Suntem în momentul în care personajele tradiţionale trebuie să se înmulţească. Până la începutul secolului al XIX-lea, acestea au fost cele despre care am vorbit atât de mult, într-un model ternar: nobilime funciară, ţărani şerbi, stat despotic. Model diferit de cel al precapitalismului occidental, care cu multe secole înainte coborâse steagul, şi care se poate spune că este binar: aristocraţie şi ţărănime şerbă, cu statul politic şi o administraţie centrală absente. Când acesta se formează net (deja în anul o mie ca Comună, jumătate de mileniu mai târziu ca Naţiune) faptul se datorează intrării în scenă a unui alt personaj social, clasa burgheză, asuprită totuşi, şi extrem de revoluţionară.
În Rusia (la fiecare reluare ni se vor ierta repetiţiile deliberate) când burghezia era încă inexistentă, era bine prezent statul central, ca administraţie financiară, militară, poliţienească, şi ca aparat economic social activ în producţia funciară. Acesta este punctul pus în focus, pe care am încercat să-l reducem la factori materialişti, stabilind teza: în Rusia avem factori originali, este cert, dar acest lucru nu încurcă materialismul istoric care a clarificat atâtea dintre aceste raporturi în propriile sale linii luminoase. De exemplu, forma statului comunal politico-meşteşugăresc nu a fost cunoscută de Marea Britanie, şi a fost şi aproape necunoscută Franţei, în timp ce a prins rădăcini puternic în Italia, Flandra, Germania occidentală; în mod egal s-a desfăşurat un drum spre forma generală de astăzi a producţiei capitaliste. Şi — ferm pentru noi — cum duce la socialism.
Noul personaj care vine pe scena rusă nu îl putem defini ca clasă burgheză, de o vitalitate comparabilă cu cea a occidentului, şi este mai exact să-l definim ca Capitalism. Ineluctabil vine cu el pe scenă opusul său: Proletariatul salariat.
De mai bine de un secol este deschisă o chestiune arzătoare. Acolo unde clasa burgheză nu ajunge să fie acel protagonist al istoriei care a fost în Europa şi în toate ţările ocupate apoi de rasa albă, să conducă memorabilele lupte sociale victorioase care merg de la libertăţile comunale la marile revoluţii naţionale şi la marile războaie de sistematizare a Europei, care nu mai puţin decât cel american au fost adevărate războaie civile, creând până în 1870 scena mondială a ordinii capitaliste triumfătoare, acolo unde acest act al dramei nu este reprezentat, ce se va alege de sarcina istorică a clasei muncitoare (în aceasta incluşi salariaţii din agricultură)?
Va ajunge aceasta la o misiune de prim-plan fără istoricul său însoţitor burghez, pe care de la naştere îl va urî şi iubi, căruia în teribile alternative îi va repeta disperatul apel: nec tecum nec sine te vivere possum? Nu pot, o burghezie, să avansez pe altă cale decât pe cea a brazdei în flăcări deschisă de tine în războaiele civile care au sfâşiat pântecele sfintei Europe şi în invaziile cuceritoare ale planetei, să respir fără cultura ta şi tehnica ta; dar nu pot să trăiesc şi să cresc la viaţă adevărată fără să demasc natura ta sclavagistă, să mă zbat împotriva exploatării tale, şi în cele din urmă să răstorn instituţiile tale şi ordinea ta, la a cărei venire am dedicat viaţa a milioane de combatanţi; şi asta după ce am ars în agonul teoretic unul câte unul miturile şi idolii tăi, din care am băut cu sete nesecată sugestiile antice.
Încă scrieri foarte moderne îndrăznesc să conteste lui Marx faptul de a fi văzut greşit ca singur constructor al noii istorii proletariatul, şi ca purtător universal al torţei revoluţiilor moderne; şi pretind că un asemenea potenţial îl are, mai ales în zona orientală, clasa micilor ţărani. Alăturând acestei teze istorice pe cea economică cum că linia doctrinei agrare a lui Marx ar fi fost dezminţită de lipsa concentrării posesiei pământului, în timp ce la Marx (dacă cititorii îşi amintesc reexpunerea noastră ortodoxă) această sarcină, în faţa căreia ordinea burgheză este neputincioasă, este rezervată socialismului industrial, revoluţiei care va topi într-un creuzet unic tot sistemul de întreprindere dezvoltat (chiar şi al pământului), care totuşi în nicio ţară nu domină totalitar economia.
