În prima parte a acestui raport am văzut pe larg cum era judecată perspectiva istorică a Rusiei de către mişcarea marxistă din Occident şi ce ipoteze erau definite pentru extinderea la Rusia a marii revoluţii democratice şi burgheze europene, precum şi pentru evoluţia ulterioară a luptei de clasă şi a unei revoluţii socialiste.
Dată fiind, într-adevăr, marea întârziere istorică a primei revoluţii şi dată fiind vigoarea mişcării muncitoreşti din Europa şi a doctrinei sale pe deplin elaborate, era de aşteptat ca a doua problemă să se suprapună peste prima, fiind vorba de a stabili ce sarcini decurgeau de aici pentru Internaţionala proletară.
Această lichidare a formelor medievale şi feudale se punea într-o manieră originală faţă de ţările din Occident, în care, în momentul revoluţiei antifeudale, clasa muncitoare nu era încă atât de puternică încât să poată juca un rol autonom, şi nu avusese altă funcţie decât aceea a unei susţineri hotărâte a tuturor insurecţiilor liberale, democratice şi de independenţă naţională.
Am spus în mod repetat că situaţia nu era cu totul nouă, ci o repeta mai ales pe aceea a Germaniei din 1848, când o revoluţie burgheză de anvergura celei engleze şi a celei franceze era prevăzută cu certitudine, nu exista nicio îndoială asupra triumfului său victorios (diluat apoi, în schimb, într-o lungă serie de lupte între state şi între clase), şi se chema deja clasa muncitoare germană ca, după ce îi va fi favorizat succesul, să încerce să meargă mai departe, aşa cum muncitorii francezi încercaseră în zadar în ’31 şi în ’48 (şi nu mai puţin în zadar aveau să reîncerce în ’71).
Am recapitulat diferenţele dintre cele două situaţii alături de analogia lor de fond. Caracteristicile de „inerţie istorică“ ale ariei mare-slave sunt mult mai mari decât cele ale ariei germanice; ele ţin de formele statale asiatice şi de monolitismul statului despotic central de veche formare, anterioară sau cel puţin contemporană cu aceea a aristocraţiei dominante, astfel încât puterea unitară, militară, poliţienească şi birocratică nu este o resursă modernă a formei capitaliste de producţie, ci se potriveşte formei anterioare, rurale şi premercantile — şi toate acestea aflate într-o legătură îndepărtată cu diferitele condiţii materiale de mediu fizic şi natural care au provocat o formă cu totul diferită de organizare umană stabilă pe sol.
După ce am confirmat întregul acest punct de vedere — inseparabil de cealaltă formulare, potrivit căreia cursul istoric din Rusia se studiază şi se explică prin metoda istorică, dialectică şi materialistă descoperită prin analiza economiei engleze şi potrivindu-se ca o mănuşă întregii istorii sociale a Occidentului alb — prin cercetarea aprofundată a întregului material al şcolii europene marxiste, trecem să facem acelaşi lucru cu materialul mişcării ruse, trecută fulgerător (eveniment capital al generaţiei noastre) în fruntea Revoluţiei Mondiale.
Studiul şi explicarea unui curs istoric, descoperirea legilor sale nu ar spune nimic dacă nu ar debuşa într-o profeţie riscantă, dar neezitantă, într-o ipotecă — da, domnilor — asupra viitorului. Bancrută doctrinară, dacă aceasta nu va fi plătită la timpul său, mai devreme sau mai târziu, iar dacă mai târziu, pe riscul şi pe seama acelor forme determinate de producţie, îndărătnice să crape.
Este vorba acum de a supune aceleiaşi probe, prin care am examinat comparativ contribuţia marxismului din Europa, perspectiva frământată a tuturor mişcărilor recente din Rusia şi a celei care s-a impus cu putere pe primul plan: bolşevismul.
Formula cu care vom părăsi această primă contribuţie este aceea, ca întotdeauna de o sinteză inegalabilă, pe care Marx a enunţat-o într-o scrisoare a sa către Sorge — citată de noi deja cu altă ocazie — din 1 septembrie 1870, după ce izbucnise războiul franco-prusian:
„Actualul război duce tot atât de inevitabil la un război între Germania şi Rusia, cum a dus războiul din 1866 la un război între Prusia şi Franţa, dar măgarii de prusieni nu înţeleg lucrul acesta... Un asemenea război nr. 2 va acţiona ca o moaşă a inevitabilei revoluţii sociale în Rusia“.
Imensul material critic oferit de ruşi în concurenţa torenţială a ideologiilor opuse reflectă — fiind la înălţimea lor — ciocnirile apocaliptice ale forţelor sociale din Rusia şi suprapunerea lor ciclonică, care cu siguranţă nu s-a încheiat. În care se confirmă o altă lege: fariseul capitalist să nu se bucure prea mult de întârzierea a ceea ce pentru teroarea lui „este scris“, căci îşi va ispăşi răgazul obţinut cu o confirmare mult mai răsunătoare a caracterului catastrofal, pe care l-am teoretizat pentru sfârşitul său.
