului Socialist Italian (PSI). A fost director al organului central Avanti! (1910—1912) şi cofondator, alături de Filippo Turati, al Partidului Socialist Unit (PSU). Exilat în Franţa în timpul regimului fascist. Treves a jucat un rol editorial important în difuzarea operei lui Marx în Italia, îngrijind şi prefaţând traducerea scrierilor politice ale lui Marx despre chestiunea orientală (La questione orientale, Milano, 1925).
[3]. Textul citat de Bordiga este un extras din articolul „Adevăratul punct litigios în Turcia“, scris de Friedrich Engels între 23 şi 28 martie 1853 şi publicat ca articol de fond nesemnat în ziarul New York Daily Tribune, nr. 3740 din 12 aprilie 1853. Bordiga îi atribuie textul lui Marx şi indică data de 7 aprilie 1853, confundând data de apariţie a articolului precedent cu datarea articolului citat aici.
[4]. Victoria de la Plevna (10 decembrie 1877) — moment de cotitură în Războiul Ruso-Turc din 1877—1878 (Războiul de Independenţă al României). După un sângeros asediu al cetăţii Plevna (în care armata română condusă de domnitorul Carol I şi armata rusă au înfrânt trupele otomane comandate de Osman-paşa), căderea Plevnei a zdrobit rezistenţa otomană în Balcani. Marx a urmărit cu mare interes bătălia, salutând rezistenţa Plevnei împotriva expansiunii ţariste şi analizând consecinţele ei asupra situaţiei interne din Rusia.
[5]. Lord Beaconsfield (Benjamin Disraeli) (1804—1881) — om politic conservator şi scriitor britanic, prim-ministru al Marii Britanii (1868, 1874—1880). A promovat o politică imperială fermă de sprijinire a integrităţii Imperiului Otoman pentru a zădărnici expansiunea Rusiei spre Mediterană, având un rol central la Congresul de la Berlin din 1878.
[6]. Ivan Fiodorovici Paskevici (1782—1856) — feldmareşal rus, prinţ de Varşovia. A condus reprimarea Insurecţiei poloneze din 1830—1831 şi intervenţia ţaristă împotriva Revoluţiei maghiare din 1849. În iulie 1853, la începutul Războiului Crimeii, a comandat trupele ţariste de ocupaţie care s-au revărsat în Principatele Dunărene (Moldova şi Ţara Românească).
[7]. Camillo Benso, Conte de Cavour (1810—1861) — om politic piemontez, prim-ministru al Regatului Sardiniei şi arhitect al unificării Italiei. În 1855, printr-o diplomată manevră strategică, a decis participarea Piemontului la Războiul Crimeii alături de Franţa şi Anglia, asigurând astfel includerea „chestiunii italiene“ pe agenda marilor puteri la Congresul de Pace de la Paris (1856).
[8]. Citatul este un extras din articolul „Războiul“, scris de Friedrich Engels la 22 mai 1854. Articolul a fost publicat mai întâi sub semnătura K. M. în ziarul cartist The People’s Paper nr. 108 din 27 mai 1854, şi ulterior ca articol de fond nesemnat în New York Daily Tribune nr. 4101 din 9 iunie 1854.
[9]. Ghenrih Iagoda (1891–1938) şi Lavrenti Beria (1899–1953) — conducători ai poliţiei politice sovietice (NKVD/MVD). Iagoda (şef al NKVD între 1934 şi 1936) a organizat primul Mare Proces de la Moscova (1936), fiind ulterior el însuşi arestat, judecat şi executat în 1938. Beria (şef al NKVD/MVD între 1938 şi 1953), unul dintre principalii locotenenţi ai lui Stalin, a fost arestat în iunie 1953 de triumviratul Hruşciov-Malenkov-Molotov şi executat în decembrie 1853.
