Ne-am oprit în pragul criticii lui Engels la adresa obştii ruse supravieţuitoare din vremea sa (legată de problema: cum se va dizolva ea în posesiunea privată asupra pământului? este oare posibil ca ea să evite acest stadiu, sudându-se cu forma superioară, comunistă, a producţiei, deopotrivă manufacturieră şi agrară, pentru care socialismul afirmă că Europa este pregătită?) pentru a examina trei tipuri europene de mod agrar de producţie, potrivit cărora din barbaria primitivă au apărut „civilizaţiile“ greco-romană, germanico-creştină şi mare-slavă, şi am raportat aceste trei „modele“ la trei spaţii geografice şi la caracteristicile lor fizice. Ultimul dintre cele trei tipuri, cel mai recent, cel mai tânăr, cel care, în fond, pentru cultura curentă pare să ţină încă în rezervă explozia particularului său complex de organizare umană şi a acelui leadership al său, a pilotării lumii de către el, pentru că nu a intonat încă un asemenea imn de biruinţă — şi de aici panica de astăzi, pe de o parte, şi apologetica scoasă pe bandă rulantă, pe de altă parte —, ne-a condus la marginea teritoriului asiatic, unde pare să se împletească cu civilizaţii străvechi, cu moduri istorice de viaţă care, pe căi diferite, au precedat şi au transmis dotări şi condiţii Europei mediteranean-păgâne şi celei feudal-creştine.
Am arătat pe scurt prin ce anume se deosebeşte de cele trei tipuri menţionate de dezvoltare cel indo-asiatic, ca organizare a producţiei rurale, dar nu i-am indicat — fie şi în termenii sumari şi elementari ai acestui studiu (şi reamintire a premiselor unei probleme moderne) — condiţiile spaţiului teritorial.
Tot pentru cultura oficială care (fie că se admite originea biologică unică sau multiplă a speciei umane) vrea să deducă acele diferite „destine“ sau „misiuni“ nu din caracteristicile de mediu şi tehnico-productive, ci din stigmate şi amprente originare ale popoarelor protagoniste ale istoriei şcolăreşti, noi nu am fi în regulă cu împărţirea etnografică ce se sprijină pe rasă şi pe sânge, şi cu atât mai puţin celei a sistemelor spirituale pe care fiecare tulpină le-ar fi primit drept moştenire, fie din străfulgerările de lumină ale unor minţi supraumane, fie din găselniţele particulare ale gândirii unor înţelepţi şi şcoli străvechi. Căci, după ce am împărţit în trei sectoare social-istorice trunchiul rasei albe, cantonată până acum o jumătate de mileniu doar în Europa, am fi pe punctul de a uita că tocmai o ramură etnică a sa este cea care ocupă, într-un număr deloc mai mic, India şi alte teritorii ale Asiei Occidentale şi ale Africii de Nord. Şi am trimite această ramură a trunchiului arian, sau indo-european, să facă cauză comună cu galbenii, cu mongolii, rase de culoare care, la rândul lor, îşi cufundă rădăcinile istoriei lor organizate în milenii mult mai îndepărtate decât ale noastre.
Urmând piste nicidecum spiritualiste şi idealiste, ci păşind pe calea materialistă, noi admitem, printr-o formulă oricât de sumară s-ar vrea, că aceleaşi condiţii geofizice duc la aceleaşi dezvoltări esenţiale ale organizării speciei umane, cu alte cuvinte la aceleaşi forme de istorie şi de societate.
Ce ar trebui spus în acest sens despre „al patrulea spaţiu“, adică cel asiatic — care va fi tratat probabil pe larg cu privire la actualele revoluţii orientale —, în comparaţie cu spaţiile deja menţionate: mediteranean — central-european — panrus (evitând dinadins termenul velicorus, care are un sens limitativ)?
Continentul asiatic, fiind cel mai întins şi în acelaşi timp cel mai pântecos ca formă, astfel încât are o „rază medie“ minimă, adică o redusă dezvoltare a contururilor (ţărmurilor) relativ la suprafaţă, cunoaşte o accentuare a caracterului vastelor câmpii îndepărtate de mări, care este caracterul negativ al ariei mare-slave, ultima examinată în Europa. Dar aceste câmpii au, în linii mari, caractere opuse la nord şi la sud în ceea ce priveşte influenţa masivelor muntoase; iar influenţele de acest tip asupra climei — şi asupra fertilităţii solurilor — se cumulează cu efectul latitudinii. Într-adevăr, în buricul imensului pântece de pământ se află cei mai înalţi munţi ai globului, şi din ei coboară, în mod firesc, fluvii colosale.
Munţii sunt relativ aproape de ţărmurile sudice, cărora nu le lipsesc mările de tip mediteranean sau mările interioare deschise spre Oceanul cald, cu arhipelaguri grandioase. Fluviile au un curs relativ scurt şi aduc aluviuni şi mâluri fertile din masivele muntoase în dezagregare, iar toate acestea, adăugate climelor temperate şi calde şi însoririi favorabile, fac ca pământurile să fie apte să primească şi să hrănească populaţii cu densităţi foarte mari, ce le depăşesc chiar pe cele din Europa. Căile fluviale leagă ţărmuri calde şi mări uşor navigabile în toate anotimpurile, iar toate acestea au facilitat aşezarea stabilă a popoarelor şi sfârşitul nomadismului. Forma agrară de producţie ciclică şi fixă ce a decurs de aici a păstrat, mai cu seamă în India, comunismul sătesc primitiv fără împărţire în posesiuni private, suprapunându-i un sistem de stat politic şi de „societate civilă“, generat în luptele pentru apărarea aşezărilor împotriva a mii de invazii ale unor popoare aflate într-o creştere demografică frenetică, cu puteri locale şi centrale şi cu caste sociale, făcând din obştile muncitoare obşti şerbe şi tributare seniorului războinic şi ierarhiei sacerdotale, cu o apariţie timpurie de oraşe uriaşe, locuite de meşteşugari mizeri şi de semisclavi. De mai multe ori am amintit ideile lui Marx despre imobilitatea istorică al unui asemenea sistem: în măsura în care „microcomunismul“ originar al producţiei rurale nu s-a rezolvat în fărâmiţarea parcelară a gospodăriilor, a fost îndepărtat elanul către o producţie generalizată de mărfuri, cu orice formă de schimburi între aşezări neînvecinate; or, tocmai acestea sunt caracteristicile „preabogatei“ istorii europene.