Vom alege multe dintre cele mai riguroase construcţii, pe lângă opera lui Lenin, în cea a lui Troţki, care, în multe cazuri, nu rămâne în urma nici uneia dintre formulările „gândirii istoriei“ prin vocea actorilor ei.
Să anticipăm o sinteză fină a poziţiei istorice prin excelenţă leniniste — orice ar spune multiplele serii de „mutre“ care, în neputinţa lor de a atinge fie şi de departe dialectica, văd în Lenin când pe liberal, când pe anarhist, când pe democratul republican burghez, când pe muncitoristul plat, când (nenorociţii!) pe ţărănist, când (neruşinaţii!) pe blocardul mic-burghez — întrucât este pe linia „firului timpului“. Să-l cităm pe Troţki atunci când, ca un adevărat marxist, reeditează în 1922 — după războiul civil — punct cu punct ceea ce a scris în 1905; şi în prefaţă înfăţişează cum vedeau marxiştii ruşi această problemă centrală a dublei revoluţii.
„Noi eram şi în 1905 infinit de departe de misticismul democraţiei; ne reprezentam cursul revoluţiei nu ca pe o realizare a normelor absolute democratice, ci ca pe o luptă a claselor, care se folosesc pentru nevoile lor temporare de lozincile şi instituţiile democraţiei. Noi am lansat direct în acea vreme lozinca cuceririi puterii de către clasa muncitoare şi am dedus inevitabilitatea acestei cuceriri nu din şansele statisticii electorale «democratice», ci din raportul de forţe dintre clase. Muncitorii din Petersburg îşi numeau deja în 1905 Sovietul lor guvern proletar. Această denumire a intrat în uzul de atunci şi se încadra pe deplin în programul de luptă pentru cucerirea puterii de către clasa muncitoare. În acelaşi timp, noi opuneam ţarismului programul vast al democraţiei politice (vot universal, republică, miliţie etc.). Altfel nici nu puteam proceda. Democraţia politică este o etapă necesară în dezvoltarea maselor muncitoare — cu acea rezervă esenţială că, într-un caz, această etapă este parcursă de ele în decurs de decenii, iar în altul — situaţia revoluţionară permite maselor să se elibereze de prejudecăţile democraţiei politice încă înainte ca instituţiile acesteia să se fi realizat în fapt“.
Aceste cuvinte şi cele care le urmează, care amintesc de un eveniment atât de important încât a meritat să se fi făcut o mare Revoluţie pentru el şi apoi să fie văzută cum se stinge cu tristeţe („dispersarea Adunării Constituante de către forţele armate ale proletariatului a obligat la rândul său la o revizuire completă a relaţiilor care puteau exista între democraţie şi dictatură... Internaţionala proletară, în cele din urmă, nu putea să ajungă decât la această soluţie, atât în teorie, cât şi în practică“) ne vor servi din nou, atunci când vom aborda perspectiva lui Lenin asupra „dictaturii democratice a muncitorilor şi ţăranilor“ care a făcut să se spargă atâtea capete adialectice, răspunzând confluenţei într-un vârtej istoric, şi nu printr-un pact al hoţilor din Pisa, ci printr-o tumultuoasă fecundare sfâşietoare, a patru curente clocotitoare în direcţii ireconciliabile, şi chiar în acel moment componente ale rezultantei istorice.
Pentru marxistul Troţki, nu poate fi vorba de esenţe imuabile, ci de câmpuri şi cicluri istorice, conform abordării şcolii noastre, care astăzi, pentru a mia oară, este aici — copiind cu încăpăţânare — apărată.
A aduce interferenţa dintre clase şi forme sociale din acel câmp şi din acel timp în Occidentul ultra-burghez şi în zilele noastre şi a folosi acolo la fel gâdilarea democratică este ca şi cum ai pune semnul egal între a ceda la seducţiile unei virgine imature şi pline de viaţă şi a urma chemarea răguşită a unei profesioniste de bordel foarte mature şi flasce.
Şi i se cere o altă formulare, la unison cu ceea ce ar fi putut scrie oricare dintre noi, între datele 1875, 1905 sau 1925, în prima frază a scrierii istorice:
„Revoluţia noastră a ucis «particularismul» nostru. Ea a arătat că istoria nu a creat pentru noi legi de excepţie. Şi, în acelaşi timp, tocmai revoluţia rusă are un caracter cu totul specific, care este rezultatul particularităţilor întregii noastre dezvoltări social-istorice şi, la rândul său, deschide perspective istorice cu totul noi“.
