Amadeo Bordiga

Rusia şi revoluţia în teoria marxistă

Partea a II-a. Partidul proletar de clasă şi aşteptarea dublei revoluţii

„Il programma comunista“, 1955, n. 8


 

43. Perspectiva istorică

Prin recursul la operele lui Lenin din perioada iniţială, problema istorică a cărei încadrare suntem pe cale să o completăm — sosirea revoluţiei burgheze văzută de partidul revoluţiei proletare — a fost desfăşurată pentru o situaţie (cum Lenin însuşi relevă) originală în istorie, chiar şi faţă de celălalt exemplu clasic al Germaniei dinainte de 1848, despre care Marx şi Engels au dat deja un traseu şi o încadrare complete.

Într-adevăr, înainte ca mişcarea revoluţionară antifeudală să fie matură, avem deja partidul cu o teorie proprie originală care îl distinge de toţi, şi cu o organizare de asemenea cu totul independentă.

În lucrările din perioada 1898-1904 Lenin (pe linia fermă a sistematizării teoretice deja date de Plehanov în deceniul precedent) consolidează chestiunile raportului dintre clasă şi partid, ale organizării partidului; şi lucrează, ca şi mai târziu, la „delimitare“, adică la neîncetata epurare a partidului însuşi, respingând insuficienţele şi oportunismele.

Odată cu avansarea valului din 1905 şi a unei perioade de luptă politică incandescentă, la exigenţele solidităţii teoretice şi organizatorice se adaugă cea a strategiei revoluţionare, care inevitabil dă naştere nu doar la disensiuni, ci la două poziţii opuse. Netulburat de urgenţa acţiunii, Lenin, departe de a voala contrastul, se străduieşte să-i disece conţinutul profund şi să-i demonstreze caracterul ireconciliabil.

Două sunt chestiunile care divid câmpul „social-democraţilor“, adică al marxiştilor ruşi, sau mai bine zis la două principale se reduc diversele chestiuni tactice. Linia de urmat faţă de mişcarea antiţaristă burgheză; linia de urmat faţă de mişcarea ţărănească.

Imens este materialul pe care mişcarea rusă ni-l pune la dispoziţie, dar la fel de gravă este dificultatea de a-l folosi, mai ales dacă se uită să se refere mereu soluţiile bolşevicilor, în opoziţie cu cele ale oportuniştilor de pe diversele maluri, la momentul istoric dat şi la cadrul forţelor sociale şi al formelor economice, pe care noi am încercat să-l trasăm în cele ce preced. Pentru a nu uita niciodată punctele de orientare: regim despotic feudal încă în picioare; formare avansată a capitalismului şi proletariatului industrial; existenţa partidului proletar solid pregătit în doctrină şi distinct în organizare; şi pentru a evita deci răspânditele referiri false la situaţii radical diverse, noi (după cum cititorul a înţeles bine) fugim de metoda oblică a citatelor „spicuite“ fără criteriu şi ordine a faptelor şi a scrierilor, şi urmăm cu analiza sistematică a expunerilor organice, organic referite la momente de cotitură determinate ale procesului.

Aşa cum am făcut în prima parte pentru lucrarea lui Engels despre problemele sociale din Rusia, o vom face în această parte finală pentru alte două lucrări ale lui Lenin, relative la revoluţia din 1905. Una o precede şi este „Două tactici ale social-democraţiei ruse“, cealaltă o urmează: „Programul agrar al social-democraţiei în prima revoluţie rusă din 1905—1907“. Nu mai e nevoie să spunem cum cele două chestiuni se împletesc strâns.

44. Lenin şi chestiunea agrară

În studiul nostru, cu o serie de „Fire“, despre chestiunea agrară, care a prezentat din nou în profunzime teoria lui Marx, ne-am rezervat să desfăşurăm partea referitoare la Rusia utilizând operele lui Lenin în mod organic, aşa cum am făcut pentru Cartea a III-lea a Capitalului şi Istoria doctrinelor economice.

În această expunere am adus deja materiale notabile ale lui Lenin care îi dovedesc absoluta ortodoxie marxistă, utilizând scrierile din 1900 împotriva „criticilor lui Marx“. Şi am folosit, de asemenea, deja pe larg scrierile fundamentale împotriva ideilor şi practicii populiştilor, care se referă întotdeauna la problema agrară.

În opera din 1907 nu mai este vorba despre teorie — de mai multe ori reamintită şi reafirmată cu citatele din Marx — ci şi despre programul „imediat“ al bolşevicilor privind revendicările agrare ale Primei Revoluţii.

Nu puţină confuzie domnea atunci asupra acestui punct esenţial, şi altă dată am citat cum Lenin relatează că

„un neajuns al dezbaterilor Congresului de la Stockholm în special îl constituie faptul că considerentele practice precumpănesc asupra celor teoretice, iar cele politice asupra celor economice“.

Am spus de asemenea cum Lenin justifica lucrul prin coincidenţa adunărilor congresuale şi a violentelor mişcări de masă.

45. Scurtă paranteză istorică

Să ne amintim că Congresul al II-lea al Partidului a fost cel din 1903 de la Bruxelles şi Londra, unde s-au contrapus cele două fracţiuni, bolşevică şi menşevică: alegerile pentru Comitetul Central le-au câştigat primii, dar ziarul Iskra, faimos al lui Lenin, a trecut la cei din urmă (noua Iskra, neo-iskrişti). În martie 1905, Congresul al III-lea al Partidului, oficial unic (P.M.S.D.R.), a fost ţinut de bolşevici la Londra, în timp ce menşevicii reuneau o Conferinţă la Geneva. Congresul al IV-lea al Partidului a avut loc în aprilie-mai 1906 la Stockholm. Între aceste date, după cum ştim, s-au situat luptele gigantice ale Primei Revoluţii ruse.

Întrucât odată cu examinarea chestiunilor centrale tema noastră actuală se încheie, vom completa ceea ce nu a vrut să fie o adevărată cronologie, amintind că perioada infrarivoluţionară (de la războiul pierdut cu Japonia şi Prima Revoluţie, până la războiul mondial şi revoluţia a II-a) prezintă în viaţa partidului, pe care se cuvine să-l numim al lui Lenin, aceste etape. La Congresul al IV-lea de la Stockholm, partidul se reunifică, iar menşevicii sunt majoritari. Congresul al V-lea s-a reunit la Londra în mai 1907. Bolşevicii au rezultat majoritari. Acesta a fost ultimul congres al partidului până în 1917.

Totuşi, a făcut epocă în viaţa partidului conferinţa de la Praga din ianuarie 1912, unde s-au adunat bolşevicii, care, în fapt, constatând că divergenţele deveniseră ireconciliabile, i-au exclus pe menşevici din partid. Toate celelalte fracţiuni, inclusiv grupul lui Troţki, au dezavuat această conferinţă, în reuniunile de la Paris din martie şi de la Viena din august.

Nu ne interesează aici să urmărim dansul numelor şi lunga polemică postumă asupra meritelor şi demeritelor, care poate se leagă mai mult de cealaltă temă a disensiunilor tactice din Internaţionala a Treia: o falsificare organizată a aruncat asupra tuturor acestora umbre artificiale dense. Potrivit lui Troţki, foarte bine pregătit în această reconstrucţie, dar redus la tăcere prin moarte, odată cu august 1914, războiul, măturând totul şi aruncând totul în cazan, determina o nouă şi originală aliniere de tendinţe şi trasa o barieră între „trierile“ de grupuri şi de nume făcute înainte sau după această cotitură crucială.

