Aţi ascultat, în advocatus diaboli care a vorbit la sfârşitul episodului precedent, un prinţ al baroului istoric. Zadarnică ar fi speranţa de a-i răspunde printr-o rigidă şi mistică enunţare de canoane de credinţă. A tăia cordonul ombilical care leagă de revoluţia burgheză revoluţia proletară, pentru ca aceasta să trăiască de sine stătătoare, nu este o operaţie care se face în „conştiinţa“ militantului de partid: o face istoria, şi depind de locuri şi de epoci vitalitatea fiicei şi moartea la timp a mamei — numai să nu reuşească aceasta din urmă în tentativa lui Saturn de a-şi mânca el însuşi fiii pentru a împiedica succesiunea. În privinţa căreia soţia Rhea l-a tras pe sfoară, făcându-l să înghită bolovani mari scăldaţi în sos de roşii. [1]
Adversarul nostru, căruia i-am făcut concesia unei clarităţi pe care nu a atins-o prin propriile sale mijloace şi pe care nu-i convine nicicând să o atingă, vrea să procedeze ca Saturn: să taie el cordonul la momentul oportun şi să facă nodul de partea sa, cântând miserere [2] la căpătâiul cadavrului copilăresc şi exsanguu al revoluţiei comuniste. Îi vom răspunde cum se cuvine, iar într-o bună zi vom face nodul de partea noastră, dar soluţia nu va fi aceea de a tăia noi, oriunde, oricum şi quandocumque (în orice moment), orbeşte.
Domeniul rus este un caz de acum crucial al acestui dur conflict. Noi, care nu pretindem că prelucrăm un material inedit şi că vom construi de la temelie până în vârf un tratat de bibliotecă, ci facem operă de partid năpustindu-ne în toate direcţiile, am început confruntarea prin reordonarea a tot ceea ce conţine arsenalul de partid din faza Marx-Engels şi am ajuns, utilizând acest arsenal, la rezerva finală de muniţii substanţiale şi bine conservate: scrierea lui Friedrich Engels „Cu privire la problema socială în Rusia“.
Această scriere datează din 1875 şi a fost pregătită atunci de comun acord cu Marx, având la bază o celebră scrisoare a acestuia ca răspuns la întrebările ruşilor. Engels a republicat-o în 1894 şi a simţit nevoia să o însoţească de o anexă de cea mai mare importanţă. Răspunsurile marxismului la întrebările despre viitor sunt întotdeauna alternative. Conţin un „dacă“. Dacă voi, câini burghezi, veţi merge în iad, va fi prin dictatură şi teroare, nu prin legalitate şi pace. Certitudinile sunt cele negative: dacă proletariatul va fi atât de prost încât să vrea să construiască socialismul pe cale paşnică şi constituţională, atunci va fi tras pe sfoară. Şi la fel în toate exemplele, şi în acesta, faimos pentru noi: Rusia îşi va scurta drumul spre comunism dacă va avea loc revoluţia proletară în Europa.
Atunci nu cumva credem cu o credinţă de nezdruncinat în inevitabila revoluţie proletară? Obişnuitul mod de a pune problema! O numim în o sută de pasaje inevitabilă, pe baza unei ipoteze comune cu adversarul: aceea că va continua dezvoltarea forţelor de producţie în formele şi în interiorul învelişului capitalist, care în acest caz va trebui să explodeze. Dar orice previziune este condiţionată. Toate vechile oracole se citeau în două feluri: iar noi nu vom pretinde niciodată la oracole. Profeţia nu este pentru nătâng. Iar prin nătâng nu se înţelege cel care a primit ca moştenire o raţie mică de creier, ci cel care este pironit în determinismul intereselor de clasă, şi chiar al unei clase din care nu face parte. Să dezlegăm aşadar, o, Oedip, acest nou adevăr încapsulat!
În 1875 se considerase posibil un marş rapid spre socialism în Rusia, pe baza unei ipoteze istorice clare: căderea despotismului ţarist şi căderea capitalismului occidental, nu „defazate“, ci contemporane.
La cele două date tradiţionale: funcţia contrarevoluţionară a statului autocratic rus în Europa, atât pentru revoluţiile liberale, cât şi pentru cele socialiste — iminenţa unei revoluţii liberale împotriva ţarismului —, fusese adăugată a treia temă, pe care Engels o supune cercetării: posibila sudură în Rusia între rămăşiţele comunismului primitiv şi instaurarea socialismului proletar modern.
La 1875 sudura apare încă posibilă sub acel repetat dacă. La 1894 această alternativă pozitivă apare mai puţin probabilă, din cauza dezvoltării capitalismului (declarat de altfel infern capitalist) în Rusia. Engels o afirmă.
Astăzi, în 1954, alternativa a dispărut, pentru că a dispărut „condiţia necesară“. Statul ţarist a fost distrus şi dezintegrat în totalitate. Statele capitaliste se află solid la putere în întregul Occident.
Dacă am fi scurtat sau chiar sărit peste capitalism, oracolul marxist ar fi fost în mod evident în culpă. Nu am scurtat nici pe dracul. Europa, nu Rusia, este complet în culpă.
Prin prefaţa din 1894, Friedrich Engels vrea parcă să justifice slaba contribuţie a marxismului clasic la chestiunile ruseşti.
