Nu e nevoie să repetăm că nu desfăşurăm o istorie a economiei în Rusia (tema precedentă) şi nici a politicii în Rusia (tema prezentă), ci doar extragem din unul şi din celălalt câmp vast materialele pentru teza noastră: linia marxiştilor revoluţionari în Rusia a fost justă în faza în care avansa „dubla revoluţie“ burgheză proletară.
Ne bazăm rezultatul nu pe relatarea tuturor episoadelor luptei lungi şi complexe, ci insistând mai ales asupra refuzului şi demolării poziţiilor, propunerilor, tacticilor adverse, aşa cum rezultă din campaniile critice şi polemice ale bolşevicilor, ale lui Lenin, în aspectele lor importante doctrinare, publicistice, organizatorice.
Punând această culegere de elemente în comparaţie cu dezvoltările ulterioare ale luptei istorice, cu datele — pe care o tratare ulterioară şi o viitoare reuniune le vor pregăti — fazei insurecţionale a dublei revoluţii şi a perioadei consecutive şi actuale, căutăm să ajungem la o sistematizare clară a problemelor generale care leagă: a) revoluţiile burgheze trecute din Occident (împărţite în două tipuri: cele care s-au prezentat ca revoluţii unice ca în Franţa şi în Anglia, şi cele care s-au prezentat deja ca duble ca în Germania); b) revoluţia rusă, întrucât s-a prezentat ca dublă şi, ca atare, s-a desfăşurat într-o experienţă istorică reală dobândită — şi aşteptatele viitoare revoluţii unice (adică socialiste) în ţările cu capitalism consacrat.
„Contrateza“ oportunistă care este împotriva noastră vrea — urmăm metoda de a lega din când în când „propoziţiile“ deja stabilite cu cele care trebuie să vină mai încolo — să sprijine, pe recunoaşterea faptului că datul rusesc a reconfirmat concepţia marxistă a evoluţiei istorice în ceea ce priveşte atitudinea într-o fază dublă de pregătire revoluţionară, concluzia tendenţioasă şi dezastruoasă că o asemenea experienţă ar fi condus la o „revizuire“ a modului de a concepe viitoarele revoluţii unice ale proletariatului, faţă de previziunea şi teoria originară a marxismului.
„Revizuirea“ pe care ne-a aruncat-o printre picioare valul unu al oportunismului a fost aceea de a nega caracterul autoritar, central, politic, de partid al revoluţiei (criza Primei Internaţionale). „Revizuirea“ pe care ne-a aruncat-o printre picioare valul doi al oportunismului a fost aceea de a nega caracterul violent şi insurecţional, de discordie naţională, al revoluţiei (criza Internaţionalei a II-a). „Revizuirea“ pe care ne-o aruncă printre picioare valul trei al oportunismului este aceea de a nega caracterul autonom al revoluţiei care va doborî regimul capitalist, prin opera singurei clase muncitoare salariate (criza Internaţionalei a III-a).
Suntem şi mai expliciţi (în schematismul declarat la care ne ţinem mereu: ce rămâne celui care fuge de orice schematism? Doar, şi tocmai, fetidul oportunism). Este teză marxistă acceptată că orice revoluţie burgheză este revoluţie a poporului, cuprins în acesta şi proletariatul. Este teză marxistă acceptată că orice revoluţie burgheză în timpuri avansate poate vedea în proletariatul deja dezvoltat nu doar un aliat al altor clase burgheze şi populare, ci un conducător al unei revoluţii populare, în alianţă cu straturi non-proletare (ţărani).
Este contrateză defetistă a marxismului aceea că, în revoluţiile care în Europa trebuie să doboare regimul capitalist, după revoluţia rusă, proletariatul salariat va vedea la nivelul său clase şi straturi populare sărace, că revoluţia va fi făcută de o alianţă de salariaţi şi clase populare rurale şi urbane non-muncitoreşti.
În aşteptarea revoluţiei unice (cu alte cuvinte de când regimul capitalist este istoric stabilit, aşa cum este astăzi în toată Europa şi în alte două continente şi jumătate) clasa muncitoare şi partidul său nu fac alianţe. Ştiu că în revoluţie nu vor avea decât duşmani.
Nenumăratele poziţii, diforme faţă de cea unitară şi continuă a marxiştilor revoluţionari, şi pe care este de cea mai mare importanţă să le avem demolate la „timp“, nu sunt doar cele ale adversarilor deschişi de program şi de acţiune, ci de asemenea cele ale curentelor care de fiecare dată deviază, au disensiuni, şi printr-un proces despre care de decenii posedăm teoria completă, merg spre duşmanul de clasă. Vicisitudinea rusă este o mină pentru aceste lecţii preţioase.
Ne-am extins destul asupra luptei marxiştilor ruşi împotriva „populismului“ sau socialismului rural rus, ale cărui baze doctrinare se leagă strâns de analiza lui Engels tratată în prima parte a acestei lucrări. Această şcoală disidentă este cu totul „externă“ marxismului, întrucât susţinătorii săi, după o primă perioadă vagă, nu ezită să se declare adversari ai ideologiei şi metodei marxiste, deşi apără o cauză a claselor exploatate social împotriva unui regim de privilegii economice nesăţioase. Vom ajunge la disensiunile „interne“.
Dar mai întâi trebuie spus că distincţia dintre şcolile vag „socialiste“, care în forme dubioase şi predominant literare încep să trateze o „chestiune socială“ ieşind din tradiţionala şi seculara mistică sociologică pornind mai întâi de la suflete, apoi de la creiere, care afirmă un primitiv şi timid „stomacism“ — şi compacta, unitara, monobloc întrucât monogenă, doctrină marxistă, o vedem prezentându-se în Rusia nu ca un fapt original, ci ca reproducere a proceselor deja prezente în istoria occidentului. Declarându-se în blocul granitic al Manifestului încă din 1848, comunismul marxist se distinge deja de o întreagă gamă de socialisme brute, prezente încă de atunci, dând, în modelul său clasic, magistralul capitol despre „Literatura socialistă şi comunistă“.
În acest capitol sunt respinse ca un lucru care nu este al nostru, care nu ne este afin, potrivit adjectivului de proxenet care a prevalat ulterior, dar constituţional detestat, următoarele mizerabile „crezuri“.
Avem trei soiuri de fals socialism, şi cinci subspecii.