Acest lucru nu are multă importanţă, şi nouă ne ajunge să indicăm că, în substanţă, situaţia istorică din ajunul anului 1905 se raportează cu aceleaşi linii esenţiale la ajunul anului 1917: clasele şi partidele sunt aceleaşi, şi aceeaşi situaţie de război şi de înfrângere se repetă.

Justă deci impostarea chestiunii constituţionale şi a celei agrare în puternica continuitate teoretică, pe care prin consensul tuturor Lenin o personifică, dar care este patrimoniu impersonal al marxismului, al mişcării comuniste, care încă din anii de luptă 1905—1907 a conturat cele două lecturi, înainte şi după fapte, ale chestiunii Revoluţiei.

46. Contrarevoluţie şi revoluţie

La 17-30 octombrie 1905, faimosul Manifest al ţarului „acorda o constituţie“, convocând alegerile pentru Prima Dumă şi numindu-l ministru pe Witte. Acest lucru se întâmpla sub presiunea insurecţiei triumfătoare şi în timp ce Sovietul din Petersburg îşi asuma deja funcţii de guvern naţional. Dar la 30 decembrie insurecţia era zdrobită la Moscova, legalitatea triumfa, sub mască constituţională.

La conferinţa de la Tammerfors din acelaşi decembrie, bolşevicii — care în august puseseră în aplicare boicotul precedentei Dume a lui Bulîghin, [1] pur consultativă — stabilesc să boicoteze şi alegerile pentru Prima Dumă. Între timp, socialiştii revoluţionari se scindaseră într-o dreaptă de socialişti naţionali şi o stângă boicotistă a Dumei, care este aleasă în martie.

La Stockholm, în mai, Congresul al IV-lea, după cum s-a spus majoritar menşevic, găseşte majoritatea bolşevică de acord cu tactica participării la Dumă (unde grupul era format doar din menşevici), dar din considerente foarte diferite.

Dar ţarul dizolvase prima Dumă legislativă, convocând alegerile pentru a doua, care s-a deschis în mai 1907, puţin înainte de Congresul al V-lea, în care bolşevicii au învins.

Disensiunea dintre cele două fracţiuni era evidentă şi în chestiunea parlamentară, nici foarte diferită de cea care se agita atunci în Franţa şi în Italia. Menşevicii erau pentru blocul cu cadeţii, liberali burghezi, până la a forma cu aceştia un guvern; bolşevicii denunţau partidul cadet ca duşman al proletariatului şi al însăşi revoluţiei democratice, şi admiteau înţelegeri tranzitorii doar cu populiştii şi socialiştii-revoluţionari, rămânând fermă critica la adresa acestor mişcări mic-burgheze.

Nu acesta este locul pentru a trata chestiunea care apoi a fost numită a „parlamentarismului“. Este suficient să notăm că această linie tactică revendicată de Lenin se aplica înainte de căderea efectivă a absolutismului şi după sfârşitul perioadei de luptă. Faţă de aceasta, era o situaţie diferită în parlamentele europene ale statelor deplin democratice până în 1914, cu o situaţie paşnică a luptei de clasă între muncitori şi capitalişti. O situaţie încă foarte diferită şi ulterior avansată era în ţările democratice occidentale după uraganul războiului; când — ca în Italia — proletariatul era tot în picioare cu un potenţial de clasă foarte ridicat, care a fost scufundat nu de legiunile cămăşilor negre, în îndobitocirea turmei târâte la urne de socialismul electoral.

47. Reacţiunea lui Stolîpin

Ţarul nu a întârziat să dizolve a II-a Dumă punându-l la putere pe Stolîpin, [2] în timp ce cei 64 de deputaţi social-democraţi luau calea Siberiei. Au urmat ani de represiune, destul de grei pentru partid.

Lenin a manifestat o mare „stimă“ faţă de Stolîpin pentru reforma sa agrară, integratoare a falsei emancipări din 1861. În scopuri politice reacţionare, Stolîpin a promovat evoluţia satului spre forme burgheze decise, calculând că o agricultură mai bogată ar fi curmat revoluţia grăbind involuţia ţăranului-stăpân, pe care Lenin o prevedea la fel de clar ca şi el. A accelerat lichidarea ultimelor obşti, a favorizat concentrarea pământului în mâinile ţăranilor bogaţi care îl lucrau cu mână de lucru salariată; într-un cuvânt a operat pentru dominaţia economiei mercantile şi a capitalismului. În 1908 Lenin scria:

„«Constituţia» stolîpinistă şi politica agrară stolîpinistă marchează o nouă etapă în destrămarea vechiului ţarism semipatriarhal, semifeudal, un nou pas pe calea transformării lui într-o monarhie burgheză“. „Ar fi o frazeologie democratică goală şi absurdă să spunem că în Rusia succesul unei astfel de politici este «imposibil». El este posibil! [...] Ce se va întâmpla dacă [...] politica stolîpinistă se va menţine un timp destul de îndelungat pentru a asigura succesul căii «prusace»? În acest caz rânduielile agrare din Rusia vor deveni pe deplin burgheze, ţăranii bogaţi vor acapara aproape tot pământul lotual, agricultura va deveni capitalistă şi orice «rezolvare», fie radicală, fie neradicală, a problemei agrare în condiţiile capitalismului va deveni imposibilă. În acest caz marxiştii de bună-credinţă vor renunţa de-a dreptul şi făţiş la orice «program agrar»“.

Stolîpin voia să facă el reforma agrară, pentru a evita ca ciocnirea dintre ţăranii mizeri şi proprietarii feudali şi semifeudali să ia forma unei revoluţii agrare, care — în doctrina noastră şi a lui Lenin — este revoluţie burgheză; lucru pe care (având dreptate o mie la mie) Lenin ca marxist îl spera atunci.

Faza obositoare pe care partidul marxist a traversat-o de atunci încolo a fost caracterizată de o ulterioară selecţie internă.

Sub greutatea reacţiunii dezlănţuite, aripa dreaptă, reînnoind fasturile marxismului „legal“, a propus lichidarea partidului ca organizaţie ilegală şi insurecţională, şi chiar lichidarea autonomiei sale, întrucât menşevicii voiau să-l dizolve într-un partid mai mare, între laburist şi popular, un talmeş-balmeş de toate ideologiile. Lenin a rezistat cu hotărâre valului lichidatorilor de dreapta şi i-a pus în afara partidului, situaţie căreia i-a dat act definitiv citata conferinţă de la Praga din 1912.

Lenin a luptat şi în acea perioadă împotriva otzoviştilor care voiau să se boicoteze Duma a III-a, inaugurată la 14 noiembrie 1907, şi ulterior au cerut să fie rechemaţi deputaţii. Această Dumă a durat până în 1912; în octombrie a fost aleasă a patra, şi ultima.

Nu este discutabil faptul că — şi o spunem întrucât dispreţuim cu răceală toată vulgara larmă făcută speculând pe scrierile şi poziţiile lui Lenin în materie — o posibilitate de sterilizare a marxismului prin stângism gol există, şi constă în a închide ochii pentru a nu vedea dincolo de sectorul îngust în care se mişcă doar cele două personaje, muncitorul salariat şi patronul capitalist, şi a nega restul societăţii. Este vorba de un sindicalism-laburism sinistroid care rămâne dincoace de marxism. Puterea viziunii marxiste stă în a se pune în orice moment în faţa întregii societăţi, a întregii lumi locuite de specia umană, şi mai mult, a întregii istorii.