În China — dar nu acesta este subiectul de astăzi —, cu o densitate umană similară şi o abundenţă, în general, de produse de consum alimentar, s-a ajuns la o formă mai asemănătoare cu feudalismul Evului Mediu european, cu o clasă de ţărani şerbi cu gospodării familiale distincte între ele, aserviţi seniorilor şi aflaţi sub o largă reţea de control a unei birocraţii statale, fie ea şi vag centralizată. Se află oare evoluţiile ce au decurs de aici în pragul unui deznodământ revoluţionar în forme mercantile, similar celui care a străbătut Europa odată cu revoluţiile secolului al XIX-lea, cu respectivele lupte pentru state-naţiuni temeinic organizate?
Aici ne interesează să vorbim despre condiţiile diferite de mediu fizic care există în Asia de Nord. Marii munţi sunt aici extrem de îndepărtaţi de ţărmul arctic îngheţat; fluviile cu un curs foarte lung îşi abandonează timpuriu sedimentele utile şi curg limpezi, îngheţate şi lente, fără a putea servi nici la fertilizarea stepelor nesfârşite, nici la facilitarea comunicaţiilor, în timp ce gurile lor de vărsare sunt inaccesibile şi necunoscute. Siberia, cu o densitate apropiată de zero, nu va fi decât o colonie a ruşilor europeni; spre Asia Centrală va supravieţui până în zilele noastre păstoritul nomad de vite ca formă productivă fundamentală. Capitalismul modern, care, revărsându-se în afara Europei, a făcut ca formele organizate mature să se reverse dincolo de limitele şi barierele naturale, aşa cum a tăiat istmurile la Suez şi Panama şi survolează astăzi calotele polare cu liniile aeriene, vrea, prin braţele Rusiei de astăzi, să înzestreze acest spaţiu nord-asiatic chiar cu o mare interioară — proiect mult mai radical acum decât inversarea cursului umflatului Enisei de la nord spre vest, către marea-lac Aral, revoluţionând astfel clima stepelor centrale, aride şi sterile. Un proiect similar, chiar şi atunci când nu exista energia atomică ce ar trebui folosită în Asia, potrivit relatărilor, a fost conceput cu mult timp în urmă de francezi pentru Sahara, care, devenind o mare, ar avea ţărmuri roditoare, scăpând de destinul deşertic legat tocmai de distanţa prea mare faţă de fragmentările accentuate ale scoarţei terestre, din pricina căreia râurile sunt pur şi simplu înghiţite de nisip, chimismul organic nu se răspândeşte, iar atotputernicul spirit cade cu aripile jalnic retezate, printre oasele calcinate de soare ale câtorva beduini răzleţi. [1]
Lucrările gigantice nu le-au fost străine unor state străvechi, cărora le-au fost posibile pentru că despotismul asiatic, supunând autonomia acelor ginţi comuniste, îşi întinsese stăpânirea pe teritorii destul de fertile pentru a putea asigura subzistenţa unor mari mase de oameni fără a trebui să-i reducă — aşa cum s-a întâmplat în Europa germanică semifertilă şi semitemperată — la stadiul de mizeri parcelari legaţi de colţul lor de glie, fără de care ar fi crăpat de foame deopotrivă şerbii şi seniorii. Faraonii au regularizat Nilul prin diguri şi canalizări puternice; babilonienii şi asirienii au făcut lucruri similare într-un teritoriu analog din punct de vedere geografic, între marile fluvii Tigru şi Eufrat, deosebit de bogate în ape fertilizatoare coborâte de pe crestele Caucazului şi ale altor lanţuri muntoase imense. Marea Semiramida, care pentru semidocţi este celebră ca mare desfrânată, este amintită posterităţii — fie că a fost sau nu ea ca persoană cea care a aşternut nu sulimanuri pe chip, ci planuri grandioase pe papirusuri — într-o inscripţie ultramilenară drept aceea care a înălţat palate măreţe, a înconjurat Babilonul cu ziduri pe creasta cărora puteau alerga şapte şiruri de care de luptă, a stăpânit fluviile, a asanat mlaştinile şi a irigat deşerturi nesfârşite.
Roma, având încă la dispoziţie sclavii şi învinşii, a semănat pământurile cu drumuri, poduri, canale şi apeducte, pe lângă capodoperele construcţiilor monumentale. Dar popoarele şi istoriile cultivatorilor parcelari ai solului nu au înălţat nimic; meşteşugarii din oraşe, prefigurând prin comunele medievale puterile burgheze moderne, sunt cei care au înălţat în Evul Mediu marile catedrale, monumente îndreptate mai mult spre spiritul rătăcitor între două istorii decât spre realitatea fizică naturală.
Pentru ca modernele construcţii şi instalaţii să se ridice şi să lege întreaga planetă prin reţele a căror sinteză gândirea cu greu şi-o poate reprezenta, a trebuit să fie disponibilă munca asociată, cooperarea a numeroase braţe subordonate unei singure comenzi. Cum nu mai existau sclavi — comozi în cazul unor popoare puţin dense în raport cu o putere extrem de bogată —, şi cum nu mai erau de ajuns şerbii, şi nici măcar moştenitorii lor direcţi, ţăranii liberi mici cultivatori, a trebuit să se aştepte apariţia salariaţilor şi a Capitalului care să avanseze mijloacele precare de subzistenţă pentru oferta lor de muncă, impropriu numită liberă şi doar gratuită, ca la străpungerea istmului Panama, unde 50% dintre ei mureau de febră.