„Ultimul articol, «Cu privire la problema socială în Rusia», apărut tot în 1875, de asemenea în broşură, n-a putut fi reeditat acum fără o postfaţă mai mult sau mai puţin amănunţită. Problema viitorului obştilor săteşti în Rusia îi interesează mai mult ca oricând pe toţi ruşii preocupaţi de dezvoltarea economică a ţării lor. Scrisoarea lui Marx citată de mine a fost interpretată de socialiştii ruşi în chip diferit. Chiar recent am fost rugat de ruşii din străinătate şi din Rusia să-mi spun părerea în această problemă. Am refuzat timp îndelungat, ştiind prea bine că nu cunosc suficient amănuntele situaţiei economice din Rusia; cum aş putea să pregătesc pentru tipar volumul al III-lea din «Capitalul» şi, concomitent, să parcurg literatura într-adevăr vastă în care bătrâna Rusie, cum îi plăcea lui Marx să spună, îşi face bilanţul înainte de moarte? În sfârşit, se cere insistent reeditarea articolului «Cu privire la problema socială în Rusia», şi aceasta mă obligă să-l completez cu câteva concluzii care decurg din cercetarea istorică comparată a actualei situaţii economice a Rusiei. Chiar dacă aceste concluzii nu făgăduiesc un mare viitor obştii ruse, ele fundamentează ideea că apropiata pieire a societăţii capitaliste în Apus va da Rusiei posibilitatea să-şi scurteze considerabil stadiul capitalist, pe care acum nu-l mai poate evita“.
Londra, 3 ianuarie 1894.
Rezultatul pe care autorul îl anticipează aici se va găsi dezvoltat pe larg în Postfaţă: deocamdată vom urmări scrierea în redactarea din 1875. Engels, după ce a exclus de la tipărirea în broşură partea personală a polemicii sale de atunci cu rusul Tkaciov, [3] de orientare bakunistă, porneşte în mod firesc de la prima dintre tezele marxiste privind funcţia politică a Rusiei în Europa. Fie-ne îngăduit să cităm din nou:
„Evoluţia evenimentelor din Rusia este de cea mai mare importanţă pentru clasa muncitoare germană. Actualul Imperiu rus constituie ultimul reazem puternic al întregii reacţiuni din apusul Europei. Acest lucru s-a vădit cu o deosebită pregnanţă în anii 1848 şi 1849. Deoarece în 1848 Germania s-a eschivat să sprijine răscoala din Polonia şi să pornească un război împotriva ţarului Rusiei (aşa cum a cerut de la bun început «Neue Rheinische Zeitung»), acelaşi ţar a putut să zdrobească în 1849 revoluţia ungară care ajunsese până la porţile Vienei, iar în 1850, la Varşovia, să se răfuiască cu Austria, Prusia şi cu micile state germane şi să instituie din nou vechiul Bundestag german (astăzi l-a restabilit America! teoria noastră este că ieşim dintr-un secol care nu a schimbat nimic). Şi chiar şi acum câtva timp, la începutul lunii mai 1875, ţarul Rusiei, întocmai ca în urmă cu 25 de ani, a primit la Berlin jurământul de credinţă al vasalilor săi, dovedind că şi astăzi el este arbitrul Europei“.
Aici se repetă teorema fermă:
„Nici o revoluţie din apusul Europei nu poate fi definitiv victorioasă atâta timp cât în apropiere există actualul stat rus. Or, Germania este vecinul cel mai apropiat al Rusiei, aşa că împotriva ei va fi îndreptat primul asalt al armatelor reacţiunii ruse. Prăbuşirea ţarismului şi lichidarea Imperiului rus este, prin urmare, una din primele condiţii ale victoriei definitive a proletariatului german“.
Adverbul definitiv a fost pus de Engels cu gândul la victoria vremelnică a Comunei din Paris. În spatele celei de-a treia republici se aflau prusacii lui Bismarck, în spatele acestora — cazacii lui Alexandru. Odată căzut în 1917 statul rus, la sfârşitul lui 1918 s-a ridicat Comuna din Berlin; călăul de atunci, cunoscut nouă, nu-i putea fi cunoscut lui Engels: degenerata social-democraţie trădătoare. Tăietorul de tendoane de astăzi este valul oportunismului stalinist. Capitalul guvernează Europa, proletariatul slujeşte şi zace doborât. Aşa am lăsat să se răcească trupul cald al ţarului executat.
Şi alte cuvinte formidabile, anticipate cu 42 de ani:
„Dar această prăbuşire (a statului rus) nu trebuie nicidecum să fie provocată din afară, deşi un război extern ar putea s-o accelereze foarte mult. În însuşi Imperiul rus există elemente care-l subminează în mod serios“.
Cu această afirmaţie pornim cu steagurile desfăşurate împotriva tezei conform căreia materialismul istoric şi lupta de clasă ar înceta să fie valabile la frontierele Moscovei. Engels trece la enumerarea acestor inamici interni. El porneşte de la polonezi, care se află în chinurile unei revoluţii naţionale şi burgheze. În chip sugestiv se afirmă legătura dintre revolta din Polonia şi revoluţia din Europa, inclusiv revoluţia proletară (teză atât de dragă lui Marx). 1812: Napoleon I trădează Polonia negociind pacea cu ţarul învins şi se consacră (o, geniu!) zeilor infernali ai contrarevoluţiei. 1830 şi 1846: la fel procedează monarhia „burgheză“ din Franţa, şi va cădea. 1848: la fel republica burgheză, şi va cădea. 1855 (pacea de după Crimeea) şi 1863 (insurecţia de la Varşovia): îi trădează pe polonezi şi cel de-al Doilea Imperiu, care se va prăbuşi la Sedan. 1875: autorul le aplică o palmă răsunătoare radicalilor burghezi din Franţa acelor vremuri, care pun bazele istoricei alianţe de revanşă cu Rusia, încă de atunci; acea alianţă care a durat până în 1914 şi care, ia te uită, este o mâncărime de netămăduit, încă nepotolită.