48. Marxismul şi programul agrar

După aportul atâtor materiale vor fi suficiente citatele pentru a demonstra cum Lenin nu s-a îndepărtat niciodată de teoria agrară definitivă a lui Marx şi cum este o formulare grosolană şi inabilă cea din „Istoria“ oficială bolşevică: Lenin ar fi

„scos la lumina zilei tezele uitate ale lui Marx“ şi Engels despre „necesitatea combinării mişcării revoluţionare ţărăneşti (din Germania) cu revoluţia proletară“.

(Erau idei cunoscute şi evidente, întrucât era vorba de a lucra la revoluţia burgheză întârziată: 1848—1856. Se poate ca mulţi socialişti din perioada dintre cele două secole să nu le fi înţeles). Dar

„Lenin nu s-a mărginit [...] la simpla lor repetare; el le-a transformat, [3] făcând din ele o armonioasă teorie (!) a revoluţiei socialiste, introducând un nou factor, ca factor obligatoriu (acest cursiv este oficial) al revoluţiei socialiste: alianţa (idem ca mai sus) dintre proletariat şi elementele semiproletare de la oraşe (?) şi de la sate, ca o condiţie a victoriei revoluţiei proletare“ (cap. III, n. 4).

Lenin şi-a consumat viaţa demascând condiţii ale revoluţiei care valorau cât eliminarea revoluţiei. Aceasta este una dintre cele mai lichidatoare!

Am văzut adineauri că, chiar şi în înapoiata Rusie, Stolîpin ar fi putut reuşi să ne facă să „renunţăm“ la „orice «program agrar»“: adică orice aliat. Potrivit citatei doctrine, nu numai că ar fi pus piedici revoluţiei burgheze, dar ar fi eliminat revoluţia socialistă, care, dacă nu ar mai avea un program agrar, ar trebui să se debaraseze şi de programul industrial, şi, pierzând aliatul — factor obligatoriu — să-şi demobilizeze propria armată.

Şi tocmai asta au făcut în Rusia.

Nu e nevoie decât să-l lăsăm pe Lenin să vorbească. Când spunem noi, bieţi proşti, că nu am transformat nimic, contează puţin. S-o spună el şi să tacă broaştele istoriografe.

49. Naţionalizare

„Din punct de vedere strict ştiinţific (suntem într-o notă la pasajul citat despre greşeala de a sacrifica teoria în favoarea practicii), din punctul de vedere al condiţiilor de dezvoltare a capitalismului în general, noi trebuie să susţinem neapărat, dacă nu vrem să intrăm în contradicţie cu volumul al III-lea al «Capitalului», că naţionalizarea pământului este posibilă în societatea burgheză, că ea contribuie la dezvoltarea economică, înlesneşte concurenţa şi afluxul de capital în agricultură“. „În ciuda promisiunii sale, [aripa dreaptă a social-democraţiei] nu duce până la capătul «logic» revoluţia burghezo-democratică în agricultură, deoarece in capitalism acest capăt «logic» (şi economic) nu este altul decât naţionalizarea pământului, ca mijloc de desfiinţare a rentei absolute“.

Să ne amintim tratarea chestiunii agrare, să ne amintim că menşevicii erau pentru „municipalizare“, Lenin pentru „naţionalizare“, populiştii pentru „împărţire“ — trei tipuri de programe agrare diferite, dar (şi o auziţi de o sută de ori de la Lenin) toate trei burgheze şi democratice.

Ne serveşte o revoluţie burgheză împinsă la consecinţele extreme, şi suntem pentru cel mai avansat dintre cele trei, cel mai mare-burghez, naţionalizarea. Al doilea este mic-burghez, al treilea de-a dreptul de spânzurătoare.

Într-adevăr — vorbim de anul 1907 — pentru orice revoluţie bur-ghe-ză un program agrar este obligatoriu.

Când va fi vorba de singura revoluţie socialistă proletară, de cele trei programe nu ne va păsa deloc. Mai ales de primul care este obligatoriu burghez, capitalist şi mercantil.

„Ce este naţionalizarea pământului?“, începe Lenin să întrebe. El relevă că se obişnuia să se spună că toate grupurile populiste ruse dădeau această lozincă. Dar pentru ei este doar un sinonim pentru împărţire. Trebuie să cităm.

„Ţăranul nu are altă revendicare decât aceea, pe deplin actuală — care s-a plămădit, ca să zicem aşa, în suferinţe şi s-a călit în anii îndelungaţi de asuprire —, de a înnoi, a întări, a consolida, a lărgi mica gospodărie, de a o face dominantă, şi nimic mai mult. Ţăranul nu visează altceva decât trecerea latifundiilor moşiereşti în mâinile lui; ideea vagă a unităţii tuturor ţăranilor, ca masă, în această luptă, el o exprimă în cuvintele: pământul să fie proprietatea poporului. Ţăranul este călăuzit de instinctul proprietarului, care se simte stânjenit de nesfârşita fărâmiţare a formelor contemporane ale proprietăţii funciare medievale şi de imposibilitatea de a organiza cultivarea pământului în deplină concordanţă cu cerinţele «gospodăreşti»... Şi în ideologia narodnicistă, care exprimă revendicările şi aspiraţiile ţărănimii, laturile negative predomină, fără doar şi poate, în noţiunea (sau în ideea vagă) a naţionalizării“.

Dar alta este analiza marxistă.

„Chiar şi în condiţiile celei mai depline libertăţi a gospodăriei ţărăneşti, chiar şi în condiţiile celei mai depline egalităţi între micii gospodari aşezaţi pe pământul întregului popor, sau al nimănui, sau al lui «dumnezeu», avem de-a face cu o orânduire bazată pe producţia de mărfuri... Producţia de mărfuri devine producţie capitalistă...

Prin urmare, noţiunea de naţionalizare a pământului, privită prin prisma realităţilor economice, este o categorie a societăţii capitaliste, a societăţii bazate pe producţia de mărfuri...

Naţionalizarea (în forma ei pură) presupune că statul primeşte rentă de la întreprinzătorii din agricultură, care plătesc salariu muncitorilor angajaţi şi realizează un profit mijlociu la capitalul lor — profit mijlociu în raport cu toate întreprinderile agricole şi neagricole din ţara respectivă“.

În acest punct Lenin expune toată teoria lui Marx despre renta diferenţială şi absolută, pe care clasa proprietarilor funciari o încasează. Nu ne vom repeta asupra tuturor acestora.

Renta absolută se obţine de pe toate terenurile, chiar şi de pe cel mai prost: ea este un efect al proprietăţii funciare private, iar naţionalizarea o desfiinţează. Ar rămâne, trecută la stat, renta diferenţială, dată de faptul că produsul unui teren mai fertil se vinde din raţiuni de piaţă la preţul produsului individual de pe terenul cel mai prost. Această rentă depinde de forma de distribuţie a mărfurilor: statul o poate încasa, nu desfiinţa. Preţurile grâului ar scădea, odată cu naţionalizarea, doar cu atât cât conţin din renta absolută (cel mai puţin). Dacă statul încasează aceeaşi arendă mică de la toţi arendaşii capitalişti, va dărui unora dintre aceştia un supraprofit variabil, creând în mod arbitrar o nouă clasă rentieră, iar pâinea va fi mereu scumpă, aşa cum comandă civilizaţia burgheză şi mercantilă. În compensaţie vor costa mai puţin scobitorile.

