La începutul acestei expuneri, raportorul a declarat că, din cauza dificultăţilor cunoscute şi deja relevate de timp şi mijloace, printre care se desfăşoară munca mişcării noastre, şi din cauza altor circumstanţe nefavorabile survenite, cunoscute şi de tovarăşi, s-a ajuns la această convocare a grupurilor noastre, chiar mai mult decât în alte ocazii precedente, fără să fi existat posibilitatea de a elabora şi sistematiza bine vastul material inerent temei. Deşi linia directoare de urmat este clar stabilită, se va întâmpla, aşa cum de altfel este deja o metodă stabilită în fapt şi prin experienţă, ca doar darea de seamă scrisă, care va fi redactată ulterior, să poată completa şi proporţiona în toate părţile sale, şi ţinând cont de impresiile, cererile şi sfaturile mai multor ascultători, ceea ce va fi fost expus verbal.
Ascultătorii au fost deci şi sunt încă invitaţi să indice acele puncte care, în opinia lor, merită dezvoltări particulare, sau soluţii la puncte deosebit de interesante sau care au părut complexe.
Tema actuală poate fi considerată o continuare directă a celei tratate la reuniunea ţinută la Bologna în zilele de 31 octombrie şi 1 noiembrie 1954, şi care a fost amplu dezvoltată în seria apărută aici în nu mai puţin de unsprezece numere din Programma: acestea merg de la nr. 21 din 1954 până la nr. 8 din 1955.
Titlul „Rusia şi revoluţia în teoria marxistă“ corespundea obiectivului de a oferi o expunere sistematică a ceea ce mişcarea comunistă marxistă a susţinut cu privire la dezvoltarea istorică a societăţii ruse şi a relaţiilor sale internaţionale.
Fideli metodei de a prezenta munca marxiştilor revoluţionari nu ca o aşteptare generică, mai mult sau mai puţin sceptică, a unor evenimente care să vină cu noutăţi şi cotituri neprevăzute pentru a marca noul drum al mişcării, ci ca o continuă confruntare a evenimentelor istorice cu „aşteptarea“ şi „previziunea“ precedentă pe care partidul, în organizarea şi participarea sa vie la acţiunea istorică, este capabil să le tragă, fie şi prin lupte continue, din teoria care îi constituie caracteristica şi platforma, ne-am propus să prezentăm ceea ce marxiştii au dezvoltat cu privire la mersul istoriei sociale în Rusia şi la confruntarea sa cu datele istorice ale dezvoltărilor europene şi mondiale precedente şi contemporane.
Expunerea a fost împărţită în trei timpi. O Introducere a reconectat în mod natural tema la multiplele dezvoltări precedente pe care un subiect atât de important le primise deja în convocările şi expunerile noastre scrise încă din primii ani de după acest război, şi a pus problema: a combate toate afirmaţiile duşmanilor deschişi şi mascaţi cu privire la inadecvarea marxismului de a încadra desfăşurarea rusă, şi pretinsa necesitate de a aduce revizuiri teoriei noastre generale, pentru a face să intre în ea „particularităţile“ ruse.
Prima parte a avut titlul: Revoluţia europeană şi aria „mare slavă“. În ea a fost schiţat un câmp-timp de dezvoltare a formelor de producţie propriu zonei ruse de astăzi, în distincţia sa faţă de cel mediteranean-clasic şi cel germanic-feudal; încercând să dăm marile trăsături ale acestor trei procese şi punându-l pe cel rus în raport cu datele istorice privind modul de fixare şi organizare pe sol a primelor comunităţi, privind ordonarea lor în clase sociale şi în forme de producţie, şi privind mai marea sau mai mica centralizare a formelor politice şi a statului. Ajungând astfel la timpurile moderne, s-a expus ceea ce marxismul originar a susţinut cu privire la funcţia Rusiei în mişcarea revoluţionară europeană încă de la revoluţia franceză, şi ulterior cu privire la chestiunile sociale interne ruse. Aceasta în contribuţiile lui Marx şi Engels din secolul trecut.
Fixând astfel dublul interes marxist faţă de revoluţiile din Rusia care arătau, interferând fatal, că sunt iminente: cea burgheză şi cea proletară, a doua parte a expus vederile deosebit de bogate şi complexe asupra acestei chestiuni de viitor istoric ale mişcărilor interne din Rusia, atât premarxiste cât şi mai ales marxiste; oprindu-se la dezbaterile şi soluţiile avansate în diferitele congrese ale partidului bolşevic înainte de războiul din 1914. Şi aici s-a mers spre demolarea ideii extrem de obstinate, că în Rusia ar trebui folosită o măsură istorică specială.
Pe baza materialului astfel pregătit şi elaborat se ajunge direct la tema de astăzi: studiul modului istoric în care s-a desfăşurat acea grandioasă revoluţie sub ochii noştri, şi evaluarea evenimentelor şi a situaţiei care au urmat-o.
