Actualizându-şi între 1875 şi 1894 scrierea despre Rusia socială, Engels, care insistă atât de mult asupra înaintării tot mai hotărâte a formelor economice capitaliste, nu face, s-ar putea spune, nicio menţiune despre primele manifestări ale luptei de clasă a muncitorilor din industrie.
Şi totuşi este de acum cunoscut tuturor că deja în acea perioadă proletariatul din marile oraşe dăduse semne indiscutabile de viaţă, atrăgându-şi loviturile nemiloase ale puterii politice absolutiste.
Până în deceniul 1870—80, în stabilimentele militare se lucra peste 12 ore, iar în industria textilă chiar 13 şi 14 ore pe zi. Nivelul salariilor, folosirea femeilor şi a copiilor, în istoria lor, împreună cu orice altă condiţie a muncii de fabrică, repetă tragedia proletariatului englez din secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, descrisă de Engels şi Marx. Au avut loc mişcări de tip „luddit“, adică distrugerea maşinilor şi a fabricilor înseşi. Organizaţiile de apărare şi de luptă şi-au făcut apariţia: în sud în 1875, în nord în 1878 (Odessa, Petersburg). Organizatorii, dintre care unii trăiseră în străinătate, avuseseră contact cu Prima Internaţională şi cu Marx însuşi. Între ’80 şi ’85 au avut loc mari greve, memorabilă fiind cea de la fabrica Morozov împotriva scăderii salariilor şi a amenzilor, încheiată cu sute de arestări şi cu un mare proces.
Istoria acestei izbucniri a luptei muncitoreşti continuă până la luptele epice din 1904 şi 1905, unde sunt deja milioane muncitorii din marile centre care intră în luptă, şi unde se ajunge direct la greva generală politică într-un întreg oraş, şi în toată ţara, cu formidabile acţiuni insurecţionale, care se ciocnesc cu represiunea feroce a poliţiei şi a armatei.
În timp ce în Occident greva generală revoluţionară este încă mai mult o chestiune discutată de partide decât o armă efectivă de luptă, anul 1905 rus vine să consfinţească importanţa istorică a acestui mijloc primar de bătălie al proletariatului.
Pe măsură ce se apropia deci momentul inevitabilei revoluţii antiţariste, în acelaşi ritm cu care creştea forma capitalistă de producţie se ridicau efectivele formidabile ale clasei muncitoare urbane în oraşele Rusiei, care tocmai în acea epocă începuseră să se mărească cu viteza caracteristică timpului burghez. Toate oraşele ruseşti în 1859 nu dădeau decât 3 milioane şi jumătate de locuitori; la recensământul din 1897 erau la 17 milioane. Moscova în 1870 avea 600 de mii de locuitori, în 1905 un milion şi 400 de mii. (Astăzi patru milioane şi jumătate.)
La 3 ianuarie 1905 a izbucnit greva la uzinele Putilov. În tragica duminică de 9-22 ianuarie, în care demonstranţii târâţi inermi de popa Gapon au fost seceraţi de mitralii la porţile palatului imperial, erau 150.000 de grevişti la Moscova. În valul următor din octombrie au fost tot atâţia, dar a intrat în luptă toată Rusia, şi s-au oprit cei 750.000 de feroviari. La 21 decembrie 100.000 de muncitori la Petersburg şi 150.000 la Moscova au coborât din nou în stradă: la 30 decembrie istorica insurecţie — Prima Revoluţie Rusă — era zdrobită.
Care era aşadar volumul forţelor, încercate de acum în războiul de clasă, ale proletariatului rus, la izbucnirea primului război mondial, şi în anul prăbuşirii ţarismului, 1917? Neglijabil, poate, în faţa mareei rurale, care se vălurea exasperată şi neliniştită, dar care doar trecută prin vâltoarea industrialismului urban şi a mobilizării pe front, a putut da combatanţi decişi pentru războiul civil?
Vrem să revenim asupra unor comparaţii înainte de a părăsi subiectul indicilor dezvoltării economico-sociale şi de a trece la concluzia privind forţele şi orientările politice, deoarece asupra conceptelor esenţiale trebuie insistat mult.
În Italia de astăzi, cu datele recensământului din 1951, prin care s-a încercat relevarea activităţilor economice şi a profesiilor, şi s-a efectuat de asemenea ancheta asupra tuturor întreprinderilor private din industrie, comerţ şi servicii în general, avem următoarea structură.
Populaţia rezidentă este de 47.138.000. Ceea ce se numeşte populaţie activă, sau mai bine zis aptă de muncă (adică „forţele de muncă“ de ambele sexe şi de orice vârstă) se stabileşte la numărul de 19.358.000, adică 41,1%. Cifrele oficiale o disting în ocupată şi neocupată, iar prima scade la 18.072.000, adică la 38,4% din populaţie: restul, 61,6%, sunt neproductivi, fie pentru că nu găsesc să-şi întrebuinţeze capacitatea de muncă, fie pentru că vârsta, sexul, invaliditatea le iau însăşi capacitatea.
Cu astfel de cifre oficiale, şomerii ar fi doar 1.286.000: sunt în realitate astăzi peste două milioane, şi erau în 1951 aproape tot atâţia. Probabil trebuie să se concluzioneze că activii de fapt sunt circa 39%, forţele de muncă sunt cel puţin 43% (20 de milioane în 1951).
Acum, recensământul industrial a dat 4 milioane de lucrători, peste 1.450.000 în comerţ, circa 1000 pentru transporturi şi servicii diverse. Sunt în total 6.482.000, adică 13,5% din populaţie, şi tocmai o treime din totalul populaţiei active.
