Amadeo Bordiga

Rusia şi revoluţia în teoria marxistă

Partea I. Revoluţia europeană şi aria „mare-slavă“

„Il programma comunista“, 1955, n. 3


 

38. Bilanţul lui Engels din 1875

La încheierea studiului din 1875, care exprimă — uneori frază cu frază — aceeaşi judecată istorică a lui Marx, pe atunci în viaţă şi care a cunoscut cu siguranţă textul înainte de publicare, găsim sinteza aprecierii socialismului internaţional şi european asupra dezvoltării Rusiei.

La acea dată, după cum ştim, în întreaga Europă occidentală şi centrală revendicarea istorică a revoluţiei antifeudale este realizată, iar burghezia capitalistă se află la putere: nu pretutindeni a ajuns acolo pe calea clasică a războiului civil intern, ca în Anglia şi în Franţa, dar războaiele din ’59, ’66 şi ’70 au desăvârşit organizarea pe baze naţionale.

Singura mare putere rămasă dincolo este Rusia: ea, dacă a încetat să mai aibă funcţia de bastion reacţionar al feudalismului în Europa, are deopotrivă, aşa cum am arătat pe larg, pentru Marx şi Engels, funcţia istorică prin excelenţă contrarevoluţionară de a interveni ori de câte ori proletariatul naţiunilor europene s-ar ridica pentru a răsturna burghezia, devenită de acum singura clasă dominantă în întregul Occident.

Prăbuşirea acestei puteri interesează aşadar în cel mai înalt grad din perspectiva scopurilor internaţionale: dacă despotismul ţarist şi puterea nobilimii sunt răsturnate în Rusia, iar burghezia organizează şi aici un stat liberal, victoria luptei finale socialiste va fi adusă mai aproape.

Până aici partea negativă a bilanţului. Partea pozitivă constă în analiza forţelor sociale interne ale acelei ţări imense.

Schematic, s-a constatat următoarele. Nobilime funciară, care controlează totuşi doar o parte a pământului şi a producţiei agrare. Stat despotic central, centralizat, cu care în fond, pe lângă armată, clerul se contopeşte cu el, şi care din punct de vedere social deţine controlul direct asupra celeilalte jumătăţi a pământului şi a şerbilor. Burghezie care îşi face timid apariţia în oraşe ca forţă socială şi care constă mai ales în influenţa indusă de burgheziile străine avansate (cum se obişnuieşte să se spună şi la noi, pentru uşurinţa exprimării, de „ideile“ occidentale). Proletariat practic absent, industria fiind abia la început (şi nu din pricină că acel puţin este organizat de către stat), iar influenţa mişcării muncitoreşti occidentale asupra lui nefiind încă simţită. În sfârşit, factorul, într-un anumit sens, original: ţăranii şerbi şi abia emancipaţi, precum şi forma obştii săteşti, până acum tributară boierilor, mănăstirilor şi statului, care nu s-a descompus încă în proprietate şi gospodărire parcelară, şi nici în mari ferme de proprietate privată în sens burghez.

În faţa întrebării dacă o asemenea formă poate constitui un punct de plecare pentru o economie socialistă la sate, concluzia este că această formă de comunism primitiv se află deja în decădere. Doctrina conform căreia de la ea ar putea porni un tip de revoluţie socială care să facă abstracţie de proletariatul industrial şi de muncitorimea agricolă salariată, şi prin urmare de o dezvoltare capitalistă, care ar fi astfel sărită, primeşte acest răspuns: nu, dacă ţăranii ruşi trebuie să facă această revoluţie singuri. Poate, dacă se produce revoluţia proletară în Occidentul capitalist, concomitentă sau imediat următoare răsturnării ţarismului. Aceasta este singura ipoteză prin care s-ar putea evita ca după ţarism să urmeze în Rusia o putere burgheză capitalistă.

În Rusia, nu mai puţin decât altundeva, o revoluţie de sine stătătoare a ţărănimii nu constituie o posibilitate istorică. Ţăranii pot fi o clasă auxiliară a revoluţiei burgheze, aşa cum au fost în Europa, şi aşa cum a fost în Europa chiar şi proletariatul incipient. Ca obştea rurală să poată supravieţui, acest lucru nu poate fi rezultatul unei lupte naţionale a agricultorilor comunişti împotriva puterii de stat care îi ţine aserviţi, ci doar efectul unei victorii a proletariatului salariat pe plan internaţional.

Totuşi, chiar dacă va rămâne o revoluţie burgheză, revoluţia rusă va fi un măreţ pas înainte: fie binevenită! Aceasta este concluzia.

39. Pronunţarea verdictului

După o descriere a crizei interne a societăţii şi a administraţiei ruse, iată cum este formulată condamnarea la moarte a Sfintei Rusii ţariste, aşa cum poate fi ea afirmată de către marxism, cu nu mai puţin de 40 de ani în avans şi pe fundalul pe care tocmai l-am recapitulat în marile sale linii.

„Aici sunt întrunite toate condiţiile unei revoluţii, ale unei revoluţii care, iniţiată de clasele suprapuse din capitală, poate chiar de guvern, trebuie să fie împinse repede prin ţărani mai departe, [1] dincolo de prima fază constituţională; o revoluţie care va fi de cea mai mare importanţă pentru întreaga Europă, chiar şi numai pentru că va distruge dintr-o singură lovitură ultima rezervă, până acum intactă, a întregii reacţiuni europene. Nu încape îndoială că această revoluţie se apropie. Numai două evenimente ar putea s-o mai întârzie: un război victorios împotriva Turciei sau Austriei, pentru care e nevoie de bani şi de aliaţi siguri, sau... o încercare prematură de răscoală, care ar împinge din nou clasele avute în braţele guvernului“.