Nu spiritul liber, ci servitutea braţelor a făcut posibile marile construcţii care acoperă astăzi lumea cunoscută; şi numai forma capitalistă de producţie este capabilă să le realizeze, doar să vrea, de la un capăt la celălalt al sferoidului. Astfel, Capitalul, şi nu Ţarul, este cel care străpunge Asia de Nord cu calea ferată transiberiană, cea mai lungă din lume.
Şi am trasat astfel, pentru a rezolva problema rusă pusă de Marx-Engels în teorie, iar de Lenin în teorie şi în acţiune, patru itinerare prin care barbaria umană, curată şi comunistă, încearcă să atingă faza capitalismului.
Pe calea asiatică, cu care vrem să începem, agricultura sedentară, sursă a întregii avuţii (avuţia este masa disponibilă de subzistenţe pentru stomacuri subordonate), este administrată nu sub formă individuală, ci la nivel de obşte sătească; din tributurile percepute se susţine stăpânirea statală sau teocraţia şi se înarmează soldaţi, ori se organizează sclavii în lucrări publice: modul în care această lume se îndreaptă spre stăpânirea divizată a pământului, spre producţia de mărfuri, spre marea manufactură şi spre industrie este tratat la locul cuvenit.
Pe calea clasică antică, cultivatori liberi încep să lucreze loturi de pământ. Proprietarii de sclavi, organizaţi într-un stat politico-juridic desăvârşit şi centralizat, administrează mari domenii funciare, precum şi un negoţ însemnat şi manufacturi pe scară largă; meşteşugarii din oraşe şi colonii de pe pământuri sunt cetăţeni liberi ai vechilor democraţii. Bogăţia creată de sclav şi de plebeu stă la dispoziţia patricianului, a negustorului şi a statului. Punctul de plecare al procesului nu a fost aservirea acelor ginţi libere, ci împărţirea spontană a pământului între ele. Punctul său de sosire este decăderea sclavagismului (o formă cu un consum prea mare, deoarece sclavul nu este gratuit, iar într-o populaţie densă este pasiv); destrămarea unităţii statale, atrofierea întreprinderilor imperiale în insulele închise de producţie-consum agrar ale Evului Mediu.
Pe calea germanico-feudală, legată de suprimarea creştină a sclavagismului, comunităţile egalitare, nomade şi sedentare, ale popoarelor venite de la marginile imperiului se transformă în grupuri de şerbi, puşi sub ocrotirea seniorului războinic, al cărui sistem ierarhic se împleteşte cu cel al noii biserici; predomină mica gospodărie agrară familială, care îi datorează feudalului muncă şi produse; prelevarea socială este extrem de modestă, economia publică deficitară, statul central îndepărtat şi absent, manufactura este un mizer complement al muncii familiale. În mod clasic, această formă evoluează spre mercantilism şi spre capitalism, prin dezvoltarea muncii meşteşugăreşti, a comerţului intern şi extern şi a unei agriculturi industriale cu mari ferme, care spulberă în sfârşit jugul, ghiuleaua de plumb a parcelării ţărăneşti, şi în cele din urmă spre marea industrie.
Pe calea rusă, sau mare-slavă, apar anumite dificultăţi în reaplicarea schemei noastre, care leagă atât de bine tipurile umane: despot, sclav şi obşte şerbă în Asia — patrician, sclav şi cetăţean la Roma — nobil şi şerb în Europa — capitalist şi salariat în lumea albă modernă.
Dizolvarea comunismului agrar primitiv în forma romană a deplinului posesor personal şi privat al solului — sau în forma germanică de supunere personală a şerbului faţă de senior —, indiscutabil moment propulsor al întregului proces ce va duce la mercantilismul generalizat, la industrialismul privat, la capitalism în cele din urmă şi la socialism (întrucât ultimele produse sociale, salariaţii proletari, vor fi cei care vor prelua conducerea societăţii), să nu se verifice oare în acest spaţiu? Oare ţăranii — comunişti în relaţiile dintre ei, şerbi în relaţia cu seniorul, ca în Germania, şi în plus în relaţiile cu puternicul stat central militar, sacerdotal şi birocratic deja constituit —, fără a deveni proletari, vor declanşa revoluţia socialistă? Iar făcând acest lucru vor deveni oare proprietari şi, potrivit diverşilor Tkaciovi, vor fi deopotrivă proprietari şi revoluţionari?
S-o spunem de la bun început: în această tratare a noastră, deşi admitem şi luăm în considerare cu toată seriozitatea particularităţile istorice şi sociale ale spaţiului mare şi slav schiţate până aici, noi dăm un răspuns ferm: nu. O revoluţie comunistă fără salariaţi drept clasă socială fundamentală — salariaţi ai capitalistului privat sau ai statului, nu se schimbă nimic — istoria nu a văzut-o şi nici nu o va vedea vreodată.
Atunci când Engels, aşa cum am început să relatăm pe larg, examinează relaţiile sociale din Rusia, el este frapat de faptul că toţi ruşii care s-au îndreptat spre teoria socialistă apărută în Europa — fiind în acelaşi timp adversari ai regimului ţarist şi atenţi observatori ai luptelor de clasă din Occident — invocă un element de socialism prezent în Rusia înapoiată, unde proletarii din oraşe (vorbim de anul 1875) nu par să aibă încă o sarcină proprie, în timp ce la sate ţăranii fierb împotriva statului despotic şi a boierilor, în apărarea drepturilor numeroaselor lor obşti locale de muncă agrară.
Noi, pentru o expunere utilă a punctelor esenţiale, am generalizat problema la primele comunităţi ale acelor ginţi independente, care au precedat proprietatea privată asupra solului; dar, venind mai direct la Rusia, este cazul să vedem cum defineşte Engels cursul deja parcurs al acesteia până la 1861, anul reformei semiburgheze, care a eliminat într-un fel, cel puţin din punct de vedere juridic, iobăgia, şi apoi efectele acelei emancipări legale care, în fond, a dus la o degradare economică şi mai accentuată pentru masa ţărănească muncitoare.