Cu acest calcul nu am ţinut cont însă de proletarii din întreprinderile rurale de tip industrial, pe care în anchete precedente i-am asumat la 4/10 din cei angajaţi în agricultură, extraşi din datele recensământului antebelic din 1936; ceea ce ne-a condus la raportul: industrie 1/3; agricultură necapitalistă şi alte forme intermediare, 2/3.
În realitate, din datele ultimului recensământ industrial, pentru a avea proletarii, ar trebui să scădem funcţionarii superiori, ceea ce ne-ar duce la a subţia mai ales foarte mult sectoarele, înglobate, ale comerţului şi serviciilor şi transporturilor.
Trebuie deci considerat potrivit pentru Italia de astăzi, lăsând la o parte analizele din alt loc, indicele dat mereu de o treime, ca rată de puritate capitalistă.
În realitate, în 1936 s-au recenzat declaraţiile de profesie, mai mult decât apartenenţa de angajare la întreprinderi; s-a avut 43,5% activi (din 42.444.000), adică 18.412. Muncitorii şi asimilaţii au fost 6.925.000, din care 2.378 în agricultură. Dar asimilaţii agricoli cuprind „figurile mixte“; şi este un criteriu prea larg, încât ajungem la concluzia că adevăraţii proletari erau puţin peste 6.000.000, deci o treime din „activi“; chiar şi atunci.
Dar să venim la Rusia. Lenin a făcut o analiză minuţioasă a recensământului din 1897 şi a conchis pentru o rată de 1/6 populaţie industrială; deci putem stabili că Rusia de la sfârşitul secolului era la jumătate faţă de Italia de astăzi în ceea ce priveşte tonul capitalist.
Am spus că găsim cifre ridicate la Troţki pentru 1905: ele sunt extrase din comparaţia populaţiei „industriale“ de la oraş şi de la ţară, care lasă deoparte clasele hibride, adică marea parte a populaţiei ruse.
Vom urma calea indicelui de dezvoltare a capitalismului. Este un fapt dovedit că spre 1900 existau deja 3 milioane de muncitori în marea industrie, cifră care poate fi majorată cu cel puţin 50%, cu întreprinderile mici şi cele de la ţară, şi deci 4 milioane şi jumătate. Putem considera că în cei 15 ani până la război, aşa cum producţia industrială s-a dublat aproximativ ca volum, la fel s-a întâmplat şi cu „armata muncii“. Şi într-adevăr, pentru a ajunge în 15 ani de la indicele 100 la indicele 200 de producţie, este necesară tocmai creşterea anuală de 5 1/2%, calculată de Varga pentru Rusia şi pentru perioada dată.
Să presupunem deci, în cifre larg aproximative, că Rusia avea la 1914, şi practic până în 1917, anul revoluţiei, 140.000.000 de locuitori; o populaţie activă scăzută, adică de circa 25%, şi deci de 35 de milioane de locuitori; şi 9 milioane de proletari, egal cu circa un sfert din totalul activilor.
Vreo 10 milioane de proletari sunt de ajuns pentru a pune în mişcare 140 de milioane de locuitori, în proporţie de două treimi în afara cercului modernului furnal al vieţii. Faţă de aceştia, în mica dar mai dezvoltata noastră ţară, avem 6 milioane de proletari. Indicele lui Lenin de o şesime trecuse, în momentul marii revoluţii, la cel puţin un sfert.
Nu era al nostru, de o treime. Nu era cel englez sau american, de o jumătate. Este mai mult decât suficient pentru a insista să întoarcem spatele clişeului insipid al revoluţiei ţărăneşti, ridicată la rangul de învăţătoare a lumii moderne.
Dar amintind apoi că rău-famatele statistici din 1926 păreau să coboare şi mai mult rata industrială, trebuie considerat că după dezastrele războiului extern şi civil redresarea a fost lentă, şi a fost precedată de un notabil regres. De atunci industrializarea a continuat, cu forme şi indici pur capitalişti, şi continuă şi acum; capătă expresie concretă cunoscuta noastră formulă. Rusia nu tinde spre socialism, ci spre capitalism, învârtind roata înainte.
În imensitatea materialelor difuzate în toate modurile în întreaga lume în ultimii patruzeci de ani despre istoria luptei politice ruse, fără a pretinde măcar să dăm cronologia şi desfăşurarea mişcărilor şi partidelor, ne va interesa mai ales ceea ce arată cum, în cursul evoluţiei sociale, se construieşte partidul clasei muncitoare revoluţionare.
A vorbi despre celelalte partide ne interesează doar în măsura în care nu există o cale mai bună, pentru a defini în plină lumină linia mişcării noastre, decât a face bilanţul bătăliilor sale teoretice şi de acţiune împotriva mişcărilor care s-au diferenţiat, şi mai ales împotriva acelora care s-au îndepărtat prin calea vitală şi fecundă a sciziunilor, a selecţiilor care au eliminat în etape succesive zgura şi rebuturile.
Aici istoria partidului care a condus Revoluţia rusă a dat una dintre principalele contribuţii spre care tinde să conveargă această expunere. Aceste contribuţii sunt pentru noi în principal două: distrugerea întâi doctrinară şi apoi materială a tuturor partidelor disidente, trecute în serie continuă de partea contrarevoluţiei — lichidarea defetistă a războiului naţional. Nu numai că aceste două rezultate istorice pozitive au o greutate mai mare decât un al treilea rezultat: adică lăudata construire a socialismului în Rusia — care a lipsit cu desăvârşire; dar (să o spunem încă o dată şi imediat) acest al treilea obiectiv nu avea sens istoric marxist. Am gândit şi am luptat din 1917 pentru distrugerea capitalismului internaţional şi pentru victoria socialismului, ca un al treilea obiectiv după cele două: defetism şi lichidarea războiului la scară europeană — nimicirea la aceeaşi scară a tuturor partidelor renegate şi social-trădătoare, chiar dacă muncitoreşti. Lipsind, în acest câmp mai vast, aceste două rezultate indispensabile, nu s-a mai pus perspectiva istorică de a ridica socialismul în Europa, şi nici în Rusia, pentru că societatea socialistă ca model de expoziţie o considerăm o inepţie încă de la primele gângureli ale şcolii noastre deterministe.