Primul soi este socialismul „reacţionar“, adică cel care are sensul istoric de a combate revoluţia burgheză apărând soluţii anticapitaliste întrucât sunt precapitaliste. Al doilea este socialismul care se opreşte la societatea burgheză şi vrea să o perfecţioneze, pentru a o conserva. Al treilea este socialismul care vrea într-adevăr să iasă din forma burgheză şi să meargă spre o economie colectivă, dar nu ştie să găsească calea trecerii şi o cere minţii sau bunătăţii umane.
În primul soi (mişcare înapoi) avem: a) socialismul feudal: vrea să dovedească muncitorilor că trebuie să combată capitalismul pentru că o duc mai bine în forma feudală. Marx indică o variantă a acestei şcoli în socialismul „popesc“. Exemplu rusesc? (Această schemă pe care o punem pe hârtie se află cu siguranţă la Lenin, dar unde, acum nu ştim să spunem.) Popa Gapon, care în 1904 a fondat o organizaţie „a muncitorilor ruşi de fabrică“. Teza sa că ţarul şi-ar fi însuşit revendicările muncitorilor împotriva patronilor era paralelă cu cea a organizaţiilor muncitoreşti zubatoviste, de la numele unui ofiţer de poliţie, dar popa care a târât masa la măcel era poate un iluzionat, nu un agent provocator, ca în istoria „bolşevică“ oficială, ţesută din denunţuri de provocări retroactive de jumătăţi de secol. Reversul determinismului marxist este această odioasă „concepţie provocatoristă a istoriei“.
Tot în primul soi există: b) socialismul mic-burghez, care vrea să substituie capitalismului alte moduri de producţie mai înapoiate: „corporaţiile în perioada manufacturieră, economia patriarhală la ţară“. Capul acestei literaturi este Sismondi, puternic totuşi în critica contradicţiilor economice capitaliste. Echivalent rusesc? Vă întrebaţi? Întregul populism! Luptând împotriva unui asemenea adversar, ar fi sfârşit Lenin prin a culege de la el vreo teză, ca rectificare a marxismului clasic? Să fim serioşi! Ori Manifestul este turnat într-un bronz inatacabil, ori este modelabil ca aluatul fraged, dacă adepţilor săi le este permis să uite că, în loc să prevaleze un secol mai târziu, „acest curent s-a împotmolit într-o neputinţă laşă“. Ori neputincioşi aceia, ori noi, cu Marx, ragem.
Există apoi, a treia subspecie: c) socialismul german, şcoală astăzi uitată care a parodiat criticile franceze la adresa societăţii burgheze înainte ca aceasta să apară în Germania, şi a contrapus un „muncitorism“ economic şi imperial capitalismului şi liberalismului german născând, întotdeauna prin partea din dos. A fost măturat de anul ’48, aşa cum socialismul feudal francez fusese de anul ’93 şi cel rusesc trebuia să fie de anul 1905.
Trăieşte pretutindeni socialismul mic-burghez, raftul I, rândul b), şi este cel care, în toată lumea, este menţinut de cominformism. El nu stă între capitalism şi comunism, stă chiar dincolo de primul.
Al doilea soi este „socialismul conservator sau burghez“. El nu vrea să se întoarcă înapoi, dar nici să meargă înainte, vrea să oprească istoria la modul mercantil, obţinând dreptate pentru salariaţi. Profetul său este Proudhon, iar marele său preot, aşa cum am arătat în Dialog, a fost Stalin.
Deoarece „acest socialism caută să facă nesuferită clasei muncitoare orice mişcare revoluţionară, demonstrându-i că ei nu i-ar putea fi de folos cutare sau cutare schimbare politică, ci numai o schimbare a condiţiilor materiale de trai, a condiţiilor economice“, el şi-a găsit echivalentul în economismul rus. Împotriva căruia Lenin s-a înfuriat.
Teoria de bază a lui Stalin: construirea socialismului într-o singură ţară, compatibilă cu coexistenţa paşnică cu regimurile capitaliste din alte ţări, ce este aşadar, dacă nu pur „economism“, adus de la scara naţională la cea mondială, socialism identic cu cel care pe rând i-ar fi iertat pe Ludovic al XVI-lea, pe Wilhelm I, pe Nicolaie al II-lea, dat fiind că astăzi o iartă pe Elisabeta a II-a şi pe generalul Eisenhower?
Dacă el este socialism, ignorant în istorie şi politică, nu este mai puţin — şi cum ar putea fi? — în economie. Precum capul de serie Proudhon, el iluzionează masele că se poate ieşi din limitele capitalismului fără a-i sfărâma învelişul mercantil. Potrivit celei mai puternice lovituri de baros pe care a azvârlit-o în forja sa Vulcan-Marx.
Al treilea soi este respectat de Marx, pentru că merge înainte. Este socialismul critico-utopic. Aici sunt adevăraţi duşmani ai capitalismului, mai ales în prima fază a mişcărilor proletare instinctive din Anglia şi Franţa la începutul secolului trecut, şi nu lipseşte elementul critic: tronează numele lui Saint-Simon, Owen, Fourier, Cabet. Dacă ei nu prevăd acţiunea de clasă, şi se limitează la planuri sociale, societatea pe care ei o descriu este însă adevărata negaţie a capitalismului. Afirmaţiile lor despre societatea viitoare „mai au încă un sens pur utopic“ pentru că ei „cunosc numai sub prima sa formă“ antagonismul de clasă „care începe abia să se dezvolte“. Dar noi marxiştii moderni, care fondăm totul pe antagonismele de clasă, despre care am dat doctrina completă şi a căror practică o trăim, ţinem drept ale noastre acele afirmaţii pentru că ele definesc singura societate socialistă. Să medităm asupra acestui pasaj esenţial, şi să-l repetăm, când descriem (cum ne pregătim pe scurt să facem) Rusia de astăzi non-socialistă:
„Desfiinţarea opoziţiei dintre oraş şi sat, a familiei, a câştigului privat, a muncii salariate, proclamarea armoniei (marxist: opusul anarhiei) sociale, transformarea statului într-o simplă administrare a producţiei“.
Aceasta este dialectic poziţia: utopiştii doreau şi propuneau ca toate acele forme să fie abolite: noi marxiştii demonstrăm că vor fi abolite, de forţe sociale pe care capitalismul le-a trezit deja.