Nu putem crede, cititorule, că Engels moţăia (quandoque bonus dormitat Homerus) [2] tocmai când aşternea pasajul final al unui studiu de o asemenea anvergură şi când punea la încercare rigoarea prevederii evenimentelor viitoare. Comentariul trebuie aşadar să depăşească o oarecare uimire în faţa unei revoluţii înfăptuite de clasele de sus [suprapuse] şi de guvernul însuşi, în timp ce îmbrăţişarea intimă dintre primele şi cel din urmă ar fi pecetluirea contrarevoluţiei.

Această verificare a profeţiilor este o sarcină de primă importanţă, pentru a stabili că noi, „ortomarxiştii“, în ciuda tuturor diareilor de trădători, suntem pe deplin hotărâţi să nu ne dăm bătuţi.

Un articol de comentariu la o carte recentă a lui Santonastaso: „Socialismul francez de la Saint-Simon la Proudhon“ [3] vrea să critice neta opoziţie dintre socialismul utopic şi socialismul ştiinţific, susţinând că, potrivit marxiştilor, orice socialism utopic ar fi nemarxist, iar orice poziţie marxistă ar fi scutită de utopism. Este citat tocmai Engels, dar, ca de obicei, chestiunea este prost pusă, cu obişnuita pretenţie că Marx ar fi avut întotdeauna oroare de a schiţa scheme ale viitorului (transmisă ca o molimă din untor în untor [4] până la Stalin). În esenţă, marxismul este tocmai o prevedere a viitorului. Utopismul, în sensul corect, nu este o prevedere a viitorului, ci o propunere de a plăsmui viitorul. Marxismul realizează întreaga muncă de prevedere prin explicarea faptelor din trecut şi din prezent şi prin căutarea legilor istorico-sociale, atribuind unei clase şi partidului său posibilitatea de a atinge explicaţia corectă a evenimentelor date şi prevederea celor care vor veni. Utopismul este dictat doar — sau cel puţin aşa pretinde — de voinţa generoasă şi de raţionalismul inteligent al unui reformator, dar poartă întotdeauna amprenta (de pildă, sunt foarte numeroase pasajele în care Marx şi Engels aduc elogii lui Saint-Simon) ciocnirii contemporane de interese şi de clase şi anticipează într-o măsură mai mare sau mai mică concluziile „ştiinţifice“.

Pentru sistemul utopic, neînfăptuirea societăţii mai bune nu este o probă crucială: va fi doar dovada că oamenii sunt răi, surzi sau... ghinionişti. Pentru marxism, dimpotrivă, tocmai prevederile sale reprezintă proba de foc, şi alt sens nu are cuvântul ştiinţific (de acord că pentru lupta de propagandă a unui partid, care pulsează în fiecare rând al lui Marx şi Engels, este nevoie să se tranşeze limpede prin formulări categorice). Dacă am prevăzut mereu greşit, putem foarte bine să ne plimbăm liniştiţi şi să lăsăm câmp liber marilor politicani care se învârt după cum bate vântul.

Să luăm pasajul lui Engels de la coadă. Războiul cu Turcia. Acesta s-a produs doi ani mai târziu (cel de la Plevna şi al „tifosului“ [5] lui Karl Marx, denunţat de soţia sa); puţin a lipsit să intervină Austria, iar Rusia a ieşit prost din el, sau cel puţin nu victorioasă. Încă destul de puternică pentru a-şi face simţită greutatea voinţei la Congresul de la Berlin: ceea ce explică faptul că ţarismul „a mai dăinuit“. „Bani şi aliaţi siguri“ statul rus a avut: fondurile, din belşug de la băncile capitalismului internaţional, iar alianţele, mai cu seamă de la Franţa democratică. În cele din urmă, războiul cu Austria (şi cu Germania) a avut loc abia în 1914, fie şi — potrivit textelor noastre — cu întârziere la acea haltă a istoriei. Dar alianţele, care au fost suficiente pentru a-i face pe austro-germani să cedeze în cele din urmă în 1918, nu au putut împiedica catastrofa militară din 1917 şi revoluţia, pe care înfrângerea precedentă cu Japonia o adusese deja mai aproape în 1905.

Aluzia finală la încercarea prematură de insurecţie vizează metodele insuficiente ale terorismului individual şi de mică sectă, pe care în alt pasaj Engels le admiră pentru curaj, dar le critică ca fiind sterile: prin urmare, abia atunci când acestor forme de acţiune revoluţionară le vor urma cu totul altele, ţarismul se va prăbuşi.

Prevederea sarcinii antiţariste a claselor de sus este prudentă, fiind limitată doar la Petersburg: într-adevăr, nu se distinge încă în diferitele oraşe o burghezie a industriei, a comerţului, a finanţelor de o pondere însemnată, iar aceste clase se conturează mai degrabă în minorităţi ale păturilor intelectuale şi ale profesiilor liberale. De aici semnificativa formulare „chiar de către guvern“. În Rusia, aşa cum statul domină asupra nobilimii într-o funcţie paralelă, tot astfel este de aşteptat ca funcţia istorică a clasei burgheze să fie preluată, acolo unde aceasta lipseşte ca agregat de persoane, de către un stat-capitalist. Aşa s-a şi întâmplat.

Pornită de acolo, dintr-o capitală care nu poate de acum să nu se organizeze la fel ca toate capitalele burgheze, dintr-un centru de putere care din feudal trebuie să devină capitalist, această viitoare revoluţie burgheză va trece „prin ţărani“.

Ţăranii nu sunt o clasă de la care revoluţia să poată porni. Ei pot doar să fie traversaţi de revoluţia unei alte clase, şi în general de revoluţia burgheză. Se consfinţeşte prin acest termen pe care îl adoptăm, în sensul său pasiv, teorema marxistă: niciodată ţărănimea nu este o clasă revoluţionară care să-şi pună semnătura pe o revoluţie istorică.

Această revoluţie va trebui să depăşească repede prima fază constituţională. A nu se citi că ar trebui să devină proletară şi socialistă. Ea trebuie să devină republicană şi să taie la rândul ei capul monarhului, prin care nivelul istoric burghez nu este încă depăşit. Abia atunci „va fi de cea mai mare importanţă pentru întreaga Europă“, nimicită fiind rezerva reacţiunii.