Dar trebuie să ajungem la miezul problemei: forţele şi clasele interne din Rusia care se ridică împotriva puterii ţarilor.
„Ce-i drept, masa poporului rus, ţăranii, a vegetat, veacuri de-a rândul, generaţie după generaţie, într-un fel de toropeală în afara istoriei, iar infructuoasele răscoale izolate şi înăsprirea oprimării de către nobilime şi guvern constituia singura schimbare care întrerupea oarecum această stare de letargie. Acestei existenţe în afara istoriei însuşi guvernul rus i-a pus capăt (în 1861) prin desfiinţarea iobăgiei, care nu mai putea fi amânată, şi prin răscumpărarea clăcilor, măsură aplicată atât de ingenios, încât va ruina în mod sigur atât majoritatea ţăranilor cât şi a nobililor. Prin urmare, înseşi condiţiile în care se află acum ţăranul rus îl îndeamnă să participe la mişcare, o mişcare care se află, ce-i drept, abia la începuturile ei, dar care, datorită faptului că pe zi ce trece situaţia maselor ţărăneşti se înrăutăţeşte tot mai mult, merge înainte cu o putere irezistibilă. Nemulţumirea ţăranilor, care este gata să izbucnească, reprezintă de pe acum o realitate de care trebuie să ţină seama atât guvernul cât şi toate partidele nemulţumite şi de opoziţie“.
Intră aşadar în scenă un personaj despre care se va vorbi din belşug în continuare: ţăranul rus. El se prezintă ca principala forţă opusă ţarismului. Şi din nou s-au scos în evidenţă diferenţele dintre revoluţiile înfăptuite în Europa şi cea aşteptată în Rusia. Şi în Franţa şi în alte părţi, revoluţia antifeudală a văzut aliniată populaţia satelor în luptă pentru a scutura de pe umerii săi iobăgia: dar centrul unei asemenea revoluţii au fost oraşele şi marile capitale; forţa motrice, creierul şi totodată braţul revoluţiei a fost burghezia urbană, clasica stare a treia: patroni de manufacturi, burghezi, negustori, prăvăliaşi, iar alături de ei funcţionari, intelectuali, studenţi, liber-profesionişti; în spatele acestor categorii, dar foarte curând în prima linie, vor veni muncitorii salariaţi din suburbiile unde încep să se înfiinţeze marile întreprinderi moderne.
Obiecţiile de care avem urechile pline în ceea ce priveşte Rusia nu sunt de dată recentă şi sunt mereu cele ale lui Tkaciov către Engels: la noi nu există proletariat orăşenesc... în schimb nu există nici burghezie... muncitorii noştri sunt muncitori agricoli şi deci nu proletari, ci proprietari... muncitorii noştri vor avea de luptat numai împotriva puterii politice, a statului, puterea capitalului fiind la noi încă în germene...
Toate aceste consideraţii ar trebui să ducă — aşa cum au şi dus în cazul multor scriitori politici ruşi — la concluzia că nu a sosit încă timpul pentru o luptă de clasă proletară şi că ţăranii vor fi cei care vor face revoluţia constituţională şi liberală: aceasta va diferi de cele din Occident pentru că va porni din mediul rural, nu din oraşele industriale. Pentru că, în plus, şi aşa cum s-a menţionat deja, mai există o altă mare absentă: clasa „meşteşugărească“ din oraşe, cu breslele sale impunătoare — clasă care în Italia, Flandra, Franţa, Germania a disputat nobililor puterea şi administraţia publică a comunelor şi a ţinuturilor rurale, clasă care, odată eliberată de revoluţie din cătuşele corporative, s-a descompus în sectorul capitalist şi în cel salariat, în ambele cazuri înaintând hotărât spre poziţiile subversive ale epocii.
În schimb, şi nu cel dintâi, Tkaciov, schiţând liniile acestei revoluţii a ţăranilor, nu se limitează să-i fixeze obiectivele liberale ale revoluţiilor burgheze din Occident, ci îi atribuie un conţinut social, socialist.
„Este limpede că de la eliberarea din iobăgie, situaţia ţăranilor ruşi (scrie Engels la un moment dat) a devenit insuportabilă şi că ea nu mai poate persista mult timp, că chiar şi numai din acest motiv în Rusia revoluţia se apropie. Se pune numai problema: care poate fi, care va fi rezultatul acestei revoluţii? D-l Tkaciov spune că ea va fi o revoluţie socială. Aceasta e pură tautologie. Orice revoluţie adevărată este o revoluţie socială prin faptul că instaurează dominaţia unei clase noi, dându-i posibilitatea să transforme societatea după chipul şi asemănarea ei. Dar d-l Tkaciov vrea să spună că ea va fi o revoluţie socialistă, că ea va introduce în Rusia forma socială spre care tinde socialismul din apusul Europei încă înainte ca noi s-o fi realizat în Apus (repede! un carnet cominformist de prim rang pentru anul nou domnului Tkaciov!) — şi aceasta în condiţiile unor rânduieli sociale în care proletariatul şi burghezia se întâlnesc abia sporadic şi pe o treaptă de dezvoltare inferioară! Şi că ea n-ar fi imposibilă pentru că ruşii sunt, ca să spunem aşa, poporul ales al socialismului şi pentru că în Rusia există arteluri şi proprietatea de obşte asupra pământului!“.