50. Municipalizare

În această privinţă, o săpuneală teoretică cade pe spinarea menşevicului Piotr Maslov care, pentru a susţine versiunea sa a programului agrar — care a prevalat la Stockholm — despre municipalizare — copiază toate vechile confuzii pentru a degenera teoria rentei a lui Marx.

Dacă, aşa cum vrea Maslov, [4] renta absolută este o idee eronată a lui Marx, şi există doar rentă diferenţială, atunci nu are niciun efect etatizarea proprietăţii funciare. Potrivit lui Maslov, oricare ar fi renta, contează doar să vedem dacă convine să o trecem la stat, sau la comunele periferice.

Lenin demolează aici rezoluţia de la Stockholm, care viza să dea comunelor pământul latifundiarilor, pentru ca acestea să-l arendeze unor întreprinzători, şi să lase cealaltă jumătate a pământurilor micii proprietăţi acolo unde aceasta era deja în posesie. Acest lucru ar fi divizat populaţia agrară în două părţi: proprietari şi arendaşi de întinderi mai mari sau mai mici de pământ comunal, cu zona de reşedinţă obligatorie în circumscripţia comunală.

Acest lucru îi dă ocazia lui Lenin să reafirme toate tezele critice la adresa proprietăţii private, stabilite de marxism.

Ne rezumăm întotdeauna, pentru concizie, la a cita formule care confirmă teze deja ilustrate pe larg.

„Narodnicul consideră că negarea proprietăţii private asupra pământului înseamnă negarea capitalismului. Aceasta e o părere eronată. Negarea proprietăţii private asupra pământului este expresia cerinţelor celei mai pure dezvoltări capitaliste... Marx a criticat din acest punct de vedere nu numai marea proprietate funciară, ci şi mica proprietate funciară. Proprietatea liberă a micului ţăran asupra pământului este, în anumite condiţii istorice, însoţitorul necesar al micii producţii în agricultură“.

Şi aici Lenin spune că, împotriva lui Maslov, are dreptate Finn, susţinător al împărţirii către ţăranii direcţi. Dar nu trebuie uitat că orice eliberare a pământului îl face şi obiect de liberă vânzare-cumpărare. Şi Lenin citează pasajul din Marx asupra căruia am lucrat atât de mult.

„Unul din neajunsurile specifice ale micii agriculturi, acolo unde ea este legată de proprietatea liberă asupra pământului, decurge din faptul că agricultorul investeşte capital în cumpărarea de pământ... Cheltuirea capitalului pentru cumpărarea de pământ face ca el să fie sustras agriculturii“.

Nici nu vom repeta analiza cămătăriei şi a ipotecii care ruinează cu ferocitate mica exploatare proprietară, încât cultivatorul stă mai rău decât micul arendaş; decât vechiul şerb, poate.

Dar proiectul menşevic spunea că statul trebuie să ajute cu subvenţii şi împrumuturi minimele gospodării. Aici Lenin, cu o remarcă puternică, distruge toată politica murdară a ciumaţilor reformatori agrari, care nu au încetat să bântuie, ruinând pământ, agricultură şi populaţii rurale.

„Statul nu poate fi decât un intermediar care transmite banii capitaliştilor, el însuşi neputând lua bani decât de la capitalişti. Prin urmare, chiar şi în cazul celei mai bune organizări posibile a ajutorului de stat, dominaţia capitalului nu este câtuşi de puţin înlăturată, iar problema rămâne aceeaşi: care sunt formele posibile de investiţie a capitalului în agricultură“.

Toată lumea modernissimă este plină de chestiuni rezolvate cu subvenţia statului! Marea formulă dată aici aminteşte de [soluţia] noastră aproape serioasă pentru „chestiunea meridională“ dragă (autointitulaţilor în aceasta) gramscişti. Trei revendicări: nu cereţi taxe, nu daţi ajutoare de stat, nu faceţi alegeri. Mezzogiorno-ul Italiei se va dez-deprima. Şi asta apropo de Legile Speciale şi Casele pentru Mezzogiorno, vampiri de profit pentru capitalurile extraregionale.

51. Împărţire

Lenin întreabă încă o dată dacă naţionalizarea nu va duce sic et simpliciter [pur şi simplu] la împărţirea brută. El a spus că revoluţia burgheză rusă se află în condiţii favorabile, după ce a citat un alt pasaj din Marx, invocat şi de noi la locul său:

„De aceea burghezul radical ajunge în teorie la negarea proprietăţii funciare private, pe care ar vrea s-o transforme, sub forma proprietăţii de stat, în common property a clasei burgheze, a capitalului. În practică însă îi lipseşte curajul, întrucât un atac împotriva unei forme de proprietate — a unei forme de proprietate privată asupra condiţiilor de muncă — ar fi foarte periculos şi pentru cealaltă formă (Marx vrea să spună unelte, maşini, materii prime). În afară de aceasta, burghezul s-a teritorializat şi el“.

Iar Lenin comentase:

„La noi, în Rusia, există un astfel de «burghez radical» care încă nu «s-a teritorializat» şi care nu se poate teme, în momentul de faţă, de un «atac» proletar. Acest burghez radical este ţăranul rus“.

Broscoilor, vouă. Alianţa cu ţăranul este la fel de obligatorie ca şi cea cu burghezul radical. Ele stau pe acelaşi plan, istoric, social.

Acum, naţionalizarea poate foarte bine să ducă la împărţire; de altfel, în abstract, ambele sunt antisocialiste. Teoria e la adăpost, şi înainte. Poate duce acolo în mod contingent, şi sunt trei puncte de examinat. 1) Îi convine ţăranului împărţirea? S-a spus deja că da; nu râvneşte la altă nadă decât la a fi stăpân. 2) În ce condiţii? E dificil pentru Lenin să spună dacă va prevala „foamea de pământ“ asupra oricărei alte influenţe opuse. 3) Cum se reflectă faptul asupra programului agrar al proletariatului? Aici pentru Lenin nu există dubiu. Proletariatul, în revoluţia burgheză,

„Proletariatul poate şi este obligat să sprijine burghezia militantă atunci când ea duce o luptă cu adevărat revoluţionară împotriva feudalismului. Dar nu e cazul ca el să sprijine o burghezie care s-a potolit“.

Naţionalizarea, adică exproprierea baronilor şi latifundiarilor de către puterea centrală revoluţionară, va fi un fapt pozitiv, o lovitură dată unei forme a proprietăţii. Tendinţa de a reveni la noi forme de proprietate privată va fi fapta forţelor reacţionare care revin; proletariatul i se va opune cu toată forţa.

52. Replici din 1913

Când vom studia actele revoluţiei vom vedea dacă este adevărat că Lenin a furat programul populiştilor. Dacă această teză filistină ar învinge, am fi mereu gata să spunem că pentru revoluţionarii care au avut atâtea faze şi date de activitate, nu suntem întotdeauna entuziasmaţi de cea mai recentă. Suntem de exemplu de un Plehanov din '800, nu de cel de mai târziu. Şi ce-i cu asta?

În 1913, aşa cum reiese din patru articole ale sale din culegerea de Opere, nu schimbase, deocamdată, nimic, nici nu transformase.

Viu sau mort, nu am simţit nevoia să-l sanctificăm. Dar îl apărăm împotriva batrahienilor care îl sanctifică drept transformist.