Acest punct era de o însemnătate deosebită în faţa poziţiei liberalilor ruşi, care se mulţumeau cu un parlament şi cu un statut jurat de Romanovi, precum şi în faţa poziţiilor dubioase, deja amintite, ale bakunismului cu al său „ţar al ţăranilor“.

Condiţiile şi caracterele revoluţiei ruse, aşa cum s-au înfăptuit în realitate, corespund „modelului“. Ea a decurs din războaie şi din înfrângerile militare. Nu a avut drept protagonist o burghezie cu profiluri tranşante, ci s-a declanşat în sânul unui guvern manevrier (şi arendat burgheziei din Occident) cu veleităţi constituţionale, risipite curând. A trecut cu uşurinţă prin ţărani. De la etatismul agrar, nu la socialism, ci la etatismul industrial.

Fără îndoială, ea a avut apoi un alt actor formidabil: proletariatul, care din 1875 până în 1917 se dezvoltase direct proporţional cu creşterea industriei. Însă pentru ca acesta să fie protagonistul definitiv a lipsit cealaltă condiţie: victoria proletară în Occident.

40. După douăzeci de ani

În 1894, Engels se află la sfârşitul vieţii sale când adaugă la scriere anexa deja amintită; în esenţă, el nu trebuie să schimbe nimic din concluziile precedente, ci doar să consemneze schimbarea poziţiei de înaintare a două forţe asupra cărora se concentra problema: obştea ţărănească la sate, industria capitalistă la oraşe.

Noul bilanţ se rezumă uşor: prima a pierdut şi mai mult din vitalitate; a doua a căpătat-o din plin.

Totuşi, chiar şi în 1894, deşi era la curent cu importanta răspândire a marxismului teoretic în Rusia şi cu legătura tot mai strânsă dintre socialismul european şi revoluţionarii ruşi, Engels încă nu aduce în avanscenă clasa muncitoare.

În privinţa comunităţii rurale ruse, Engels accentuează concluziile pesimiste. Unul dintre primii preamăritori ai acestei forme naţionale ruse „originale“ a fost Herzen, democratard rus pus în paralel cu diverşii Blanc, Mazzini, Garibaldi şi alţi radicali europeni, la care se raportează mult citatul Tkaciov. Engels îl numeşte „beletrist panslavist, proclamat revoluţionar“, iar Marx, în prima ediţie a Capitalului, îl definea drept „beletrist“ „pe jumătate rus, dar moscovit din cap până-n picioare“, dedat „întineririi Europei cu ajutorul cnutului şi al transfuziei obligatorii de sânge calmuc“.

Însă amândoi l-au privit cu o cu totul altă consideraţie pe scriitorul Cernîşevski, care studiase cu toată seriozitatea deosebirea dintre tradiţia slavă şi aceea supraindividualistă a Occidentului (şi poate că încă în 1920 bolşevicii ruşi nu au ţinut seama de acest duşman mai mare, cu care nu avuseseră de-a face îndeajuns în lupta lor epică). Căci, în timp ce Marx respingea acuzaţia de a gândi, alături de liberalii burghezi ruşi, că nu ar exista nimic mai urgent decât „să desfiinţeze cât mai grabnic proprietatea în obşte a ţăranilor şi să treacă neîntârziat la capitalism“, Engels acordă cea mai mare importanţă consideraţiilor acestui autor. Acesta vorbeşte despre cazacii din Ural, la care domnea încă cultivarea în comun a solului, cu repartiţia ulterioară a produsului între familiile individuale, şi spune:

„Dacă cazacii din Ural, păstrându-şi organizarea lor de astăzi, vor apuca timpurile când în agricultură vor fi introduse maşinile, ei vor fi atunci foarte bucuroşi că la ei s-a menţinut o organizare ce permite folosirea unor maşini care reclamă o gospodărie de proporţii uriaşe, pe sute de deseatine“.

Un marxist nu poate să nu găsească aici teza economică a marii gospodării, în raport cu care aceea parcelară este retrogradă.

Iar pe tărâm istoric, nu mai puţin marxistă este, la acel gânditor, critica exaltării „persoanei“.

„Introducerea unei noi ordini sociale mai bune este foarte mult îngreuiată în Europa apuseană de lărgirea nemăsurată a drepturilor individului... Nu este uşor să renunţi fie şi la o parte neînsemnată din ceea ce te-ai obişnuit să ai, iar în Europa apuseană individul s-a obişnuit cu drepturi individuale nelimitate... În Apus, o rânduială mai bună a relaţiilor economice este legată de sacrificii, şi de aceea introducerea ei este foarte anevoioasă... Ceea ce într-o ţară pare o utopie... există la ruşi ca o realitate a vieţii [rurale] a poporului“.

Prin urmare, nici Marx, nici Engels nu dispreţuiesc această năzuinţă de a putea suda comunismul primitiv şi socialismul general, fără să „treacă prin chinurile orânduirii capitaliste“. Rămâne de văzut cum se leagă între ele fazele istorice efective.

Or, în cei 20 de ani scurşi s-au făcut alţi paşi ireversibili spre dizolvarea pământurilor mirului în posesiuni individuale. „Niciodată comunismul agrar rămas de la orânduirea gentilică nu a generat altceva decât propria sa descompunere“, a învăţat istoria. Curând, acest comunism cedează locul „gospodăririi de către familii separate“ — negaţie a modelului nostru. Şi atunci:

„proprietatea în obşte s-a manifestat numai în repetatele împărţiri ale pământurilor care se efectuau în diferite localităţi la intervale dintre cele mai diferite. Este suficient ca aceste împărţiri să înceteze de la sine sau în urma unei hotărâri speciale şi vom avea satul de ţărani parcelari“.

Ceea ce nouă ne provoacă oroare, iar pe comunismul stalinist îl bagă în extaz.