Chiar ajungând la teza că marele proletariat din Rusia a eşuat (întrucât în această măsură a eşuat proletariatul internaţional) în rezultatul de a ridica producţia şi distribuţia socialistă în locul producţiei şi distribuţiei de mărfuri istoric deja instaurate de capital, teza noastră va rămâne că revoluţia din Octombrie a fost o revoluţie Proletară şi nu ţărănească sau, cu detestata expresie, populară. Mult mai presus de o revoluţie victorioasă definitivă a poporului, stă revoluţia istoric învinsă a clasei muncitoare: şi aceasta a fost pentru noi Octombrie. Revoluţie condusă de clasa muncitoare şi deci proletară, şi deci socialistă. Nu numim revoluţie socialistă doar pe cea care fondează modul de producţie socialist, ci pe cea în care proletariatul, după ce a doborât toţi aliaţii extraclasici din fazele precedente, conduce singur şi împotriva tuturor războiul civil: cu acelaşi titlu au fost socialiste revoluţiile: din iunie 1848 în Franţa, când proletariatul a încercat să smulgă puterea burghezilor şi mic-burghezilor, şi a căzut în asaltul disperat — din martie 1871, când acelaşi proletariat a luat puterea republicanilor demo-populari, pentru a o ţine atât de scurt timp încât nu a putut să realizeze transformarea economică, sucombând confederaţiei contrarevoluţionare a tuturor statelor şi armatelor — din octombrie 1917, întrucât toată gama partidelor semiclasiste a fost lichidată într-un ciclu aproape apocaliptic, chiar dacă ezitarea pe această cale a mişcării internaţionale a ajutat capitalismul internaţional să se salveze, şi astfel a condamnat puterea stabilită în Rusia la tristul destin de a construi acolo modul de producţie capitalist, nu socialist.
Şi în acest sens — ca şi în celălalt la fel de fundamental al curmării primului război imperialist şi a tuturor alianţelor imperialiste — suntem cu Lenin.
„Chiar şi în acest caz — cel mai rău dintre toate (adică imperialismul să zdrobească puterea sovietică rusă, a premis Lenin, şi era atunci cel mai rău cu siguranţă pentru că proletariatul european încă lupta) — tactica bolşevică (de a lichida războiul) s-ar dovedi a fi fost foarte folositoare socialismului şi a fi sprijinit dezvoltarea invincibilei revoluţii mondiale“.
Din nefericire (dar logic pentru materialismul istoric) lipsiţi de posibilitatea de a proceda spre economia comunistă, lupta pentru Octombrie şi Octombrie rămân pentru noi cea mai mare victorie şi faza cea mai grandioasă a Revoluţiei Comuniste Mondiale.
După o reamintire a tezelor deja aliniate, am anticipat concluziile finale, iar acum revenim la ordine. De altfel, nu este prima dată când facem precizări asupra unei erori apărute pe undeva: dat fiind că în Rusia clasa şi partidul proletar trebuiau să se preocupe de interferenţa completă a două revoluţii sociale, şi dat fiind că dintre acestea doar una, cea capitalistă, a avut o desfăşurare completă, trebuie să se spună că victoria din 1917 nu a fost o victorie comunistă? Se dădea astfel sprijin anumitor teze, anume că Lenin, minte pozitivă mai presus de oricare alta, ar fi lucrat (cu intenţii de comunist) la o victorie burghezo-democratică, şi că ar fi ţintit spre aceasta timp de mulţi ani. Teza noastră este puţin complexă: marxismul european a văzut bine perspectiva rusă — marxismul rus a văzut-o la fel de bine, de-a lungul întregii lupte a bolşevicilor, a luat poziţii politice corecte, pe baza unei teorii corecte: ceea ce se întâmplă astăzi a dus la devierea totală a conducerii a ceea ce a fost partidul bolşevic şi aceasta ca urmare a forţelor în joc în raporturile internaţionale de clasă, nu pentru că linia de dinainte de 1917 nu ar fi fost cea cu adevărat revoluţionară. Viziunea lui Lenin până la moartea sa asupra doctrinei Revoluţiei ruse în raporturile cu cea internaţională este aceeaşi cu a marxismului general şi este acceptată de noi pe deplin, urmată în această tratare şi în cea ulterioară asupra dezvoltărilor din Rusia din 1917 până astăzi.
O altă chestiune este cea a politicii revoluţionare în Europa şi în lume după revoluţia rusă din 1917, ceea ce se numeşte în mod curent chestiune de tactică, şi mai ales cu referire la ţările cu ordine capitalistă stabilită; subiect asupra căruia divergenţa „stângii italiene“ a început să se stabilească încă din 1919, Lenin fiind în viaţă. Trebuie totuşi integrate bine aici chestiunile de principiu şi succesiunea evaluărilor asupra conjuncturii...
Şi să venim serios la subiect.
În toate textele clasice despre vicisitudinile ruseşti, fie datorate marxiştilor din „epoca de aur“ rusă, fie succesorilor şefi ai statului sovietic, există ample referiri la indicii care demonstrează avansarea, şi în anumite faze iruperea formelor capitaliste în Rusia. Iluzia extrem de stranie a susţinătorilor excepţionalităţii şi originalităţii istoriei ruse, că producţia industrială modernă de masă ar fi rămas pe dinafară, a fost dezminţită atât de mult, încât la „spargerea“ barierei istoria i-a forţat să lucreze şi pe ţarişti şi pe „comunişti“.
Sunt deci de uz curent seriile de cifre progresive care indică (ţinând cont în mod just de variantele cifrelor de populaţie, şi având grijă că adesea în timpuri diferite se consideră teritorii diferite în enormul complex al statului politic eurasiatic rus) creşterea bugetului de stat, a cotei din acesta care priveşte cheltuielile militare, a producţiei industriale şi a populaţiilor angajate în industrie, a lungimii căilor ferate. Şi de asemenea a datoriei de stat interne şi externe, a balanţei comerciale şi aşa mai departe.