„În ziarele şi revistele narodniciste (şi cominformiste) întâlnim adeseori afirmaţia că muncitorii şi ţărănimea «muncitoare» formează o singură clasă... Aşa-zisul ţăran «muncitor» este în realitate un mic proprietar sau un mic burghez, care, aproape în toate cazurile, ori se angajează el să muncească la alţii, ori angajează el însuşi muncitori. Ţăranul «muncitor», fiind un mic proprietar, oscilează şi în politică între patroni şi muncitori, între burghezie şi proletariat... De aceea, în toate ţările capitaliste, ţărănimea, în marea ei majoritate, se ţine şi astăzi la o parte de mişcarea socialistă a muncitorilor, alăturându-se diferitelor partide reacţionare şi burgheze“.

„Ţăranul este silit să-şi încordeze forţele, muncind mai mult decât muncitorul salariat... Capitalismul condamnă pe ţărani la cea mai crâncenă oprimare şi la pieire. Altă salvare decât alăturarea la lupta de clasă a muncitorilor salariaţi nu există. (Adică calea care trece prin ruina patronală). Dar pentru a ajunge la această concluzie, ţăranul trebuie sa treacă prin ani îndelungaţi de dezamăgiri pricinuite de înşelătoarele lozinci burgheze“.

„Economia politică burgheză şi adepţii ei, nu întotdeauna conştienţi, narodnicii şi oportuniştii, se străduiesc, dimpotrivă, să demonstreze că mica producţie este viabilă şi mai rentabilă decât marea producţie“.

„Marxiştii apără interesele masei, explicându-le ţăranilor că pentru ei nu există scăpare în afară de alăturarea la lupta proletară. Profesorii burghezi şi narodnicii înşeală masele cu basmele lor despre mica agricultură «bazată pe muncă» în orânduirea capitalistă“.

Şi în sfârşit:

„Utopia narodnicilor şi a trudovicilor este visul micului producător, situat la mijloc între capitalist şi muncitorul salariat, de a se desfiinţa fără luptă de clasă robia salariată... Dialectica istoriei este de aşa natură, că narodnicii şi trudovicii preconizează şi promovează, drept mijloc îndreptat împotriva capitalismului, o măsură capitalistă radicală şi cât se poate de consecventă în domeniul problemei agrare din Rusia. «Egalitarismul» unei noi împărţiri a pământului este o utopie, dar ruptura totală cu toate vechile forme de proprietate funciară — proprietatea moşierească, proprietatea în loturi, proprietatea «statului» —, ruptură necesară pentru o nouă împărţire, este într-un stat ca Rusia o măsură economiceşte progresistă, cea mai necesară şi mai imperioasă măsură cu caracter burghezo-democratic“.

Lenin explică în ce sens aşteptăm noi în acelaşi timp ridicarea ţărănească şi îi demolăm importanţa socială, în Rusia, între două revoluţii democratic burgheze, luptând totuşi în ambele muncitori şi partid socialist. O explică cu cuvintele lui Engels, care închid aici această dificilă sistematizare a programului agrar. Şi să meargă, cu tot materialul amintit, şi acestea profund meditate.

„Ceea ce e fals din punct de vedere economic formal poate fi adevărat din punctul de vedere al istoriei universale!“.

Simplitate şi simplism, poate de stânga, nu sunt pentru noi.

Lenin, mort la timp, are toate actele în regulă de mare luptător şi mare maestru.

Aşteptarea dublei revoluţii, care este şi ea o etapă a aşteptării revoluţiei comuniste mondiale, trebuie condusă aşa cum a condus-o el.

53. Chestiunea politică

Să trecem acum pe şina strălucitoare a scrierii: „Două tactici“. Aceasta ne conduce fără alte opriri la staţia de sosire. Când vom pleca din nou de aici, vom studia cum a răspuns faptul la aşteptarea laborioasă, cum au clocotit cele două revoluţii în faza acută, ce a însemnat perioada post-revoluţionară, ce înseamnă astăzi.

Personajele sunt solid aliniate. Statul despotic ţarist şi partidele care îl susţin. Partide ţărăneşti. Partide burghezo-democratice. Partid social-reformist. Partid marxist revoluţionar. Alegem broşura „Două tactici“ şi pentru că aceasta, scrisă după două congrese separate şi adverse, diferenţiază tocmai două partide istorice, stă deasupra disputei din interiorul aceleiaşi organizaţii care — în indiscutabila sa importanţă — constrânge uneori la polemică personală şi îi micşorează chiar şi pe Troţki, pe Lenin, pe toţi adevăraţii revoluţionari. Rău totuşi tolerabil, în timp ce iertarea oportunismului este dezastruoasă.

Lenin scrie când revoluţia din 1905 stă să izbucnească, şi în previziunea că în ciclul său va avea loc sfârşitul ţarismului.

Bolşevismul este încă de atunci partidul clasei muncitoare care, în mod decisiv, împotriva oricărui oportunism revizionist rus şi european, se aliniază în doctrină şi în programul politic de clasă pentru calea revoluţionară a venirii socialismului, a doborârii capitalismului burghez.

Dar aici nu este vorba încă de a răsturna burghezia capitalistă, ci statul despotic-feudal, şi se dezbate chestiunea sarcinii partidului în revoluţia democratică, burgheză, populară, care cere să se aibă o tactică şi un program imediate. Toate acestea, se înţelege, decise punând la bază interesele şi scopurile clasei proletare şi ale revoluţiei socialiste succesive; apropiată sau îndepărtată cum o fi ea, şi în raporturile sale europene şi internaţionale.

Odată cu lupta împotriva populiştilor, economiştilor, marxiştilor legali, orice perspectivă de dezinteresare a proletariatului şi a partidului faţă de revoluţie, în măsura în care şi pentru că este burgheză, a fost dată la o parte ca antiistorică şi reacţionară.

Este vorba acum, tot în raza unei lupte deja deschise, de a stabili condamnarea metodei menşevice, reformiste, de a intra în luptă.

54. Termenii contrastului

Istoria tuturor ţărilor a distrus ipoteza unui proletariat absent din revoluţiile burgheze. Chestiunea este pusă astfel de Lenin în premisa studiului despre care este vorba:

„Deznodământul revoluţiei depinde de faptul dacă clasa muncitoare va juca rolul de secundant al burgheziei, puternic prin asaltul pe care-l dă împotriva absolutismului, dar neputincios din punct de vedere politic, ori rolul de conducător al revoluţiei populare“.

Să se înţeleagă deci că nu este vorba de revoluţia socialistă: nimeni nu s-ar întreba dacă, în aceasta, proletariatul nu ar trebui să fie politic puternic, hegemon absolut, şi în acest scop, pentru noi marxiştii şi leniniştii nu de curte, protagonist cu dictatura partidului său împotriva tuturor celorlalte clase şi partide.

Iskra de dreapta, coerentă cu revizionismul din occident, devalorizează „importanţa unor lozinci tactice consecvente din punct de vedere principial“. Pentru aceştia tactica o impune mişcarea reală, nu o stabileşte partidul; acesta este deschis oricărei tactici. Pentru Lenin:

„Dimpotrivă, elaborarea unor hotărâri tactice juste prezintă o importanţă imensă pentru un partid care vrea să conducă proletariatul în spiritul principiilor consecvente ale marxismului, iar nu să se târască în coada evenimentelor“.