Dar chiar şi faptul că în Occident producţia capitalistă s-a dezvoltat pe deplin şi se ivesc condiţiile folosirii mijloacelor de producţie ca proprietate socială — „acest simplu fapt nu poate să insufle obştii ruse forţa necesară pentru a dezvolta ea însăşi această formă socială nouă“.

„Toate formele comunităţii gentilice care au apărut înaintea producţiei de mărfuri şi a schimbului privat au comun cu viitoarea societate socialistă numai faptul că anumite obiecte, mijloace de producţie se află în proprietatea comună şi în folosinţa comună a unor anumite grupuri sociale. Dar această singură caracteristică comună nu este suficientă pentru ca o formă socială inferioară să poată da naştere viitoarei societăţi socialiste, acest unic şi ultim produs al capitalismului“.

Aşadar, niciun fel de dezvoltare „autohtonă“ a comunismului sătesc rus spre socialism.

În schimb, o posibilă accelerare a procesului, mereu cu reiterata condiţie enunţată în prefaţa la Manifest: victoria proletară în ţările pe deplin industriale.

Acest lucru fusese spus în 1882 de Marx şi Engels. Dar după aceea?

41. Decăderea ulterioară a satului

„Nu trebuie însă uitat faptul că de atunci puternica destrămare a proprietăţii în obşte din Rusia, amintită aici, s-a accentuat considerabil. Înfrângerile suferite în războiul Crimeii au arătat clar că în Rusia industria trebuie să se dezvolte rapid. Era nevoie în primul rând de căi ferate, iar o reţea întinsă de căi ferate nu se poate realiza fără o mare industrie autohtonă. Premisa pentru apariţia acesteia din urmă a constituit-o aşa-numita eliberare a ţăranilor; o dată cu aceasta Rusia a intrat în era capitalismului şi totodată în era distrugerii rapide a proprietăţii în obşte asupra pământului. Împovărarea ţăranilor cu ratele de răscumpărare şi impozite ridicate concomitent cu micşorarea lotului de pământ repartizat şi înrăutăţirea calităţii lui i-au azvârlit inevitabil pe ţărani în braţele cămătarilor, în majoritatea cazurilor membri îmbogăţiţi ai obştii săteşti. Căile ferate au dat multor regiuni, până atunci izolate, posibilitatea de a-şi aduce grânele pe pieţele de desfacere; dar, tot datorită căilor ferate, în aceste regiuni au început să fie aduse produsele ieftine ale marii industrii, înlăturând meşteşugurile ţăranilor, care până atunci confecţionau obiecte asemănătoare, parte pentru folosinţa proprie, parte pentru vânzare.

Relaţiile economice străvechi au fost zdruncinate, a început destrămarea legăturilor, proces care însoţeşte pretutindeni trecerea de la economia naturală la economia bazată pe relaţii marfă-bani; în rândurile membrilor obştii au apărut mari deosebiri de avere, cei săraci au fost aserviţi de cei bogaţi. Pe scurt, a început destrămarea obştii ruseşti ca urmare a aceluiaşi proces de pătrundere a economiei bazate pe relaţii marfă-bani care a dus şi la destrămarea gintei ateniene cu puţin înainte de Solon. [6]

Solon a putut, ce-i drept, printr-o intervenţie revoluţionară în dreptul de proprietate privată, pe atunci încă tânăr, să-i elibereze pe datornici, anulând pur şi simplu datoriile lor. Totuşi el nu a mai putut să readucă la viaţă vechea gintă ateniană, după cum nu există în lume forţă în stare să restabilească obştea rusă, în momentul în care procesul de destrămare a acesteia va fi atins punctul culminant. Mai mult, urmărind ca ţăranul rus să se dezobişnuiască de împărţirea pământului şi să înceapă să se considere proprietar privat al lotului său, guvernul rus a hotărât ca împărţirea pământului între membrii obştii să se facă o dată la 12 ani“.

Odată cu trecerea anilor, dizolvarea pământurilor comunale în mici loturi private apare aşadar tot mai irezistibilă, iar chestiunea dăinuirii obştii devine tot mai puţin importantă.

În toiul discuţiei ruşilor asupra acestui subiect, a sosit scrisoarea lui Marx din 1877, care a circulat în Rusia în originalul francez şi a fost în cele din urmă tipărită la Geneva în 1886 de un ziar al emigranţilor, şi abia mai târziu a fost publicată în Rusia.

42. Scrisoarea lui Marx

Aşa cum s-a spus deja, aceasta combate insinuarea că punctul său de vedere ar coincide cu cel al liberalilor care vor să lichideze obştea, şi arată cea mai mare consideraţie pentru Cernîşevski, a cărui poziţie o reproduce astfel:

„Dacă Rusia trebuie să înceapă, aşa cum pretind economiştii ei liberali, cu nimicirea obştii săteşti pentru a putea trece la orinduirea capitalistă, sau dacă, dimpotrivă, poate, fără să treacă prin chinurile (care pentru liberali sunt delicii) acestei orânduiri, să-şi însuşească toate roadele ei, dezvoltându-şi propriile sale premise istorice“.

Marx dă propriul său răspuns:

„În sfârşit, întrucât nu-mi place să las lucruri «care trebuie deduse», voi vorbi fără ocolişuri. Pentru a avea posibilitatea să apreciez in deplină cunoştinţă de cauză dezvoltarea economică a Rusiei, am invătat limba rusă şi apoi ani de-a rândul am studiat publicaţiile oficiale şi alte publicaţii care se ocupau cu această problemă. Concluzia la care am ajuns este următoarea: dacă Rusia va continua să meargă pe drumul pe care a pornit de la 1861 încoace, ea va pierde cel mai bun prilej pe care istoria l-a oferit vreodată unui popor şi va trece prin toate calamităţile fatale ale orânduirii capitaliste“.

După cum relatează Engels, Marx continuă combătându-şi criticul şi falsa utilizare a propriilor sale teorii pentru a sprijini teze la care burghezii din Rusia ţineau atât de mult. Şi ajunge la un pasaj încă şi mai hotărâtor.