Aceşti indici în serierea lor indică faptul că dezvoltarea este uriaşă şi continuă, dar pentru a-i înţelege trebuie ţinut cont că ei nu pot exprima în mod direct distanţa „istorică“ mai mare sau mai mică faţă de o formă burgheză completă. De exemplu, Rusia ţaristă a construit o lungime impunătoare de căi ferate, şi totuşi Franţa şi Anglia ieşiseră deja complet din revoluţia burgheză când nu aveau încă primul kilometru de şine.
Formele tehnice ale producţiei se răspândesc înaintea formelor politice şi juridice, iar Rusia, ţară în întârziere cu ieşirea din evul mediu, nu putea, chiar păstrând raporturi juridice şi politice neschimbate, să nu resimtă evoluţia suferită de producţia manufacturieră şi de schimburile din Europa apropiată. Încă înainte de a se lega de ţările vecine prin schimb, o ţară cu organizare socială diferită, dar care este o mare putere, se încrucişează cu ele în scopul aceloraşi conflicte politice şi militare. De-a lungul unei imense frontiere, armata ar fi fost pusă în condiţii de inferioritate nu doar prin toată tehnica armamentului, ci mai ales prin mijloacele de dislocare şi reţelele de transport din spatele propriu; şi este cunoscut faptul că războaiele cu vecinii au fost cele care i-au constrâns pe ţari să reînnoiască echipamentul militar şi să integreze forţa numerică a armatelor lor cu o reţea adecvată de căi ferate paralele şi transversale pe fronturile clasice de război la nord-vest, vest şi sud-vest. Dacă strategia clasică a pământului pârjolit care ar fi fost, conform istoriei banale, cauza declinului lui Napoleon, a fost atunci utilă, în realitate ea era contraproductivă într-o ţară care avea, da, un teritoriu nemărginit, dar din acesta partea cea mai bogată şi productivă tocmai în fâşia de contact cu inamicul.
Ţarii au fost deci cei care au făcut să apară, într-o primă fază în jurul Moscovei, primele industrii militare, şi înaintea celor metalurgice pe cele textile care asigurau uniformele pentru trupe. Astfel încât prima industrie nu a apărut ca în occident dintr-un artizanat eficient care încet-încet concentra lucrătorii în grupuri organizate de un gestionar privat capitalist, în general şi el un artizan îmbogăţit sau negustor şi bancher, ci prin investiţia de bani a statului, pe care acesta îi putea acumula nu doar prin căile fiscale obişnuite, ci mai ales din marja producţiei agrare, din adevărata şi propria rentă care îi provenea din titularitatea sa asupra a circa jumătate din pământurile date spre lucrare şerbilor şi comunităţilor locale tributare.
În calea clasică a acumulării capitaliste pe care Marx a tras-o din modelul englez, primele concentrări de capital se fac de către arendaşul rural care cultivă pământurile nobilimii şi apoi ale marii posesiuni burgheze cu mână de lucru a salariaţilor, a agricultorilor fără pământ; şi în general după aceea, acest capital se investeşte în manufacturile urbane.
În Rusia o asemenea cale nu este absentă, dar este în mare întârziere, dat fiind că abia după reforma din 1861 începe timid să se nască o burghezie a satelor, apar ţăranii bogaţi, chiaburii, care au mult pământ dar numai în puţine provincii mai fertile sunt în fruntea unor adevărate întreprinderi care angajează zilieri. Metodele lor de exploatare a ţăranilor săraci şi foarte săraci sunt odioase dar primitive şi în general se bazează pe cultura parcelară, în mici arende şi mici dijme cu pacte leonine.
Este deci statul cel care ajunge să conducă acumularea, aşa cum ar fi putut face în Marea Britanie un mare landlord (cazurile nu au lipsit) care ar fi făcut bani cu privilegiile sale funciare investind banii în industrii.
Primele cifre care interesează privesc deci statul. În paragraful special din această a doua parte am făcut referire la cifrele bugetelor şi ale datoriilor publice.
Progresia, de fapt, a tuturor acestor indici, aşa cum s-a mai relevat, între 1880 şi 1910 este impresionantă, şi face ca statul politic necapitalist rus să se alinieze printre puterile burgheze în ceea ce priveşte volumul finanţelor de stat, al comerţului exterior, cu cifre care, chiar dacă sunt raportate la populaţia enormă, totuşi nu sunt mai prejos.
La aceasta s-a ajuns prin dezvoltarea producţiei industriale favorizată de sus prin toate mijloacele până în ajunul primului război imperialist. Rusia este una dintre ţările cele mai puţin mecanizate, dar statul său este unul dintre cele mai bogate, la fel de altfel ca subsolul său care poate exporta în lume fier şi cărbune; la fel cum agricultura sa exportă grâu. Rezerva de aur a statului depăşeşte înainte de război două miliarde de ruble, adică peste o mie de miliarde de lire de astăzi, cel puţin.