[10]. Pasajul citat de Bordiga privind panslavismul contelui Gurowski este extras din articolul „Punctul vulnerabil al Austriei“, scris de Friedrich Engels şi publicat în New York Daily Tribune nr. 4383 din 7 mai 1855. În ediţia românească, acest alineat a fost omis din textul principal al articolului lui Engels, consemnându-se că a fost un paragraf intercalat în mod arbitrar de redacţia burgheză a ziarului american (Horace Greeley şi Charles A. Dana) pentru a elogia ideile filoruse ale propriului lor colaborator, contele Adam Gurowski.
[11]. John Bright (1811—1889) şi Richard Cobden (1804—1865) au fost politicieni radicali burghezi şi economişti britanici din epoca victoriană, lideri ai Anti-Corn Law League (Liga împotriva legilor cerealelor) şi exponenţi de frunte ai liber-schimbismului („şcoala de la Manchester“) şi ai pacifismului burghez. Deşi militau pentru extinderea dreptului de vot pentru a slăbi monopolul politic al aristocraţiei funciare, Marx şi Engels au criticat virulent caracterul limitat şi iluzoriu al reformismului lor, arătând că liber-schimbismul lor urmărea în realitate ieftinirea forţei de muncă şi subordonarea proletariatului intereselor capitalului industrial.
[12]. Nikolai Gavrilovici Cernîşevski (1828–1889) — important democrat-revoluţionar, filozof materialist, critic literar şi scriitor rus, redactor al revistei Sovremennik („Contemporanul“). Teoretician de frunte al populismului revoluţionar (narodnicism), el a susţinut posibilitatea ca Rusia să treacă direct la socialism prin intermediul obştii ţărăneşti (obşcina sau mir), ocolind faza dezvoltării capitaliste. În 1862 a fost arestat pentru activitatea sa subversivă şi închis în Fortăreaţa Petru şi Pavel (unde a scris celebrul roman utopic Ce-i de făcut?), fiind ulterior condamnat la muncă silnică şi surghiun în Siberia timp de peste două decenii.
[13]. Aleksandr Ivanovici Herzen (1812–1870) — democrat-revoluţionar, publicist, scriitor şi filozof rus, considerat întemeietorul „socialismului ţărănesc“ rus. Emigrat în Occident în 1847, el a fondat la Londra Tipografia rusă liberă (1853), prima editură rusă nesupusă cenzurii ţariste. Deşi la începutul anilor 1860 a manifestat anumite şovăieli liberale (încredinţând temporar căi de reformă ţarului Alexandru al II-lea), Herzen s-a delimitat ulterior de liberalism, sprijinind ferm insurecţia poloneză din 1863.
[14]. Kolokol („Clopotul“) — primul ziar politic revoluţionar-democrat rus necenzurat, editat de Aleksandr Herzen şi Nikolai Ogariov la Londra (1857–1865) şi apoi la Geneva (1865–1867/1869). Tipărit în limba rusă şi difuzat clandestin în Imperiul Rus (unde exercita o uriaşă influenţă chiar şi în cercurile guvernamentale), ziarul a militat pentru desfiinţarea iobăgiei, libertatea cuvântului şi eliberarea ţăranilor cu pământ. După sprijinirea fermă a insurecţiei poloneze din 1863, publicaţia şi-a pierdut majoritatea abonaţilor din rândul liberalilor ruşi de opoziţie, încetându-şi apariţia regulată la sfârşitul deceniului.
[15]. Idem con patate — expresie colocvială italiană ce înseamnă „aceeaşi Mărie cu altă pălărie“, „tot aia“ sau „la fel şi aici“.
[16]. Aluzie la apostrofa lui Dante Alighieri din Divina Comedie (Purgatoriul, Cântul VI, v. 91—99), în care poetul compară Italia cu un armăsar scăpat de sub control din cauză că noul său stăpân (împăratul german Albert I de Habsburg) a ezitat să-şi exercite autoritatea: „Germane-Albert, tu cel ce-l părăseşti / că-l vezi nebun în furia lui drăcească, / în loc să-i sari în şa să-l stăpâneşti...“.