Suntem deci la tema esenţială, care nu numai că este cea care a dat naştere diferenţierii specifice a grupului nostru faţă de atâtea altele, dar care în fond stă în centrul întregii lupte, al întregii dispute politice a lumii contemporane: ce este astăzi Rusia? De fapt, încă din îndepărtatul 1917, judecata asupra situaţiei ruse, condamnarea sau exaltarea a ceea ce are propriul teatru în Rusia, şi a loviturilor de teatru pe care aceasta le arată unei lumi uluite, formează piatra de încercare pentru mişcările şi partidele care, chiar şi în sânul ţărilor celor mai îndepărtate de acest scenariu, se contrapun şi se combat.
Întregul orizont de astăzi este ocupat şi sufocat de o interpretare care în fond este aceeaşi pentru cele două sectoare, duşmani înverşunaţi între ei, între care lumea contemporană agitată este împărţită de o barieră aproape fizic ridicată, formidabilă în faţa ochilor şi a paşilor tuturor. Rusia, cu puternicul său stat conducător şi o fâşie de sateliţi şi acoliţi, s-ar afla de partea proletariatului mondial şi a unei forme socialiste de organizare socială — în timp ce celelalte ţări în fruntea cărora se află câţiva alţi monştri de putere statală comparabilă cu aceea, reprezintă apărarea, conservarea şi interesele legate de actuala formă capitalistă a societăţii economice, şi de clasa burgheză care se află la conducerea ei, cu steagul libertăţii democratice.
Încă de la primele manifestări am luptat, singuri sau foarte puţini, împotriva acestei interpretări a istoriei vii, şi singuri am demonstrat cum se combate ea în mod corect, în coerenţă riguroasă cu metoda marxistă de citire a întregii lupte sociale a secolului care ne precede. Am negat paralela Rusia-socialism încă de la primele reuniuni, şi de la primele publicaţii ale bilunarului nostru şi ale revistei „Prometeo“ (în anii până în 1951); am dezvoltat formulele noastre încă de la primele noastre adunări de la Roma, Napoli, Florenţa, Milano, Trieste şi aşa mai departe. Am arătat cum ele se disting net, pe deasupra, de cele ale troţkiştilor, care sunt pentru apărarea unei Rusii proletare şi socialiste de astăzi, precum şi de cele ale unui stângism banal căruia îi lipseşte orice forţă dialectică pentru a merge dincolo de identificarea verbală a tuturor proceselor istorice şi a tuturor imperialismelor; am demantelat în mod special o construcţie bizară care vede în structura socială formată în Rusia o a treia cale la dialogul sângeros început de un secol între capitalism şi comunism, o pretinsă dominaţie a claselor birocratice. Şi toate acestea le-am dezvoltat arătând cum derivă din cordonul ombilical al marxismului ortodox unitar, în primul rând, şi apoi din apărarea dură pe care i-au făcut-o imediat după revoluţia din Rusia, şi în faţa primelor simptome ale giganticului val degenerativ care a măturat apoi totul, şi care se desemnează cu numele de stalinism, aripa stângă a comuniştilor marxişti italieni, şi rare alte grupuri internaţionale.
Este vorba acum de o mai bună expunere a tuturor acestora care, după ce a parcurs (se înţelege cu metodă critică şi nu cu o naraţiune repetată a unei succesiuni de fapte general cunoscute) vicisitudinile dublei revoluţii în sfârşit izbucnite în 1917, să ajungă la rezultatul de a clarifica raporturile de producţie astăzi în vigoare în Rusia, cu legile economice cărora le răspund, şi la demonstraţia că o astfel de societate este închisă în limitele capitalismului; şi la sfârşitul întregii poveşti să stabilească rezultatul dobândit, deloc de dispreţuit, al unei colosale revoluţii burgheze, care procedează cu dezvoltări epice din vechea Europă pe întreaga Planetă.
Chiar şi din raportul actual, deşi nu se poate uita din când în când legătura, va rămâne în afara temei la care lucrează de mult timp mişcarea noastră, şi despre care s-au putut culege câteva documente notabile: dezbaterea de tactică şi de metodă care a prefaţat istoric despărţirea noastră de comunismul oficial, care treptat, de la poziţii tot mai puţin acceptabile şi eterodoxe, a coborât până la renegarea sistematică a poziţiilor de plecare care se leagă de ceea ce am extras în comun, ca să spunem aşa cu expresiile scurte obişnuite, de la Marx, de la Lenin şi de la Internaţionala a III-a. Această dezbatere şi-a avut dezvoltarea în anii 1920-1926 şi poziţiile sale, va trebui să se arate, erau autentic marxiste, în prezentarea lor corectă şi deloc uşoară, şi au primit de la viitor cea mai puţin dorită, dar cea mai răsunătoare dintre confirmări.