Nicolaie I favoriza deja apariţia industriilor prin eliberarea şerbilor fabricanţilor nenobili: în 1837 se construieşte prima cale ferată, şi între ’43 şi ’51 Petersburg-Moscova. Prima italiană este făcută de Bourboni în ’39.
Din 1881 până în 1891 căile ferate merg de la 21 de mii la 31 de mii de verste (versta este un kilometru şi 66 de metri). Marea industrie numără deja un milion de muncitori. După cum spune „Istoria“ oficială a actualului partid bolşevic, industria în general, care avea 700 de mii de lucrători în 1865, a atins, în 1890, dublul. Comerţul exterior de la 276 de milioane de ruble din 1855 atinsese mia. Cu 113 milioane de locuitori, bugetul de stat era în ’92 spre miliard. Din 1894 cu ţarul Nicolaie al II-lea (ultimul) şi ministrul Witte: [1] ascensiunea continuă, cu o fermă orientare de economie de stat. În 1899 este terminată transsiberiana, şi în 1905 reţeaua este de 56.000 de verste. A fost favorizată pătrunderea capitalurilor străine, mai ales franceze şi belgiene, care au exaltat randamentul industriei miniere mai ales în sud (Doneţ). În 1899 Rusia ocupa locul al patrulea mondial în producţia de metale feroase.
Nu avem nevoie să dăm cifrele progresive ale producţiei de fontă, fier şi oţel, şi apoi de cărbune şi petrol. Căile ferate sunt la sfârşitul lui 1910 61.600 de verste; la 1913, 63.000, în 1917 la începutul revoluţiei erau în pregătire alte 14 mii de verste, mergând la 77 de mii.
Reţeaua rusă în 1947 atinsese 114.000 de kilometri, pe care altă dată am avut ocazia să-i cităm pentru indicele care raportează kilometrii de cale ferată la o sută de kilometri pătraţi de teritoriu, un pătrat de zece pe zece.
Un astfel de indice, care (dintr-o idee preluată de la Engels) poate da o anumită idee despre dezvoltarea capitalistă modernă, este pentru Europa de 4 kilometri: dar rezultă de 8 dacă din Europa scoatem Rusia europeană. Este de 10 în Anglia, de 15 în Germania. În Statele Unite, prin imensitatea teritoriului, este de doar 5 kilometri, (dar dacă îl raportăm în schimb la populaţie, avem maximul de 27 de kilometri la fiecare 10.000 de locuitori, în timp ce în Germania ar fi, cu 200 de locuitori pe kilometru pătrat, şi 20.000 pe pătratul nostru de 100 km2, doar şapte şi jumătate la 10.000 de locuitori).
Pe tot teritoriul rus de douăzeci şi două de milioane de kilometri pătraţi, cei circa 120 de mii de kilometri actuali menţionaţi dau indicele de 550 de metri, puţin mai mult de jumătate de kilometru: China; spuneam atunci, are, deşi foarte densă, doar 150 de metri.
Dat fiind că circa 80 de mii de kilometri sunt în cei circa cinci milioane de km2 ai Rusiei europene, deduceam indicele de circa un kilometru şi jumătate, încă foarte scăzut faţă de cel mediu european de 8. Dacă totuşi ţinem cont de populaţii, indicele rus în kilometri pe 10.000 de locuitori va veni în jur de 5 kilometri (densitate 30 loc. pe km2); în timp ce cel european, cu densitate 80, şi 8000 de locuitori pe 100 de km2, care au 8 kilometri de cale ferată, este de 10 kilometri pe zece mii de locuitori.
Astăzi deci dezvoltarea în Rusia ar fi jumătate din cea medie a restului Europei, în timp ce după teritoriu ar fi a cincea parte, dacă se pleacă de la îndesirea reţelei de căi ferate.
Din această comparaţie este uşor să urcăm la cea cu Rusia la sfârşitul ţarismului, adică înainte de marea revoluţie. Contăm pe jumătate căile ferate în construcţie şi vom avea circa 70 de mii de kilometri în tot statul. În proporţie erau circa 50 de mii în partea europeană, cu indicele pe suprafaţă de un kilometru, şi indicele pe populaţie (asumată de 125 de milioane) de 4 kilometri.
Ce grad de dezvoltare modernă, după acest sumar dat, atinsese deci atunci Rusia ţaristă? El era egal cu 40 la sută din cel occidental, cu indicele pe populaţie, şi doar o optime în raport cu teritoriul.
Vrem să facem o asemenea comparaţie cu Italia la datele actuale.
Cu teritoriul de circa 300.000 kmp Italia are acum 48 de milioane de locuitori, cu densitatea 160. Căile ferate sunt 22 de mii de kilometri. Avem deci 7,3 kilometri de cale ferată la fiecare o sută de kilometri pătraţi. Indice puţin sub Europa non-rusă.
Pentru fiecare zece mii de locuitori avem kilometri 4,6. Acesta este notabil sub cel european de astăzi de 10.
Dacă deci vrem să dăm greutate indicelui de al doilea tip vom avea că acesta, într-o ţară de capitalism avansat (Statele Unite) atinge 27.