„Deci, ce aplicaţie cu privire la Rusia a putut să facă criticul meu plecând de la această schiţă istorică [asupra acumulării primitive]? Numai următoarea: dacă Rusia tinde să devină o naţiune capitalistă după modelul naţiunilor din Europa occidentală — şi în ultimii ani ea a depus foarte multe eforturi în această privinţă —, ea nu va izbuti să facă acest lucru fără să transforme în prealabil o bună parte din ţăranii ei în proletari; iar apoi, odată prinsă în vârtejul orânduirii capitaliste, va fi supusă legilor ei nemiloase ca şi celelalte popoare profane. Iată tot“.

În concluzie, în cel din urmă cuvânt pe care îl avem de la el, Karl Marx, după ce nu a exclus în principiu acea formidabilă eventualitate istorică pe care am indicat-o de acum în mod repetat drept salt peste capitalism, şi despre care astăzi s-ar dori, din atâtea părţi, să ni se dea de crezut că s-ar fi petrecut în răstimpul a câteva scurte luni din 1917, se arată temeinic încredinţat că Rusia va străbate marele travaliu al capitalismului şi va bea şi ea, ca şi noi, cei din Occident, potirul până la drojdie.

Astăzi, noi considerăm că nu l-a dat încă pe gât până la capăt.

43. Capitalismul în înaintare

Engels reia această problemă la 17 ani, după cum afirmă el, de la acea scrisoare, şi trece în revistă apariţia capitalismului în acea ţară.

„Când, după înfrângerea în războiul Crimeii şi sinuciderea împăratului Nicolaie I, vechiul despotism ţarist a continuat să existe în aceeaşi formă, rămânea doar o singură cale: trecerea cât mai rapidă la industria capitalistă... se impunea înfrângerea distanţelor printr-o reţea strategică de căi ferate. Dar căile ferate însemnau crearea unei industrii capitaliste şi revoluţionarea agriculturii primitive. Pe de o parte, produsele agricole din colţurile cele mai îndepărtate ale ţării vin în contact direct cu piaţa mondială, pe de altă parte nu se poate construi şi exploata o vastă reţea de căi ferate fără o industrie (grea) proprie care să furnizeze şine, locomotive, vagoane etc. Dar nu se poate crea o ramură a marii industrii fără ca, o dată cu ea, să se introducă un întreg sistem; industria textilă de tip relativ modern, care prinsese rădăcini cu mult înainte în guberniile Moscova şi Vladimir, precum şi pe ţărmul Mării Baltice, a luat un nou avânt. Construirea de căi ferate şi de fabrici a fost urmată de extinderea băncilor existente şi de fondarea altora noi; eliberarea ţăranilor din starea de dependenţă iobăgistă a determinat libertatea de deplasare, căci era de aşteptat ca ea să fie urmată de la sine de eliberarea unei mari părţi a acestor ţărani şi de proprietatea asupra pământului. În felul acesta, într-un timp scurt, în Rusia au fost puse toate bazele modului de producţie capitalist. Totodată însă a fost subminată obştea sătească rusă“.

Aici Engels descrie în câteva fraze un proces de „acumulare capitalistă prin investiţii de stat“ care formează totuşi o tânără burghezie şi este cel mai bun incubator pentru aceasta. Ce înseamnă oare cuvintele:

„A început o nouă perioadă a revoluţiilor de sus, inaugurată de Germania, şi, o dată cu aceasta, perioada dezvoltării rapide a socialismului în toate ţările din Europa“?

Este vorba, încă o dată, despre revoluţia burgheză şi capitalistă, despre ieşirea din economia feudală şi din insulele agrare închise de producţie-consum, prin deschiderea pieţelor naţionale şi internaţionale. Însă nu burghezia este cea care face această revoluţie de jos, din afara puterii; şi nu doar în Rusia ea a fost prea laşă, căutând să-şi paseze povara istorică pe umerii oricui: ai guvernului feudal, ai ţărănimii, ba chiar ai proletariatului, lăsându-şi, la fel ca un cuc, ouăle să fie clocite în cuiburi străine. Ceea ce au arătat Anglia şi Franţa nu se va mai repeta: în Germania, Bismarck şi Hohenzollernii nu cad, ci sunt constrânşi ei înşişi să o industrializeze (începând cu căile ferate) şi să o proletarizeze.

Acea burghezie care în alte părţi s-a născut din riscul de întreprinzător, împins adesea până la eroism, aşa cum baronul funciar se născuse, prin eroism, din cavalerul Mesei Rotunde, pentru a deveni apoi conservatoare, parazitară, monopolistă şi protecţionistă, în Rusia se naşte dimpotrivă în acest climat: statul se îndatorează în străinătate şi în interior.

„Prima victorie a burgheziei ruse a fost concesionarea căilor ferate, prin care acţionarilor li se acordau toate beneficiile viitoare, iar statului toate pierderile viitoare“.

(În orice ţară cu economie precară căile ferate sunt pasive şi iau naştere doar subvenţionate, nu din reinvestirea progresivă a profitului de întreprindere, care nu există).

„Au urmat subvenţiile şi premiile pentru înfiinţarea de întreprinderi industriale, precum şi taxele vamale protecţioniste în interesul industriei autohtone, taxe care, în cele din urmă au făcut imposibil importul a numeroase produse“.

Aşa cum am mai avut prilejul să spunem, nu doar protecţionism, ci investiţie de stat, un „IRI“ avant la lettre. [7]

„De aici necesitatea ca Rusia să devină o ţară industrială care să se poată aproviziona pe baza resurselor proprii, o ţară independentă faţă de străinătate; de aici eforturile desperate ale guvernului de a realiza într-un timp scurt o dezvoltare maximă a capitalismului în Rusia“.

Şi nimeni nu ignoră condiţia favorabilă a materiilor prime disponibile în mod nelimitat.