Totuşi, este important să precizăm bine poziţiile noastre cu privire la această repunere în discuţie a punctului delicat al tacticii, indispensabilă pentru orice revenire, dorită chiar dacă nu prevăzută prea curând, la perioadele în care sectorul acţiunii şi al luptei este de prim-plan faţă de cel de neumbrit şi mereu decisiv al doctrinei de partid.
Fără îndoială, lupta noastră este pentru afirmarea, în activitatea partidului, a unor norme de acţiune „obligatorii“ ale mişcării, care trebuie să constrângă nu numai individul şi grupurile periferice, ci şi centrul partidului însuşi, căruia i se datorează disciplina executivă totală în măsura în care este strâns legat (fără dreptul de a improviza, prin descoperirea de noi situaţii, de şarlataneşti „cursuri noi“ deschise) de ansamblul de norme precise pe care partidul şi le-a dat ca ghid al acţiunii.
Totuşi, nu trebuie să se înţeleagă greşit universalitatea unor astfel de norme, care nu sunt norme originare imuabile, ci norme derivate. Principiile stabile, de care mişcarea nu se poate desprinde, pentru că au apărut — conform tezei noastre a formării dintr-o bucată a programului revoluţionar, la cotituri date şi rare ale istoriei — nu sunt regulile tactice, ci legile de interpretare a istoriei care formează bagajul doctrinei noastre. Aceste principii duc în dezvoltarea lor la recunoaşterea, în vaste câmpuri şi în perioade istorice calculabile în decenii şi decenii, a marelui curs pe care partidul merge şi de la care nu se poate abate; pentru că acest lucru nu ar însoţi decât prăbuşirea şi lichidarea sa istorică. Normele tactice, pe care nimeni nu are dreptul să le lase în alb şi nici să le revizuiască în funcţie de conjuncturi imediate, sunt norme derivate din acea teoretizare a marilor căi, a marilor dezvoltări, şi sunt norme practic ferme, dar teoretic mobile, pentru că sunt norme derivate din legile marilor cursuri, şi odată cu ele, la scara istorică şi nu la cea a manevrei şi a intrigii, declarate tranzitorii.
Reamintim cititorului exemplele atât de mult bătute, precum cel faimos al trecerii în câmpul european occidental de la lupta pentru războaiele de apărare şi de independenţă naţională, la metoda defetismului oricărui război pe care îl conduce statul burghez. Va trebui ca tovarăşii să înţeleagă că nicio problemă nu îşi găseşte răspuns într-un cod tactic al partidului. Acesta trebuie să existe, dar în sine nu descoperă nimic şi nu rezolvă nicio întrebare; soluţiile se cer bagajului doctrinei generale şi viziunii sănătoase a câmpurilor-cicluri istorice care se deduc din ea.
O reuniune ulterioară, aşadar, folosind ca material istoric dialogul polemic dintre stânga italiană şi Moscova, va trebui să ilumineze problema tactică şi să remedieze erorile grave care încă circulă, de exemplu în ceea ce priveşte problema raporturilor dintre mişcarea proletară internaţională şi cele ale popoarelor coloniale împotriva regimurilor vechi interne şi a imperialismului alb, exemplu maxim de problemă istorică şi nu tactică — nu problemă de sprijin, pentru că trebuie mai întâi explicat în întregime de ce a regresat total mişcarea pur clasistă a proletariatului din metropole, şi abia după aceea se va şti cum această forţă, revoluţionară de nivel postcapitalist, se raportează la forţele revoluţionare de nivel precapitalist, astăzi puternice şi vii în Orient.
A răspunde citând şi, mai rău, inventând la rece o formulă rigidă de tactică, este în astfel de cazuri banal. A susţine dreptul de a re-inventa în orice moment reguli tactice elastice de circumstanţă, acesta da, este oportunism şi trădare, împotriva cărora vom fi mereu nemiloşi, dar împotriva cărora vom opune condamnări de infamie mult mai solide şi mai puţin inofensive.
Ca rezultate stabilite în tratarea precedentă, pe care ne sprijinim acum pentru a merge mai departe, ne va fi suficient să le amintim pe cele mai importante.