În Europa centro-occidentală este 10.
În actuala Rusie Europeană este 5.
În Italia este 4,6.
În Rusia Europeană la momentul revoluţiei era 4.
Sub acest sumar punct de vedere, dezvoltarea economică a Rusiei în sens capitalist echivala, la căderea ţarilor, aproape cu cea a Italiei actuale şi probabil cu cea a Italiei din aceeaşi epocă.
Mult mai nefavorabilă ar fi pentru Rusia comparaţia dacă s-ar lua primul indice, feroviar-teritorial.
În fapt o ţară mai întinsă are nevoie la paritate de dinamică a transporturilor de o lungime feroviară mai mare: la paritate de tone produse şi transportate de la producţie la consum, va avea nevoie să folosească mai multe tone-kilometri, adică să cheltuiască mai mult pe cărbune şi alte cheltuieli. (În fapt cărbunele costă în Rusia mai puţin decât în Italia, şi la fel petrolul, făcând egalul forţei electrice).
Dar şi Italia este o ţară lungă, dacă nu spaţioasă, şi ar intra în joc configuraţia de ansamblu.
Nu vom mai filozofa deci pe acest aspect al comparaţiei, limitându-ne la a spune că capitalismul pătrunsese în mod vădit în Rusia, în ciuda a ceea ce gândeau [cei care credeau] că ar putea rămâne străin, cel puţin atât, cât este printre noi să ne delicieze în această burgheză Italie drăgălaşă.
Repetăm că nu este cazul să ne adâncim în marea de cifre care caută temperatura, potenţialul industrial în cantitatea de mărfuri produse, în valoarea lor, şi în cotele acestor mărimi date în raport cu numărul de locuitori, an de an, pe perioade lungi. Comparaţiilor între astfel de date, chiar şi în texte îngrijite, le stau în cale şi relaţiile exacte dintre unităţile de măsură, din care provin uneori mari echivocuri, mai ales din cauza importanţei diferite a monedei nu doar de la un loc la altul, ci şi în decursul timpului.
Se obişnuieşte să se considere indici decisivi cantităţile producţiei de fontă-oţel, de cărbune, de petrol, numărul de fuse ale industriilor textile şi aşa mai departe.
În cazul rus nu avem o industrie care, pentru a fi chiar foarte tânără, a trebuit să o ajungă din urmă pe cea a altor ţări. Aşa a fost de exemplu cazul Japoniei. Industria rusă, mai ales cea extractivă, este veche, a procedat lent, a fost depăşită de celelalte din ţările avansate ale lumii, şi la un moment dat a luat avânt.
De exemplu, în 1725 Rusia producea mai multă fontă decât Anglia, deşi în aceasta din urmă industriile manufacturiere, mai ales cea textilă, erau în plină înflorire. Sub Ecaterina a II-a, în 1795, Rusia era înaintea întregii lumi la producţia de fontă, fier, cupru. Totuşi cantităţile din acele vremuri erau scăzute: 150.000 de tone de fontă în 1767, care creşteau încet, atât de mult încât după un secol, în 1865, conform anumitor date, se dublaseră doar. Dar apoi cursa se accelerează: în 1896 eram la circa un milion şi jumătate de tone; în 1905 la 2 milioane şi jumătate. (E bine să avertizăm cititorul care consultă „1905“ al lui Troţki în ediţia I.E.I. din Milano, că cifrele date în milioane de livre derivă dintr-o eroare în traducerea unităţii de măsură: livra engleză admisă în Rusia este de 0,454 kg, şi aceste date trebuie înmulţite cu circa 30). Dar deja în acest punct primatul se dusese de mult: în 1906 Rusia este la circa 3 milioane de tone, dar America este la 14, imperiul britanic la 9, Europa centrală la 15. Totuşi ascensiunea continuă: în 1913 Rusia dă 4 milioane şi jumătate.
Se estimează de exemplu astăzi că Rusia produce peste 300 de milioane de tone de cărbune faţă de dublul Statelor Unite, puţin mai puţin în Anglia, 150 de milioane circa în Germania de vest.
Acest lucru poate da o anumită idee despre intensitatea industrializării după revoluţie, dacă ne gândim la cifrele anterioare: circa 14 milioane în 1898, 19 milioane în 1905, 36 de milioane în 1913.
Observăm de exemplu că, pentru cifrele din 1905, faţă de 19 milioane în Rusia se extrăgeau în America nu mai puţin de 250 de milioane de tone: deci într-o jumătate de secol, în timp ce America şi-a dublat aproximativ potenţialul, Rusia, deşi fără a o atinge, şi l-a făcut pe al său de cincisprezece ori mai mare.
Nu ne interesează încă aici tema evoluţiei economice ruse după 1917, ci aceea a dezvoltării anterioare, a accelerării cu care modul capitalist de producţie a invadat imperiul ţarilor, făcând să sară în aer învelişul de putere sub care mujicii dormiseră o mie de ani, şi nici nu s-ar fi trezit vreodată singuri.