„Şi astfel are loc într-un ritm din ce în ce mai rapid transformarea Rusiei într-o ţară capitalistă industrială, proletarizarea unui mare număr de ţărani şi destrămarea vechii obşti comuniste“.

44. Ultimul bilanţ

Concluzia finală a lui Engels este aşadar mult mai radical pesimistă decât în 1875 în privinţa viitorului microcomunismului rural. Dar prin aceasta nu este proclamată fără regret şi fără speranţă ruina lui. Se doreşte în continuare să nu se cadă pradă echivocului ca această teză istorică să fie confundată cu un vesel semnal de deşteptare salutând ivirea, în Rusia adormită, a unui capitalism modern şi „civilizat“ — într-o apologie a acestei forme occidentale pe care marxismul revoluţionar are dimpotrivă sarcina fundamentală să o demaşte mai întâi şi să o doboare apoi.

Însă două sunt condiţiile necesare pentru o supravieţuire a acelor tradiţii ale microcosmosului agrar slav, care au grava deficienţă de a închide societatea umană în limitele înguste ale satului, dar mai au încă avantajul de a extinde meschinul şi înjositorul individualism burghez mercantil de la individul izolat la o comunitate fraternă, fie ea şi restrânsă numeric.

Prima condiţie este ca o revoluţie socială şi politică să măture monarhia despotică a ţarului şi nobilimea funciară slavă.

A doua este ca o revoluţie de dincolo de graniţe, deopotrivă socială şi politică, să măture statele capitaliste ale Europei şi puterea marii burghezii.

Pe aceste coordonate şi în instanţă de apel după două decenii, avem noua sentinţă prin care se încheie Postfaţa şi care constituie ultimul cuvânt al maeştrilor marxismului asupra Rusiei şi a perspectivei sale istorice.

„Eu nu sunt în măsură să mă pronunţ dacă din această obşte a mai putut fi salvat ceva, pentru ca la un moment dat, aşa cum mai credeam Marx şi cu mine în 1882, îmbinată cu o revoluţie în apusul Europei, ea să poată constitui punctul de plecare pentru o dezvoltare comunistă. Un lucru este însă cert: pentru a mai salva ceva din această obşte este necesară în primul rând răsturnarea despotismului ţarist, o revoluţie în Rusia. Revoluţia rusă nu numai că va smulge cea mai mare parte a naţiunii, pe ţărani, din izolarea satelor lor, care formează «mirul» lor, «universul» lor, şi-i va aduce în marea arenă unde vor cunoaşte restul lumii şi totodată se vor cunoaşte pe ei înşişi, îşi vor înţelege propria situaţie şi mijloacele de ieşire din mizeria în care se află acum, dar ea va da şi un nou impuls mişcării muncitoreşti din Apus, îi va crea noi condiţii, mai bune, de luptă şi va grăbi astfel victoria proletariatului industrial modern, fără de care Rusia actuală nu poate să ajungă la o transformare socialistă nici pe baza obştii şi nici pe baza capitalismului“.

45. Marxismul european clasic şi Rusia

Am realizat în acest fel până aici, pe baza documentaţiei ample extrase din texte, o prezentare sigură a problemei Rusiei în marxismul clasic, de la Manifest până la moartea lui Engels.

În toată această chestiune iese în evidenţă la fiecare pas strânsa legătură dintre luptele de clasă din Occidentul şi centrul Europei şi rolul puterii ruse, într-o primă etapă, precum şi luptele interne ruseşti, într-o a doua etapă.

În parcursul care a urmat, am văzut marxismul urmărind Europa şi toate naţiunile ei în traiectoria lor istorică de la feudalismul medieval la capitalismul modern, iar apoi la constituirea proletariatului în clasă şi la luptele sale pentru puterea politică, neîncoronate până acum de un succes durabil şi a căror istorie este marcată de grave eşecuri, retrageri şi dezamăgiri.

În faza marilor revoluţii burgheze, naţionale şi liberale, marxismul proletar urmăreşte şi aşteaptă cu nerăbdare statornicirea lor durabilă pe întregul eşichier european; un obstacol suprem şi principal se ridică în această cale: acesta este Rusia ţarilor, care trimite şi ameninţă să trimită forţe armate în mase uriaşe oriunde se aprinde focul revoluţiei; şi aşa cum frânge în persoana lui Napoleon giganticul val revoluţionar de la cumpăna secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, tot astfel reuşeşte la mijlocul veacului să stingă incendiul care în ’48 sare dintr-o capitală într-alta a Europei.

Totuşi, din punct de vedere economic, social şi politic, pe calea războaielor civile, sociale sau naţionale, complexa organizare a Europei burgheze este către 1870 un fapt împlinit, iar în acest cadru mişcarea tot mai amplă a clasei muncitoare se pregăteşte să-şi ducă lupta autonomă. Ea trebuie însă să privească cu mare atenţie spre Răsărit. Masivul stat al ţarilor nu a fost atins de focul marii revoluţii care a schimbat faţa Europei; în caz de luptă va trebui să se ţină seama de el şi, între timp, să se înţeleagă cauzele istorice profunde ale imobilismului său.

Am văzut statornicindu-se două teze. Puterea rusă este principala rezervă pentru apărarea în Europa a regimurilor feudale supravieţuitoare şi axa Sfintelor Alianţe. În acelaşi timp, puterea rusă este prima gata să intervină atunci când, în ţările guvernate de acum de capitalişti, clasa muncitoare se pune în mişcare pentru cuceririle sale.

Cum va fi oare înlăturat acest obstacol din calea noii revoluţii europene, decuplate de acum de luptele democratice şi naţionale?

O îndelungată luptă teoretică se naşte în faţa susţinerii că aici legile materialismului istoric şi ale luptelor de clasă, care s-au potrivit atât de bine istoriei occidentale, ar da greş şi că ar trebui teoretizat un alt mecanism al dezvoltării formelor sociale succesive.