Din acest tablou ne este destul de cunoscut ceea ce a descris Engels, punând la locul lor statul despotic, clasa nobilă, clerul, clasa ţărănească. Descrierile primilor marxişti ruşi sunt conforme cu aceste evaluări. Le vom cere apoi acestora contribuţii mai mari, pe lângă cele despre apariţia capitalismului, deja ferm conturată şi subliniată de Marx şi Engels, mai ales despre primele mişcări ale proletariatului industrial, şi apoi despre critica diferitelor tendinţe politice apărute, adesea greşit evaluate ca dispute sterile ale emigranţilor politici.
Putem cere de la Troţki, şi mai mult decât atât în scopul obişnuit de a evita orice îndoială îndepărtată că se construiesc teorii de circumstanţă post festum, alte formule fericite de confirmare — în primul rând asupra caracterelor statului rus istoric.
Problema a fost deja încadrată şi deci ne limităm la pasaje care rămân semnificative, chiar dacă izolate, şi justifică expresiile noastre: etatism funciar, etatism agrar, feudalism de stat — mai degrabă decât feudalism nobiliar funciar — ca formă definită de producţie, în care de la început statul este un agent economic, un factor economic.
„Statul rus, în esenţă, este cu puţin mai tânăr decât statele europene: cronica datează începutul vieţii statale ruse în anul 862 (cu o mie de ani mai mult decât mucosul stat italian, care s-a născut burghez!). Totuşi, ritmul extrem de lent al dezvoltării economice, condiţionat de un mediu natural nefavorabil şi de raritatea populaţiei, a întârziat procesul de cristalizare socială şi a lăsat asupra întregii noastre istorii amprenta unei extreme înapoieri“.
„Istoria economiei de stat ruse este un lanţ neîntrerupt de eforturi eroice în felul lor, îndreptate spre asigurarea organizaţiei militare (pentru a se apăra împotriva duşmanilor mai bine înarmaţi statul rus a fost obligat să-şi creeze o industrie şi o tehnică...) cu mijloacele necesare. Întregul aparat guvernamental a fost construit şi din când în când reconstruit în interesul tezaurului. Sarcina sa consta în a prinde orice părticică din munca populară acumulată şi a o folosi pentru scopurile sale.
În căutarea mijloacelor, guvernul nu s-a dat înapoi de la nimic: a impus ţăranilor impozite arbitrare şi întotdeauna excesiv de mari, la care populaţia nu se putea adapta în niciun fel. A instituit răspunderea solidară a obştii (în a răspunde de totalul taxelor impuse: latură dialectică a comunismului, şi mai bine a microcomunismului vasal al statului, care se bucură în comun de produsul comun, dar cu prelevarea prealabilă a cotei către stat, nu către nobil sau proprietarul funciar burghez, ca ţăranul parcelar singular din timpuri ulterioare). Prin rugăminţi şi ameninţări, prin convingere şi violenţă, lua bani de la negustori şi mănăstiri. Ţăranii fugeau, negustorii emigrau“.
În secolul al XVII-lea o puternică scădere a populaţiei. Bugetul de stat era de un milion şi jumătate de ruble aur (circa două miliarde de lire italiene de astăzi) şi servea în proporţie de 85% scopurilor militare. La jumătatea secolului al XVIII-lea se ajunsese la 20 de milioane (vreo treizeci de miliarde) şi circa 70% pentru război. În secolul al XIX-lea şi pe vremea Războiului Crimeii s-a mers mult mai departe.
Nu a fost de ajuns jecmănirea populaţiei. Deja Ecaterina a II-a (1762-96) contractase împrumuturi externe. „Acumularea de capitaluri enorme pe pieţele monetare vest-europene capătă de la acest moment o influenţă fatală asupra cursului dezvoltării politice a Rusiei“.
Datoria la 1908 a atins 9 miliarde de ruble. În acel an cheltuiala pentru război a atins miliardul de ruble şi era 40 la sută din bugetul total. Observăm că nu trebuie să impresioneze populaţia de atunci cam dublă faţă de cea actuală italiană în timp ce astăzi bugetul italian este de acelaşi ordin de mărime. Faptul relevant este că niciun stat, proporţional chiar şi cu locuitorii, nu a atins nici pe departe o asemenea mişcare economică, înainte de revoluţia burghezo-capitalistă.
Dar economia nu cunoaşte patrii şi graniţe juridice.
„Ca urmare a acestei presiuni a Europei Occidentale, statul autocratic absorbea o parte disproporţionat de mare din plusprodus, adică trăia pe seama claselor privilegiate în formare şi astfel le întârzia dezvoltarea şi aşa lentă. Dar asta nu e tot. Statul se năpustea asupra produsului necesar al agricultorului, îi smulgea sursele de existenţă, îl alunga astfel de pe locul pe care abia apucase să-l încălzească, şi prin aceasta întârzia creşterea populaţiei şi frâna dezvoltarea forţelor de producţie. Astfel, în măsura în care statul absorbea o parte disproporţionat de mare din plusprodus, el întârzia şi aşa lenta diferenţiere a claselor“.