Care este deci ritmul progresului industrial în Rusia şi în afară? În datele adăugate de economistul Varga la Imperialismul lui Lenin, există o diagramă a evoluţiei industriale din 1860 până în 1913, foarte interesantă, cu excepţia obişnuitelor îndoieli asupra rigorii acestor comparaţii. Sunt indicate creşterile anuale procentuale ale puterii industriale: media mondială ar fi de 3,5% şi deci în cincizeci de ani capitalismul ar fi crescut în industrie ca de la 100 la 550: rezultatul ni se pare scăzut.
Oricum, în timp ce în acea perioadă naţiunile deja industrializate engleză, franceză, belgiană, avansează într-un ritm inferior celui mondial, mai rapide sunt, şi este logic, Germania şi Italia, şi apoi, la egalitate, America şi Rusia, care avansează cu o rată de 5% anual, depăşite doar de Finlanda, Canada şi Suedia, ţări şi ele în materie „urmăritoare“. Cu 5% „compus“ se merge de la 100 la 1150.
În perioada următoare 1913—1928 creşterea anuală mondială este de doar 2,5% (şi este logic, dacă influenţează faza primului război mondial, pentru mai bine de patru ani din cincisprezece). În această perioadă Statele Unite coboară la 3%, în timp ce Anglia se opreşte (?): goneşte, cu 8% anual, un puternic nou venit: Japonia.
Şi Rusia? Lucrul interesant al acestei diagrame îndrăzneţe, care credem că nu pretinde să dea o idee despre ritmul acumulării (ar fi destul de contraproductiv în scopurile teoriei lui Marx, al cărei adept se pretinde Varga: şi vezi în raportul nostru de la Asti comparaţia dintre vitezele de dezvoltare economică deduse din teoria noastră, şi din cea americană a şcolii bunăstării) este că, în noile date ale lui Varga, după revoluţie toate tabelele statistice ignoră Rusia. Micul şi croncănitorul economist aulic sovietic nu e prost: ocupat să demonstreze, cu datele din perioada ulterioară lui Lenin, că persistă indicii dezvoltării imperialiste a capitalismului, îi omite pe cei ruşi, pentru că aceştia ar da la rândul lor această precisă şi incontrovertibilă demonstraţie.
Şi dacă ţinem cont de avansul producţiei de cărbune (ca şi a minereurilor feroase, a petrolului şi aşa mai departe) putem deduce că în 50 de ani producţia a devenit de 15 ori mai mare. Aceasta înseamnă a urca de la 100 la 1500, cu o creştere de 1400, care cu un calcul băbesc reprezintă 28% anual, iar matematic 5,5% pe an: indice congruent cu acelea — după Varga — ale capitalismului cu acceleratorul apăsat.
Industrializarea Rusiei nu este deci primul exemplu al construcţiei socialismului — care va fi opusul unei curse spre catastrofă — ci un alt exemplu clasic al avansului capitalist.
Dacă după primul război mondial indicele progresiv în lumea capitalistă a scăzut de la 3 1/5 la 2 1/5, aceasta înseamnă că războiul a acţionat ca supapă de siguranţă împotriva hipertensiunii acumulatoare.
În timp ce Anglia între perioada „paşnică“ şi „prima perioadă postbelică“ (presupunând că acesta se termină cu criza din 1929, şi urmează o altă fază, a doua perioadă antebelică) ar fi coborât de la 2 1/5 la 0 (trebuie făcută o oarecare rezervă) — America a scăzut de la 5 la 3, dar Rusia în schimb a urcat de la acelaşi 5 la 5 1/5! Şi trebuie notat că în semicentenarul considerat pentru a găsi un asemenea indice sunt cuprinse două războaie mondiale şi revoluţia: adevăratul indice este încă şi mai mare, dacă scoatem anii de stagnare şi repliere. Cum ar merge acelaşi calcul pentru Statele Unite, între 1905 şi astăzi? Cărbunele, abia dublat sau puţin mai mult, dă o rată de creştere inferioară lui 2%, fonta, mersă de la 14 milioane de tone la vreo 60, nu ajunge la 3%. Într-adevăr Anglia dă indici destul de scăzuţi. Japonia a făcut să urmeze unui avans răsunător o retragere gravă.
Cititorul a înţeles fără îndoială cum acest indice de creştere medie de la un an la următorul nu depinde de populaţie. Masa producţiei ruse în diversele sectoare nu o atinge încă pe cea americană în ciuda populaţiei mai mari (totuşi cu un raport mai mic decât cu 50 de ani în urmă). În realitate nu toată Rusia este astăzi industrializată.
Dar concluzia rămâne că în lumea de astăzi Rusia este pe primul loc la viteza de avansare a modului capitalist de producţie; indice maxim pentru diagnosticul de imperialism în sensul lui Lenin. Acest fenomen este, în acelaşi timp, fenomen revoluţionar, aşa cum a stabilit Lenin însuşi. Dar în acesta, şi nu în construcţia socialismului (a cărui procedare va avea cu totul alte diagrame şi indici) stă rezultatul răsfrânt al Marelui Octombrie.