Doctrina materialismului istoric ne dă dreptate deplină asupra a ceea ce superficialilor le va părea originalitate exclusivă a istoriei ruse. Diversitatea procesului în care tribul liber rătăcitor se transformă în popor stabil organizat se pune în relaţie cu natura fizică a teritoriului, cu clima, cu fertilitatea scăzută, cu imensa întindere de pământuri distante de coaste, cu ritmul diferit al evoluţiei faţă de cel al popoarelor de pe ţărmurile calde mediteraneene, cu diferita apariţie conexă a sclavagismului, cu formarea unui stat unitar. Soartă diferită au populaţiile venite din orient şi ajunse la graniţele imperiului roman în prăbuşire, ale cărui bogăţii acumulate şi dotare de producţie avansată le exploatează — cărora le este suficient pentru a fixa pe pământ o civilizaţie de producţie funciară o orânduire descentralizată ca aceea a seniorilor feudali — şi cele rămase mai apropiate de Asia şi în inima unor teritorii imense, expuse la valurile ulterioare de hoarde în căutare de pradă şi de aşezare, a căror stabilitate rămâne precară atâta timp cât este încredinţată unor căpetenii locale, şi care se fixează doar atunci când se formează o mare organizare statală cu centru unic, de înaltă putere în scopuri nu doar de război, ci şi de producţie pe timp de pace.
Statul este deci încă din primele timpuri element esenţial al societăţii ruse; care datorită lui şi organizaţiilor militare şi administrative care îl au ca centru depăşeşte atacurile continue din partea asiatică şi europeană şi devine tot mai puternic. Dar funcţia sa nu este doar politică, ci direct economică: coroanei şi statului le aparţin circa jumătate din pământuri şi din comunităţile rurale şerbe, şi deci clasa nobililor nu controlează decât jumătate din teritoriu şi din populaţie şi este în subordine faţă de puterea centrală dinastică: regele nu este, ca în sistemul descentralizat germanic, alesul nobililor, deţinători efectivi ai controlului economic şi juridic real al societăţii.
Acest tipic „feudalism de stat“ ajunge în timpurile moderne şi Marx vede în el pivotul „Sfintelor Alianţe“ şi principala forţă care, de la Napoleon încoace, se angajează să subjuge toate revoluţiile burgheze din Europa, şi mai târziu rămâne gata să ajute monarhii şi burghezii împotriva primelor mişcări proletare.
Am consemnat interesul înverşunat al lui Marx pentru orice înfrângere militară a ţarilor, din care putea ieşi prăbuşirea bastionului reacţionar slav, oricare ar fi fost inamicul.
Apoi am aliniat datele primelor analize ale forţelor sociale interne, şi răspunsurile, ale căror baze le-a pus Engels, cu privire la problema faimoasă a posibilului „salt peste capitalism“ la care însuşi Marx făcuse aluzii dialectice, ajungând să înlăture această posibilitate. Engels urmăreşte primele formulări ale revoluţionarilor ruşi care subestimează industria în curs de apariţie şi fac pârghie pe mişcarea ţăranilor, şi discută, concluzionând şi el în ultima perioadă a vieţii sale pentru nicio probabilitate ca comunitatea agricolă slavă să se poată dezvolta în socialismul general, înainte ca o completă formă capitalistă şi mercantilă să se fi putut contura.
În a doua parte, aşa cum am amintit, am urmărit munca de extremă importanţă a mişcării marxiste ruse în curs de naştere, sprijinită pe proletariatul industrial, şi am amintit tezele sale istorice succesive, care se pot rezuma astfel. 1. Dezvoltare progresivă a capitalismului în Rusia şi formarea unui mare proletariat urban. 2. Concluzie negativă asupra eficienţei revoluţionare a burgheziei ruse în a dirija doborârea ţarismului. 3. Concluzie analogă asupra capacităţilor mişcărilor fondate pe ţărani, precum populiştii, [1] trudovicii, [2] socialiştii-revoluţionari. [3] 4. Condamnarea poziţiei marxiştilor de o aripă dreaptă, apoi definiţi menşevici, [4] care cu falsa afirmaţie că revoluţia burgheză nu era o treabă care să intereseze proletarii şi socialiştii propuneau să-i lase conducerea partidelor democratice şi populare, abandonând practic lupta politică împotriva puterii ţariste. 5. Demascare ulterioară a acestei teze contrarevoluţionare, contestând că s-ar putea sprijini o dezvoltare a revoluţiei democratice bazată pe constituţii acordate de ţar şi chiar pe conservarea dinastiei, adică formula insurecţională şi republicană a revoluţiei burgheze. 6. Participarea proletariatului orăşenesc în prima linie la toată lupta, aşa cum istoric s-a întâmplat în 1905; putere revoluţionară ieşită din lupta armată care să excludă toate partidele burgheze constituţionale şi să se bazeze pe conducerea revoluţiei democratice de către muncitori şi ţărani (dictatura democratică a proletariatului şi a ţărănimii). 7. Trecerea la lupta revoluţionară ulterioară cu programul socialist, doar ca urmare a dezlănţuirii, mereu prevăzută de marxism, a revoluţiei socialiste proletare în Europa după prăbuşirea ţarismului.