Politica revoluţionară nu este bloc, ci selecţie. Lenin a pus ca motto la „Ce-i de făcut?“, în 1902, un fragment dintr-o scrisoare a lui Lassalle către Marx: „Lupta din cadrul partidului îi dă forţă şi vitalitate. Cea mai grăitoare dovadă de slăbiciune a unui partid o constituie dezlânarea lui şi ştergerea graniţelor precis conturate. Partidul se întăreşte prin curăţirea rândurilor sale“. Ceea ce era emfază la Lassalle, era profunzime la corespondentul său din 1852, care la timpul său cu bisturiu infailibil a marcat epurarea de lassalleanism însuşi.
Pasionaţi de Lenin scizionistul pe viaţă, a părut că noi, grupul stângii italiene, nu am fi fost ai pretinsului Lenin adept al compromisului. Dar la Lenin arma compromisului era mânuită pentru a dispersa partidele afine-inamice; dacă ne-ar fi convins că socotelile de proiect ieşeau — poate uneori vom reproduce citatele textuale din anii 1920—26 — am fi fost cu el, în scopul comun. Socotelile, din păcate pentru el şi pentru noi, nu au ieşit. Blestemaţii de noi, am avut dreptate.
Continuitatea noastră în această poziţie poate fi găsită în textul, reprodus cu ceva timp în urmă în aceste pagini, dintr-o parte finală a tezelor Fracţiunii Comuniste Abstinenţioniste, formată în Italia în 1918 cu scopul constituirii partidului comunist; parte din titlul: „Critica altor şcoli“.
Metoda ne-a adus sigura noastră distincţie, în faţa atâtor critici aiurite îndreptate împotriva abstinenţionismului electoral, din partea anarhiştilor, a sindicaliştilor tip Sorel, a revoltaţilor tip Blanqui, a eroicilor şi puciştilor, a muncitoriştilor de stânga, a scizioniştilor şi sectarilor sindicali, a elitiştilor de orice tip.
Într-un articol din 1912, Lenin ne oferă o privire de ansamblu asupra partidelor din Duma a III-a de Stat, raportate la bazele lor sociale. Cifrele interesează mai puţin, printre altele pentru că legea electorală era făcută în aşa fel încât să lase locuri multiple „curiilor“ claselor bogate, de la oraş şi de la ţară.
Extrema dreaptă era „Uniunea poporului rus“, partid al autocraţiei şi al nobilimii, susţinător al despotismului şi al asupririi raselor şi naţionalităţilor supuse. Era expresia, pe lângă cea a nobililor, a proprietarilor funciari, a bisericii ortodoxe şi a înaltei birocraţii, coincizând cu banda reacţionară a „sutelor negre“. După aceştia vin „naţionaliştii“, la fel de conservatori, duşmani ai alogenilor şi ai celor neortodocşi, precum şi ai democraţilor.
La centru se află octombriştii, liberali susţinători ai Constituţiei mai largi acordate sub presiunea luptelor din 1905, modificată apoi prin legea electorală din 1907. Acest partid reprezintă proprietari funciari burghezi şi industriaşi capitalişti; în vorbe apără libertatea, dar sprijină toate măsurile împotriva mişcărilor muncitoreşti.
Urmează la stânga cadeţii, de la iniţialele numelui de Constituţionalişti Democraţi. Acest partid al burghezilor monarhişti liberali se defineşte partid al libertăţii poporului, dar încă din Duma I şi a II-a, în care prevalau, ei sunt gata de compromisuri cu dreapta. Lenin îi numeşte liberali contrarevoluţionari. De ei nu diferea partidul „progresist“, care nu ajungea nici măcar la cererea votului universal.
Stânga, numeric destul de exiguă, era formată din diverse nuanţe ale grupurilor populare de la ţară, numiţi populişti, trudovici, socialişti-revoluţionari — şi din social-democraţi, partide despre care vom vorbi acum cu ceva mai multă ordine istorică. Populiştii de stânga, eserii, erau în această Dumă otzovişti, adică boicotaseră alegerile (lucru pe care Lenin în acea fază îl combătea). Lenin consideră aceste partide realmente democratice, în măsura în care luptă decisiv împotriva autocraţiei şi monarhiei, dar merită să anticipăm judecata prin care condamnă programul lor contrarevoluţionar, a cărui critică profundă a dezvoltat-o timp de decenii.
„Toţi aceştia fac uz bucuros de fraze «socialiste»; unui muncitor conştient nu-i este însă permis să se înşele în ceea ce priveşte semnificaţia acestor fraze. În realitate, nici un «drept asupra pământului», nici o «împărţire egalitară» a pământului, nici o «socializare a pământului» nu conţin nici un dram de socialism. Lucrul acesta trebuie să-l înţeleagă oricine ştie că producţia de mărfuri, puterea pieţei, a banului, a capitalului nu numai că nu sunt clintite, ci, dimpotrivă, se dezvoltă în proporţii şi mai vaste o dată cu desfiinţarea proprietăţii private asupra pământului şi cu noua lui împărţire, oricât de «echitabilă» ar fi ea“.