Am recapitulat argumentele marxismului împotriva acestei stranii supoziţii, dezvoltând comparaţia dintre diferitele arii istorice ale evoluţiei sociale, aşa cum le-am stabilit în raport cu istoria ultimelor secole, ba chiar le-am raportat, de-a lungul întregii lor istorii, la condiţiile geografice originare şi la efectul lor asupra aşezării stabile a popoarelor, precum şi asupra instituţiilor şi formelor lor de viaţă. Şi ne-am străduit astfel să demonstrăm că determinismul lui Marx este un instrument pe deplin adecvat pentru a da seama de istoria rusă şi de gravul său „decalaj de fază“ faţă de Europa.

Odată stabilit, aşadar, că faptele sociale ruseşti se cercetează cu aceeaşi metodă ca şi cele din Occident, am pus în legătură, mereu pe temeiul textelor şcolii noastre, particularităţile sale istorice cu cele ale ţării şi ale naturii sale fizice, schiţând o comparaţie sumară între trei tipuri de organizare din Europa: roman clasic, germanic şi mare-slav, tratând totodată şi despre cel de-al patrulea tip, asiatic.

Nu au fost astfel negate, ci au fost examinate pe larg particularităţile succesiunii ruse a modurilor de producţie.

46. Drama mare-slavă

Aceste caracteristici principale sunt fertilitatea scăzută a pământului, dificultatea căilor de comunicaţie, densitatea redusă a populaţiei, fixarea mai anevoioasă a acesteia în aşezări stabile şi, în contrapondere, formarea — mai timpurie decât la popoarele germanice — a unei mari puteri centrale, prezentând analogii cu despotismele istorice asiatice, care ocroteşte şi supune la tribut obştile de lucrători ai pământului.

Până în secolul al XIX-lea, acest centralism statal funciar coexistă cu nobilimea feudală, mai puţin autonomă şi centrifugă decât în forma germanică, şi de obştile săteşti, aservite în parte statului, în parte nobililor.

Diferit a fost aşadar, în comparaţie cu ţările europene, procesul de contopire a insulelor locale într-un ansamblu de schimburi, precum şi formarea pieţelor, a manufacturilor meşteşugăreşti şi industriale, fiind întârziată apariţia modului de producţie capitalist.

Teza conform căreia în această ţară nu s-ar pune problema a două revoluţii — care se pot suprapune —, a burgheziei împotriva feudalismului şi a proletariatului împotriva capitalismului, ci aceea a unei revoluţii originale unice conduse de ţăranii din obşti împotriva statului despotic şi a aristocraţiei boiereşti, printr-o cale cu totul diferită care să ducă la socialismul pământului şi al mijloacelor de producţie, este respinsă de marxismul clasic.

În Rusia se întrevăd deci două revoluţii: iminentă este cea antifeudală şi antiţaristă. Îi va succeda oare acesteia, în mod durabil, o fază capitalist-burgheză, sau se va pune de îndată problema trecerii la o luptă proletară?

Până la 1894 răspunsul este următorul: nu ne putem aştepta la această suprapunere a celor două revoluţii bizuindu-ne pe forţe interne; proletariatul este încă embrionar, oricât de repede ar progresa industria, mai ales prin efortul aceluiaşi stat despotic-feudal; iar această sarcină nu poate fi asumată de ţăranii din obşti, şi cu atât mai puţin de ţăranii parcelari care încep să înlocuiască prima formă tradiţională.

În acest caz, perspectiva este aceea a unei revoluţii ruse strict burgheze, care va trebui să rezulte dintr-un război: şi se prevede războiul cu Turcia, nu se prevede cel cu Japonia, dar mai ales se mizează pe viitorul mare război al slavilor şi latinilor împotriva germanilor, care a izbucnit în 1914 şi a determinat prăbuşirea ţarismului. Chiar şi oprindu-ne aici, un mare obstacol contrarevoluţionar va fi fost înlăturat din calea proletariatului din ţările avansate.

O altă perspectivă este admisă încă de pe atunci de către Marx şi Engels, ca alternativă la aşezarea unei Rusii burgheze în rândul statelor burgheze europene supravieţuitoare ale războaielor: aceea ca revoluţia din Rusia împotriva ţarului, fie ea pură sau hibridă, să declanşeze revoluţia socialistă în Occident.

În acest caz — în acest singur caz —, revoluţia rusă va putea deveni socialistă şi va putea relua ultimele forme ale unui comunism agrar, altoindu-le pe mijloacele de producţie moderne şi extrem de puternice trecute în mâinile victoriosului proletariat internaţional.

Dar — cel puţin în stadiul textelor din 1894 — este cu certitudine exclusă o evoluţie prin care Rusia, pornind de la o revoluţie antiţaristă, să poată ajunge la o societate socialistă.

La sfârşitul acestui studiu vom ajunge să stabilim că istoria nu a dezminţit o astfel de perspectivă. În Rusia se dezvoltă aceleaşi forme productive ca în Occident. Industria capătă preponderenţă asupra economiei agrare, şi anume marea industrie. Revoluţia originală condusă de obşti ţărăneşti emancipate nu a avut loc. Războaiele europene au sosit şi au adus prăbuşirea ţarismului. Nemaiajungând la victorie revoluţia muncitorească occidentală, nu s-a putut instaura în Rusia o formă socială comunistă.

Acolo s-a pornit de la un feudalism de stat — şi s-a ajuns la un capitalism de stat industrial, la o formă în parte capitalistă, în parte precapitalistă de economie a pământului, totul într-un mediu naţional de schimb de mărfuri, cu tendinţă tot mai accentuată de a se internaţionaliza.

47. Perspectivele partidului marxist în Rusia

Problema care a fost privită din exteriorul Rusiei trebuie să o privim acum din interior şi să facem legătura de la 1894 până la revoluţia rusă. Aceasta este sarcina următoare a expunerii de faţă, care nu va cuprinde încă întreaga temă a economiei sociale din Rusia până în zilele noastre.