Salut utopismului. Poate că în Rusia stalinismul va rezista mai mult timp, pentru că, sudându-se cele două revoluţii, mişcarea rusă a parcurs toată gama socialismelor retrograde şi statice, flagelându-le, dar i-a lipsit a treia formă, insuficientă teoretic, dar tinsă totuşi spre o societate socialistă neadulterată, nevenală, nefilistină: viguroasa, generoasa utopie.
Marea caracteristică a comunismului rus este că, deşi înconjurat de o pădure de duşmani feroci, nu a ezitat să se bată cu toţi aceştia, şi în acelaşi timp pe fronturile de disensiune internă; cum s-ar fi născut din aceasta murdarul unitarism de astăzi pentru uz nu doar intern ci şi extern (Lenin delimita cu o cortină, aceea da, de oţel, graniţele partidului, aceşti mizerabili ungători de astăzi se exhibă în toate părţile la deschideri noi, şi la destrămări ulterioare ale celor dintr-o lungă carieră) nu se înţelege; sau se înţelege bine că atunci se mergea spre revoluţie, astăzi i se întoarce spatele.
Dacă în Rusia, cum spuneam, nu a existat utopism proletar, este pentru că atunci când mişcarea s-a desfăşurat până la premisele unui partid, teoria acestui partid era internaţional gata făcută, şi venea din afară. Pentru cine lua cu ea doar contacte livreşti, era posibil să echivoceze până la punctul de a presupune — înţelegând greşit fondul doctrinei înseşi — că ea trebuia să se nască dintr-o dificilă şi tormentată succesiune de lupte sociale, dar că odată posedată, mişcarea se putea prescurta.
Acum, bine a făcut partidul să „importe“ arma instrumentală deja disponibilă care este teoria de partid. Nu este nimic idealist în asta. Marxismul nu se putea forma, descoperirile care îl constituie nu puteau fi atinse, înainte ca modul de producţie burghez să se fi răspândit şi clasa proletară să se fi format în el, în mari şi dezvoltate societăţi naţionale; dar odată format, el este valabil pentru zonele, câmpurile, care ajung cu întârziere, şi serveşte la stabilirea procesului care le aşteaptă, şi care se determină în acelaşi mod. Acest lucru este valabil pentru ideologie la fel ca pentru orice altă tehnică şi echipament: noţiunea despre cum se face o navă sau o maşină-unealtă devine imediat generală şi mondială, şi tot mai mult în lumea modernă: dacă astăzi în China fac o fabrică, vor pune aceleaşi motoare care sunt în cea mai bună fabrică americană; şi nu ar avea analog motiv să restudieze structura economiei capitalului pentru a găsi ex novo legile fără a merge să le citească la Marx...
Doar că tocmai aceste legi dovedesc că capitalismul soseşte în moduri penibile şi odioase, şi totuşi trebuie traversat dacă se vrea să se meargă mai departe, şi nu învaţă cu siguranţă un secret „politic“ pentru a o face mai comod.
Primii cititori entuziaşti ai puternicelor opere ale lui Marx nu şi-au dat seama — e greu să devii marxist doar citind — că maturitatea mişcării nu se atinge doar prin divulgarea textelor, aşa cum nu se atinge lăsând lucrurile pe seama „spontaneităţii“ masei. Este vorba de două momente diferite: cunoaşterea doctrinară nu este un fapt doar singular, chiar şi al celui mai cult discipol sau conducător, şi nici nu este condiţie pentru masa în mişcare: ea are ca subiect un organ propriu, partidul. Nici acesta nu se formează printr-o comunicare de reci date ştiinţifice: se formează în mişcarea istorică şi din toate diversele vicisitudini ale luptelor de clasă.
Acest proces a fost recapitulat de Lenin în „Ce-i de făcut?“, după cum este bine cunoscut. Cităm pasajul, referindu-ne la indiciile date despre zorii mişcării marxiste în Rusia; acesta se află în concluzia scrierii. Deceniul 1894—1904. Aceasta a fost perioada apariţiei şi consolidării teoriei şi a programului social-democraţiei. Adepţii noului curent în Rusia se numărau pe degete. Social-democraţia exista fără o mişcare muncitorească, trecând, în calitate de partid politic, printr-un proces de dezvoltare uterină.
1894—1898. Social-democraţia îşi face apariţia ca mişcare socială, ca un avânt al maselor populare, ca partid politic. Intelectualii — în cea mai mare parte foşti populişti — care îmbrăţişaseră doctrina marxistă intră în mişcarea muncitorească în această fază; ei înţeleg în substanţă că trebuie în acelaşi timp: să combată politica informă populistă — să urmeze teoria socialistă marxistă — să adere la mişcarea socială a maselor — să nu uite exigenţa, învăţată în faza populistă, de a răsturna ordinea existentă, ţarismul autocratic.
1898—1902 (data la care scria autorul). În timp ce mişcarea muncitorească creşte încă în vigoare şi combativitate, partidul se angajează într-o criză de aşezare caracterizată prin incertitudini şi oscilaţii, prin abandonarea de către unii a punctelor fundamentale. Curentul cel mai periculos care a cerut pentru prima dată în acea fază opera lui Lenin este cel al marxiştilor „legali“.
Marxiştii legali continuă polemica ideologică împotriva erorilor populiştilor (Lenin nu a exclus în acest sens o anumită colaborare cu ei) şi fac justa critică a practicii acţiunii individuale teroriste, dar merg până la a nega necesitatea unei lupte politice directe pentru a doborî puterea ţaristă, şi propun limitarea activităţii la răspândirea doctrinei marxiste prin mijloace tolerate ca legale de regimul în vigoare. Principalul lor exponent era Piotr Struve, [1] combătut cu înverşunare de Lenin în directivele sale, care ajungeau până la neutralitate faţă de ţarism şi la apologia capitalismului, apucând pe calea care apoi trebuia să ducă la un liberalism de tip burghez, cu abandonarea şi trădarea chiar doctrinară a comunismului revoluţionar.
În realitate, la Minsk, în 1898, nu s-a fondat un adevărat partid, ci s-a ţinut un congres puţin numeros, dispersat de poliţie. Lenin, absent fiind în Siberia, a fost desemnat redactor la Iskra: din acest punct decisiv se naşte eşafodajul muncii grele pentru constituirea partidului, depăşind oscilaţiile, „lichidând perioada a treia“.