Acestea sunt poziţiile pe care marxiştii trebuie să le pătrundă. În continuare şi în altă parte, Lenin consideră utilă această acţiune pentru o reformă democratică funciară a popoarelor agrare; mai mult, discută angajarea însuşi a social-democraţilor, şi a bolşevicilor, în diverse scopuri: împărţire, naţionalizare, municipalizare, cu critica cea mai profundă în lumina luptei programatice împotriva capitalismului urban industrial. Dar zdrobeşte aceste ideologii în programele ţăraniştilor, pentru că acolo ele nu acţionează ca mijloc pentru a pune revoluţia pe drumul cel bun, ci ca o barieră grea în calea sa adevărată.
Programatic, în agricultură, nu o diversă titularitate asupra pământului, distribuţia sa sau chiar a produselor sale este ceea ce vrem noi, ci distrugerea formei mercantile şi monetare. Agricultorul în societatea socialistă nu îşi va vedea satisfăcută „foamea de pământ“, întrucât produsele obţinute nu le va mânca el, şi cu atât mai puţin le va vinde.
Când Occidentul, între februarie şi octombrie 1917, a aflat unul după altul numele atâtor partide (nu era desigur un fenomen doar rusesc, dacă de exemplu în Franţa de nu mulţi ani se unificaseră nu mai puţin de cinci partide socialiste cu diverse programe şi doctrine; şi mai ales din această cauză confuzia şi neputinţa muncitorească sunt cronice), s-a răspândit un sentiment de rătăcire. Omul de pe stradă, dacă era conservator, avea un zâmbet de compătimire şi aştepta ca ei să se mănânce între ei, şi totul să se termine — dacă era cu simpatii roşii, făcea cele mai febrile urări pentru o grabnică unire a forţelor astfel divizate.
Nu era desigur uşor să te orientezi, şi vom mărturisi loial că atunci când, cu câţiva ani înainte de revoluţie, un prieten rus anarhist ne-a calificat-o pe tânăra sa tovarăşă drept „o socialistă-revoluţionară-teroristă“, noi, marxişti în devenire, am privit-o ca pe un model aproape de neatins de „stângism“. Urmărind istoria sciziunii dintre „populişti“, se poate acum cântări exact acea calificare, a unei subspecii deloc marxiste, căreia i-a aparţinut apoi Dora Kaplan care a tras — din dreapta — în umărul lui Lenin.
Trebuie aşadar să începem ab ovo să sondăm diferitele mişcări ruseşti de opoziţie, mai mult sau mai puţin bazate pe ţărani şi apoi pe muncitori, şi va fi util să spicuim şi în frumoasa sinteză cronologică din volumul (nu foarte frumos) al lui Troţki intitulat „Stalin“.
Să ne amintim că o mişcare, care nu venea din rândurile poporului, dar totuşi mergea dincolo de numeroasele conspiraţii istorice de curte, a fost cea care trece sub numele de „decembrişti“, [1] grup de ofiţeri şi tineri nobili care în decembrie 1825 a încercat să răstoarne puterea ţarului Nicolaie I, în momentul succesiunii lui Alexandru, rivalul lui Napoleon I, refuzând să-i jure credinţă şi încercând să impună o Constituţie. Dintre cei aproape 300 de judecaţi, au fost condamnaţi la moarte 30: 5 au fost spânzuraţi, ceilalţi deportaţi în Siberia. Episodul puţin relevant a servit drept tradiţie liberalilor intelectuali.
Înainte de 1870, printre clasele populare nu se formaseră încă partide propriu-zise, şi prevalau tendinţele anarhiste şi libertare avându-l ca maestru şi şef pe Mihail Bakunin. Le-a împins la extrem neceaevismul (termen asociat de-a valma cu cel faimos de nihilism care teroriza burghezia din occident şi care în realitate nu înseamnă nimic) de la Neceaev, [2] deportat în 1873, care l-a predicat şi practicat nu doar ca terorism individual, ci ca folosire a tuturor mijloacelor până la şantaj şi la „jocul dublu“ — un precursor — cu cele mai rele unelte ale poliţiei.
Nu este lipsită de valoare observaţia lui Troţki că Marx a fost indus să lase să se dizolve în Europa Prima Internaţională, mai degrabă decât să dea curs unor astfel de îndrumări disperate care par extreme, dar sfârşesc fatal în capitularea în faţa ideologiilor reacţionare. Însuşi Bakunin a trebuit la rândul său să-l dezavueze pe Neceaev.
Dar în acest punct apare forţa nouă, populismul. Sunt la început elemente ale tinerei culturi burgheze care fondează mişcarea „Mersul în popor“, fără a găsi totuşi urmare printre muncitorii de la oraş şi de la ţară.
Dar în 1875 periodicul Nabat (Clopotul de alarmă) condus de acel Tkaciov care ne este cunoscut pentru polemica cu Engels, lansează ideea unei mişcări ţărăneşti, îndreptate spre preluarea guvernării ţării prin intermediul unei acţiuni revoluţionare: program net politic.
În anul următor se organizează partidul Narodnicilor (populari, populişti) cu deviza sa „Zemlea i volea“, adică „Pământ şi libertate“. Acest partid nu se limitează la agitaţia politică, ci incită la terorism individual împotriva agenţilor şi forţelor statale.
În 1877 50 de populişti sunt judecaţi. Dar între timp mişcarea răspunde cu atentatele: la 24 ianuarie 1878 cade guvernatorul Petersburgului, generalul Trepov, sub loviturile Verei Zasulici, trecută apoi la marxism, şi traducătoare, după cum se ştie, a Manifestului. Ea fuge în străinătate, şi cu ea tovarăşul ei de partid Prinţul Kravcinski, care l-a suprimat pe generalul Mezenţov, şeful jandarmeriei.