Acea rămăşiţă istorică a comunismului primitiv încorporase într-adevăr deja o serie foarte mare de impurităţi, asupra cărora Engels îşi îndreaptă atenţia, în intenţia de a aplica Rusiei metoda marxistă cu rigoare ştiinţifică, şi în acelaşi timp de a nu dispreţui poziţia generoasă a celor care voiau să evite trecerea prin capitalism — trecere care, chiar şi în rigoarea marxistă, poate fi o trecere obligatorie şi în acest sens grăbită, dar nicidecum, cum s-ar spune astăzi, apologizată, slăvită ca o etapă măreaţă a cuceririlor umane.
Să revenim aşadar la citate şi la comentarii.
„Artelul“ — spune Engels în textul deja amintit —, „pe care d-l Tkaciov îl pomeneşte doar în treacăt, dar asupra căruia ne vom opri aici, deoarece încă de pe vremea lui Herzen unii ruşi îi atribuie un rol misterios, este un gen de asociere foarte răspândit în Rusia, forma cea mai simplă de cooperaţie liberă, aşa cum apare la popoarele de vânători. Cuvântul şi noţiunea de artel nu sunt de origine slavă, ci tătară. Ambele se găsesc la kirghizi, iakuţi etc., pe de o parte (Asia Centrală), ca şi la laponi, neneţi şi la alte popoare finice, pe de altă parte (Asia arctică)“.
Aşadar, nu numai că adevărul istoric sau chiar preistoric ne scoate din asfixianta odă închinată cultivării individualiste a pământului şi ne arată că prima formă stabilă de a produce alimentele a fost pentru oameni una comunistă, ci ne arată şi că activităţile nesedentare, formele de culegere a alimentelor destinate consumului neprecedate de „cultivare“, cum sunt pescuitul şi vânătoarea, au fost la început exercitate sub formă colectivă: toţi vânau împreună şi consumau vânatul împreună. Dacă poporul agricultor învaţă deja să mănânce la ore fixe, aceste prime comunităţi de vânători sau de pescari muncesc mereu, iar când ursul sau foca le cad pradă, trag o straşnică îmbuibare în comun pe săturate: până şi câinii iau parte la ea pe deplin drept. Civilizaţia conservelor nu se născuse încă.
Vânătorul izolat ar pieri repede, dată fiind şi primitivitatea uneltelor, în timp ce artelul de vânători reuşeşte să trăiască. Un asemenea fapt prezintă cel mai mare interes nu pentru o propagandă etico-utopică, ci ca armă de luptă împotriva adormirii revoluţionarilor moderni cu imnul închinat sfintei proprietăţi personale şi familiale, pe care comuniştii de tip rus de astăzi îl vomită fără încetare.
Engels oferă o explicaţie interesantă cu privire la utilizarea cuvântului artel pentru orice altă formă de asociaţie de tip cooperatist care s-a dezvoltat în Rusia, în timp ce în Europa Occidentală apăreau primele cooperative muncitoreşti de producţie, cum erau filaturile din Lancashire şi atâtea altele. Dacă în toate textele marxismului (vezi chiar Adresa inaugurală a Primei Internaţionale) se arată pe larg că aşa ceva nu are nimic de-a face cu socialismul, aici Engels arată că artelurile rămân încă mult mai în urmă. Existau arteluri de lucrători din aceeaşi meserie, de hamali etc., şi chiar arteluri pentru administrarea unor întreprinderi manufacturiere. Dar aceste organisme nu au mijloace, nu au spaţii proprii, devin repede victime ale cămătarilor şi se tocmesc, atunci când desfăşoară activităţi industriale, la capitalistul privat care le pune la dispoziţie sediul stabil şi ceva avansuri pentru cheltuieli şi subzistenţă, căzând în oribila exploatare a faimosului truck-system din Anglia.
Această demonstraţie ţinteşte următorul concept: o insulă comunistă locală putea fi în preistorie un adevărat comunism, deoarece era atât de îndepărtată de alte grupuri umane încât nu era exploatată — am folosit puţin mai devreme termenul de microcomunism. Dar o comunitate familială sau sătească poate supravieţui, iar peste ea se poate suprapune exploatarea prin tribut a despotului, a statului: ne îndepărtăm atunci şi mai mult de comunism în sensul nostru; nu există clase de proprietari şi neproprietari în insulă sau în sat, dar ele există în societate. Întrucât pentru noi socialismul sau comunismul înseamnă societatea fără clase şi, în acelaşi timp, fără insule închise, nicio gestiune colectivă nu va avea vreodată de-a face cu programul nostru doar pentru simplul fapt că este limitată — ieri la familie sau la sat, astăzi la fabrică sau la întreprindere.
A te baza aşadar pe un sistem de arteluri exploatate sau chiar pe cooperative prezente în arena pieţei moderne generale pentru a întemeia pe ele o societate comunistă este o teză lipsită de sens, ba chiar periculos de oportunistă.
Acelaşi Tkaciov se apucă să se laude că poporul rus, în ciuda ignoranţei sale (nu marxiştii sunt cei care îi impută, desigur, un astfel de obstacol), este pătruns de principiile „proprietăţii comuniste“. După această măsură, este comunistă şi coproprietatea unui imobil: juriştii îi numesc într-adevăr „comunişti“ [comunionişti în indiviziune] pe posesorii apartamentelor individuale. Guvernul ţarist s-ar fi străduit atunci să le inoculeze ţăranilor ruşi ideea proprietăţii individuale „cu ajutorul baionetelor şi al cnutului“. Prin urmare, „poporul [rus]... este mult mai aproape de socialism decât popoarele din apusul Europei“.
„În realitate“ — îi replică Engels —, „proprietatea comunitară asupra pământului este o instituţie pe care o găsim pe o treaptă de dezvoltare inferioară la toate popoarele indo-europene, din India până în Irlanda, şi chiar la malaiezii care se dezvoltă sub influenţă indiană, de pildă în Java (Engels ţine să observe că aceştia sunt de rasă mongolă). Încă în 1608 proprietatea comunitară asupra pământului, care exista de drept în nordul Irlandei, cucerit nu de mult de englezi, a servit acestora drept pretext pentru a declara pământul fără stăpân şi a-l confisca, ca atare, în folosul coroanei“.