Încă două observaţii care ne confirmă colimarea cu cele spuse în prima parte.
„În această privinţă, ţarismul este o formă intermediară între absolutismul european şi despotismul asiatic, — poate mai apropiată de acesta din urmă“.
Şi cealaltă serveşte la a demonstra cât de vechi sunt anumite formulări distorsionate pe care astăzi cineva crede că le-a inventat, despre statul care forţează economia şi răstoarnă jocul claselor; cineva care nu observă că gândeşte involuntar, ca un burghez, că centrul politic puternic emană, nu din infrastructura socială dată de condiţiile specifice de producţie, ci din puterea volitivă a monarhului, a condotierului sau a politicianului zilei, în succesiunea de nume de care proştii străvechi şi moderni rămân orbiţi.
„Ar fi o încălcare a oricărei perspective să spui, aşa cum face Miliukov (şeful liberal rus) în istoria sa a culturii ruse, că în timp ce în Occident clasele creau statul, la noi puterea de stat, în interesul său, crea clasele“.
Eşalonarea populaţiei agrare la momentul reformei din 1861, după cum ştim, împărţea populaţia în două părţi aproape egale, şerbi ai nobililor şi şerbi ai statului. Conform cifrelor date de Troţki, primii erau 11.907.000, iar cei din urmă 10.347.000. Foarte diferită era însă repartizarea pământurilor pe care aceştia le lucrau şi care le-au fost atribuite. Foştii şerbi ai nobililor au primit circa 38 de milioane de deseatine, deci 3,17 pe ţăran; foştii şerbi ai statului au primit mult mai mult: circa 70, şi pentru fiecare mai mult decât dublu: 6,74 deseatine.
Deja atunci existau puţini ţărani proprietari parcelari liberi (nu şi de mângâierile fiscului), aproape un milion cu 4.260.000 de deseatine, în proporţie de 4,90 pentru fiecare ţăran. Reforma a vizat deci 23 de milioane de ţărani şi 112 milioane de deseatine. Deseatina este puţin mai mult de un hectar, iar acea suprafaţă echivalează cu circa patru ori suprafaţa agrară italiană. Pentru cine observă că suprafaţa geografică a Rusiei europene este de cincisprezece ori mai mare decât cea italiană, iar populaţia de circa trei ori, trebuie menţionat că acestea nu erau toate pământurile agrare ruseşti, care atingeau peste 350 de milioane de deseatine, o sută aparţinând deja unor privaţi, din care circa 80 de mari şi medii proprietăţi rămase nobililor şi bogaţilor, 150 de milioane ale Coroanei, în mică parte lotizabile şi arabile, şi 9 milioane ale mănăstirilor.
Mişcarea posesiunilor funciare determinată de reformă s-a desfăşurat în direcţia fragmentării în posesiuni minime, care, deşi devenite autonome, au făcut mizeria ţăranului şi mai acută, provocând scăderea drastică a populaţiei.
Şapte deseatine din acel pământ extensiv pot fi considerate minimul suficient pentru viaţa şi munca unei familii. Loturile, în schimb, de trei deseatine date şerbilor nobililor corespundeau la jumătate din posibilitatea lor de muncă, întrucât înainte de reformă fiecare ţăran trebuia să lucreze trei zile pe săptămână pe pământurile boierului: a fost eliberat de această obligaţie, dar a rămas cu faimoasa foame de pământ. Mai mult, din aceste loturi aflate în mâinile şerbilor a fost prelevat circa 20% din terenurile cele mai bune, care au trecut la nobili. Cunoscuta imensă mizerie a mujicului rus a fost apoi agravată de răscumpărările pe care emancipaţii le-au plătit, pe de o parte pentru concesionarea pământului şi pe de altă parte pentru eliberarea personală. Ei au vărsat 867 de milioane pentru pământ, cu evaluări exorbitante ale funcţionarilor statali, şi alte 219 milioane de ruble pentru răscumpărarea personală. Şi după reformă, povara impozitelor statale pe venitul din pământuri a fost de multe ori superioară, la suprafaţă egală, celei de pe pământurile bogaţilor.
Evoluţia ulterioară reformei s-a desfăşurat în direcţia creării unei grave inegalităţi între ţăranii vechilor comunităţi, formând o clasă de ţărani bogaţi, chiaburi, care posedau pământ, rezerve şi bani şi exploatau în orice mod ţăranii săraci: începutul unei adevărate burghezii rurale.
Pe de altă parte, cu excepţii foarte rare, marile proprietăţi adunate în mâinile unei singure persoane sau entităţi nu erau, mai ales în Rusia centrală, organizate în mari exploataţii. Nobilul şi latifundiarul, într-o agricultură atât de înapoiată, aveau avantaj nu din gestiunea directă a pământurilor lor, şi nici din marea arendă capitalistă, ci din exploatarea foamei de pământ a ţăranilor din sate, care tânjeau după arendarea unui lot foarte mic unde să-şi poată investi forţa de muncă parţial neocupată. Terenurile marilor proprietăţi, fărâmiţate în aceste loturi, erau arendate la preţuri foarte mari.