În 1879 (anul naşterii atât a lui Stalin cât şi a lui Troţki: Lenin se născuse în 1870) partidul populist, puternic şi răspândit în toată Rusia, se află deja în faţa chestiunilor de metodă: comitetul secret al Narodnaia volea, sau „Voinţa poporului“, conduce lupta teroristă, în timp ce un curent de propagandişti îl urmează pe Gheorghi Plehanov, care câţiva ani mai târziu devine, cum s-a spus apoi, „părintele marxismului rus“. În 1881 Comitetul Executiv al Partidului reuşeşte să-l „execute“, cum spuneam, pe Alexandru al II-lea.
La 24 martie 1870, într-un mesaj către secţia rusă a Primei Internaţionale (în realitate, ca şi în alte secţii din Italia, Spania etc., era vorba de anarhişti), Marx scria:
„şi ţara dv. începe să participe la mişcarea generală a secolului nostru“.
În 1872 apare traducerea în rusă a primului volum al Capitalului, apărut în germană cu cinci ani înainte: în realitate a ajuns la un public de studioşi, mai mult decât la militanţi de partid. Manifestul Comunist fusese tradus în 1860 de Bakunin şi tipărit în tipografia Kolokol (Clopotul). Traducerea făcută de Zasulici, cu prefaţa foarte cunoscută a lui Marx şi Engels, apare în 1882.
Toţi bolşevicii convin să considere data de 1883 ca fiind cea a primei fondări a unei mişcări socialiste marxiste. Grupul „Emanciparea muncii“ a fost însă constituit în Elveţia, de Plehanov, Zasulici, Akselrod [3] şi alţii, fondând o Bibliotecă socialistă în limba rusă.
Printre aceste publicaţii un loc foarte important îl ocupă cartea lui Plehanov: „Socialismul şi lupta politică“, care desfăşoară critica sistematică a populismului şi stabileşte bazele programatice pentru organizarea în Rusia a Partidului Muncitoresc Social Democrat.
Nu e nevoie să revenim asupra chestiunii numelui partidului, clasic cunoscută. Partidele occidentale în 1864, la fondarea Primei Internaţionale, nu îşi asumaseră numele de comunişti, pe care îl avusese Liga din 1848 şi care fusese folosit în Manifestul Partidului din acel an. Cu atât mai mult după sciziunea cu libertarii bakuninişti a prevalat expresia germană de social-democraţie. De o sută de ori în decursul anilor am arătat răul produs de acest nume: în mod banal se crede mereu că antiteza ar fi fost, pentru marxişti, legalitate şi nu revoluţie; în timp ce adevărata antiteză este opusa: autoritate (= violenţă) nu libertate. Totuşi numele de social-democraţi, denunţat apoi de Lenin în aprilie 1917, era mai puţin antiistoric în Rusia unde — rămânând fermă teoria — partidul trăia (aici în epigraf) aşteptarea dublei revoluţii, lupta pentru libertatea democratică şi lupta pentru dictatura de clasă: succesiune pe care o repunem, poate explicând-o şi reexplicând-o până la saturaţie, la locul ei în această lucrare.
Conferinţele regionale şi reuniunile secrete s-au succedat ani şi ani în Rusia, până când a fost posibilă fondarea Partidului la Primul său Congres de la Minsk în 1898: drumul de la doctrină la organizare a ocupat nu mai puţin de 15 ani. Şapte ani mai târziu, în 1905, partidul, după o dezvoltare laborioasă, era în plină luptă revoluţionară. Încă doisprezece ani, şi era victoria integrală. Istoria celor 34 de ani conţine toate învăţămintele posibile pentru metodele acţiunii comuniste şi drumul revoluţiei mondiale.
Rezultate de primă importanţă şi mai ales irevocabile, oricât de teribil ar fi valul actual de degenerare revoluţionară, conţine grandioasa bătălie împotriva erorilor radicale şi a influenţei dăunătoare a populismului.
În polemici istorice, argumentul a fost impus inegalabil de Gheorghi Plehanov şi apoi dezvoltat cu cea mai mare amploare în timpurile succesive de către elevul său predilect, Lenin.
Trebuie să rezumăm, pentru a concretiza aceste rezultate, poziţiile populismului şi contrapunerea la acestea a tezelor marxiste.
Fratele lui Lenin, Alexandru, era un populist terorist: la şase ani după uciderea lui Alexandru al II-lea a organizat atentatul asupra lui Alexandru al III-lea: acesta a eşuat şi el a fost împuşcat, în 1887. Lenin între timp devine convins marxist: deja în 1893 Lenin vorbeşte împotriva narodnicilor.
În broşura sa din 1894 împotriva lui Mihailovski şi a revistei sale „Russkoe Bogatstvo“, Lenin combate polemica împotriva doctrinei lui Marx şi a materialismului istoric cu o expunere strălucitoare şi interesantă, dar care nu este locul să fie citată aici. Printre altele, el dezvoltă teza că momentul fundamental în procesul istoric este cel al producţiei şi al reproducerii, sau producerea omului însuşi, lucru care a rămas de neînţeles pentru M., iar această dezvoltare a unui capitol esenţial al marxismului răspunde la ceea ce am reexpus într-o reuniune a noastră (Trieste: „Rasa şi naţiunea în teoria marxistă“).
Nu criticile fără cap şi coadă ale scriitorilor populişti sau aproape populişti la adresa marxismului sunt importante aici, ci criticile marxiştilor la adresa populismului.
Din 1880 până în 1890, Plehanov a discutat mişcarea rurală într-un mod decisiv. În realitate, nu era o mişcare spontană a ţăranilor, ba chiar la început grupuri de entuziaşti au încercat în zadar să organizeze ţărănimea.