Suntem aşadar în punctul în care este necesară analiza acestei forme sociale a comunismului sătesc, a mirului, şi trebuie să o discutăm împreună cu Engels.
Pentru a face acest lucru, va trebui să părăsim pentru o clipă schematizarea claselor sociale din Rusia de pe vremea lui Engels şi să ne întoarcem la stadii mult mai îndepărtate. Dar mai întâi să vedem, urmărind textul, de când anume a fost ridicată această problemă.
„Proprietatea de obşte a ţăranilor ruşi a fost descoperită pe la 1845 de consilierul de stat prusian Haxthausen, care a trâmbiţat-o în toată lumea ca ceva excepţional, deşi Haxthausen ar fi putut găsi în patria sa westfalică destule rămăşiţe de acest fel şi, în calitate de funcţionar public, era chiar obligat să le cunoască bine. Herzen (unul dintre primii liberali antiţarişti ruşi), el însuşi moşier rus, a trebuit să afle de la Haxthausen că ţăranii săi stăpâneau pământul în comun şi a folosit această împrejurare pentru a înfăţişa pe ţăranii ruşi ca adevăraţii purtători ai socialismului, comunişti înnăscuţi, spre deosebire de muncitorii din Apusul îmbătrânit şi intrat în putrefacţie, care abia acum se chinuiesc să-şi însuşească în mod artificial socialismul...“
Engels nu greşeşte luând în derâdere acest socialism câştigat la loterie. Dar încă o dată vom ţine să remarcăm că aici nu ne aflăm în faţa unei ştiinţe pure, ci a unei teorii militante de partid. În toiul aprinsei polemici dintre proprietatea privată şi revendicările colectiviste, care umple Europa acelor decenii, fără a părăsi pentru o clipă noul teren antiutopic pe care Marx a strămutat bătălia pentru comunism, orice element care demonstrează că în posesiunea privată nu rezidă natura însăşi, adevărul etern, imperativul supremei înţelepciuni, ci că există viaţă, istorie şi realitate fără mefitica instituţie a proprietăţii din epoca modernă, constituie un element preţios şi vital. Ideea mirabolantului salt peste cadavrul ţarului şi avortonul capitalismului, de la mirul sătesc direct la internaţionala comunismului, ca ştiinţă valorează puţin, dar ca propagandă valorează enorm: nu s-a greşit în nicio etapă lansând-o ca pe o rachetă incendiară, cu condiţia însă de a nu trimite la topit doctrina noastră integrală a cursului istoric, de a controla fără iluzii — aşa cum ne învaţă, de altfel, fiecare cuvânt al lui Lenin — această goană oarbă a ţăranilor spre revoluţie, pe care istoria o ridică în valuri.
Şi va fi bine ca, ori de câte ori vom fi stabilit în mod realist că trecerea prin capitalism este necesară şi că, prin urmare, în astfel de cazuri este util să se ajungă acolo cât mai repede cu putinţă, va fi igienic, întăritor şi mai ales profilactic să adăugăm (cu liniştita certitudine a tehnicianului care a canalizat cu succes într-o reţea raţională de canalizare apele fecaloide): societatea nu a văzut şi nu va vedea niciodată nimic mai dezgustător şi mai împuţit decât el.
Dacă nu trebuie să fie vorba de a compara cultivarea colectivă a solului de către grupuri — încă prezentă în Rusia în epoca modernă — cu cerinţa proletară de a conduce în mod comunist producţia atât a bunurilor manufacturate, cât şi a produselor agricole, conform unor definiţii terminologice formale şi a unui joc de „categorii“ absolute, ci trebuie dimpotrivă aplicată în mod adecvat dialectica materialistă, este necesar să ne întrebăm care au fost condiţiile de mediu fizic şi de dezvoltare a ramurilor speciei umane ce au determinat acel tip particular de organizare rurală a societăţii, prin contrast cu altele.
Nu hazardul, nici poruncile misterioase ale zeităţilor tutelare ale fiecărui trunchi de popoare, nici nedefinitele amprente tipice din sângele transmis în sânul unor grupuri etnice izolate nu trebuie să ne explice motivul diferitelor relaţii sociale existente, pe fundalul comun al unei economii productive preponderent agricole, de exemplu în statele antichităţii clasice mediteraneene, culminând cu Imperiul Roman — apoi în orânduirea feudală proprie popoarelor germanice, care s-au răspândit în Europa centrală şi continental-nordică — şi, în sfârşit, în organizarea originară (care ne interesează acum) a populaţiilor ce ocupau marea arie slavă.
Nu intenţionăm să desfăşurăm nicio analiză specifică bazată pe un material complet, ci doar să ordonăm conceptele de bază pentru o mai bună înţelegere.
În aceste trei sisteme istorice avem, la niveluri cronologice diferite, puncte de plecare comune, care se înalţă deasupra stării sălbatice a raselor, stării de barbarie inferioară şi superioară, trecerea de la nomadismul obişnuit al grupurilor care nu cunosc altă activitate productivă decât pescuitul, vânătoarea, culegerea fructelor spontane ale vegetaţiei, la prima aşezare stabilă a oamenilor, odată cu apariţia păstoritului şi apoi a cultivării agricole ciclice a pământului. Conform concepţiei noastre, elementele privitoare la condiţiile materiale trebuie să fie suficiente pentru a ne explica diferitele cursuri de evoluţie ale tipurilor de organism social.