La 1894, dezvoltarea capitalismului este în plină desfăşurare într-un mod hotărât şi a început deja să se formeze un proletariat puternic. Engels nu i-a evaluat pe deplin ponderea istorică; şi nici Occidentul, chiar şi cel proletar, nu îşi va da seama de ea înainte de grandioasa mişcare din 1905.

Este foarte adevărat că, datorită caracterului internaţional înnăscut al mersului istoric al luptei noastre şi dezminţind teza misiunii speciale a poporului slav sau a oricărui altuia, chiar înainte de 1894 (şi chiar cu 10 ani mai devreme) s-au conturat în Rusia trăsăturile unui partid proletar (care pe atunci se numea social-democrat). El îi era bine cunoscut lui Engels, mai ales prin marele teoretician Plehanov, [8] prezent de altfel în 1889 la întemeierea Internaţionalei a II-a. Însă nu dovedise încă faptul că exprimă apariţia istorică a unui neînfricat proletariat urban capabil de bătălii de neuitat, iar Engels — în timp ce, aşa cum am amintit, păstrează rezerve asupra deosebirilor dintre aceşti marxişti declaraţi şi celelalte mişcări revoluţionare din imperiul ţarului, el fiind într-adevăr nu doar un istoric sau un teoretician, ci mai presus de toate conducătorul internaţional al partidului — nu a luat încă în calcul, în cea din urmă analiză pe care o avem de la el, sarcina şi rolul acestei clase a societăţii ruse, într-adevăr foarte tinere; nu tratează despre organizaţiile ei economice şi nu se angajează să excludă în mod categoric din mişcarea Internaţionalei partidele cu bază ţărănească, extrem de slabe în doctrină, dar eroice pe frontul revoluţiei şi al terorii revoluţionare.

Totuşi, în travaliul specific al mişcării noastre mondiale, nu ultimul cuvânt şi deţinerea celor mai recente date puteau fi importante. Importantă este dimpotrivă orice aşezare teoretică ce stabileşte directivele doctrinei astfel încât, în acţiune, să servească drept scut de neclintit împotriva loviturilor oportunismului şi a pumnalelor dezertorilor.

Când marea revoluţie bolşevică a învins, cei mai mulţi dintre vechii tovarăşi şi dintre neofiţi — perplecşi cei dintâi, cuprinşi de un entuziasm facil cei din urmă — nu au ezitat să o preamărească, fiind convinşi însă că preceptele bătrânului Marx şi ale bătrânului Engels suferiseră o cumplită sfâşiere.

Noi, cei care vorbim de aici, suntem acei foarte puţini care, în gloria evenimentului victorios ce a zguduit din temelii lumea capitalistă, nu am văzut altceva decât luminoasa confirmare a unei doctrine armonioase şi complete, împlinirea unei îndelungate, aspre, dar absolut certe aşteptări.

Scurgându-se acum alţi 30 de ani şi mai bine de evenimente dificile şi mai puţin favorabile entuziasmului revoluţionar; colosul capitalismului mondial rezistând cutremurului din adâncuri şi dominând încă în faţa noastră după al doilea şi cel mai bestial război mondial; reexaminând acest curs aspru şi greu de descifrat şi legându-l — aşa cum marxismul ţine să ştie să facă, iar a renunţa la aceasta înseamnă admiterea că s-a pierdut întregul front — de lanţul elaborărilor de aproape două secole, ne simţim de o sută de ori mai siguri de confirmarea doctrinei prin fapte, mai încredinţaţi că nu am mestecat nicicând dezminţiri vane, pripite, prezumţioase şi, mai presus de toate, laşe la adresa acelei linii inflexibile care, odată găsită şi aleasă, nu poate fi deviată fără a trăda.

 

<        >

 


 

[1]. În ediţia românească, pasajul este tradus prin: „trebuie să fie împinsă repede de ţărani mai departe“. În originalul german al lui Engels, fraza este: „vielleicht gar von der Regierung selbst eingeleitet, durch die Bauern weiter“. Prepoziţia germană durch (care poate indica atât agentul — de către, cât şi mediul/tranzitul — prin / de-a lungul) a fost tradusă în versiunea italiană utilizată de Bordiga prin „attraverso i contadini“. Păstrăm în traducere formularea „prin ţărani“ pentru a nu întrerupe logica argumentaţiei lui Bordiga.

[2]. Celebru vers din Horaţiu, „Ars poetica“, 359: „mă indignez când bunul Homer aţipeşte câteodată“.

[3]. Giuseppe Santonastaso (1900—1985) — istoric italian al doctrinelor politice; lucrarea sa „Il socialismo francese da Saint-Simon a Proudhon“ a apărut la Florenţa în 1954.

[4]. Aluzie la „untorii“ (răspânditorii de ciumă) descrişi de Alessandro Manzoni în „Logodnicii“, preluaţi aici ca metaforă pentru propagandiştii mistificărilor oportuniste.

[5]. Aluzie la febra partizanatului proturc a lui Marx în timpul asediului Plevnei (1877), unde urmărea zilnic operaţiunile militare dorind înfrângerea ţarismului, glumă familială consemnată în scrisorile soţiei sale, Jenny Marx.

[6]. Solon (cca. 638—558 î.Hr.) — om de stat, legislator şi poet atenian. Reformele sale (seisachtheia) au pus bazele democraţiei ateniene, desfiinţând sclavia din datorii.

[7]. IRI (Istituto per la Ricostruzione Industriale) — holding public italian înfiinţat în 1933 de către regimul fascist pentru a salva, restructura şi finanţa băncile şi companiile private care au dat faliment în timpul Marii Depresiuni. După cel de-al Doilea Război Mondial, IRI a jucat un rol esenţial în „miracolul“ economic italian din anii 1950 şi 1960.

[8]. Gheorghi Valentinovici Plehanov (1856—1918) — teoretician marxist rus, fondator al grupului „Eliberarea Muncii“ (prima organizaţie marxistă rusă). Iniţial mentor al lui Lenin, ulterior a devenit lider al menşevicilor.