Apoi au trecut la metoda terorii individuale. Critica marxiştilor la această metodă provine din concepţia diferită asupra agenţilor istorici. Nu este vorba de a condamna metodele ilegale conspirative şi teroriste pentru că ar leza vreun principiu al nostru. Nu avem astfel de teze morale, umanitare, pacifiste sau misticisme despre inviolabilitatea persoanei umane: astfel de limite nu ne-ar opri niciodată, dacă ar corespunde cu trezirea luptei de clasă: nu este vorba de o politică a mâinilor curate. Clasa proletară, partidul, membrii partidului, în anumite cazuri tehnice, chiar şi izolat, nu numai că pot folosi violenţa şi teroarea, dar trebuie, în anumite situaţii, care vor trebui în orice caz traversate, să pună acele forme de acţiune pe primul plan.
Dar în viziunea populistă este pusă înainte funcţia eroului care, prin sacrificiul său, creează, prin forţa exemplului sau contagiune pasională, un raport de forţe care altfel ar lipsi, şi rămâne total neînţeleasă derivarea acţiunii spontane de clasă, înainte chiar de conştiinţa şi voinţa generală, din exasperările determinărilor economice, din existenţa unor condiţii materiale precise în raporturile de producţie. A acredita iluzia că acte şi gesturi chiar eroice pot deschide calea — ca resursă generală, fundamentală — către mişcări istorice, înseamnă a împiedica formarea partidului care să atingă cunoaşterea şi voinţa revoluţionară indispensabile.
Aici se deschide o prăpastie între cele două mişcări, şi nu putea avea loc dezvoltarea unui partid marxist în proletariat, fără a repudia întreaga recuzită dramatică, pe cât de senzaţională, pe atât de inofensivă, a populismului de stânga.
În timp ce marxiştii respingeau acea metodă întrucât contrazicea tocmai exigenţa de a construi partidul muncitoresc revoluţionar, ale cărui baze sociale sunt de acum prezente, populiştii condamnă partidul care se naşte: după ei, exigenţa sa de a fi public îl face capabil doar de acţiuni economice şi revendicări legale, conciliator şi abdicant în chestiunea puterii politice.
Această chestiune de metodă de luptă, atât de bine disecată de marxiştii ruşi clasici, construieşte neîncrederea în partid pe neîncrederea în proletariatul industrial şi urban, pe pretenţia că acesta „nu există“, ar fi un fapt „accidental“, şi că în Rusia capitalismul s-ar fi dezvoltat cel mult marginal faţă de viaţa socială a populaţiei.
Când Plehanov susţinea că se va dezvolta cu toate caracterele sale prezente în Occident, scriitorii populişti îi reproşau că vrea ororile şi catastrofele acestuia, doar pentru a vedea crescând proletariatul şi partidul socialist. Au lucrat şi Plehanov şi Lenin să explice că lucrul nu depindea de „gusturile“ acestui sau acelui teoretician, ci de forţele economice reale, şi arătau datele procesului real pe care în paragrafele precedente le-am rezumat: că de altfel nu idilă, ci oprimare, mizerie şi degenerare bântuie în societatea precapitalistă rusă şi în satele dezolate şi înfometate unde ţăranii trăiau mai rău decât atunci când erau şerbi; lipsiţi totuşi de a putea atinge acea unitate de acţiune şi de direcţie, pe care doar muncitorilor proletarizaţi în vârtejul citadin, şi al pieţei generale, le este dat să o atingă.
Am tratat pe larg critica teoriei unei revoluţii bazate pe comunitatea ţărănească de sat, şi pe lupta sa de eliberare de toate aservirile economice şi de oprimarea statală. Plehanov a respins pe toată linia această substituire a ţăranilor, de acum nemaifiind solidari nici măcar parţial, în cercurile locale de producţie, cu proletariatul, care dimpotrivă, în măsura în care creşte numeric şi creşte în concentrarea de întreprindere, se pregăteşte tot mai mult pentru o sarcină unică naţională, ba chiar internaţională.
Este de remarcat că, atunci când istoria oficială a partidului bolşevic revendică această superioritate a proletariatului, ca o clasă care creşte cantitativ şi calitativ, şi fiind tot mai împinsă spre organizare este eminamente — ca în abecedarul marxismului — pretutindeni revoluţionară, revendică şi evaluarea ţăranilor care, în ciuda marii lor importanţe numerice, constituie clasa muncitoare legată de forma cea mai înapoiată a economiei, de mica producţie, şi de aceea nu are şi nu poate avea un mare viitor: că nu numai că nu cresc, an de an, ca clasă, ci dimpotrivă se diferenţiază tot mai mult în burghezie rurală (chiaburi) şi de cealaltă parte ţărani săraci (ceea ce nu înseamnă fără pământ, cât fără bani, vite, unelte, seminţe, îngrăşăminte etc., adică fără capital), proletari sau semiproletari; că prin această dispersare a lor se pretează mai puţin la organizare şi ca mici proprietari participă fără tragere de inimă la mişcarea revoluţionară... este ciudat, spuneam, că după cuvântul ţărănime se inserează, cu sigla Nota Red., o paranteză neaşteptată: (era vorba de ţăranii individuali) (Ed. Ricciardi). [4]
Ce se vrea a se indica prin termenul de ţăran individual? Evident se vrea concilierea tezei marxiste şi leniniste de netăgăduit că ţăranul nu este revoluţionar, ci conservator prin natură, cu aceea dezvoltată apoi abil, prin apropieri forţate, că ţăranul este revoluţionar la fel ca muncitorul, şi cu curtarea neruşinată a ţăranilor în care a fost înglodată toată mişcarea, denaturând orice punere de principiu a problemei.
Ţăranii ruşi aşadar, pe vremea polemicii antipopuliste, cam pe la 1890, erau „individuali“, apoi în 1917 ar fi încetat să mai fie, iar astăzi ar fi şi mai puţin?