Sfârşitul marxiştilor [legali] a fost „acest succes timpuriu ca profet [care] a servit la confirmarea profundei încrederi în sine a acestui «tânăr serios»“. O spune Wolfe, [2] în cunoscuta sa carte, de linie marxistă neortodoxă. Pe Lenin l-a indignat faimoasa concluzie a unei cărţi de-a lui Struve: „Să ne mărturisim lipsa de cultură şi să ne îndreptăm spre capitalism pentru a învăţa“. Wolfe pretinde că Lenin, şef al Rusiei, luptând împotriva inexperienţei economice, a incapacităţii şi a haosului, ar fi repetat într-o zi aceleaşi cuvinte. Dar era vorba de a importa echipamentul tehnic capitalist din occident; în timp ce cu Struve era vorba de a stabili teoria revoluţionară, care cu siguranţă nu se va învăţa de la marii industriaşi!
Rămân în toată valoarea lor cuvintele lui Lenin însuşi din 1907, citate acolo de Wolfe:
„Polemica veche — şi, în multe privinţe, învechită — cu Struve (şi Tugan-Baranovski) [3] are importanţa unui exemplu instructiv. Acest exemplu ne dovedeşte valoarea politică practică a polemicii teoretice intransigente... Din acest punct de vedere este cât se poate de util să cunoşti ce s-a petrecut cu 10 ani în urmă, ce divergenţe teoretice cu «struvismul» s-au conturat încă de pe atunci, de la ce divergenţe mici (mici la prima vedere) s-a ajuns la delimitarea politică totală a partidelor“.
Pretinsul pratician şi lipsit de prejudecăţi Lenin a considerat aşadar întotdeauna contrastele doctrinare susţinute până la capăt ca fiind adevărata cale a dezvoltării viitoarelor forţe revoluţionare, iar istoria a confirmat-o.
Prima formă în care aripa dreaptă a marxismului rus s-a prezentat în partidul social-democrat a fost aceea a tendinţei economiste, pe care Lenin a combătut-o temeinic cu Iskra şi în laborioasa pregătire a faimosului Congres din 1903 (Bruxelles-Londra) care a dat naştere distincţiei, dar nu încă sciziunii organizatorice formale, dintre bolşevici şi menşevici.
Un manifest al economiştilor a fost lansat încă din 1899, iar Lenin le-a contrapus imediat o reuniune a şaptesprezece militanţi deportaţi în Siberia, care s-au pronunţat pentru condamnarea şi eliminarea din partid a acelui grup.
Economiştii susţineau că trebuie să se dea importanţă doar organizării economice şi cuceririlor materiale ale muncitorilor în lupta împotriva capitaliştilor pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă. Ei minimizau lupta politică în obiectivele sale, în organismele sale. Considerau secundară, şi în cele din urmă inutilă, formarea partidului politic muncitoresc.
Putem compara economismul rus cu toate mişcările occidentale care au devalorizat sarcina partidului, remarcând însă că există o mare diferenţă istorică: aceste mişcări îşi puneau problema în ţările cu capitalism predominant, şi negau partidul şi lupta pentru putere în scopul intereselor de clasă ale proletariatului. Avem diverse exemple. În ţara clasică a capitalului, Anglia, partidul politic este un conglomerat de organizaţii economice, Trade Union-urile, adică sindicatele de meserie, şi dacă este adevărat că participă la alegeri şi acţionează în parlament, îi lipseşte pe de altă parte orice program de clasă şi revoluţionar şi orice delimitare teoretică, iar politica sa nu este una de luptă de clasă, ci de colaborare constituţională. Avem deci laburismul, sau muncitorismul, sau sindicalismul de dreapta: Anglia nu a avut niciodată un mare partid politic marxist, de opoziţie instituţională şi socială.
Devalorizarea partidului politic ca organizaţie maximă a clasei muncitoare şi ca organ al viitoarei cuceriri revoluţionare a puterii politice, constituia fondul devierii libertarilor bakuninişti în sciziunea Primei Internaţionale: într-adevăr, aceştia mergeau până la a considera prea autoritare chiar şi organizaţiile sindicale şi metoda grevelor; erau, mai mult decât economişti, antipopulişti, opuneau partidului de clasă individul rebel, sau masa anonimă care se ridică la luptă — concepţie nu avansată, ci retrogradă, populistă.
Într-o epocă mai recentă, defăimarea partidului politic a fost desfăşurată de sindicalism, care se numea revoluţionar şi de stânga. Pornind de la degenerarea legalitară şi parlamentară a partidelor socialiste de la sfârşitul secolului, aceste mişcări, puternice în Franţa şi în Italia, puneau sarcina emancipării proletare, chiar şi insurecţionale, în mâinile sindicatelor economice şi ale unui sistem al lor nu bine definit. Toate acestea au căzut odată cu primul război mondial. Nu trebuie trecut sub tăcere faptul că un anumit „economism“ muncitoresc, hrănit din neîncrederea faţă de partid şi negator al tezei (în care grupul nostru al stângii italiene este în mod ortodox alături de Marx şi Lenin) partidul comunist este organul războiului revoluţionar şi al dictaturii de clasă (aceasta este, fie spus fără rezerve, dictatura partidului), a reapărut în curente ale Internaţionalei a III-a (olandeze, maghiare, americane, scoţiene, germane). O versiune a acestui muncitorism este admiterea în partidul politic doar a muncitorilor, o altă vedere distorsionată a problemei organizării.
Dar economiştii ruşi nu voiau partidul de clasă deja înainte ca revoluţia burgheză să răstoarne politic absolutismul. Ei afirmau că lupta economică interesa proletariatul, iar politica, în schimb, burghezia, care trebuia să înfăptuiască revoluţia democratică, sarcină ce nu revenea muncitorilor, dat fiind că interesele lor sunt în contrast cu cele ale patronilor lor burghezi... Teză insidioasă pentru că este aparent de clasă, în realitate contrarevoluţionară şi absolut în afara poziţiei dialectice a lui Marx. În orice loc şi timp, orice „compromis teoretic“ între burghezi şi proletari (între proletari şi micii burghezi încă şi mai rău) trebuie evitat şi condamnat. Dar concomitenţa şi, fie spus clar, alianţa în mişcările revoluţionare între burghezie şi proletari (şi alte clase atâta timp cât sunt antifeudale) este o problemă care trebuie rezolvată în funcţie de câmpurile geografice şi istorice: conform liniei directoare pe care o aplicăm aici cu stricteţe.