Până la îndepărtaţii gaelici nu ajunsese încă dreptul roman, care nu admitea acea res nullius, lucrul nimănui (unde res înseamnă bun imobil), şi care s-a potrivit atât de bine cu economia mercantilă burgheză, aşa cum am amintit (Proprietate şi Capital) prin cele două faimoase maxime franceze: l’argent n’a pas de maître — pas de terre sans seigneur [banii n-au stăpân — nu există pământ fără stăpân].
Obştea rurală era generală în Germania, iar o rămăşiţă a ei sunt terenurile colective ce se împart periodic între cultivatorii individuali sub formă modernă (comasarea parcelelor, chiar şi în fostele teritorii austriece ale Italiei). Această formă de proprietate a devenit repede o piedică pentru producţie şi a fost înlăturată atât în Polonia, cât şi în Malorusia. Dar în Rusia propriu-zisă ea a supravieţuit, oferind dovada că producţia agricolă şi relaţiile sociale de la ţară se găsesc „pe o treaptă de dezvoltare foarte joasă, ceea ce este pe deplin confirmat de realitate“ (fertilitate redusă, densitate scăzută a populaţiei).
Aici Engels face o critică fundamentală şi susceptibilă de largi dezvoltări la adresa unei societăţi întemeiate pe mir:
„Ţăranul rus trăieşte şi se mişcă numai în cadrul obştii sale; tot restul lumii nu există pentru el decât în măsura în care se contopeşte cu obştea sa“.
Revine aici conceptul marxist asupra căruia am stăruit atât de mult: insula închisă de muncă şi consum, ce se întâlneşte deopotrivă într-un microcomunism al satelor aservite nobililor sau statului despotic, ca şi în şerbia feudală care ţine un mozaic de mici petice de pământ familiale sub autoritatea unui singur senior feudal şi interzice orice evadare a persoanelor şi familiilor. Sunt sisteme premercantile, dar prin aceasta chiar sunt sisteme închise nu doar schimbului de mărfuri, ci şi oricărei suprastructuri sociale — atât culturii care îi preocupă pe burghezi, cât şi conştiinţei de clasă care ne interesează pe noi, revoluţionarii, şi care ne satisface chiar dacă la individul izolat este un simplu instinct, devenind teorie în partidul ce uneşte clasa deasupra tuturor insulelor, de la cele ale satului şi clopotniţei locale până la cele naţionale.
„Acest lucru este atât de adevărat, încât în limba rusă unul şi acelaşi cuvânt «mir» înseamnă, pe de o parte, «lume», iar pe de altă parte «obşte ţărănească». «Ves mir» — «lumea întreagă» — înseamnă pentru ţăran adunarea membrilor obştii. Prin urmare, atunci când d-l Tkaciov vorbeşte de «concepţia despre lume» a ţăranului rus, el traduce, evident, în mod greşit cuvântul rus «mir».
O atare izolare totală a diferitelor obşti, care, ce-i drept, creează în toată tara interese identice, dar diametral opuse intereselor comune, constituie baza firească a despotismului oriental; din India până în Rusia, oriunde a predominat această formă socială, ea l-a generat mereu, găsindu-şi completarea în el. Nu numai statul rus în genere, ci chiar şi forma lui specifică, despotismul ţarist, departe de a fi suspendat în aer (Tkaciov pretinsese că statul există în ţările capitaliste, unde există interese precise de clasă, dar nu în Rusia, unde nu exista burghezie şi nici luptă economică între clase; răspunsul lui Engels este important pentru chestiunea capitalismului de stat şi a statului de clasă, în raport cu definirea statistică a unei clase ca sector al societăţii: staliniştii ar putea spune astăzi că nu se poate defini statul de la Moscova drept stat capitalist, deoarece aceasta ar însemna o suspendare a lui în aer), este produsul necesar şi logic al rânduielilor sociale din Rusia“.
Nimic nu poate servi mai bine decât sugestiva identitate a cuvântului ce desemnează în acelaşi timp lumea socială şi fizică şi acel „microcosmos“ care era satul rus primitiv (şi comunist într-un sens foarte larg) pentru a compara sarcinile istorice la care se poate ridica, pe de o parte, ţăranul (şi cu atât mai rău dacă, din membru al mirului, a decăzut şi mai mult la stadiul de cultivator molecular, ca în Occident), iar pe de altă parte, muncitorul salariat — fie cel din industrie, fie cel de pe ogoarele cultivate în mari ferme moderne.
Este o chestiune de orizont social care se deschide în cele două cazuri. Cel al ţăranului se închide la o palmă de ochii săi şi nu conţine aproape nimic diferit de ceea ce constituie experienţa sa personală nemijlocită, condiţia sa subiectivă. Este un orizont limitat la cercul strâmt al satului natal, de la care, în general, nu se poate îndepărta niciodată — fie că este iobag, membru al mirului sau cultivator proprietar; legat în orice caz de condiţiile sale de muncă (pământul comunal sau, mai rău, peticul posesiunii sale familiale) prin lanţuri ce îi încătuşează propria persoană fizică.
Dimpotrivă, muncitorul salariat modern are un orizont de experienţă şi de viaţă care devine tot mai vast. El nu este legat de o localitate, de o întreprindere şi nici măcar de o naţiune. Pe măsură ce capitalismul îl transformă într-un om lipsit de orice proprietate, pentru a-l încadra în muncă nu-i cere nicio „rezervă“, fie şi minimă, de mijloace de muncă, nimic în afara braţelor sale şi a trupului său; iar fluctuaţia condiţiilor de angajare îi face tot mai probabilă şi mai uşoară deplasarea de la un loc de muncă la altul. Şi chiar atunci când rămâne în aceeaşi fabrică sau întreprindere (fie aceasta chiar şi o fermă agricolă), el nu se vede înconjurat doar de fiinţe care fac aceleaşi gesturi ca şi el, aceleaşi eforturi, de la prăşit până la recoltat, ci constată între el şi tovarăşii săi o varietate tot mai extinsă de sarcini de muncă. Chiar şi în afara orelor de fabrică, relaţiile sale sociale sunt de o bogată eterogenitate în comparaţie cu cele secular imobile ale ţăranului; în vreme ce într-o singură generaţie angrenajul social şi productiv îşi schimbă de atâtea ori formele şi relaţiile, încât îl face să parcurgă o întreagă gamă de poziţii diferite în muncă şi în viaţă.