Nu se vede cum o asemenea teză se poate construi istoric. Prin termenul individuali se vrea desigur indicarea ţăranilor care lucrează singuri lotul de pământ pe care trăiesc, şi care este suficient să le absoarbă forţa de muncă, inclusiv pe cea a membrilor familiei. Acest tip de ţăran închis într-un câmp atât de mic de muncă şi de consum este în mod vădit orientat spre o psihologie meschin individualistă. Dar tocmai am văzut populiştii mai serioşi, precum Cernîşevski lăudat de Marx şi Engels, încercând să ridice mai sus ţăranul rus din mir, din comunitate, deoarece în el interesul persoanei şi al familiei dispare în faţa celui al satului agricol, colectiv în muncă, în recoltă, în consum.
Este aşadar clar că ţăranul rus, de la reforma din 1861 încoace, nu proceda decât spre forme tot mai individualiste; dizolvându-se, de acum fără speranţa de a se suda cu o originală revoluţie agrară împotriva proprietăţii private, tradiţia comunismului primitiv.
Cum devin ţăranii individuali? Până când în comunitatea sătească, pe care am numit-o microcomunism, se lucrează şi se recoltează cu adevărat în comun, şi nu lotizând câmpurile pe familii; iar recolta nici nu se cotează, ci formează o rezervă comună, o masă sezonieră comună, acest mir are totuşi un orizont restrâns — şi, dacă este şerb — tributar prin muncă, produse în natură sau bani, unui boier, unei mănăstiri, despotului, statului, un astfel de raport nu a condus niciodată istoric la o revoluţie a tuturor comunităţilor împotriva privilegiului asupritor (dă dimpotrivă, după Marx, inerţia asiatică): un astfel de concept poate avea o paralelă în sindicalismul care nu vrea nici partid, nici politică, şi totuşi îşi zugrăveşte o revoluţie sindicală, şi nu vede „particularismul“ ligii de meserie sau de industrie, necesitatea organizării politice, a partidului, pentru a porni spre unitatea — naţională şi mondială — a clasei revoluţionare. O concepţie analogă este cea care subordonează partidul — şi sindicatul însuşi — eşafodajului „consiliilor de fabrică“ împotmolite în gestiunea întreprinderii. Gramscism-ordinovismul se exalta — nepotrivit locului şi timpului — la mişcarea ţăranilor „individuali“, întrucât poate fi bine definit ca un „populism industrial“, la antipozi — şi asta în occidentul avansat — faţă de concepţia marxistă clasistă politică şi dictatorială a Revoluţiei, indivizibil centralistă şi unitară, ineluctabil totalitară.
Oricare ar fi fost socoteala care se putea face pe o sudură — despre care însuşi Marx vorbise — între comunismul primigen şi cel modern-viitor, cert este că o asemenea perspectivă se risipise pe o sută de căi. Mai întâi satul împarte produsul sau venitul său între familii în părţi egale, odată plătite tributurile sociale de servitute către dominatori. Dar apoi încolţeşte invidia între cine a robotit mai mult sau mai puţin (om sau familie) şi se împarte pământul însuşi, periodic, în aşa fel încât fiecare „să mănânce rodul muncii sale“ nu nediminuat ca în ardenta poezie lassalleană, ci minimizat de prelevările de clasă. Ulterior (şi Stolîpin, admirat dialectic de Lenin, încurajează acest drum spre o Rusie rural burgheză) împărţirea nu mai este periodică, ci stabilă, în proprietate legală titulară, ereditară, iar ţarii copiază dreptul roman din codul napoleonian. Fiecare familie s-a închis în micul său câmpuşor înconjurat de frontiere împotriva duşmanului: duşmanul este vecinul, orice vecin; nu moşierul nobil sau burghez, Statul, ţarul, tot mai îndepărtaţi.
Otrava individualităţii, pentru care generosul Cernîşevski compătimise occidentul nostru de dugheană şi venal, concurenţial şi mistic al lui „mors tua vita mea“, apare şi la şerbii glebei, atribuiţi seniorului feudal ca persoană singură şi nu ca sate, astfel încât seniorul, stăpân peste toate, îl aşează pe fiecare pe o aşchie de pământ cu o cocioabă drept casă-închisoare.
Apare la cei emancipaţi, de îndată ce îşi împart cu invidie puţinul pământ al comunităţilor, încă decupat de nobili, şi povara cămătărească a răscumpărărilor în bani a persoanei şi a satului, în 1861. Rămâne şi creşte la proprietarii parcelari, imediat ruinaţi şi reduşi la a trebui să închirieze de la senior, devenit proprietar funciar „în stil burghez“, un petic de teren, plătind arenzi ultra-împovărătoare în natură sau bani. Aceşti nenorociţi cultivatori direcţi, fie proprietari îngrămădiţi de şapte generaţii, fie dijmaşi şi coloni parţiari, fie arendaşi muncitori minimi, sunt social ţintuiţi într-o locuinţă mizeră, izbă plină de ploşniţe sau chiar improprie creşterii ploşniţei, şi într-un inel îngust care o închide, îngrăşat cu sudoare şi sânge; sunt aşadar condamnaţi la o îngustime mult mai rea decât cea veche a satului, fie el şi mizer, nu au nicio speranţă de a respira aer dintr-un orizont diferit.
Nenorociţii care nu sunt decât coloni parţiari sau cu chirie încremenesc de groază la ideea de a fi daţi afară din colţul fetid care le-a revenit, şi întunericul individualităţii îi câştigă pe zi ce trece. Această masă al cărei amorfism sperie ar trebui să fie un factor de revoluţie? Stalin-renegaţii de astăzi visează să o ademenească cu irevocabilitatea toantă a pactelor agrare în care — astăzi în Italia — se încarnează toată gama oportunismelor politice, şi put a retorică antifeudală; pe când ce altceva era şerbia medievală, dacă nu un pact agrar irevocabil, blocat pe viaţă? Dar în ciuda oricărei prostituări demagogice a lor la comerţul cu principii, invincibilul codism al cultivatorilor direcţi — id est, individuali — le-a întors spatele.