Un prim element este clima mai mult sau mai puţin blândă şi favorabilă vieţii şi înmulţirii speciei. Un al doilea este natura geologică şi chimică a solului şi capacitatea sa de a produce în perioade date suficiente alimente şi provizii. Un al treilea este efectivul şi fluctuaţia populaţiilor în raport cu pământul disponibil pentru acestea.
Prima activitate de muncă a omului nu este, într-adevăr, cultivarea pământului în scopuri agricole productive. Sălbaticul cunoaşte deja confecţionarea uneltelor de care are nevoie pentru pescuit, vânătoare, război, înainte de cele care vor servi la cultivarea solului. Poporul nomad, chiar şi atunci când în vremuri relativ recente porneşte în căutarea prăzii de la alte comunităţi organizate, sau chiar poporul negustor primitiv — de care nu ducem lipsă de exemple —, are nevoie să ştie să-şi construiască mijloacele de transport: căruţe, pirogi, corăbii, având prin urmare o producţie de manufacturi înainte de una de produse agricole. Aceasta nu împiedică însă faptul că, voind noi să pornim de la primele forme istorice, la ieşirea din barbarie, putem considera că formele de producţie care ne interesează, împreună cu suprastructurile lor sociale şi apoi politice, se sprijină pe cultivarea şi exploatarea pământului, iar pe această bază trebuie arătat cum diferitele condiţii de mediu determină diferitele tipuri de orânduire şi cicluri evolutive. Şi aceasta ţinând seama în mod constant de un fapt absolut cantitativ, precum raportul dintre numărul membrilor grupului uman şi întinderea pământului utilizabil.
Cele trei tipuri pe care le-am amintit în această schemă sumară se deosebesc în mod notoriu, la prima vedere, sub acest aspect. În spaţiul mediteranean avem o climă deosebit de blândă şi ferită de extreme meteorologice, mai ales pe coastele peninsulelor nordice (Asia Mică, Grecia, Italia), extrem de favorabilă vieţii primilor oameni şi creşterii populaţiei, ferită de oscilaţii climatice grave şi de alte cauze distructive. Originea geologică a solurilor, prin îmbinarea de sedimente, ridicări tectonice şi fenomene vulcanice, le face bogate din punct de vedere chimic şi favorabile oricărei vegetaţii, florei şi faunei; configuraţia uscatului, a mărilor şi a golfurilor facilitează toate comunicaţiile. În mii de feluri şi timp de milenii, grupurile care ating ţărmurile acestei fericite mări interioare tind să se stabilească aici în mod permanent, iar numărul lor începe să crească necontenit.
Aceste condiţii, care au fost prezente în mod similar şi pe ţărmurile altor mări din zona temperată a planetei — Marea Chinei, Indochinei, Golful Mexic —, au grăbit în general apariţia unor societăţi foarte bine echipate în privinţa tehnicii productive şi a tot ceea ce înfloreşte din ea: ceea ce se numeşte civilizaţie.
Pe această urzeală de condiţii fizice şi statistice se construieşte rapid un tip foarte evoluat de organizare productivă, care merge de la republicile elene până la construcţia grandioasă a Imperiului Roman.
În abecedarul materialismului istoric stă observaţia evidentă că nomadismul poate înceta, fiind urmat de exploatarea ciclică a aceleiaşi suprafeţe de pământ destul de fertile, numai atunci când există o siguranţă totală a şederii netulburate a muncitorilor-consumatori, de la lucrarea solului şi însămânţare până la recoltare. Repetarea pe loc a aceluiaşi ciclu timp de mai mulţi ani şi, ca să spunem aşa, pe un timp nedefinit este apoi condiţionată de posibilitatea de a şti să se păstreze o fertilitate şi un randament permanente pământului „virgin“, depozitar — în momentul primei desţeleniri — al unei mase de substanţă organică de lungă origine şi acumulare. Acest lucru este posibil atunci când numărul oamenilor pe care trebuie să-i hrănească nu este excesiv, iar tehnica agricolă este suficient de eficientă; dacă acestea lipsesc, populaţia în cauză va trebui să se strămute sau să piară. Nomadismul se va relua, ca în istoriile fabuloase ale popoarelor migrante.
Cauze care împiedică aşezarea unui trib „colonizator“ pot fi apoi cele geologice, variaţiile de climă, cataclismele, prezenţa unor fiare sălbatice sau dispariţia speciilor de animale utile şi aşa mai departe.
Este o lungă dramă, pe care o rezumăm pe scurt, aceea a trecerii de la tipul uman alcătuit din hoarde mobile la cel cu aşezări stabile.
În clasica operă a lui Engels la care am apelat de atâtea ori, despre originea familiei, a proprietăţii şi a statului (vezi, printre altele, rapoartele reuniunii de la Trieste), s-a adus dovada că primele ginţi sedentare nu au avut nevoie de o proprietate divizată asupra pământului şi, prin urmare, nu au avut familie şi nu au avut stat.
De aici celebrul comunism primitiv al pământului, care evident era condiţionat de cerinţele fizico-naturale menţionate, pe lângă o cerinţă socială: ca celelalte ginţi comuniste să fie suficient de îndepărtate pentru a nu apărea conflicte legate de teritoriu, de produse şi de locuitori. Într-o asemenea societate, toţi consumau în comun ceea ce produseseră în comun; nu existau, prin urmare, clase sociale şi nu exista stat, întrucât pentru noi, în mod elementar, există stat atunci când există organul pentru dominaţia unei clase asupra alteia.