Micul agricultor nu iese din găoacea sa decât prin experienţa militară — şi, mai rău, a războiului —, care îi arată alte ţări şi alte relaţii, totuşi la rândul lor uniforme şi rigide, pentru ca apoi, dacă supravieţuieşte, să-l cufunde din nou în ungherul său întunecat. Iar ceea ce reprezintă mărginirea orizontului în spaţiu este valabil şi în timp: ţăranul care nu priveşte dincolo de hotarul său îngust nu vede nici măcar schimbările ordinii sociale şi ale istoriei, nu poate ajunge la revendicări şi programe pentru o structură socială reînnoită. Însuşi fenomenul emigraţiei cauzate de mizeria autohtonă, atunci când nu este stăvilit de oprelişti vechi şi noi, nu este decât un moment al proletarizării care aruncă dintr-odată noi dezmoşteniţi în furtuna economiei capitaliste şi în vârtejul ei drăcesc ce zguduie peste continente şi mări; [2] şi totuşi, cel mai adesea, timp de ani şi decenii, el nu visează decât să se întoarcă şi să se închidă din nou în străbuna şi recea celulă din care a plecat.
Tot acest ansamblu de diferenţe şi antiteze, luminate de pasaje clasice ale marxismului, şi de celebra definiţie a ţărănimii drept o clasă de barbari primitivi rămasă încapsulată în societatea actuală — ale cărei infamii le îndură pe deplin, cumulându-le cu îngustimea şi obscurantismul regimurilor care au precedat-o —, dovedeşte cât de nesăbuită este ideea de a smulge din mâna salariatului modern făclia revoluţiei sociale pentru a o încredinţa mâinii stângace şi anchilozate a ţăranului.
„Dezvoltarea Rusiei pe linie burgheză ar distruge şi aici, încetul cu încetul, proprietatea de obşte, fără ca guvernul rus să fie nevoit să intervină cu «baionetele şi cnutul». Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât (mereu la 1875) în Rusia ţăranii nu lucrează în comun pământul obştii urmând să-şi împartă doar produsul, cum se mai întâmplă în unele regiuni din India; dimpotrivă, pământul este reîmpărţit periodic între capii de familie, şi fiecare îşi cultivă partea sa (şi consumă cu ai săi produsul)“.
Trebuie reflectat asupra acestui pasaj fundamental. Două trăsături ale comunismului primitiv s-au pierdut: una este aceea ca obştea să nu predea în exterior niciun fel de tribut (în bani, în produse sau în forţă de muncă) — şi am ilustrat acest lucru mai sus; această trăsătură este pierdută şi în India; ea se pierde de îndată ce în vechea societate barbară lipsită de putere politică apare prima formă de stat, cu un teritoriu mai mult sau mai puţin extins, şi odată cu ea se nasc împărţirea în clase şi însuşirea de supramuncă. Acea trăsătură de autonomie şi de egalitarism intern total al ginţii s-a păstrat încă, aşa cum am văzut altă dată, după ce ginţile ajunse prea apropiate în raport cu pământul liber au început să poarte război între ele: acesta se încheia prin exterminarea fizică a uneia dintre ele, nu prin aservirea la tribut sau la sclavie, raportul dintre suprafaţă şi populaţie redevenind astfel adecvat. Formă barbară, desigur: dar este oare mai bună aceea a războiului modern, care face să curgă râuri de sânge şi totuşi sporeşte mizeria generală pentru toţi?
A doua trăsătură care s-a pierdut este aceea cu adevărat comunistă, fie şi microcomunistă, prin care fiecare individ şi fiecare grup familial (ginta originară este, tocmai, chiar şi prin legăturile de sex şi de sânge, o familie unică) nu îşi corelează consumul cu propriul efort de muncă. Munca este depusă în comun şi nediferenţiat, consumul este deopotrivă în comun şi cel mult printr-o împărţire pe cap de locuitor a rezultatelor recoltelor. Nicio parcelare, aşadar, a suprafeţei de pământ cultivabil pe care s-a statornicit obştea.
Totul se schimbă atunci când, dimpotrivă, la începutul fiecărui ciclu sezonier, se trasează numeroase mici ogoare în cadrul cărora se desfăşoară munca şi recoltarea individuală. Revenind la schema pe care am stabilit-o în prealabil (obişnuitul nostru procedeu răbdător de a ajunge la ţintă, lăsând la o parte fineţurile erudite şi balastul detaliilor neesenţiale exploatabile de către obişnuiţii şarlatani şi tulburători de ape avizi de subterfugii), am putea foarte bine spune că în tipul roman obştea se frânge categoric odată cu parcelarea în ogoare care nu mai sunt susceptibile de „reîmpărţire“, în acelaşi timp în care relaţiile de familie monogamă şi succesiune ereditară capătă o formă modernă. Se realizează între posesiunile parcelare o independenţă totală, continuă şi definitivă; mai mult, la originile adevăratei democraţii (totuşi sclavagiste, deoarece odată cu pământul pot fi posedaţi şi moşteniţi sclavi), cetăţeanul mic agricultor nu plăteşte tribut nimănui. Impozitele către stat, în forma dezvoltată, nu constituie încă o exploatare de clasă, cât mai degrabă o contrapartidă pentru distribuirile statale de pământ cucerit de la duşmani. Curând, „liberul“ ţăran va fi supus abuzurilor funcţionarilor, cămătarilor, negustorilor şi aşa mai departe. Teoretic, în regimul dreptului roman se sare de la libera gintă comunistă direct la proprietatea individuală irevocabil împărţită: aceleaşi hotare rigide închid mica gospodărie şi mica proprietate.