Campania rusă în 1917 era aşadar îmburghezită şi înveninată de „privatism“, ţăranii erau scufundaţi în nisipurile aride ale individualismului; nu era decât şi mai motivată definiţia din 1890 a bolşevismului clasic: ţăranii sunt o clasă legată de forma cea mai înapoiată de economie, adică de mica producţie: o astfel de clasă nu are, nu poate avea un mare viitor.
Ţăranul rus nu evoluase decât în sens burghez, nu se schimbase pe vremea lui 1917, şi pe de altă parte nu se schimbase consideraţia pe care o avea bolşevismul despre el; că ar fi fost Lenin cel care a schimbat pe acest punct cursul nu este altceva decât o minciună murdară a idolatorilor-profanatori de astăzi ai săi.
Că abordarea noastră răspunde tradiţiilor bolşevicilor ruşi — înainte de a vorbi despre clasa rurală cu adevărat proletară, muncitorii agricoli, la care Lenin a privit întotdeauna intens, regretând că în Rusia revoluţiei i-a lipsit o astfel de falangă, şi poate neevaluând îndeajuns cât de formidabilă era aceasta în ţările din occident, şi nu a doua după proletarii de fabrică — o vom dovedi cu câteva pasaje din polemica din 1894 a lui Lenin împotriva lui Mihailovski.
„S-au întâmplat două lucruri: în primul rând, socialismul rus (cursiv la Lenin), ţărănesc din perioada 1870-1880, care «se burzuluise» împotriva libertăţii din cauza caracterului ei burghez, luptând împotriva «liberalilor cu fruntea senină» care cocoloşeau de zor antagonismele vieţii ruse, şi care visase o revoluţie ţărănească (Lenin se referă la drumul populismului care, pornit de la un program de insurecţie, teroare şi distrugere, a involuat într-o mişcare a burgheziei rurale, a chiaburilor, a capitalismului agrar embrionar), s-a descompus cu totul, dând naştere vulgarului liberalism mic-burghez, care descoperă «impresii recomfortante» în tendinţele progresiste ale economiei ţărăneşti, uitând că ele sunt însoţite (şi condiţionate) de exproprierea în masă a ţărănimii“.
În al doilea rând, remarcă Lenin, aceşti social-rurali s-au apucat să-i mănânce pe marxişti pe toate planurile, şi nu mai atacă ţarul, nobilii şi poliţiştii, ci muncitorii industriali şi socialiştii. Făceau odată complimente lui Marx, acum se răspândesc proclamând (obişnuitul) „faliment“ al acestuia.
Ce au făcut marxiştii ruşi?
„Nemulţumindu-se cu constatarea exploatării şi cu condamnarea acesteia, ei şi-au propus s-o explice. Văzând că întreaga istorie a Rusiei de după reformă constă în ruinarea maselor şi îmbogăţirea unei minorităţi, observând exproprierea în proporţii uriaşe a micilor producători paralel cu progresul tehnic general şi constatând că aceste tendinţe diametral opuse apar şi se intensifică acolo unde se dezvoltă şi se consolidează economia bazată pe producţia de mărfuri şi în măsura în care are loc acest fenomen, ei nu puteau să nu ajungă la concluzia că au de-a face cu o organizare burgheză (capitalistă) a economiei sociale, care generează în mod necesar exproprierea şi asuprirea maselor...“
Dar capitalismul a creat o nouă clasă, proletariatul industrial.
„Supusă aceleiaşi exploatări burgheze, cum este în esenţa ei economică exploatarea întregii populaţii muncitoare din Rusia, această clasă se află însă, în ceea ce priveşte eliberarea ei, în condiţii deosebit de prielnice: ea nu mai este legată prin nimic de vechea societate, bazată în întregime pe exploatare; înseşi condiţiile ei de muncă şi de viaţă o organizează, o obligă să gândească, îi dau posibilitatea să se manifeste în arena luptei politice. Era firesc ca social-democraţii să-şi îndrepte toată atenţia spre această clasă, punându-şi în ea toate speranţele“.
Că Lenin ar fi văzut într-o zi înşelate aceste speranţe şi, ca un jucător de noroc ruinat, ar fi mizat în schimb pe cartea ţărănească, şi doar prin aceasta ar fi făcut revoluţia; acesta nu este leninism, acesta... este un rahat.
[1]. Decembrişti — participanţi la revolta ofiţerilor nobili ruşi din decembrie 1825 împotriva ţarului Nicolaie I. Cereau o constituţie liberală şi abolirea iobăgiei.
[2]. Serghei Ghenadievici Neceaev (1847—1882) — revoluţionar rus, nihilist, autor al „Catehismului revoluţionarului“. Cunoscut pentru metodele sale conspirative şi autoritare în cadrul mişcării revoluţionare.
[3]. Pavel Borisovici Akselrod (1850—1928) — revoluţionar rus, unul dintre fondatorii marxismului rus alături de Plehanov şi lider proeminent al menşevicilor.
[4]. În ediţia oficială în limba română a „Cursului scurt de istorie a Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice“ (1948, şi traducerea revăzută din 1952), această completare introdusă de redacţie a fost tradusă descriptiv prin formula: „era vorba de ţărănimea cu gospodării individuale“. S-a păstrat însă aici traducerea literală după ediţia italiană Ricciardi din 1944 („ţărani individuali“) pe care a folosit-o autorul.