„Ţăranul este constrâns, după cum am văzut, să arendeze pământul moşieresc la orice preţ. El nu numai că renunţă la profit, nu numai că îşi reduce la extrem consumul personal, dar îşi şi vinde inventarul agricol, coborând tehnica şi aşa extrem de scăzută a gospodăriei sale. În faţa acestor «avantaje» fatale ale micii producţii, marele capital se retrage neputincios: moşierul lichidează gospodăria raţională şi dă pământul în arendă ţăranilor pe bucăţele“.
Acest tablou este completat de Troţki cu calculul venitului total agrar rus la sfârşitul secolului al XIX-lea. Acesta este foarte scăzut faţă de orice ţară agricolă străină: de 2,8 miliarde de ruble, 2,3 ţăranilor şi jumătate de miliard nobililor şi latifundiarilor. Chiar şi confiscarea totală a acestui venit, a cărei aspiraţie determină tensiunea de clasă la sate, nu ar îmbunătăţi decât cu 15 la sută situaţia ţărănimii celei mai sărace: de altfel, autorul, făcând un bilanţ al clasei ţărăneşti ţinând cont de arendele plătite şi de impozite, găseşte un deficit de 850 de milioane de ruble pe an, care nu ar fi acoperit de cele 500 de milioane din venitul nobiliar şi funciar.
Mizeria familiei ţărăneşti
„ia proporţii atât de mari, încât chiar şi prezenţa în izbă (locuinţa de lemn şi paie) a ploşniţelor şi a gândacilor este considerată deja un simbol elocvent de bunăstare. Şi într-adevăr, medicul de zemstvă Şingarev, acum deputat liberal în Duma a III-a, a stabilit că la ţăranii fără pământ din plasele guberniei Voronej cercetate de el nu se întâlnesc deloc ploşniţe, iar la celelalte categorii ale populaţiei rurale cantitatea de ploşniţe este în general şi în totalitate proporţională cu bunăstarea familiei... la 9,3% dintre ţărani gândacii nu trăiesc din cauza foamei şi a frigului“.
Acele graţioase orătănii au nevoie de un minim termic şi să găsească prin jur minime resturi de hrană: acolo unde mizeria socială a nobilului animal om, rege al naturii, depăşeşte o anumită limită, gerul şi inaniţia le-au exterminat pe toate.
În pământurile negre, despre care vom vorbi acum, unde obştea sătească supravieţuieşte, ţăranii la sfârşitul secolului nu s-au diferenţiat încă social, pentru că nicio economisire nu s-a acumulat sau nu a putut fi destinată unei tehnici mai bune şi dezvoltării forţelor de producţie. Ce sfârşit mizerabil al microcomunismului, pe care l-am discutat mai înainte!
„În interiorul obştii din regiunea pământurilor negre domneşte egalitatea mizeriei... Deasupra antagonismelor de clasă embrionare [se ridică] antagonismul de stare ascuţit dintre ţărănimea pauperizată şi nobilimea parazitară“.
Ca toţi marxiştii, ca şi Lenin, Troţki încă din 1905 se află la antipozi faţă de „împărţitorii de pământ“. Fragmentarea marilor posesiuni între ţărani, crezută a fi marea descoperire revoluţionară a ruşilor (în timp ce este o veche meteahnă a reformatorilor din toate timpurile şi este pusă în zilele noastre în prima linie în programele agrare ale tuturor mişcărilor mic-burgheze, creştine, mazziniene, social-democrate şi staliniste, precum şi fasciste), este considerată de noi toţi drept cea mai antimarxistă dintre păducherii; împinsă la extrem, ea devine odioasă chiar şi păduchilor, iar aceştia se retrag cu demnitate.
Chiar şi gândită în câmpul burghez, chestiunea agrară nu se rezolvă prin mica proprietate a muncitorului, ci prin formarea de întreprinderi extinse, prin aportul pe pământ de capital de exploatare şi transformarea ţăranilor proprietari în salariaţi.
Astfel enunţă Troţki aceste vechi teze marxiste:
„Exproprierea (nobilimii şi a marii posesiuni funciare burgheze) are importanţă tocmai în măsura în care, pe fondul funciar smuls din mâinile trântorilor, se va putea dezvolta o gospodărie de fermieri liberi de înaltă cultură, care va spori de multe ori venitul general de pe urma pământului. Un astfel de sistem de ferme de tip american (întreprindere medie mecanizată cu un capital de gestiune considerabil) este, la rândul său, conceptibil pe solul rusesc doar odată cu abolirea completă a absolutismului ţarist, cu fiscul său, cu tutela sa birocratică, cu militarismul său atotdevorator, cu obligaţiile sale debitoare faţă de bursa europeană. Formula desfăşurată a chestiunii agrare sună astfel: exproprierea nobilimii, abolirea ţarismului, democraţie.