Aceasta nu înseamnă nicidecum că nu exista nicio împărţire a sarcinilor şi nicio ierarhie. Chiar dacă ne întoarcem înainte de fixarea hoardei rătăcitoare pe pământ, este limpede că grupul de pescari nomazi, vânători, poate deja păstori sau chiar prădători în dauna triburilor şi popoarelor sedentare, nu poate să nu aibă un călăuzitor care să aleagă drumurile şi, în acest sens, o căpetenie experimentată, care nu poate fi un simplu decan sau o simplă decană de vârstă a grupului, din cauza efortului fizic cerut de funcţiile sale. Spunem acest lucru pentru că, în scopul criticii ierarhiei sociale moderne, nu ne este necesar să idealizăm dincolo de orice limită logică o asemenea „epocă de aur“. Teza care ne interesează este că familia, statul, proprietatea individuală asupra pământului nu sunt postulate eterne, ci fapte istorice contingente şi că se poate trăi din cultivarea pământului fără a fi nevoie de fărâmiţarea lui în posesiuni familiale izolate, în limitele cărora se munceşte, se recoltează şi se mănâncă.
Sunt necesare amintitele condiţii de stabilitate şi siguranţă, iar din punct de vedere istoric — şi aici trebuie să ajungem — acestea ajung să găsească soluţii foarte diferite.
Foarte curând, în omenirea civilizată istorică, acestea sunt soluţii de forţă şi, prin urmare, soluţii statale şi de clasă. Trebuie aşadar să vedem care sunt formele organizate în aceste trei modele — de convenienţă, se înţelege, pentru noi, diletantici creatori de scheme tipice! — pe care le putem numi fără greş latin, germanic, slav.
În orânduirea romană, ţăranul care lucrează pământul este apărat de orice invadator şi prădător de o miliţie permanentă de stat. Dar, dacă facem abstracţie pentru o clipă de sclavi — prezenţi mai ales în oraşe şi pe domeniile metropolitane —, legionarul şi ţăranul sunt una şi aceeaşi persoană. Pe măsură ce tipul de organizare dezvoltată instalat în grădina mediteraneană, floare a tuturor pământurilor, face să crească populaţiile, imperiul se extinde la periferie peste spaţii locuite de popoare răsfirate, nomade sau chiar sedentare şi libere, atribuie pământuri legionarilor săi pe care îi transformă în coloni, îi învaţă şi îi obligă pe băştinaşi să trăiască potrivit tehnicii sale şi „dreptului“ său funciar, care permite să se trăiască mai înghesuit. Aceasta este clasica formă productivă agrară latină, bază suficientă — cu condiţia stabilităţii şi forţei politice — pentru o gamă extrem de bogată de alte activităţi umane, dar care apăsa totuşi pe munca subremunerată a clasei sclavilor.
Forţele dizolvante ale acelei organizaţii imense au fost atât revoluţia internă a sclavilor — care s-a înveşmântat în ideologia creştină a egalităţii morale dintre oameni şi a interdicţiei proprietăţii asupra omului —, cât şi conflictele dintre clasa bogaţilor proprietari funciari şi mobiliari şi cea a colonilor liberi, precum şi presiunea de reflux a „barbarilor“ respinşi dincolo de frontieră, la rândul lor puşi în mişcare de creşterea numărului lor şi de insuficienţa calitativă şi cantitativă a vechilor lor aşezări, dar şi de „contagiunea“ unor nevoi şi pofte sporite, transmise la marginile imperiului, de apus şi de răsărit.
Aceste popoare tindeau spre un alt tip de organizare sedentară pe pământ, care este embrionul celei feudale, căreia Roma a trebuit apoi să-i cedeze pasul.
Dacă „civilizaţia“ adversarilor noştri ar fi o valoare absolută, compararea Evului Mediu creştin-feudal cu antichitatea greco-romană ar fi foarte discutabilă. Gama activităţilor umane tehnice şi chiar culturale a părut să se restrângă timp de multe secole, deşi gândirea burgheză modernă a exagerat în mod banal pe această temă. Dar marxiştii, care nu au astfel de slăbiciuni, pot foarte bine să voteze pentru lumea clasică în materie de filozofie, ştiinţă, artă şi drept, iar în ceea ce priveşte dialectica socială — pentru cea creştină. De aceea a constituit o revoluţie impactul împotriva imensului stat al Romei dat de hoardele barbare şi de Mesia semitic, coborât de pe treptele altor „civilizaţii“ magistrale.
Popoarele din Europa central-nordică găsesc condiţii cu totul diferite. O climă aspră care, deşi se pretează la pescuit şi vânătoare, este mult mai nefavorabilă decât cea mediteraneană pentru vegetaţia naturală şi agricolă. Spaţii continentale vaste şi depărtări de ţărmuri care, în ciuda cursurilor râurilor, contribuie, din cauza comunicaţiilor dificile, la întârzierea evoluţiei tehnicii productive. Clima nu este favorabilă, dar solurile sunt totuşi de o fertilitate medie, deoarece masivul muntos colosal din centru asigură câmpiilor ape curgătoare şi compoziţia chimică a unor sedimente utile: păduri de câmpie şi de munte se întind pretutindeni şi nu există spaţii aride şi stepice dominante. Acest mediu natural, înainte ca omul să ştie să-l transforme de-a lungul secolelor şi secolelor, este adecvat unei densităţi moderate de locuitori şi favorizează într-o măsură potrivită aşezarea unei populaţii nu foarte numeroase în aşezări stabile. Nu se poate ajunge la marile aglomerări de pe ţărmurile calde mediteraneene (sau ale altor mări sudice), iar triburile anterior nomade se stabilesc în general în sate mici.