Lenin, aşadar, înainte de revoluţie, ca de altfel şi după, nu a prevăzut niciodată un proces diferit al revoluţiei proletare internaţionale de descoperit prin dezvoltarea crizei revoluţionare ruse. Ca marxist al stângii radicale, nu s-a îndoit niciodată că în ţările capitaliste socialismul ar fi ieşit dintr-o insurecţie revoluţionară a proletarilor şi din înfăptuirea dictaturii marxiste a proletariatului singur. Deoarece trebuia însă să lucreze la problema unei ţări în care revoluţia burgheză era încă de îndeplinit, a prevăzut nu numai că proletariatul şi partidul său revoluţionar trebuiau să se angajeze acolo cu toate forţele, ci, dat fiind stadiul particular de întârziere în căderea regimului reacţionar ţarist şi feudal, a enunţat previziunea şi programul explicit că clasa muncitoare trebuia să ia din mâinile burgheziei această sarcină istorică a sa şi să o conducă, în locul ei, luându-o şi pe cea nu mai puţin caracteristică de a conduce în luptă masele ţărăneşti.
Dacă formula, de exemplu a revoluţiei burgheze, a fost: conducerea clasei burgheze (dar şi atunci mai mult din partea ideologilor şi politicienilor săi decât din partea industriaşilor, negustorilor şi bancherilor) şi antrenarea proletarilor din oraşe şi a ţăranilor şerbi de la sate în siajul revoluţiei democratice; formula rusă a revoluţiei (întotdeauna burgheză, adică democratică) a fost diferită: conducerea din partea proletariatului, lupta împotriva însăşi burgheziei înclinate spre o înţelegere de compromisuri parlamentare cu ţarismul, antrenarea maselor populare şi rurale în siajul proletariatului, care ridica, în această fază istorică, ţăranii săraci la rangul de aliaţi ai săi în insurecţie şi în guvernul dictatorial.
Sarcini ale unei asemenea revoluţii, nu socialismul, ci acestea, bine definite: război civil până la înfrângerea poliţiei şi a armatei ţariste, doborârea dinastiei şi proclamarea republicii, adunare constituantă aleasă luptând împotriva oricărui partid burghez şi oportunist, sprijinindu-se pe Soviete — apărute în 1905 — ale muncitorilor şi ţăranilor.
Obiecţia că aceasta nu era o revoluţie socialistă nu-l oprea pe Lenin nici măcar o clipă, lucrul fiind clar în teorie. Era vorba de revoluţia burgheză, în singura formă care să asigure înfrângerea contrarevoluţiei ţariste şi medievale: acestui singur (dar atunci şi după aceea clar mare şi decisiv) rezultat i se consacra forţa dictaturii proletare: dictatură pentru că se foloseau mijloace violente şi nu legale, aşa cum făcuseră marile burghezii în Europa în fruntea maselor, dar democratică pentru că sarcina era distrugerea feudalismului şi nu a capitalismului, cu ţăranii aliaţi din acelaşi motiv, şi pentru că, deşi sunt destinaţi ulterior să devină într-o zi aliaţi ai burgheziei împotriva proletariatului, sunt şi duşmani juraţi ai feudalismului.
Lenin (ni se pare indispensabil să continuăm să sintetizăm cele deja spuse la Bologna, trimiţându-i pe cei îndoielnici la noianul de documente şi dovezi date în darea de seamă extinsă) nu-şi punea deci în acea fază ţelul revoluţiei socialiste, şi anume una care să conducă nu la o democraţie burgheză la maximum radicală şi consecventă, ci la dictatura expropriatoare a capitalului, pentru că lăsa această sarcină ulterioară unei lupte nu de cadru naţional, cum ar fi fost cea a revoluţiei ruse care urma, ci unei lupte internaţionale.
Considera că, a doua zi după un război european, mereu prevăzut de Marx şi Engels ca o ciocnire între slavi şi germani, căderea ţarismului ar fi pus fără îndoială în mişcare masele muncitoare din Occident, şi că abia după ce acestea ar fi luat, şi puterea politică, şi marile mijloace de producţie concentrate de un capitalism deplin, ar fi putut revoluţia şi în Rusia să capete conţinut socialist. Impulsul dat de război fusese confirmat de cel dezastruos cu Japonia, dar contrarevoluţia putuse foarte bine să zdrobească forţele din 1905, şi prin urmare doborârea decisivă a ţarismului; atâta timp cât lupta nu era rezolvată prin zdrobirea sub o teroare (chiar şi cu conţinut „burghez“ ca cea a lui Robespierre) a forţelor reacţionare, era întotdeauna un rezultat preliminar faţă de venirea socialismului. Am arătat cu Troţki că forţa proletară internaţională era invocată de Lenin, înainte de o dezvoltare socială colectivistă, pentru a susţine puterea revoluţionară apărută în Rusia împotriva unei reveniri ţariste. Acelaşi lucru ar fi însemnat, de fapt, jugul, pentru proletarii şi ţăranii ruşi ajunşi la putere democratică, şi pentru muncitorii occidentali ridicaţi împotriva burgheziei capitaliste.