Numai pe această cale se poate scoate agricultura din punctul mort. Aceasta va spori forţele sale de producţie şi, totodată, cererea sa de produse industriale. Industria va primi un impuls puternic pentru dezvoltarea ulterioară şi va absorbi o parte însemnată a populaţiei rurale excedentare. Toate acestea sunt încă departe de a oferi «soluţia» chestiunii agrare: în regimul capitalist ea nu poate fi rezolvată în general. Dar, în orice caz, lichidarea revoluţionară a autocraţiei şi a regimului feudal trebuie să preceadă această soluţie“.
Această soluţie deci, încă pur burgheză şi capitalistă.
Cu acest raport dintre producţia agrară şi cea industrială, consumul oraşelor şi al satelor, se chinuie în substanţă încă şi astăzi capii guvernului rus: gata mereu la faimoasele cotituri care par să arunce în aer de pe o zi pe alta teorii şi programe şi planuri de producţie; expuşi să treacă, exploziv, de la eroi la trădători, de la supraoameni la proşti.
Aceeaşi teză că soluţia nu este posibilă în forma capitalistă se exprimă spunând că nu este posibilă în forma mercantil-monetară. Principiul marxist fundamental este că, atâta timp cât munca se schimbă pe salariu şi produsul pe bani, dezechilibrul dintre oraş şi sat nu numai că nu se rezolvă, dar se exasperează tot mai mult.
Nu este încă program agrar socialist acela de a aboli renta funciară şi a o trece statului care să gestioneze pământul cu mari întreprinderi şi muncă salariată, lăsând tot statului şi profitul de întreprindere.
Nu este cu atât mai puţin acela de a aboli renta patronală şi a încredinţa pământul gestiunii întreprinderilor de arendă capitaliste şi private, care să-şi verse arendele către stat. (Formula lui Ricardo).
Dar nu este nici măcar un program agrar de capitalism dezvoltat acela care aboleşte renta marilor proprietari funciari prin predarea către ţărani a unor mici loturi, în aşa fel încât agricultorul parcelar să tragă din produs ceea ce era înainte rentă, profit şi salariu: bilanţ care, după cum ştim din studiul asupra chestiunii agrare, devine adesea pasiv: parcelarul nu însumează rentă şi profit la munca pe care o prestează, ci trebuie să dea un timp de muncă nemăsurat, peste cel pe care l-ar da proletarul agricol, pentru salariul normal.
Cunoaştem din tratarea chestiunii agrare la Marx care este „modelul“ producţiei agrare burgheze, aşa cum, pe de altă parte, îl cunoşteam pe cel feudal. În aceasta, clasa dominantă este una singură: aristocraţia funciară, ale cărei familii controlează ereditar un anumit teritoriu, sau feudă, având un drept seniorial asupra persoanelor tuturor locuitorilor, care sunt ţărani şerbi. Aceştia lucrează un lot de pământ, din al cărui produs trăiesc, dar datorează seniorului cote din produse, timpi din munca lor. Exploatarea tehnică a pământului se face pe câmpuri mici, de fiecare fiind legată o familie de şerbi. Burghezia, acolo unde apare, formată din meşteşugari care nu sunt nici agricultori, nici nobili, este o clasă asuprită şi ţinută în afara puterii politice.
În modelul burghez tipic al producţiei agrare, există două clase dominante: proprietarii funciari, capitaliştii agricoli sau arendaşii, care varsă stăpânului juridic al fondului canonul de arendă (renta); şi muncitorii zilieri salariaţi, care nu au pământ aşa cum nu au capital, formează clasa asuprită. Produsul este împărţit între aceste trei clase, doar a treia munceşte şi produce supramuncă, împărţită de celelalte două.
În ţările capitaliste moderne, nu se întâlneşte niciodată această formă — ajunsă tehnic la marea întreprindere unitară — în stare pură. Admiţând că clasa şerbilor a fost definitiv lichidată, şi la fel clasa nobiliară ca privilegiu social, întregul pământ fiind acum comercializabil, iar fiecare muncitor liber să muncească schimbându-şi locul când doreşte (sub riscurile angajării salariale), persistă alături de cele trei clase-tip (funciari, arendaşi, salariaţi) diverse tipuri spurii.
Micul colon şi dijmaşul au caracterul de deţinători de capital limitat şi de prestatori de muncă personală, dar nu au pământ, care le este concesionat de proprietarul funciar în schimbul rentei în canon de bani sau de produse (pe bună dreptate a spus Vanoni că colonia parţiară este o formă înapoiată, reziduu al celor feudale; dar odată cu liberul acces al agricultorului la contract devine formă burgheză).