Economismul, care părea să deteste alianţele cu burghezia, deschidea calea oportunismului contrarevoluţionar: reticent să intre în revoluţia antiţaristă, la rândul său ar fi sfârşit prin reticenţa de a intra în orice mişcare revoluţionară şi în orice dictatură revoluţionară: nevrând să atingă mâna burgheziei într-o mişcare insurecţională, ar fi sfârşit prin a o face atunci când aceasta ar fi ajuns la puterea democratică.
Aici [avem] o altă etapă puternică a construcţiei bolşevice, care nu este simpla luptă împotriva atâtor eşaloane de oportunism în Rusia, ci este un sector al luptei istorice şi mondiale a marxismului împotriva tuturor revizionismelor, la orice latitudine, longitudine şi dată de trecere pe cadranul universal.
În „Ce-i de făcut?“ Lenin pune pentru totdeauna la punct aceste trei chestiuni: 1) Caracterul şi conţinutul esenţial al agitaţiei noastre politice. 2) Munca pentru organizarea de clasă a proletariatului. 3) Crearea unui partid politic proletar unic pentru toată Rusia şi condus centralizat. La primul punct răspunsul este, brutal: nu dezinteres, ci susţinere pentru revoluţia burgheză democratică, cu caracter antifeudal şi antidinastic, chiar dacă se va opri la aceasta.
Pornind să reamintim liniile esenţiale ale divizării marxiştilor între menşevici şi bolşevici, despre care s-a scris atât de mult dar s-a clarificat atât de puţin, remarcăm că lucrul ne interesează mai ales în scopul problemei „tacticii“, şi mai bine în scopul problemei istorice privind acţiunea partidului de clasă în situaţia: „aşteptare a revoluţiei burgheze“. Această chestiune este urgentă atât în scopul de a înţelege procesul revoluţionar rus explicând deznodământul său actual şi prezenta structură socială în Rusia (vom trage de aici dovada că dubla aşteptare a fost satisfăcută doar pentru construcţia, în curs, a unei societăţi capitaliste, şi nu pentru acea societate socialistă, deşi s-a desfăşurat dubla bătălie revoluţionară), cât şi în celălalt scop (care altă dată va constitui un obiectiv al lucrării noastre) de a face bilanţul asupra transpunerii în câmpul internaţional, şi în câmpurile de capitalism dezvoltat, a lecţiilor acelei dezvoltări ruse. Tocmai în acest câmp leninismul, şi Lenin însuşi, în limite ce trebuie bine precizate, au întâmpinat insuccese şi obstacole, pe care stilul la modă le-ar numi greşeli.
Pentru metoda marxistă greşeala şi... reuşita sunt două lucruri care trebuiau ambele să se întâmple prin necesitate. Multe bătălii, războaie statale şi războaie sociale au fost câştigate „greşind“. Micul burghez ramolit este cel care are o singură măsură pentru a-şi etala laudele: succesul.
Înainte de a ajunge la divergenţele de tactică dintre cele două aripi ale partidului rus, pe care Lenin la început le numeşte exact: revoluţionară şi oportunistă (fiind cunoscut şi faptul că toate personalităţile cu ale căror nume se îndoapă istoria au schimbat de mai multe ori aripa, şi că cei doi faimoşi termeni bolşevici şi menşevici vor să spună doar: cei care sunt mai mulţi şi cei care sunt mai puţini, în timp ce şi raportul numeric s-a schimbat de mai multe ori ca sens), nu putem totuşi să nu amintim că primele divergenţe au fost asupra problemei de organizare a partidului. „Ce-i de făcut?“ este dedicat în cea mai mare parte acestei chestiuni (1902). Asupra chestiunii politico-istorice se extind „Un pas înainte, doi paşi înapoi“, publicat în 1904 şi care face bilanţul congresului din 1903, în care bolşevicii au învins doar la alegerile funcţiilor, pierzând în alte puncte, şi „Două tactici...“, scris în 1905 în plină mişcare revoluţionară.
Chestiunea de organizare, în afară de caracterele proprii unei perioade de ilegalitate şi feroce reacţiune poliţienească (care poate foarte bine să existe şi în ţări şi timpuri de capitalism deplin) serveşte la punerea la punct a problemei naturii partidului, a raporturilor dintre partid şi clasă, şi acesteia i-am dedicat — arătând perfecta ortodoxie marxistă a acelei poziţii şi a celei a stângii italiene — alte scrieri în aceste pagini şi altele din reuniunile noastre începând cu prima de la Roma. Nu revenim asupra ei pe larg.
Trebuie totuşi relevat că aici există o analogie absolută, pe care Lenin o evidenţiază în multe pasaje, cu oportunismul occidental. Faimosul paragraf 1 din Statut, asupra căruia s-a dat bătălia maximă, stabilea că pentru a adera la partid era necesar să faci parte dintr-una din organizaţiile periferice. Aparent se pare că Lenin distingea între simplii militanţi ai partidului şi „revoluţionarii de profesie“, ale căror grupuri mai restrânse formau osatura conducătoare. Am arătat de mai multe ori că aici este vorba de reţeaua ilegală, şi nu de suprapunerea peste partid a unui aparat birocratic de oameni plătiţi. De profesie nu înseamnă stipendiat, ci dedicat luptei partidului prin adeziune voluntară, desprinsă de acum de orice asociaţie pentru motive de apărare a intereselor colective, rămânând aceasta baza deterministă a apariţiei partidului. Toată amploarea dialecticii marxiste stă în acest dublu raport. Muncitorul este revoluţionar prin interes de clasă, comunistul este revoluţionar pentru acelaşi scop, dar ridicat deasupra interesului subiectiv.
Martov [4] era cel care pretindea că se poate fi membru al partidului fără a face parte dintr-una din organizaţiile de bază, în aşa fel încât şefi politici şi intelectuali — lucru diferit de agenţii ilegali — să poată stabili direct o legătură între persoana lor şi partid, ca centru, lucru pe care Lenin l-a interzis.