De fapt, până în 1917 şi după o altă serie de evenimente, au fost valide tentativele de revenire a ţarismului, sprijinite de forţe din Occident, şi a fost nevoie de mulţi ani de luptă pentru a le lichida. Corectă deci gradarea fazelor istorice în puternica viziune a lui Lenin, şi o proastă exersare extremistă ar fi aceea de a-l prezenta ca un pronosticator sigur al socialismului în Rusia. Această aparentă explicaţie de stânga a operei lui Lenin ar servi doar jocului insidios de a arăta că se merge spre socialism prin forme amestecate cu ingrediente democratice, istoric; şi social cu elemente ţărăneşti-populare, ceea ce este forma centrală a degenerării şi a ruşinii prezente.
Tema actuală este de a stabili dacă Rusia a mers mai departe sau mai puţin departe decât ceea ce era conţinut în acea perspectivă. Dacă am arunca o punte între ceea ce din 1903 până în 1917 păreau disertaţii destul de îndepărtate de efecte practice, şi ceea ce este situaţia de astăzi, 1955, în care noi, în mod radical şi fundamentat, găsim forma capitalistă deplină în curs de puternică răspândire în Rusia, şi găsim sprijinită şi împletită cu ea o adevărată orgie de „valori“ democratice, populare, alianţiste, am vedea că este pe bună dreptate să concluzionăm că Lenin prevăzuse bine şi istoria a ajuns unde spunea el, datorită unui efort uriaş pe care proletariatul rus şi l-a asumat, şi al cărui bilanţ de astăzi este: „construirea capitalismului“.
Prin aceasta ar rămâne dovedite toate punctele noastre: că, cu cheia marxistă, istoria veche şi nouă a Rusiei a putut fi citită în mod excelent; că Marx şi Engels i-au pronosticat pe bună dreptate ororile teribile ale infernului capitalist; că Lenin a dat o construcţie marxistă impecabilă a căii de a ieşi din jugul unei formidabile puteri şi regim precapitalist, şi o teorie fericită a neputinţei burgheziei de a o face, şi a surogării sale istorice de către proletariat. Aceasta cu deplinul drept de a spune că în aceasta Lenin nu a juxtapus teoriei marxiste clasice nicio parte nouă: naşterea comunismului proletar este dialectic un fapt naţional şi internaţional: nu putea să se nască şi să se formeze decât acolo unde forma de producţie modernă triumfase şi aceasta nu se întâmplase decât în cadre naţionale (Anglia, Franţa etc.), dar apărând din astfel de naţiuni debuşee, ca teorie şi ca organizaţie şi partid operant, trebuia să se pună imediat şi din primul moment în faţa nu doar a binomului capitalism-proletariat, ci a adevăratului tablou viu mondial al tuturor claselor şi al tuturor mişcărilor societăţilor umane în toate gradele de dezvoltare. Manifestul a conţinut aplicarea acestui principiu la un orizont universal, şi de atunci comuniştii, când orice altă vestală s-a lăsat sedusă, ţin aprinsă flacăra oricărei adevărate revoluţii incandescente.
Aceasta este adevărata viziune şi unica abordare marxistă pentru problemele complexe ale tuturor societăţilor care nu au ajuns încă la marele duel dintre patroni şi muncitori, pentru toate clasele marginale şi hibride ale acelor societăţi care, totuşi, au deja ca schelet viu „modelul“ capitalist al economiei.
Dacă toate acestea la extreme sunt foarte adevărate, nu se pot totuşi lua în considerare doar extremele acestui arc de cincizeci de ani, între teoria trasată din 1905 şi structura, consolidată în fapte, din 1955. Această punte istorică nu este dintr-o singură deschidere, şi asta nu pentru că nu ar putea fi, ci pentru că a fost vorba poate de cei mai denşi 50 de ani din toată istoria cunoscută, la cumpăna a două mari războaie universale, şi, pentru Rusia care ne priveşte, a cel puţin trei mari revoluţii, şi a unui curs pe jumătate revoluţionar şi pe jumătate contrarevoluţionar care (dacă nu este caz unic în istoria modurilor de producţie), trebuie indiscutabil caracterizat mai în profunzime.
Nefurnizând teoria în sens marxist a arcadelor intermediare, care împreună definesc întregul ciclu dificil, te poţi lăsa, ca de obicei, furat de simplism.
Da, partidul rus al muncitorilor revoluţionari şi al socialiştilor comunişti şi-a propus scopul istoric de a ajunge la instaurarea capitalismului mercantil şi democratic, cu condiţia ca acceptând această sarcină (şi dedicându-i propriile forţe de clasă protagoniste ale altei mari sarcini istorice) să se garanteze ştergerea din Europa, prin fier şi foc, a monstruoasei construcţii a statului ţarilor, respingându-i pentru totdeauna amintirea în întunericul trecutului.