Micul ţăran proprietar, în sfârşit, este în acelaşi timp proprietar funciar, capitalist şi muncitor: aşa cum spuneam, el cumulează — în cea mai stupidă mizerie şi risipă de forţă şi valoare — rentă, profit de capital şi muncă moleculară; dar mai ales prea multă muncă pentru un consum prea scăzut.
Societatea rusă de la ţară în faza prerevoluţionară era un amestec de forme burgheze, feudale şi antifeudale, adică patriarhale şi de prim comunism.
Fireşte, tipurile erau diferit de importante în diversele regiuni şi, după ce am amintit încă o dată cu răbdare formele-tip, modelele de bază, vom reda tot după Troţki împărţirea ţării în trei zone principale.
Această împărţire priveşte cele 50 de gubernii în care se diviza Rusia europeană. Sunt, până la Urali şi incluzând micile dar populatele Ucraina şi Rusia Albă, circa 5 milioane de kilometri pătraţi (care astăzi au 150 de milioane de locuitori, la începutul secolului circa 90).
Prima zonă este de „industrie veche“, a doua de „industrie tânără“, a treia de agricultură primitivă.
Prima zonă era cea Petersburg-Moscova, prima care a fost sediul unei industrii de stat şi al fabricilor mai ales textile. Agricultura evoluase deja aici, cu cultivarea inului, culturi horticole şi relativ intensive pentru producţia comercială (destinată consumului aglomerărilor urbane); în timp ce producţia de grâu era scăzută, fiind importat din sud.
În această zonă la 1900 se poate considera că nu mai există şerbi, nobilii au figura unor proprietari funciari de tip burghez, există mici coloni şi mijlocii, mici proprietari şi mijlocii, încă într-o anumită cantitate satele agrare foste şerbe ale statului, mai puţin sărace, cu un artizanat destul de bun. Rusia rusă.
A doua zonă la sud-est învecinată cu Marea Neagră şi cu Volga Inferioară a devenit mai recent, datorită marilor bogăţii miniere, sediul industriei grele. Ar fi America rusă. Aici au afluat într-adevăr mase de ţărani migraţi din a treia zonă mizerabilă, despre care vom vorbi în continuare, şi s-au transformat în proletari. Mâna de lucru şi capitalul disponibil au făcut să apară în agricultură mari întreprinderi pentru producţia mai ales a grâului, care se numeau „fabrici de grâu“. Acesta era exportat fie în Rusia de nord-vest, fie în străinătate prin porturile Mării Negre, export astăzi încetat cu totul; cu grâul dur servea în Italia meridională la fabricarea macaroanelor, care de o jumătate de secol au cucerit planeta.
Această zonă aproape că nu cunoscuse iobăgia. La ţară se făceau simţite puternic diferenţierile sociale. În faţa arendaşilor bogaţi se ridicau proletarii agricoli, proveniţi în multe cazuri din a treia zonă.
În ea deci nu există şerbi şi semişerbi, la timpul menţionat înainte de 1905, există capitalişti agricoli şi salariaţi agricoli, proprietari funciari de tip burghez, şi de asemenea într-o anumită măsură mică proprietate, mică arendă, colonie.
A treia zonă, care este cea mai vastă şi stă în centru, este cea imensă a „pământurilor negre“, numită India rusă. Ea este şi cea mai înapoiată. Era relativ populată înainte de reforma din 1861, care, făcând liberi ţăranii şerbi, a micşorat pământurile pe care le cultivau cu 24 la sută, în loturile cele mai bune, care au trecut la proprietari şi feudali. Aici s-a instalat după reformă pauperismul teribil, fuga populaţiei. „În zona pământurilor negre nu există nici mare industrie, nici agricultură capitalistă“. Aici se verifică tipul parazitar de folosire a marii proprietăţi, situaţia: mare posesiune juridică, mică întreprindere tehnică; întrucât, aşa cum s-a mai spus, marii latifundiari au adoptat un sistem de gestiune cu totul parazitar, au pus să le fie lucrate pământurile cu uneltele şi animalele de povară ale satului, sau le-au arendat ţăranilor care nu au putut ieşi din condiţiile unei vieţi chinuite de arendaşi minimi.
Coerenţa scriitorului cu teoria marxistă agrară este absolută.
„Arendaşul capitalist este neputincios aici să concureze cu arendaşul pauper, iar plugul cu aburi suferă înfrângere în lupta cu elasticitatea fiziologică a mujicului, care, plătind sub formă de arendă nu doar tot profitul de pe urma «capitalului» său (prost tradus în prima ediţie italiană „toate rentele“), ci şi cea mai mare parte a salariului său, se hrăneşte cu pâine din făină amestecată cu rumeguş sau cu scoarţă măcinată“.
În această zonă sunt încă prezenţi şerbi, sau cel puţin semişerbi, a căror emigraţie disperată este încă o evadare, odinioară lovită cu cnutul. Există boieri, figuri spurii între feudali şi latifundiari burghezi. Nu există capitalişti agrari şi proletari agrari, în general. Există după reformă mici coloni şi în număr mai mic mici proprietari liberi.