Trebuie notat că tocmai în acei ani se dezbătea aceeaşi chestiune în partidele europene. În Italia, în timp ce în secţiunile periferice elementele de stânga lucrau să epureze elemente intelectuale, sau intelectualoide, politicianiste şi oportuniste prin superelecţionism, statutul tolera încă înscrierea „pe lângă Direcţia Partidului“ care recupera aceste relicve deasupra părerii tovarăşilor şi a majorităţii muncitorilor care îi cunoscuseră bine. Aceasta se făcea în vulgare scopuri parlamentare, admiţând ca un deputat, ales nu ca şi candidat al partidului, să se poată „înscrie în grupul parlamentar“ care pretindea să se bucure de o autonomie a sa, şi să delibereze în sânul său conduita de urmat. Stânga a sfârşit înainte de război prin a obţine ca aceste autonomii să fie abolite şi ca toată acţiunea partidului şi a fiecărui membru în parte să fie ghidate de direcţia aleasă de congrese, sau comitetul central.
Aceste teze sunt exact aceleaşi pe care le găsim la Lenin, şi în demolările sale biciuitoare ale „libertăţii criticii“, ale autonomismului, ale vanelor proteste ale oportuniştilor făţişi sau în incubaţie împotriva disciplinei, împotriva „dogmatismului teoretic“ şi a altora similare.
Întrucât serveşte ca tranziţie la chestiunea tactică, amintim tezele acelui capitol de aur intitulat „Spontaneitatea maselor şi conştiinţa social-democraţiei“, unde ar fi acum mai bine să se tipărească nu social-democraţiei ci partidului comunist, cuvintele nefiind decât simboluri comode trecătoare.
Chestiunea este gravă. În timpul nostru burghez acţiunea partidului de clasă este liniară, şi dacă vreţi este monoliniară: merge împotriva ordinii capitaliste şi doar cu forţele proletariatului. Pe vremea lui Lenin era biliniară, adică se mişca împotriva ordinii feudale despotice, şi împotriva capitalismului, prezent ca raport economico-social, dar nu încă ca putere de stat. Faza istorică a alianţelor interclasiste nu era închisă, şi era chiar prima problemă. Nu doar în ciuda acestui fapt, ci cu atât mai mult din această cauză, partidul trebuia să aibă nu o frontieră elastică şi indistinctă, uşor de trecut şi de retrecut, ci limite de fier de doctrină şi de organizare, opuse cu acelaşi titlu duşmanilor declaraţi şi faimoşilor, tranzitorilor tovarăşi de drum. Se poate merge alături de aceştia în lupta de stradă, dar cu atât mai mult trebuie priviţi cu neîncredere severă şi criticaţi în poziţiile lor ideologice şi în organele lor asociative. Iată poziţia lui Lenin, iată, strict identică, pe cea a lui Marx când împinge înainte biciuind revoluţiile burgheze, pe cea rusă mai ales, şi când în acelaşi timp sfâşie falsele teorii şi manevrele josnice ale partidelor care le conduc şi ale şefilor lor burghezi sau mic-burghezi.
Tezele marxiştilor radicali sunt precise în acest punct. Ele nu se reduc la cazul liniar facil al luptei moderne proletariat-burghezie. În aceasta este indiscutabil că limita teoretică şi cea organizatorică nu trebuie încălcate, şi nici cea tactică nu trebuie încălcată: se merge singuri, se refuză aliaţii ca regulă generală (nu este un principiu filozofic, ci doar o regulă istorică).
Dar în perioada trăită printre dificultăţi enorme de bolşevici, în perioada biliniară, nu există apărarea facilă a rigidei limite tactice, adică de practică politică, de acţiune materială, şi aceasta trebuie trecută de mai multe ori, şi în diverse sensuri (exemplu: a boicota o Dumă, a intra în alta; a admite la guvernare partidul eser, apoi a-l scoate în afara legii, etc.). Atunci devine cu adevărat anevoios de înţeles, şi de apărat solid timp de două decenii, această poziţie: în ciuda tuturor acestor manevre pe care istoria le impune, limita teoretică, limita organizatorică, trebuie apărate cu cea mai mare ferocitate de orice ruptură.
Deci spontaneitatea masei, conştiinţa partidului. În afară de cuvântul social-democraţie, Lenin ar accepta să elimine şi abuzatul cuvânt conştiinţă, împotriva căruia s-a luptat ca un leu de multe ori. La congresul din 1903 a vorbit puţin despre proiectul de program al lui Plehanov, cu care era de acord împotriva nenumăratelor amendamente propuse de extremistul de dreapta Akimov, care urla: aici conceptele de Partid şi Proletariat stau mereu în opoziţie! Primul ca o colectivitate activă, cauzatoare, al doilea ca un mijloc pasiv, prin care operează Partidul! Se foloseşte numele partidului ca subiect, la nominativ, cel al proletariatului ca obiect, la acuzativ! (Akimov a spus la genitiv, Wolfe scrie în engleză, care nu are cazuri, şi observă că în rusă genitivul şi acuzativul au aceeaşi desinenţă). Wolfe are un crez nemarxist (în realitate crede serios că este marxist) între idealist istoric şi libertar, şi continuă la fiecare pas să vadă contradicţii între timpuri îndepărtate ale operei lui Lenin, acolo unde nu există deloc; el notează aici: această critică gramaticală a stârnit râsul, dar printre cei care râdeau mulţi au trăit destul pentru a vedea că era vorba de un sens profund, nu simbolic. Pretinde să spună că în realitate bolşevismul a realizat presiunea partidului asupra proletariatului.
Aşadar, în această primă dezbatere, Lenin l-a lăsat pe Plehanov să lupte pe măsura sa, dar am citat deja cum a sărit la cuvântul conştiinţă. Se propunea ca într-un pasaj care alinia printre contradicţiile capitalismului „creşterea numărului şi coeziunii proletarilor“ să se adauge şi „constiinţei“. E o înrăutăţire, a spus Lenin, şi dă ideea că dezvoltarea conştiinţei ar fi un lucru spontan. „Nu există activitate conştientă a muncitorilor care să nu fie rezultatul influenţei social-democraţiei“. E dur, dar aşa este.
Deci acţiunea proletarilor este spontană întrucât izvorăşte din determinantele economice, dar nu are drept condiţie „conştiinţa“, nici la individ, nici la clasă. Lupta fizică de clasă este un fapt spontan, nu conştient.