Da, lupta gigantică, care s-a desfăşurat apoi în vicisitudini alterne, nu a avut alt rezultat decât acesta, şi trebuie negat că ar exista în Rusia de astăzi forţe dominante la lucru pentru realizarea unor forme ultracapitaliste, cu acelaşi criteriu cu care nu există în ţările capitalismului din occident, diferenţa constând în distincţia dintre un capitalism în creştere înfloritoare şi unul în fază de inflaţie care prevesteşte declinul.
Dar este greşit să se concluzioneze sec din aceasta că, dată fiind această colimare între ceea ce partidul a trasat şi ceea ce istoria ne prezintă, nu a existat în Rusia decât o revoluţie burgheză în sens complet, că burgheză a fost cea pe care o numim a lui Kerenski, burgheză cea a lui Lenin, stând ele în raportul (ca să zicem aşa) al celei a lui Mirabeau cu cea a lui Robespierre.
În această dezvoltare vom susţine că dacă forma de producţie în Rusia nu este decât burgheză, burghez nu a fost Octombrie, ci proletar şi socialist, după ce vom fi pus la locul lor factorii economici şi sociali, clasele, partidele şi raporturile politice de putere.
O asemenea desfăşurare nu poate fi definită decât în cadrul internaţional al istoriei deceniilor recente, şi în încheierea acestei premise vom aminti cele trei caractere istorice pe care Octombrie le conţine în sine şi care îl ridică enorm mai sus decât simplul conţinut de a fi distrus pentru totdeauna ţarismul, care doar cu rezultatele din februarie s-ar fi întors probabil la revanşă, aşa cum a încercat cu disperare să o facă, şi aşa cum o mare parte a burgheziei mondiale ar fi încurajat — aşa cum de fapt a încurajat, rupându-şi coarnele împotriva dictaturii integrale a bolşevicilor.
Strânsa relaţie stabilită între înfrângerea armatei ţariste şi revoluţia politică, urmărită în nerăbdările arzătoare ale lui Marx şi Lenin în toate războaiele pe care le înregistrează istoria europeană — putem spune, în raport cu folosirea pur indicativă pe care o facem numelor personale, de la coaliţiile de la începutul secolului al XIX-lea până la primul mare război din 1900 — s-a confirmat în politica dusă, fără a da înapoi în faţa celor mai tragice consecinţe, de puterea din octombrie: favorizarea destrămării unităţilor, demontarea frontului, dominarea oricărei beţii interne a partidului, din păcate chiar şi a celor mai buni, şi chiar a celor de stânga definiţi, pentru o versiune naţională şi patriotică a războiului care, în schimb, a fost, cu succese cu adevărat grandioase, zdrobită fără milă.
Această politică nelimitat revoluţionară, sfâşietoare a oricărei ipocrizii, împinsă la cele mai extreme consecinţe, inspirată de revendicarea defetismului fără rezerve, a transformării războiului de apărare a patriei în război civil, a fost trecută prin proba grandioasă a ruinei puterii militare germane, a fronturilor sparte nu de o ofensivă din vest, ci de o capitulare şi de fraternizările din est.
Nu putea avea un asemenea conţinut real o revoluţie burgheză, inseparabilă din motive intrinseci, expuse pe larg de noi (de exemplu în tratarea de la Trieste despre rasă şi naţiune) de favorizarea valorilor şi instituţiilor cu caracter naţional şi patriotic. Am arătat odată că Robespierre, de la tribuna parlamentară, le-a reproşat englezilor, duşmanii săi juraţi, acţiunea lor împotriva influenţelor franceze de peste Atlantic, dusă împotriva lui Ludovic al XIV-lea şi al XVI-lea. Revoluţia burgheză nu rupe linia istoriei naţionale, doar o revoluţie proletară poate îndrăzni atât. Astăzi da, linia puterii ruse este patriotică şi îi exaltă pe învinşii de la Port Arthur şi Tsushima, [5] cărora Lenin militase să le taie jaretele, şi nu mai puţin pe apărătorii care îi stăteau pe stomac lui Marx de la Sevastopol; şi până la faptele de cucerire ale lui Petru cel Mare.
O altă caracteristică a politicii revoluţionare bolşevice este lupta progresivă împotriva diverşilor aliaţi tranzitorii din faza precedentă, care unul după altul sunt scoşi din luptă, ajungându-se la un guvern pur de partid. Nu este suficient aici să căutăm o analogie cu revoluţiile burgheze în luptele dintre diferitele partide din 1789 până în 1793 în Franţa, pentru că analogia se limitează la metoda de acţiune. Nu am spune, de exemplu, că un caracter original proletar al revoluţiei ruse a fost terorismul politic. Revoluţiile burgheziei au cunoscut teroarea, în Anglia, în Franţa, în multe alte ţări, şi o astfel de metodă în Rusia era decisiv invocată şi de nemarxişti, precum populiştii de stânga şi socialiştii-revoluţionari, întrucât era vorba de a distruge partidele care îl susţineau pe ţar.