Aceasta este zona unde, redusă la o economie infimă, supravieţuieşte obştea sătească, legată însă de înapoierea consumului imediat la faţa locului a acelei părţi din produs salvată de impozite şi arende la canoane, tot mai exorbitante, de pământ (suplimentar faţă de puţinul comunal) smuls nobililor. Dar acest reziduu de comunism, în timp ce prin distribuirile la doisprezece ani şi-a pierdut caracterul muncii în comun odată cu împărţirea produsului înlocuită de atribuirea familială a parcelelor autonome, trăieşte întrucât nu a cunoscut formele dezvoltate şi bogate în desfăşurări în orice sens ale vieţii sociale, care se datorează schimbului produselor, ca pentru prima zonă care mănâncă grâul produs în a doua.
Aşa cum circulaţia mercantilă şi schimbul monetar marchează faptul că microcomunismul iniţial este depăşit, tot aşa folosirea lor în repartiţia bunurilor de consum marchează faptul că pasul spre (să ni se treacă cu vederea termenul) pancomunism este încă departe de a fi făcut.
Omenirea, în esenţă, exploatează pământul în aceleaşi moduri de mai multe mii de ani, de când adică a trecut dincolo de simpla culegere a fructelor spontane ale vegetaţiei, comună animalelor inferioare.
Ea nu va putea introduce în cultură enormele — revoluţionare — noi forţe de producţie care au împins la înălţimi imense producţia de bunuri, fie utile pentru o mie de forme de consum direct, fie folosite ca unelte care prelungesc enorm scurta mână anatomică a animalului superior —, nu va putea aplica substanţial pe pământul care o hrăneşte diviziunea tehnică a muncii, colaborarea în mari mase, concentrarea muncitorilor, marea folosire a mijloacelor şi a energiilor mecanice, decât atunci când va fi sfărâmat lanţurile salariatului şi va fi învins modul capitalist de producţie.
Socialismul atunci, în producţia de bunuri, va însemna dispariţia limitelor dintre întreprinderile bazate pe profit şi organizarea într-un mecanism unic a întregii producţii active a lumii cunoscute, o colaborare care, după ce a mers de la individ la masele din fabrică, merge de la aceste mase la societatea întreagă.
În producţia agrară socialismul va fi consumarea de produse primite in toto de la societate şi nu din propria activitate locală, va fi ştergerea graniţelor dintre toate parcelele, aflate în folosinţa grupurilor libere, în folosinţa indivizilor liberi, în folosinţa posesorilor monopolişti şi paraziţi, sau chiar a întreprinderilor cu muncă divizată şi salariată.
Nu a fost reformă cea rusă din 1861 care a şters şerbia personală, întrucât, acolo unde nu apăruse o economie manufacturieră capitalistă, aceasta a condus la o mai mare mizerie materială şi la o mai mică folosire a pământului pentru ţăranul liber sau chiar pentru comunitatea de sat dezlegată de tributul în produse sau de „clacă“, şi la o decădere economică şi socială generală.
Şi nu a fost aşteptată şi nu a fost lăudată ca revoluţie (decât de curentele şi partidele nemarxiste din Rusia, rătăcind între liberalismul maimuţărit după occident, şarlatan şi idilic, şi un violentism terorist instinctiv) fărâmiţarea posesiunilor domnilor nobili şi burghezi, ale mănăstirilor şi ale statului şi ale Coroanei — sub forma sau mai bine zis numele de împărţire, municipalizare sau naţionalizare, aşa cum vom vedea în analizele riguroase ale lui Lenin — între milioanele de ţărani săraci.
Şerbii glebei nu au învăţat deloc lumea ce este o revoluţie socială şi cu atât mai puţin una politică. În Franţa în 1789 au luptat nu cu laşitate, şi chiar cu disperare, ca în insurecţiile din trecut, dar marea revoluţie a făcut-o o altă clasă: burghezia orăşenească naţională şi capitalistă.
În Rusia în 1917 — ca şi în 1905 — ţăranii săraci au ştiut şi ei să se răscoale, dar revoluţia a fost condusă înainte de proletariatul urban. Urban, ca şi burghezia, dar nu ca aceasta naţional. Tânărul şi marele proletariat rus a putut avea ca aliaţi subordonaţi şi contingenţi pe ţăranii ruşi, dar putea trage forţa de a merge spre socialism numai dintr-o revoluţie internaţională.
Într-o ţară unde o burghezie naţională a lipsit de la sarcinile sale istorice, ţarismul a făcut în mod parodic o reformă funciară burgheză. Proletariatul a făcut, din păcate, nu o revoluţie socialistă în conţinutul său, ci o revoluţie funciară burgheză.
Acesta este durul adevăr, care nu încetează să fie un adevăr revoluţionar.