Clasa îşi atinge conştiinţa doar atunci când în sânul său s-a format partidul revoluţionar, care posedă cunoaşterea teoretică, bazată pe raportul real de clasă propriu de fapt tuturor proletarilor. Aceştia, însă, nu vor putea niciodată să posede adevărata cunoaştere — adică teoria — nici ca indivizi, nici ca totalitate, nici ca majoritate, atâta timp cât proletariatul va fi supus educaţiei şi culturii burgheze, adică fabricării burgheze a ideologiei sale şi, în termeni buni, până când proletariatul nu va învinge şi... nu va înceta să existe.
Deci, în termeni exacţi, conştiinţa proletară nu va exista niciodată. Există doctrina, cunoaşterea comunistă, şi aceasta este în partidul proletariatului, nu în clasă.
Am spune bucuros cunoaştere, doctrină, teorie, în loc de conştiinţă, deoarece prin conştiinţă se obişnuieşte să se înţeleagă o activitate subiectivă a persoanei, iar această accepţiune conduce la concluzia falsă că, aşa cum partidul este conştient de o acţiune care în proletariat este inconştientă (spontană, neprecedată de deliberare), tot aşa Şeful partidului este cel care injectează conştiinţa în acesta, ceea ce ar fi o enormă prostie, de care cei ca Wolfe se sperie din cauza consecinţelor autocratice, şi urmăresc de-a lungul paginilor unei povestiri simţite şi strălucite himera celor „Trei care au făcut o revoluţie“ — Lenin, Troţki, Stalin.
Deja totuşi în „Ce-i de făcut?“ diverse pasaje, şi un întreg paragraf ne servesc la clarificarea poziţiei asupra problemei istorice „contingente“ a sprijinului pentru democraţie. Lui Wolfe i se pare că acel grup de persoane, închis într-o sală la Londra şi disputând cu înverşunare pe nuanţe de fraze, ar fi fost înspăimântător de departe de realitatea luptei din Rusia, care se aprindea. Şi totuşi Lenin a dedicat o întreagă lucrare analitică ulterioară (Un pas...) disecării ulterioare a episoadelor, în aparenţă scolastice, ale acelui lung congres. Să fi fost timp pierdut, o învârtire în gol? În adevăr, în toată desfăşurarea căii revoluţionare dinspre oscilaţiile oportuniste, din când în când scapără luminos vie putere a evenimentului viitor, de peste zece, douăzeci, treizeci de ani.
Această chestiune a sprijinului pentru democraţie este văzută în moduri diametral opuse de aripile, de „sufletele“ Congresului. De exemplu, Lenin va relata că tovarăşul Posadovski (un stângist) la un moment dat ridică problema unei „divergenţe serioase“ în „problema esenţială“ a „valabilităţii absolute a principiilor democratice“. Pentru Plehanov, el îi neagă „valabilitatea absolută“. Imediat cei de dreapta, anti-iskriştii, şefii, cum spune Lenin în maniera sa puţin ceremonioasă, centrului, mlaştinii, protestează violent împotriva oratorului. Este unul dintre exemplele cu care Lenin, cu puternica sa analiză, elaborează, din atâta fluctuare de păreri şi schimbare capricioasă a poziţiei, şi chiar din nervozitate accentuată (cum se verifică în anumite şedinţe secrete de partid, pentru cine are oarecare experienţă vie în acest sens), sinteza luminoasă a sciziunii în doi termeni inconciliabili, între cei pe care aici îi numeşte colorat iacobinii şi girondinii partidului: el, se înţelege, iacobin! Sunt şedinţele în care soţia sa povesteşte că Plehanov, admirativ, îi şopteşte în timpul unei intervenţii aspre a lui Lenin: „Din acest aluat se fac Robespierrii“.
Ei bine, acea formulă a tovarăşului Posadovski, apoi uitat, trăieşte încă după o jumătate de secol, şi îl separă de exemplu pe simpaticul Wolfe, care pune în Credo-ul său din epigraful cărţii pasaje cu iz istorico-idealist, şi urmăreşte de-a lungul atâtor pagini alternarea unui Lenin feroce şi cinic, cu unul care crede că socialismul stă tot în „limita sacră“ a libertăţii, şi care, aşadar, se aliniază — el, Wolfe — în rândul celor care admit „valabilitatea absolută a principiului democratic“, absolută adică deasupra timpurilor şi claselor — şi pe noi, care vedem socialismul ca negaţia principiului democratic, a cărui valoare nu este eternă şi absolută, ci doar burgheză şi individualistă; în timp ce istoric apărăm teza că partidul rus şi Lenin trebuiau să sprijine lupta pentru democraţie, care în substanţă este lupta pentru capitalism şi nimic altceva.
În acel moment istoric comunistul poate, ba chiar trebuie să dea pentru democraţie până la ultima fâşie din propria piele. Trădează dacă acceptă să sacrifice o singură fâşie minimă din Doctrina Partidului. În primul caz, la momentul istoric just, va trece dincolo de democraţie şi o va călca în picioare cu acelaşi entuziasm cu care a susţinut-o. În al doilea [caz], se va găsi, în acel moment, în limita — inconştient impusă sieşi — cea mai contrarevoluţionară care există, legându-şi mâinile şi dezlegându-le pe cele ale reacţiunii burgheze, pentru a nu viola mistica imbecilitate a valabilităţii absolute a principiului libertăţii.
Nu se citeşte fără „cheie“ şi trebuie evitată capcana citatelor desprinse prin surprindere, neînşirate aşa cum folosim noi sistematic în „Firul vremii“. Trebuie înţeles care parte din fiecare pasaj, şi aproape din fiecare propoziţie, serveşte la salvarea impostării noastre dialectice de pompozităţile metafizice ale absoluturilor, care [parte] vizează sprijinul practic, de acţiune, ce trebuie acordat din punctul just şi cu efectul just mişcării, scopului care nu este al nostru, dar pe care ne interesează să-l vedem înaintând, să-l vedem atins.
Să luăm aşadar paragraful lui Lenin, ca etapă a dovezii că niciodată acea mişcare, pe care noi înşine o numim cu numele său, nu a ezitat şi nu a oscilat între sugestia unei „valabilităţi absolute“ filozofice şi vulgara tentaţie de a ne face o spărtură, doar pentru a învinge mai repede, pentru bucuria „puterii“.