Şi în tipul germanic liber, exploatarea în comun a pământului comun al tribului cedează locul a numeroase gospodării izolate, deopotrivă libere; doar că loturile sunt refăcute în fiecare an de mărime egală: o asemenea măsură, atâta timp cât rezistă, tinde în general să menţină egalitatea de consum şi de nivel de trai între toţi membrii tribului; este împiedicat ceea ce s-ar putea numi acumularea produselor şi chiar a mijloacelor de exploatare, obţinută fie şi printr-o primă formă de abstinenţă. Această formă liberă devine aservită prin supunerea feudală: seniorul va percepe tributuri, îşi va asuma stabilizarea graniţei externe şi îşi va aroga dreptul de a împărţi între şerbii săi pământul de lucrat; mici gospodării de muncă, o singură jurisdicţie feudală — care nu este proprietate asupra pământului (pe scară mare) în sens latin, ci un drept personal asupra unui grup dat de familii legate de glie.
În Rusia, în momentul reformei din 1861, obştile originare sunt cu totul degenerate. Ele şi-au pierdut autonomia pentru că sunt (aproximativ jumătate dintre ele) tributare nobililor în manieră feudală, sau direct tributare statului administrativ central (caracteristică tipică a modelului mare-slav). Au abandonat adevărata comuniune de muncă şi de consum deoarece, tot în manieră germanică, au fărâmiţat marea gospodărie comună în numeroase mici gospodării familiale, toate aservite boierului, statului sau aşezămintelor religioase.
Deşi la început întregul tribut este plătit în natură sau în timp de muncă, se deschide calea formei monetar-mercantile în aceste relaţii, şi, aşa cum independenţa economică dispăruse de secole, tot astfel se risipeşte tot mai mult şi egalitatea economică.
Ne întoarcem la Engels pentru descrierea fenomenului, cunoscut învăţaţilor încă de pe vremea când acesta scria, cunoscut maselor din afara Rusiei din vremea revoluţiilor care au pus această problemă în faţa lumii, de când au putut conta pe primele glorioase avangărzi ale proletarilor din marile oraşe, mult mai mult decât ar fi putut-o face intelectualii filantropi şi literaţii, fie ei oricât de iluştri.
„Aceasta creează posibilitatea ca starea materială a membrilor obştii să difere foarte mult; şi aşa şi este în realitate. Aproape pretutindeni printre membrii obştii există câţiva ţărani bogaţi, uneori milionari, care practică cămătăria jecmănind masa ţărănimii. Nimeni nu ştie mai bine acest lucru decât d-l Tkaciov... În broşura pe care a scris-o în limba rusă el povesteşte la p. 15: «Din mijlocul ţăranilor se formează o clasă de cămătari (chiaburi), de acaparatori şi arendaşi de pământuri ţărăneşti şi moşiereşti — o aristocraţie ţărăneasc㻓.
Sunt formele mercantile burgheze care, chiar sub regimul ţarist — monopolizator până atunci al exploatării mujicului, alături de nobilime —, ies la suprafaţă şi încep chiar la faţa locului să ţeasă urzeala acumulării inegalitare.
Textul continuă:
„Cea mai grea lovitură a dat-o proprietăţii de obşte răscumpărarea clăcilor. Partea cea mai mare de pământ şi cel mai bun pământ a fost atribuit moşierilor (prin reforma din 1861 şi în schimbul străvechiului drept de a-i pune pe şerbi să muncească pentru el fără plată în anumite zile); ţăranilor le-a rămas doar atât cât să-şi ducă zilele, adeseori nici măcar atât (fie şi sub formă de proprietate şi fără obligaţii de tribut în muncă şi dijme — totuşi, în timp ce nobilii plăteau impozite de 15 milioane de ruble pentru jumătatea lor de Rusie, ţăranii „eliberaţi“ plăteau statului 190 de milioane). Ba mai mult, pădurile au fost şi ele adjudecate moşierilor; lemnul de foc (produs de primă necesitate în Rusia), de tâmplărie şi de construcţie (într-o ţară cu case din lemn), pe care mai înainte ţăranul putea să şi-l ia din pădure fără plată (din pădurile obştii), el este astăzi obligat să-l cumpere. Astfel, ţăranul nu mai are acum decât bordeiul şi peticul său de pământ, fără nici un fel de mijloace pentru a-l cultiva, şi, de obicei, el nu posedă nici măcar atâta pământ (foamea de pământ!) încât să aibă asigurată întreţinerea sa şi a familiei sale de la o recoltă la alta. În aceste condiţii şi sub povara birurilor şi a cametei, proprietatea de obşte asupra pământului nu mai este o binefacere, ci o cătuşă. Ţăranii îşi părăsesc adeseori pământul şi fug din obşte cu sau fără familie, pentru a se întreţine din îndeletniciri sezoniere“.
Trebuie remarcat cum această tendinţă a ţăranilor împinşi la disperare de a sfărâma orizontul tradiţional şi de a se elibera de eterna aspiraţie spre stăpânirea unui petic de pământ este, în fapt, adevăratul ferment revoluţionar care subminează temeliile vechii societăţi: pentru marxişti, întreaga mişcare pestriţă şi gălăgioasă ce urmăreşte readucerea ţăranului la pământ şi fixarea lui acolo prin noi parcelări, prin confiscarea moşiilor nobiliare, atunci când este privită la scară generală şi nu doar ca un factor conjunctural de criză şi agitaţie la momentele de cotitură revoluţionară, echivalează în cele din urmă cu un coeficient de contrarevoluţie şi de conservare. După această măsură trebuie judecate tentativele de a lega lucrătorii de glia agricolă în diversele ţări contemporane prin reformele agrare care nu tind spre întemeierea unei tehnici agrare moderne, ci spre proliferarea unor miriade de minuscule gospodării. În fond, din aceeaşi directivă se inspiră colhozurile ruseşti, care, alături de o activitate de producţie în comun, păstrează drept resursă fundamentală de viaţă atribuirea de mici loturi individuale fiecărei familii asociate — ceea ce nu este, la urma urmei, decât un nou sistem de prelevare a tributului social din munca de la sate: dacă într-o măsură sporită sau cu un raport îmbunătăţit între diferiţii factori, nu este încă locul să discutăm aici.