Tema este deci clar definită:

„A ne edifica asupra sarcinilor concrete ale proletariatului social-democrat în revoluţia democratică“.

Orice revoluţie burgheză se prezintă cu revendicarea de a convoca o Adunare populară electivă. În toate revoluţiile aceasta ia diverse forme tot mai radicale, de la adunarea naţională convocată de monarh, la adunarea constituantă, la convenţia revoluţionară, la dictatura unui directorat.

În Rusia în 1905 există trei programe. Puterea ţaristă predispune o adunare consultativă aleasă cu sisteme de castă (care a fost amintita Dumă a lui Bulîghin). Burghezia liberală (partidul cadet, reprezentat de revista ilegală Osvobojdenie, „Eliberarea“) cere un sufragiu liber şi extins pentru ca Adunarea să fie cu adevărat expresie populară şi să poată dicta noua constituţie a statului. Lenin defineşte aceasta „o tranzacţie cât mai paşnică între ţar şi poporul revoluţionar“. În sfârşit socialiştii şi proletariatul revoluţionar sunt pentru doborârea revoluţionară a puterii ţariste, formarea unui guvern provizoriu şi convocarea unei Adunări constituante cu puteri depline.

Diferitele partide mic-burgheze nu sunt decis orientate, ci oscilează între poziţia cadeţilor şi cea revoluţionară, nu exclud o alianţă totală cu primii şi o constituţie acordată de sus: scopul lui Lenin este aici de a demonstra că poziţia menşevicilor tinde spre cea a cadeţilor radicali, şi într-un anumit sens este mai puţin coerentă decât aceasta.

55. Guvernul provizoriu

Rezoluţia Congresului al III-lea (bolşevic) stabileşte aceste puncte. 1) Proletariatul va lupta pentru a înlocui dinastia autocratică cu o republică democratică. 2) Aceasta se va obţine doar printr-o insurecţie populară victorioasă. 3) Doar un guvern revoluţionar provizoriu va putea convoca o adunare constituantă prin sufragiu universal. În plus, consideră admisibilă participarea partidului la guvernul provizoriu, mai ales dacă este necesară pentru a evita o întoarcere contrarevoluţionară. Participant sau nu la guvern, partidul însă consfinţeşte

„apărarea fermă a independenţei social-democraţiei, care tinde spre o revoluţie socialistă deplină şi ca atare este incontestabil ostilă tuturor partidelor burgheze“.

Lenin schiţează o politică de posibilă înţelegere chiar şi la putere cu partidele social-ţărăneşti, dar niciodată cu cadeţii burghezi, şi îşi dezvoltă această idee fundamentală în formula faimoasă „dictatura democratică a proletariatului şi a ţărănimii“ ca formă a puterii care va desfăşura revoluţia burgheză.

O neînţelegere uriaşă este că Lenin ar fi propus vreodată ca, prin această formulă, să se poată sau să trebuiască să fie condusă o revoluţie socialistă, nici atunci, nici vreodată, nici în Rusia, nici în occident.

În concepţia lui Lenin, guvernul provizoriu, pe lângă faptul de a fi condus insurecţia armată şi de a pregăti alegerea Adunării Constituante, trebuie să pună imediat în aplicare programul minim al revoluţiei, aşa cum este văzut de partid (opt ore, sufragiu universal, naţionalizarea pământului).

„Fixând ca sarcină pentru guvernul revoluţionar provizoriu înfăptuirea programului-minimum, rezoluţia înlătură, prin însuşi acest fapt, absurdele idei semi-anarhiste despre înfăptuirea imediată a programului-maximum, despre cucerirea puterii în vederea revoluţiei socialiste“.

Aceasta este declarată incompatibilă cu gradul de dezvoltare economică a Rusiei.

„Numai nişte oameni peste măsură de ignoranţi pot să nu ţină seama de caracterul burghez al actualei revoluţii democratice“.

Înainte de a vedea în ce sens revoluţia din 1917 a depăşit aceste perspective din 1905, suntem siguri că tovarăşii înţeleg de ce insistăm atât de mult asupra acestui fapt absolut; că planul lui Lenin era atunci pentru o revoluţie doar burgheză. La o distanţă de jumătate de secol, ceea ce nu a cedat în faţa contrarevoluţiei este tocmai rezultatul istoric al unei revoluţii capitaliste. Formula dictaturii democratice împărţite în mod egal cu clasa ţărănească proprietară, chiar şi tocmai de aceea, nu poate fi invocată pentru revoluţia proletară în ţările capitaliste dezvoltate. Defetismul stalinist constă în a întemniţa proletariatul modern, de la oraş şi de la ţară, în piedicile unei alianţe cu clase semiburgheze şi istoric retrograde faţă de însăşi burghezia.

Deoarece se trişează cu privire la formula lui Lenin, interesează marxismul revoluţionar să stabilească faptul că acea formulă istorică a fost făurită doar în serviciul revoluţiei burgheze, iar istoria a confirmat că a răspuns acestui scop.

56. Tactica oportunistă

Menşevicii de la Geneva au contrapus o rezoluţie a lor, pe care Lenin o analizează. Pozând în intransigenţi, ei condamnau formula eventualei intrări în guvernul provizoriu, comparând-o cu posibilismul din occident, cu millerandismul, adică cu intrarea socialiştilor în ministere în regim burghez stabilizat. Dar Lenin disecă tactica echivocă a menşevicilor, dovedind că ei ajung să admită o soluţie non-republicană a formării noului guvern.

„Acesta este un fapt de netăgăduit, care, suntem siguri, va servi drept jalon pentru viitorul istoric al social-democraţiei din Rusia. O conferinţă a social-democraţilor adoptă, în mai 1905, o rezoluţie în care se spun vorbe frumoase despre necesitatea de a împinge înainte revoluţia democratică, dar care în realitate o împinge înapoi, care în realitate nu merge mai departe de lozincile democratice ale burgheziei monarhiste“.

Indiscutabil, istoricul din 1917 a notat larma parlamentară comună a cadeţilor burghezi şi a socialiştilor menşevici împotriva partidului lui Lenin care, dându-i afară cu şuturi, a făcut să cadă capetele dinastice.

Atunci el îi apostrofează astfel pe menşevici, bazându-se mereu pe fapte dobândite:

„Deosebirea dintre noi şi voi constă, totodată, în faptul că noi mergem alături de burghezia revoluţionară şi republicană, fără a ne contopi cu ea, în timp ce voi mergeţi, de asemenea fără a vă contopi cu ea (socotelile, pare să spună Lenin, le va face Istoria), alături de burghezia liberală şi monarhistă“.

„Iată cum stau lucrurile“, încheie el subliniind. Poate lucruri mici!? Atât de mari încât este astăzi, şi va fi vital pentru mulţi ani, când partidul va renaşte pretutindeni, să ne însuşim această demonstraţie a noastră: că Lenin nu a intenţionat să atribuie niciunei ţări a capitalismului modern obligaţia mizerabilă de a încredinţa revoluţia comunistă unei alianţe democratice şi interclasiste.

Pentru a încheia acest rezultat aparent modest, va fi bine, expunerea fiind lungă, să-l lăsăm să vorbească cât mai mult posibil.

„Marxiştii sunt absolut convinşi că revoluţia rusă va avea un caracter burghez... Transformările democratice ale regimului politic şi transformările social-economice, care au devenit o necesitate pentru Rusia, nu numai că nu înseamnă, ca atare, o subminare a capitalismului... dar, dimpotrivă, pentru prima oară ele vor curăţa cu adevărat terenul pentru o dezvoltare largă şi rapidă, europeană şi nu asiatică a capitalismului“.