Formule dificil de citit, de înţeles şi de aplicat pentru că, în perioada istoriei bifurcate şi a luptei pe două fronturi, se citesc în două moduri şi cu două sunete, care contrastează şi se armonizează, încât, cochetând cu Marx, le numim magice, cu riscul de a auzi vreun prost, ca de atâtea ori, spunând că suntem pentru un partid de iniţiaţi, sau de apprentis sorciers [ucenici vrăjitori].
Ei, batjocoritorii şi escrocii proletariatului, par întotdeauna simpli, facili, curgători şi de o banalitate surâzătoare. Să le concedem că Lenin, ca formulare, era asul clarităţii sudate cu profunzimea, să facem şi noi puţin curte exemplarului uman de excepţie, cu condiţia să rămână întipărită scârba pentru livida transparenţă atinsă prin adoptarea dezosării gelatinoase a moluştei.
Economiştii spuseseră, ipocrit: dând „lozinci“ de agitaţie politică antiţaristă, şi deci democratică, nu se dezvoltă conştiinţa socialistă a muncitorilor pentru că „cadrul este prea restrâns“: lupta împotriva burgheziei rămâne în afara lui. Din lupta doar economică cu patronul, această conştiinţă iese în schimb la iveală.
Lenin adoptă în mod voluntar o formulă grosolană, tranşantă, simplificată.
„Conştiinţa politică de clasă nu poate fi adusă muncitorului decât din afară, adică din afara luptei economice, din afara sferei relaţiilor dintre muncitori şi patroni (ai citit vreodată asta, Antonio Gramsci?). Singurul domeniu din care se pot sorbi cunoştinţe politice este domeniul relaţiilor tuturor claselor şi păturilor (îndrăznim să adăugăm: în toate epocile) cu statul şi guvernul, domeniul relaţiilor dintre toate clasele... La întrebarea: ce-i de făcut pentru a transmite muncitorilor cunoştinţe politice? nu se poate da numai răspunsul cu care, în majoritatea cazurilor, se mulţumesc practicienii — ca să nu mai vorbim de practicienii care înclină spre «economism», şi anume răspunsul că «trebuie să mergem la muncitori». Pentru a transmite muncitorilor cunoştinţe politice, social-democraţii trebuie să meargă în toate clasele populaţiei“.
Acest lucru, spune Lenin, face să se stabilească diferenţa dintre vulgarul trade-unionism şi politica comunistă (ca de obicei: social-democrată). Aici este evident că se poate greşi citind pe dos, mai ales dacă nu se face legătura cu toate formulările ulterioare din scrierile succesive despre lupta împotriva puterii ţariste, pentru o democraţie electivă, pentru o republică burgheză, de asemenea.
Până când însăşi burghezia, cu constelaţia sa de popor formată din artizani, ţărani, poate chiar negustori, şi aşa mai departe, are de traversat o punte istorică revoluţionară, în lupta împotriva puterii feudaliste şi dinastice, socialiştii nu vor ezita să lucreze printre burghezi şi micii burghezi, în scopul de a înăspri acel contrast, de a grăbi trecerea pe acea punte, cu arma în mână.
Doar din complexul acestor exigenţe istorice, în faza compozită, se poate extrage o orientare pentru clasa muncitoare, astfel încât să o pornească spre lupta succesivă nu doar împotriva actualilor aliaţi capitalişti, ci la momentul just şi împotriva cortegiului lor de clase medii.
Sensul mai puţin imediat, şi valabil în tot cursul istoric, este că doar a face pârghie pe raportul sindical dintre muncitor şi patron nu va duce niciodată la forţa politică de clasă, care doar în partid se realizează, întrucât acesta ajunge să domine, în viziunea sa, toată linia istoriei. Iluzie este aceea că imediat, spontan, devine un soldat al revoluţiei muncitorul care şi-a dat seama de contrastul de interese particular cu angajatorul: o va fi doar atunci când, într-un câmp nerestrâns, va primi în partid şi de la partid viziunea unui mare curs pe care milioane de oameni îl traversează şi care conduce toate ţările de pe vaste continente la deznodământul în socialism.
Nu sunt suficiente pentru o asemenea conştiinţă datele duetului a două personaje şi al unei singure revoluţii. La Lenin revoluţiile sunt două şi personajele trei, în principal, pentru că aşa era în Rusia timpului său, şi aşa în substanţă în tot câmpul în care revoluţia se mişcă, care astăzi încă cuprinde, şi ar fi absurd să-l ignorăm, imensele populaţii din Orient.
La această şcoală formidabilă proletariatul rus, pentru a fi luptat decisiv în revoluţia burgheză democratică, şi chiar pentru a-şi fi pus direct pe umerii săi greutatea imensă, conducând el însuşi în scopuri burgheze subclasele populare, născute să fie soldaţi dar nu căpitani ai istoriei, a ajuns să nu se lase dominat de „valabilitatea absolută a principiului democratic“ atunci când a fost vorba să erijeze dictatura sa ca forţă „pură“.
Ar fi fost un miracol dacă nu l-ar fi oprit înfricoşătoarea îmburghezire a muncitorilor din ţările capitaliste, care luptau în situaţia uniliniară, care aveau în faţă o democraţie pe care nu trebuia să o ajute să se nască.
Proletariatul rus a mers mereu înainte. Exemplul său, folosit în sens invers timpului, a fost prost transferat în lupta Occidentului, unde din păcate mişcarea oportunistă a târât masele să meargă înapoi, le-a cufundat din nou în superstiţia absolutului democratic.
Va dura mult să refacem totul.
[1]. Piotr Berngardovici Struve (1870—1944) — economist şi politician rus. Iniţial un „marxist legal“ (a redactat manifestul primului congres al P.M.S.D.R.), a evoluat ulterior spre liberalism (partidul Cadet) şi a devenit un oponent al bolşevicilor.
[2]. Bertram David Wolfe (1896—1977) — scriitor şi istoric american, fost comunist, autor al lucrării Three Who Made a Revolution (biografie triplă a lui Lenin, Troţki şi Stalin).
[3]. Mihail Ivanovici Tugan-Baranovski (1865—1919) — economist rus, reprezentant al „marxismului legal“, cunoscut pentru teoriile sale despre crizele economice şi ciclurile de afaceri.
[4]. Iulius Martov (L. O. Ţederbaum) (1873—1923) — lider al menşevicilor. La Congresul al II-lea al P.M.S.D.R. (1903) s-a opus definiţiei stricte a membrului de partid propusă de Lenin, declanşând sciziunea dintre bolşevici şi menşevici.