Forma de stat care ia aici locul primului comunism agrar nu va căpăta caracterul puternic unitar şi centralizat pe care l-a avut în imperiu. Grupurile de agricultori vor avea nevoie, pentru a putea munci pe o vatră stabilă, de o protecţie împotriva altor popoare şi grupuri încă nomade şi agresive, şi vor fi controlate de o clasă de oameni înarmaţi în fruntea căreia se va afla seniorul feudal, într-o întreagă ramificaţie de mici puteri, cvasi-stătuleţe, peste care, treptat şi în moduri foarte diverse, se vor înălţa angrenaje — mereu celulare şi federaliste —, ce vor tinde să renască statul unitar (teoretic restaurator al tipului juridic roman) abia atunci când, în epoca burgheză, nu va mai fi fundamentală producţia şi economia agrară, ci cea manufacturieră.
Nu vrem să ne lungim mai mult asupra diferenţelor dintre aceste două tipuri sociale, ambele reprezentând organizarea sedentară pe pământ a unei societăţi agrare şi care, în epocile lor istorice respective, se vor baza pe o tehnică şi un inventar de unelte nu foarte diferite. Însă mediul geografic distinct, viteza corelativ diferită de creştere demografică şi de evoluţie de la o formă la alta le vor fi imprimat acele caracteristici extrem de diferite în suprastructurile politice generate. Centralism latin, federalism germanic. Sclavagism latin, imunitate-şerbie germanică. Armată statală latină, mici miliţii nobiliare germanice. Păgânism latin, creştinism germanic. Cultul latin al frumuseţii şi al bucuriei, cultul medieval al renunţării şi al ascetismului.
Tot acest dans al înaltelor valori ale spiritului, pentru noi, sărmani şi scheletici materialişti, s-a diferenţiat în funcţie de câteva cifre: gradul de temperatură, nivelul de umiditate, prelucrarea geologică a potasiului, fosforului şi azotului în doze date; gradul de dezvoltare a materiei organice vegetale şi animale în aceste condiţii menţionate; efectul tuturor acestora asupra evoluţiei animalului-om în ceea ce priveşte durata vieţii, probabilitatea de a găsi hrană şi fecunditatea rezultată, precum şi indicele de excedent al cauzelor de supravieţuire şi reproducere asupra cauzelor de sterilitate şi de moarte, şi aşa mai departe. Aşa stau lucrurile, chiar dacă nu vă place, domnilor burghezi.
Pe acest al treilea tip, după ce îl vom fi diferenţiat pe scurt, din punct de vedere social şi istoric, de celelalte două, vom altoi critica fundamentală a lui Engels cu privire la vitalitatea istorică a obştii agrare ruse şi la pretenţia că aceasta ar putea să treacă nemijlocit la socialism, aşa cum îl înţelegem noi, la comunismul postcapitalist. Acest al treilea domeniu este cu atât mai continental şi mai interior faţă de al doilea, cu cât era al doilea faţă de primul. Întinderile imense dintre mări extrem de îndepărtate sunt lipsite şi de apropierea unor munţi demni de acest nume, astfel încât iernilor aspre le alternează veri toride şi aride. Marea şi fragmentarea altimetrică a scoarţei terestre sunt cele două mari volante de compensare pentru ciclurile vieţii organice şi, în cele din urmă, ale celei umane, care a cerut mediului, după anotimpuri: cald, dar nu prea cald; frig, dar nu prea frig; uscat, dar nu prea uscat; umed, dar nu prea umed. La aceste cerinţe tacite ale freamătului chimismului organic şi ale pulsiunii vieţii, mediul celei de-a treia arii a noastre, aria mare-slavă, răspunde în general: nu!
În locul situaţiei diametral opuse mediteraneene — adică a unei mări între atâtea pământuri —, avem un uscat imens şi plat între atâtea mări îndepărtate, despre care abia după multe secole se va şti dacă şi cum comunică între ele. Este de ajuns această morfologie, această simplă topologie, pe lângă fiziologia (termen înţeles şi în sens anorganic) acelei regiuni geografice, pentru a explica încetineala dezvoltării.
Este cu totul inutil să ne lungim cu descrierea pământului rus în ceea ce priveşte fertilitatea, asupra căreia va trebui să revenim. Cu excepţia unei fâşii de-a lungul acelei extremităţi mediteraneene constituite de Marea Neagră, rodnicia este minimă şi poate hrăni doar o populaţie cu o densitate extrem de redusă, prin intermediul unor economii naturale locale.
Multă vreme, pe această stepă imensă nu au existat popoare sedentare, ci doar treceri neîntrerupte de hoarde de toate felurile, îndreptate spre mirajele îndepărtate ale Occidentului sau chiar ale Orientului, reflux al două renaşteri sociale atât de diferite.
Dacă acest popor este tânăr, este tânăr în sensul că doar de puţină vreme un popor sedentar s-a putut aşeza în acest spaţiu, având nevoie de mult mai mult timp pentru a parcurge acelaşi drum pe care popoarele bătrâne îl marcaseră deja prin etape intens apropiate în timp.
Întrucât este cât se poate de clar că la data de 1875, studiind structura unei asemenea arii, nu putem găsi în ea forme capitaliste — care se vor dovedi a fi în vădită dezvoltare în lumina unei investigaţii din 1954 —, iată că vom ajunge să nu constatăm nici măcar trecerea prin forme istorice analoage celei feudale germanice; aşa cum nu găsisem în Europa Centrală, înainte de feudalism, forme de tipul celei clasice.