Acest alt indice este poate încă şi mai greu de urmărit, din cauza complicaţiei trierii întreprinderilor în mari, mijlocii, mici, care sfârşesc prin a se dispersa în forme semicapitaliste-semiartizanale. Pe de altă parte, prin legea concentrărilor, eşaloanele cele mai înalte după numărul de angajaţi sunt apoi mai scăzute ca total de angajaţi şi deci ca total de produse şi valoarea lor.
Conform anumitor texte, Rusia din 1725 ar fi avut doar 233 de fabrici, conform altora între 100 şi 200. În 1767, cu populaţia de abia 25 de milioane, ar fi fost între 650 şi 700. În 1795, 2000: o treime dintre ele aparţineau nobililor. O altă parte notabilă statului însuşi: ultima care se industrializează este puţin relevanta burghezie. În prima jumătate a secolului al XIX-lea capitalul străin este cel chemat să fondeze industrii: germanul Knopp a importat maşinile pentru nu mai puţin de 122 de filaturi în 10 ani. Conform altor date, din 1865 până în 1900 fabricile s-ar fi împătrit, la 1906 mai mult decât înşesit (şi din aceste cifre rata de creştere în cei 40 de ani rezultă de circa 4,5%).
O statistică dată de Troţki indică, la 1905, 35 de mii de întreprinderi, dar cele cu peste 50 de lucrători sunt doar 6300.
Alte cifre ar face poate lucrurile neclare. Dar cele care interesează cu adevărat sunt tocmai caracteristicile singulare ale creşterii industrialismului în Rusia.
Puterea centrală este artizanul mişcării de industrializare. Petru cel Mare (nu deci pe nedrept actualul regim rus se orientează spre exaltarea vechilor glorii naţionale, care par să constituie direcţii tradiţionale ale economiei!) în 1720, printre alte reforme sociale care reordonează de sus straturile societăţii rurale şi urbane, extinde la industriaşi privilegiul nobil de a ţine şerbi. În mod analog erau şerbi lucrătorii din fabricile de stat, din monopoluri (sare, potasă, răşini, tutun) şi din atelierele şi arsenalele militare. Început deci al muncii manufacturiere forţate, al deportării lucrătorilor de la glie la manufactură. Feudalism de stat, industrialism de stat. Aici poate rădăcinile socialismului fals?
Nobilii posedau, prin darul ţarilor, nu mii de deseatine, ci mii de şerbi, cărora legea le interzicea să posede pământ. Un favorit al Elisabetei a II-a (1746—62) a ajuns să aibă 120 de mii! Apoi marea Ecaterină, în 1764, a închis 242 de mănăstiri din 413, a pus să fie zidit de viu un arhiepiscop care protesta, şi a trecut milionul de şerbi ai acelor mănăstiri la stat. Nu degeaba avea o slăbiciune pentru Voltaire... şi a mers mult dincolo de legile ulterioare ale liberalilor occidentali împotriva congregaţiilor religioase şi a mâinii moarte.
Totuşi, mereu în acelaşi scop al dezvoltării unei puteri manufacturiere, s-a inversat apoi politica economică a muncii forţate. Se apropia exigenţa emancipării rurale, nici pe departe ieşită dintr-o presiune a maselor ţărăneşti, ale căror condiţii materiale le-a ruinat, după cum ştim. Nicolaie I a creat în 1832 o clasă de burghezi onorabili. În 1840 a autorizat prin lege pe fabricanţii nenobili care aveau muncitori şerbi, să-i elibereze. Se impunea superioritatea tehnică a folosirii mâinii de lucru libere.
Cu tot acest lanţ de măsuri de autoritate, industria rusă se naşte ca mare industrie: concentrarea sa, aşa cum demonstrează de multe ori Lenin şi Troţki, nu numai că este egală, dar mult superioară, în a doua jumătate şi la sfârşitul secolului al XIX-lea, aceleia din ţări europene avansate ca Belgia şi Germania.
Ea nu apare ca în occident înghiţind un vast artizanat, ci dimpotrivă creează şi încurajează indirect în oraşe industria minimă şi artizanală.
Totuşi la scurtă distanţă de marea revoluţie acest aparat productiv, într-o ţară care merge spre 150 de milioane de locuitori, este încă mult în urmă faţă de ţările capitalismului clasic „liberal“.
Troţki ne dă o dată sintetică, a cărei analiză nu este locul să o reconstruim aici. În 1900 industriile ruse produceau mărfuri de două miliarde şi jumătate de ruble faţă de 25 de miliarde ale Statelor Unite! Şi totuşi acestea aveau atunci 75 de milioane de locuitori, deci indicele pe persoană era de 20 de ori mai mare.
Credem că astăzi un asemenea indice, ca şi alţii relativi la fier, cărbune etc., nu sunt departe, şi sunt cel mult dubli în Statele Unite faţă de Rusia. Dificil de dat valorile în unităţi monetare congruente ale totalului manufacturatelor într-un an: asumăm că în Statele Unite este mai mult decât dublu faţă de atunci şi — poate — mai mult decât dublu faţă de Rusia actuală.