Aceasta, în sensul în care dialectica şi profeţia converg, este o profeţie literă cu literă.

„Socialiştii-revoluţionari nu pot să înţeleagă această idee, pentru că ei nu cunosc cele mai elementare legi de dezvoltare ale producţiei de mărfuri şi ale producţiei capitaliste, nu văd că nici chiar o victorie deplină a unei răscoale ţărăneşti, nici chiar o reîmpărţire a întregului pământ în interesul ţărănimii şi potrivit dorinţelor ei... nu va distruge cât de cât capitalismul, ci, dimpotrivă, va da un impuls dezvoltării lui“.

„Neoiskriştii înţeleg cu totul greşit sensul şi semnificaţia categoriei: revoluţie burgheză. Raţionamentele lor sunt în permanenţă străbătute de ideea că o revoluţie burgheză nu poate aduce decât ceea ce e avantajos burgheziei. Or, nu e nimic mai greşit decât această idee“.

Şi Lenin rescrie tezele marxismului care au fost demonstrate şi rumegate (sic!) în cele mai mici detalii, atât în liniile lor generale, cât şi în ceea ce priveşte Rusia şi Occidentul (nicidecum transformist!), demonstrând cum revoluţia burgheză şi capitalistă conţine cele mai mari avantaje pentru proletariat.

„Noi nu putem să ieşim din cadrul burghezo-democratic al revoluţiei ruse, dar putem să lărgim într-o măsură enormă acest cadru“.

Asta a fost. Dar, ne va striga filistinul, 1917 este cu totul altceva decât 1905. Acest lucru este adevărat. Dar în sens istoric universal, 1955 se află la înălţimea programului de victorie din 1905.

Şi când denunţăm falsificarea kremliniană a leninismului şi a marxismului, să nu uităm niciodată că Kremlinul lucrează încă în sens revoluţionar, lărgind cadrul capitalist până la Himalaya şi la mările galbene.

57. Dictatura democratică burgheză

De ce o dictatură? Îl întreabă pe Lenin (poate şi astăzi). Pentru că va trebui să se bazeze pe forţa armată, „nu pe unele sau altele din instituţiile create «în mod legal», «pe cale paşnic㻓. Pentru că rezistenţe teribile se vor ridica împotriva exproprierii pământurilor, împotriva republicii, împotriva dezrădăcinării chiar şi din fabrici a formelor asiatico-despotice, pentru că doar ea va putea să facă — last not least, lucru spus la urmă dar de primă importanţă — „flacăra revoluţiei să se întindă şi în Europa“.

„O asemenea victorie nu va face încă din revoluţia noastră burgheză o revoluţie socialistă; revoluţia democratică nu va ieşi în mod nemijlocit din cadrul relaţiilor social-economice burgheze; şi, totuşi, o asemenea victorie va avea o imensă însemnătate pentru viitoarea dezvoltare a Rusiei şi a întregii lumi. Nimic nu va face să crească în aşa măsură energia revoluţionară a proletariatului mondial, nimic nu va scurta atât de mult drumul care-l duce spre victoria deplină ca această victorie hotărâtoare a revoluţiei care a început în Rusia“.

Începută, nu îmbuteliată în Rusia, degradând-o la o parodie.

În fiecare moment la Lenin este prezentă această legătură internaţională. Dar să mai rămânem puţin asupra ideii de dictatură.

„Dacă revoluţia se va termina printr-o victorie hotărâtoare, atunci noi ne vom răfui cu ţarismul în chip iacobin sau, dacă vreţi, în manieră plebee. «Întreaga teroare franceză» — scria Marx în 1848 în vestita sa «Noua gazetă renană» — «nu a fost altceva decât o manieră plebee de a sfârşi o dată cu duşmanii burgheziei, cu absolutismul, feudalismul şi mica burghezie“.

Aici Lenin se complace în comparaţia dintre disensiunea iacobinilor cu girondinii, în revoluţia franceză, şi cea a sa cu menşevicii. Mai departe, de fapt, această temă revine utilizând ştirile date de Franz Mehring despre scrierile lui Marx din 1848. „Noua gazetă renană“ revendica „introducerea imediată a dictaturii ca singurul mijloc de realizare a democraţiei“. Burghezul, notează Lenin, înţelege prin dictatură abolirea tuturor libertăţilor şi garanţiilor democraţiei, arbitrariul generalizat, abuzul sistematic de putere în interesul personal al dictatorului. Ultra-reformistul Martînov scrisese că predilecţia pentru lozinca dictaturii se explica prin faptul că Lenin „doreşte cu multă ardoare să-şi încerce norocul“. Iar Lenin, care în aceste cazuri zâmbea bonom în loc să ragă, consideră că

„Pentru a-i explica lui Martînov conţinutul ideii de dictatură a unei clase, spre deosebire de dictatura unei persoane, şi a-i arăta care sunt sarcinile dictaturii democratice, spre deosebire de acelea ale dictaturii socialiste, nu va fi de prisos să ne oprim asupra concepţiilor «Noii gazete renane».

«Orice formă de organizare provizorie a statului după o revoluţie» — scria «Noua gazetă renană» la 14 septembrie 1848 — reclamă o dictatură, şi anume o dictatură energică. Noi i-am reproşat lui Camphausen (preşedinte al Consiliului de Miniştri după 18 martie 1848), de la bun început, că n-a avut o atitudine dictatorială, că n-a zdrobit şi n-a înlăturat imediat rămăşiţele vechilor instituţii. Şi, în timp ce d-l Camphausen se legăna în iluzii constituţionale, partidul învins (adică partidul reacţiunii) şi-a întărit poziţiile în rândurile birocraţiei şi ale armatei, ba a îndrăznit chiar să treacă ici-colo la luptă deschisă“.

Şi într-un alt articol despre pălăvrăgeala Adunării constituante Marx spunea:

„La ce ar folosi cea mai bună ordine de zi şi cea mai bună constituţie dacă între timp guvernele germane vor fi pus la ordinea zilei baioneta?“.

Iată, spune Lenin, sensul lozincii dictatură! Marile probleme din viaţa popoarelor se rezolvă numai prin forţă.

Marx, explicând slăbiciunea şi lipsa de voinţă republicană a revoluţiei germane din 1848, face o comparaţie sugestivă cu Franţa.

„Revoluţia germană din 1848 este o parodie a revoluţiei franceze din 1789. La 4 august 1789, la trei săptămâni după luarea Bastiliei, poporul francez a venit de hac într-o singură zi tuturor servituţilor feudale. La 11 iulie 1848, la patru luni după luptele de baricadă din martie, servituţiile feudale au venit de hac poporului german... Burghezia franceză din 1789 nu şi-a părăsit nici o clipă aliaţii ei, ţăranii. Ea ştia că la baza dominaţiei ei stă desfiinţarea feudalismului la sate, crearea unei clase libere de ţărani proprietari de pământ... Burghezia germană din 1848 trădează fără nici o ezitare pe ţărani, pe aliaţii ei cei mai fireşti, care sunt carne din carnea ei şi sânge din sângele ei şi fără care ea este neputincioasă în faţa nobilimii. Menţinerea drepturilor feudale, consfinţirea lor sub forma răscumpărării (iluzorii), iată rezultatul revoluţiei germane din 1848. Muntele a născut un şoarece!“.