Ne aflăm la capătul analizei acestei trăsături comuniste a societăţii ruse, asumată de cei care voiau să facă din ea o treaptă spre socialismul general. A fost vorba mai întâi să stabilim în ce măsură decăzuseră trăsăturile colectiviste ale formei examinate. Acum se va vedea ce posibilităţi de noi dezvoltări au acestea şi în ce condiţii istorice.
„După cum se vede, în Rusia epoca de înflorire a proprietăţii de obşte a trecut de mult şi, după toate aparenţele, asistăm la procesul de descompunere a acesteia. Nu încape nici o îndoială că există totuşi posibilitatea ca această formă socială să treacă la una superioară, admiţând că ea se va menţine până când condiţiile vor fi coapte pentru aceasta şi că se va dovedi capabilă de dezvoltare, în aşa fel încât ţăranii să nu mai lucreze pământul separat, ci în comun; există posibilitatea ca ţăranii ruşi să treacă nemijlocit la această formă superioară fără a mai parcurge stadiul intermediar al proprietăţii parcelare burgheze“.
Din punct de vedere marxist, proprietate burgheză este nu doar orice proprietate privată, ci aceea în care ciclul muncă-consum nu mai este local, iar toate produsele, inclusiv cele ale solului, îmbracă forma de mărfuri. A închide ciclul muncă-consum în cadrul personal-familial nu înseamnă a depăşi forma burgheză, ci a rămâne în urma ei; într-adevăr, rămân literă moartă cuceririle diviziunii tehnice a muncii şi ale cooperării în diferitele momente ale producţiei. Poate depăşi forma burgheză un ciclu de muncă-consum — într-o primă formă chiar şi restrânsă teritorial — în care a produce şi a consuma să fie acte săvârşite în comun, chiar dacă sarcinile tehnice ar fi diferite. Oricum, pasul de la mica la marea gospodărie este întotdeauna un pas înainte, chiar dacă ciclul direct muncă-consum devine muncă-bani-consum. Bătrânul Engels cerea comunişti, nu colhoznici!
Din punct de vedere tehnic, social, politic, care va fi figura colhoznicului? Va precumpăni în el caracterul muncitorului care participă alături de alţi o mie la una dintre multiplele verigi ale producţiei organizate cu toate resursele tehnicii, sau acela al „omului bun la toate“ care se zbate în limitele strâmte ale peticului de ogor ce i-a fost atribuit şi exercită acolo, cu egală râvnă şi mărginire, toate meşteşugurile, împins, de stimulentul unei îmbucături în plus pe masa lui, să jertfească orele de odihnă şi privirea aruncată dincolo de acel mizerabil orizont? Va fi oare pentru acest tip social un avantaj că nu a devenit un veritabil salariat agricol al unei vaste întreprinderi agraro-industriale, administrate de un capitalism privat sau de un capitalism de stat? Va ajunge el vreodată să fie revoluţionar şi comunist? La data de astăzi putem răspunde că nu.
La data de acum 80 de ani, Engels repunea condiţia, nerealizată, a saltului proletarilor europeni în fruntea istoriei.
„Aceasta se poate întâmpla însă numai dacă în apusul Europei, încă înainte de descompunerea totală a proprietăţii de obşte, se va înfăptui cu succes revoluţia proletară, care va crea pentru ţăranul rus condiţiile necesare de trecere la forma superioară, în special cele materiale, de care el are nevoie pentru a realiza revoluţionarea întregului său sistem de agricultură legată în mod necesar de această trecere“.
„D-l Tkaciov debitează deci pure inepţii când afirmă că ţăranii ruşi, deşi «proprietari», sunt «mai aproape de socialism» decât muncitorii lipsiţi de proprietate din apusul Europei. Exact invers. Singurul lucru care mai poate salva proprietatea de obşte rusă şi îi poate da posibilitatea de a trece la o formă nouă, cu adevărat viabilă, este revoluţia proletară din apusul Europei“.
Nu acesta a fost cursul evenimentelor. „Debitează deci pure inepţii“ când, din inima Occidentului, domnul Palmirovici, [3] pentru a-i convinge pe proletari să devină primul scut al Constituţiei republicane — şi proprietare —, le povesteşte că socialismul a triumfat într-o mare parte a lumii, că aceasta s-a petrecut fără ca ei să-i fi mers înainte spre a-i deschide calea, şi că astăzi trebuie chiar să se abţină de a i se aşeza la coadă, pentru că aceasta ar tulbura pacea, securitatea şi coexistenţa şarlatanilor din Occident şi din Orient.
[1]. Autorul pune în paralel megaproiectul sovietic din anii 1950 (cunoscut drept „Planul Davîdov“) — care preconiza crearea unei imense „mări siberiene“ şi devierea Eniseiului spre Marea Aral, inclusiv prin utilizarea exploziilor nucleare paşnice — cu utopia inginerească franceză din 1874 a căpitanului François Élie Roudaire (susţinut de Ferdinand de Lesseps) de a crea o „mare interioară sahariană“ prin inundarea depresiunilor nord-africane cu ape din Mediterană.
[2]. Autorul parafrazează aici imaginea din Cântul V al „Infernului“ lui Dante (versurile 31-33): „Vârtej drăcesc ce nu mai stă vrodată, / ia morţi de-a valma-n furia lui cu sine, / să-i zguduie-nvârtindu-i şi să-i zbată“.
[3]. Aluzie la Palmiro Togliatti (1893—1964), secretarul general al Partidului Comunist Italian, căruia Bordiga îi rusifică zeflemitor numele pentru a-i sublinia alinierea la linia Moscovei şi rolul de apărător al ordinii constituţionale burgheze.