Într-o altă expunere vom încerca să sondăm ecuaţia: Rusia 1950 egal America 1900. Raport cantitativ între calităţi analoage. Frumoasă schimbare de gardă.
În această prezentare schematică a cursului capitalismului în Rusia, ca număr şi putere a întreprinderilor, reţele de transport, volum al producţiei aşa-ziselor industrii-cheie, a sosit timpul să ajungem la contra-personajul pe care capitalul îl cheamă pe scenă cu sine; clasa muncitoare, care cu greu se desprinde dintr-o populaţie imensă şi diversă, complexă, am zice, în ingredientele care o constituie, atât ca rasă şi limbă, cât şi ca stratificare socială.
„5,4 milioane de kilometri pătraţi în Europa, 17,5 milioane — în Asia, 150 de milioane de locuitori. Pe această întindere uriaşă — toate epocile culturii umane: de la sălbăticia primitivă a pădurilor septentrionale, unde oamenii se hrănesc cu peşte crud şi se închină la un butuc, şi până la cele mai noi relaţii sociale ale oraşului capitalist, unde muncitorul socialist se ştie participant activ la politica mondială şi urmăreşte încordat evenimentele din Balcani sau dezbaterile din Reichstagul german. Industria cea mai concentrată din Europa pe baza agriculturii celei mai înapoiate din Europa. Maşina de stat cea mai colosală din lume, care utilizează toate cuceririle progresului tehnic pentru a stăvili progresul istoric al propriei ţări“.
Cine ar fi putut-o spune mai bine decât Lev Troţki?
Cifrele care vor să indice puterea numerică a proletariatului sunt, la rândul lor, greu de comparat în diferite perioade, dacă se începe cu şerbii de atelier şi se ajunge la proletarii moderni, cuprinzând uneori doar marile fabrici, alteori micile întreprinderi, alteori muncitori mărunţi printre salariaţi şi funcţionari. Dar şi aici progresul continuu este evidentisim.
Am citat deja cifrele de 700.000 de proletari în 1865 (la poate 70 de milioane de locuitori) şi 1.400.000 în 1892 (la 113 milioane). În 1900, cu o populaţie de peste 120 de milioane, se vorbeşte (Istoria Partidului bolşevic) de 2.800.000, din care 2.200.000 în cele 50 de gubernii obişnuite ale Rusiei europene. Prezentarea sintetică a lui Troţki ne indică toţi muncitorii de ambele sexe la nu mai puţin de 9 milioane şi mai bine în 1897, dar dintre aceştia doar 3 milioane sunt muncitori din industria mare şi mică, 1 milion sunt zilieri şi semimeşteşugari, peste 2 milioane sunt servitori, portari şi băieţi de prăvălie, şi, în fine, aproape 3 milioane sunt muncitori agricoli sau lucrători din domeniul vânătorii şi pescuitului, dintre care considerăm că doar o mică parte erau adevăraţi salariaţi. Acestea sunt cifrele „populaţiei active“ la care trebuie adăugaţi membrii neproductivi ai familiilor respective. Trebuie ca populaţia neactivă să fie considerată de circa 4 ori mai mare, şi deci de 38 de milioane, pentru a valida evaluarea lui Troţki (care ni se pare de-a dreptul excesivă, cu atât mai mult pentru 1897) că proletariatul ar fi peste un sfert din populaţie. Mai credibil este cu siguranţă raportul pe care îl dă Lenin pentru aceeaşi epocă, de 1/6 populaţie industrială faţă de 5/6 agricolă.
În această materie, contradicţiile depind, de altfel, de criteriile care se aplică, iar în continuare ne vom folosi de o analiză analogă făcută pentru diverse ţări la începutul raportului la reuniunea de la Asti. Selectând între partea de populaţie care corespunde modelului capitalist „pur“ şi masa claselor „hibride“, adică unind la proletariat cifrele foarte scăzute ale patronilor şi proprietarilor funciari, non-muncitori, am indicat pentru Italia circa 1/3 şi 2/3; am considerat că maximul în Marea Britanie este de circa jumătate şi jumătate. Cu cifrele care se pot obţine pentru U.R.S.S., aşa cum era considerat din exterior în 1926, indicele de puritate era foarte scăzut, partea industrială a populaţiei fiind de doar 15%. Producţia capitalistă reprezintă încă o mică parte a societăţii ruse.
Nu numai că Rusia este capitalistă, dar mai are încă mult de mers pentru a deveni astfel nu in toto, ci în proporţia Occidentului.
Tocmai de aceea, cursa sa pentru acumulare are ritmul maxim în lumea capitalistă de astăzi. Dar revoluţia care este cu adevărat internaţională poate, chiar şi în starea de astăzi a cifrelor, să strivească vechiul capitalism în Occident şi pe cel tânăr în Orient, împiedicându-le să coexiste în mod ruşinos.
Sunt socotelile „politice“ care ies altfel.
[1]. Serghei Iulievici Witte (1849—1915) — om de stat rus, ministru de finanţe şi prim-ministru. A promovat industrializarea rapidă a Rusiei şi a fost autorul Manifestului din Octombrie 1905.