Nicidecum transformare! Din 1789 până în 1848, până în 1905, până în 1955, „firul“ nostru nu este întrerupt. Ţăranii sunt aliaţii naturali ai burgheziei. Lenin repetă:

„Succesul răscoalei ţărăneşti, victoria revoluţiei democratice, nu va face decât să netezească calea în vederea unei lupte adevărate şi hotărâtoare pentru socialism, pe terenul republicii democrate. Ţărănimea, ca clasă de proprietari de pământ, va juca în această luptă acelaşi rol trădător, nestatornic pe care-l joacă acum burghezia în lupta pentru democraţie“.

58. O comparaţie istorică

Aici Lenin relevă că Noua gazetă renană era un organ al democraţiei şi nu al clasei muncitoare; şi totuşi Marx şi Engels au condus de la coloanele sale lupta pentru radicalismul revoluţionar burghez, deşi apărea deja un ziar muncitoresc redactat de adepţi ai doctrinelor din Manifest, dar poate de o linie insuficientă. Totuşi, abia în aprilie 1849 Marx şi Engels se pronunţau pentru o organizaţie proletară distinctă. I-a trebuit deci lui Marx un an de experienţă în lupta democratică pentru a trece mai departe şi a trasa limita dintre politica democratică şi cea muncitorească în organizare. Noi, spune Lenin, suntem mai avansaţi în Rusia în 1905, sarcinile proletare în luptă sunt mai bine conturate decât atunci. Şi aminteşte cum Engels era nemulţumit de orientarea Frăţiei muncitoreşti care, formal clasistă, avea o amprentă corporatistă, neglijând mişcarea politică generală. Şi Lenin trage paralela între consideraţia lui Engels şi a sa cu privire la „două tactici“ şi la oportunismul muncitorist şi „codist“.

Noi ne întrebăm de ce Lenin, formulând atât de bine cum în Germania la 1849 era încă o tactică bună pentru Marx şi Engels să stea în societăţi şi ziare burghezo-democratice, şi nu mai era pentru Rusia unde deja organizaţii de ziare şi partide erau independente, nu a luptat mai mult, când fizic încă o putea face, împotriva metodei prosteşti de a aplica în prima perioadă postbelică în occident tacticile potrivite pentru prerevoluţia burgheză, oferta de unitate şi de acord politic în fronturi comune partidelor oportuniste.

59. Internaţionalismul

Într-un alt punct, Lenin, ca în foarte multe dintre scrierile sale chiar mult mai moderne, revine la punctul de la care, cu Marx, am început acest drum al nostru. El critică enunţul rece dat de menşevici în rezoluţia lor, în care se spune că social-democraţii ar putea lua puterea doar în cazul în care revoluţia s-ar extinde în ţările Europei occidentale, în care condiţiile pentru realizarea socialismului au ajuns la o anumită maturitate (maturitate deplină, spune Lenin). În acest caz ar deveni posibil să se intre în Rusia, spunea rezoluţia, pe calea transformărilor socialiste. Şi Lenin:

„Ideea fundamentală este aici identică cu aceea pe care, în repetate rânduri, a formulat-o «Vpered» („Înainte!“ — organ bolşevic al lui Lenin) atunci când spunea că nu trebuie să ne temem de victoria deplină a social-democraţiei în revoluţia democratică, adică de dictatura revoluţionar-democratică a proletariatului şi a ţărănimii, căci o asemenea victorie ne va da putinţa să ridicăm Europa, iar proletariatul socialist european, scuturând de pe umerii săi jugul burgheziei, ne va ajuta, la rândul său, să săvârşim revoluţia socialistă... «Vpered» a arătat că proletariatului revoluţionar din Rusia îi revine o sarcină activă: aceea de a ieşi învingător în lupta pentru democraţie şi de a folosi această victorie pentru extinderea revoluţiei în Europa“.

Ideea menşevică era, dimpotrivă, de a refuza puterea în victoria burgheză împotriva ţarismului, şi de a o accepta doar dacă revoluţia proletară ar fi invadat Europa. Dar altul era conceptul lui Lenin; burghezia democratică rusă, preluând puterea parlamentară, nu ar fi fost la înălţimea de a rezista asalturilor contrarevoluţiei: trebuia dată la o parte şi gestionată prin procură revoluţia democratică burgheză cu dictatura muncitorească-ţărănească.

Oricum, nu se prezenta nici măcar propunerea de a înfăptui socialismul economic în Rusia fără revoluţia proletară în occident.

O interesantă referire a lui Troţki arată că viziunea lui Lenin era şi mai genială. Nu numai că în lipsa conducerii proletare (în acest singur scop istoric, cu alianţa ţărănească) ar fi fost imposibil să se împiedice ţarismul reacţionar să ridice capul, dar pentru a avea siguranţa — adică pentru a salva personal în Rusia revoluţia burgheză — era necesară ridicarea proletariatului european! Un concept care închide ciclul cu doctrina lui Marx despre rezerva contrarevoluţiei europene formată de Rusia, putere monstruoasă care sugrumă rebeliuni burgheze şi rebeliuni muncitoreşti.

La Stockholm, aşa îi răspundea el lui Plehanov, care era împotriva preluării puterii, pe baza punctului comun că revoluţia nu va fi decât burgheză. Ori luăm noi puterea, spunea Lenin, ori va cădea şi revoluţia burgheză, şi a noastră nu va veni niciodată.

„Restauraţia este inevitabilă şi în ipoteza municipalizării, şi în a naţionalizării, şi în a împărţirii, deoarece micul proprietar, oricare ar fi formele de posesiune şi de proprietate, va constitui un sprijin al restauraţiei. După victoria deplină a revoluţiei democratice, micul proprietar se va întoarce inevitabil împotriva proletariatului, şi asta cu atât mai repede, cu cât vor fi mai repede răsturnaţi toţi duşmanii comuni ai proletariatului şi ai micului proprietar, cum sunt: capitaliştii, moşierii, burghezia financiară etc.

Republica noastră democratică nu are altă rezervă în afară de proletariatul socialist din Occident“.

Încă o dată, în formă simbolică, Lenin nu a lipsit la întâlnirea sa teribilă cu Istoria. Am lipsit noi, comuniştii din Europa, din Internaţionala a III-a, iar Oportunismul ne priveşte astăzi cu rânjetul său de Bestie Triumfătoare.

 

<

 


 

[1]. Alexandr Grigorievici Bulîghin (1851—1919) — ministru de interne rus. A propus crearea unei Dume consultative (cunoscută ca „Duma lui Bulîghin“) în 1905, proiect respins de revoluţie.

[2]. Piotr Arkadievici Stolîpin (1862—1911) — prim-ministru al Rusiei (1906—1911). Cunoscut pentru reprimarea dură a revoluţionarilor şi pentru reforma agrară menită să creeze o clasă de ţărani proprietari conservatori prin desfiinţarea obştii săteşti.

[3]. În ediţia oficială în limba română a „Cursului scurt de istorie a Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice“ (1948, şi traducerea revăzută din 1952), întâlnim în loc de „transformat“ termenul „dezvoltat“. S-a păstrat însă aici traducerea literală după ediţia italiană pe care a folosit-o autorul.

[4]. Piotr Pavlovici Maslov (1867—1946) — economist agrar şi menşevic rus, autorul programului de „municipalizare“ a pământului (transferul pământurilor confiscate către organele de autoguvernare locală).