Ne aflăm aşadar în prezenţa unei a treia căi istorice (europene) de ieşire din barbarie şi de formare a unei societăţi sedentare pe pământ şi a statului.
În timp ce în aria mediteraneană nu vom găsi vestigii istorice ale unui comunism iniţial (deşi suntem convinşi că această fază a fost prezentă pretutindeni), găsindu-le în schimb frecvent în aria central-europeană, ba chiar transpuse în anumite forme şi instituţii ale dreptului germanic infiltrate în codurile în vigoare, aici, în aria slavă, ne aflăm în prezenţa unei forme predominante de obşte sătească, abia recent evoluată spre proprietatea familială, oricum deja impură.
Dar mai există o mare diferenţă în plus. Ne aflăm, s-ar putea spune, chiar şi în prezenţa nomadismului; la graniţele Iranului, Afganistanului şi Tibetului există popoare care încă nu au o aşezare stabilă, care nu ştiu să cultive pământul, ci cel mult să crească vite.
Condiţiile de mediu fizic atât de diferite au imprimat aşadar o dezvoltare mai lentă fazelor de organizare umană, cu toate că este cert că în acele arii eurasiatice apariţia speciei om este printre cele mai vechi.
Constituirea unui organism social pentru apărarea satului cultivator pe teritoriu — survenită acolo unde acesta se învecina cu cele europene mai avansate — nu a avut aşadar nici caracteristicile latine, nici pe cele germanice, ci trăsături originale. Acestea au ceva din centralismul statal-militar, ceva din periferismul nobiliar feudal şi o anumită analogie cu forma asiatico-indiană, de care nu ne-am ocupat aici.
În aceasta din urmă, peste o reţea de sate comuniste tronează puterea armată a unui satrap, monarh sau despot, care controlează şi administrează o arie imensă, din care toate satele îi plătesc tribut; ca şi în vechile civilizaţii ale Asiei Mici şi ale Egiptului, lipseşte un singur tip social: cetăţeanul liber clasic; există mase de sclavi şi mase de şerbi sub formă de „obşti şerbe“, un singur mare autocrat şi o pătură de nobili mărunţi.
Să dăm la o parte obştile libere sau şerbe, şi vom avea organizarea latină.
Să dăm la o parte sclavii şi obştile, lăsând şerbii, şi o vom avea pe cea germanică.
Să dăm la o parte sclavii propriu-zişi, dar să lăsăm atât şerbii individuali ai nobililor, cât şi obştile şerbe ale monarhului — sau, mai bine zis, ale statului —, şi vom avea societatea rusă a secolului al XIX-lea, prea puţin schimbată după 1861.
A absorbit din Europa destul creştinism pentru a nu admite sclavii şi negoţul cu persoana fizică umană.
A păstrat din Asia destul despotism pentru a admite încă satul agrar şerb al despotului şi, mai exact, „al statului central“.
În mod evident, trecerea sa de la feudalism la capitalism, precum şi raportul dintre acesta din urmă şi perspectiva socialistă, se vor pune diferit.
Vie este amintirea nomadismului: până şi un stat mongol s-a numit astfel, celebra Hoardă de Aur în jurul anului 1250; iar până la 1300 Rusia a stat aproape în întregime — cu excepţia micului ducat al Moscovei — sub imperiul imens al hanilor mongoli, care se întindea din China până la Adriatică la mijlocul secolului al XIII-lea. La noi era vremea lui Dante.
La acest nivel al seriei dialectice, al comodei noastre scheme istorice, suntem în măsură să facem bilanţul şi să trecem la întrebarea lui Engels: se mai afla oare mirul rus la nivelul comunismului — primitiv, dar pur — sau decăzuse deja într-un sistem de exploatări parcelar-familiale, mirosind de la o poştă a burghezie?
[1]. În mitologia clasică, titanul Saturn (Cronos) îşi devora pruncii la naştere de teama de a nu fi detronat, până când soţia sa, Rhea, l-a salvat pe Jupiter (Zeus) dându-i lui Saturn să înghită o piatră înfăşurată în scutece. În alegoria lui Bordiga, revoluţia burgheză (mama) încearcă să-şi devoreze propriul produs istoric — revoluţia proletară (fiica) — pentru a bloca succesiunea istorică a modurilor de producţie, încercare sortită eşecului în faţa dezvoltării implacabile a contradicţiilor materiale.
[2]. Miserere mei, Deus („Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta“) — cântare liturgică de doliu şi înmormântare (echivalentul prohodului), folosită aici cu sensul de a declara definitiv îngropată revoluţia comunistă.
[3]. Piotr Nikitici Tkaciov (1844—1886) — publicist, critic literar şi revoluţionar rus, teoretician de frunte al aripii iacobino-blanquiste din cadrul mişcării narodnice (narodnicismul/populismul). Spre deosebire de linia „propagandistică“ a lui Piotr Lavrov (revista Vperiod!) şi de anarhismul spontaneist al lui Mihail Bakunin (care miza pe răscoala instinctivă a ţărănimii), Tkaciov susţinea că este necesară o organizaţie conspirativă, centralizată şi disciplinată de revoluţionari profesionişti de elită, care să dea o lovitură de stat, să preia puterea politică şi să folosească aparatul de stat pentru transformarea socialistă a societăţii înainte ca dezvoltarea capitalismului să distrugă obştea sătească (obşcina / mir).