Dar poziţia dialectică asumată în toată dezvoltarea de către bolşevici, pornită de la o substituire în sarcinile burgheziei pentru a ajunge la dispersarea partidelor sale, şi desfăşurată prin marşul tranzitoriu cu aliaţi semi-burghezi şi ţărani, pentru a sfârşi prin a-i alunga de la guvernare şi din orice drept de a participa la stat, răspunde poziţiei originale a marxiştilor, care încă dinainte de 1848 întrevăd clar o primă luptă alături de aliaţi burghezi, liberali, democratici, şi o trecere ulterioară la atacul decisiv împotriva tuturor acestora şi împotriva facţiunilor mic-burgheze. O astfel de previziune este solid fundamentată pe o critică inexorabilă anticipată a ideologiilor proprii acestor straturi, care îi fac duşmani inevitabili ai proletariatului.
Aceste dezvoltări caracteristice tuturor luptelor dintre clase au condus de nenumărate ori la înfrângerea proletariatului şi la distrugerea nemiloasă a forţelor şi organizaţiilor sale, ca în evenimentele clasice din Franţa. Pentru prima dată, partidul proletar din Rusia a ajuns victorios la ultimul episod al fazelor războiului civil, eliberând câmpul de toţi foştii aliaţi succesivi, care treptat treceau la contrarevoluţia deschisă, iar victoria în ultimele bătălii a rămas în mâinile partidului. Oricare ar fi fost urmarea, care nu a văzut un revers în războiul civil, ci un cu totul alt proces, această experienţă istorică este cu adevărat originală şi rămâne un patrimoniu efectiv al potenţialului revoluţionar, dispersat apoi pe alte căi, şi prin aplicarea neruşinată de alianţe şi cârdăşii lipsite de orice autonomie dialectică originală a partidului de clasă şi a poziţiilor sale exclusive.
Am dezvoltat de multe ori conceptul marxist că experienţele contrarevoluţiilor sunt o hrană preţioasă pentru drumul greu, ca în cazul Comunei din Paris invocat atât de fundamental de Lenin.
Deci aceste rezultate, chiar dacă ulterior dispersate sau dispărute, sunt valabile pentru noi pentru a dovedi că după Octombrie, şi înainte de a avea timp să-şi pună sarcina, pe care o vom studia în continuare, de natură economică productivă şi socială, puterea politică a ajuns efectiv în mâinile proletariatului, care, datorită situaţiei internaţionale, a fost dus clar, chiar dacă nu definitiv, dincolo de limitele dictaturii democratice şi dincolo de cele ale alianţei cu partide de bază popular-ţărănească, deci în sfera istorică a revoluţiei politice socialiste, căreia i-au lipsit apoi aporturile pe care doar revoluţia muncitorilor din occident le-ar fi putut aduce.
Trecerea de la revoluţia pur democratică, fie şi cu diferitele partide socialiste în prima linie, la octombrie bolşevic, nu a fost posibilă fără ca întreaga chestiune a ascensiunii la putere a partidului muncitoresc în ţările avansate să fie repusă în lumină, şi odată cu ea teoria marxistă integrală a violenţei în istorie şi a naturii statului politic.
Această mare bătălie nu a fost doar teoretică, ca în paginile din „Statul şi revoluţia“ şi în polemicile care au angajat întreaga lume din prima perioadă postbelică, şi nu a fost doar organizatorică în măsura în care s-a realizat radical sciziunea între revoluţionarii Internaţionalei a III-a şi revizioniştii şi trădătorii celei de-a II-a. A fost o adevărată bătălie politică şi s-a desfăşurat cu arma în mână în episoadele teribile, când am văzut social-democraţi deveniţi călăi ai capitalismului înjunghiind revoluţia şi dictatura roşie în Germania şi în Ungaria, şi aceeaşi ciocnire pregătindu-se şi desfăşurându-se în întreaga Europă.
Să admitem că s-ar fi ajuns doar la înfăptuita, insurecţionala, chiar terorista, dictatură democratică a proletariatului şi a ţărănimii, singura posibilă moştenitoare istorică a puterii în Rusia, dar nu mai mult. Ar fi rămas o singură experienţă, o singură moştenire pentru istoria revoluţionară, şi aceasta: sunt necesare insurecţie, război civil, dictatură, teroare, dar numai pentru a ieşi din forma medievală; nu la fel pentru a ieşi, ulterior, din forma burgheză şi capitalistă.
Dar în înaintarea ulterioară a puterii proletare bolşevice în Rusia, lupta a putut deveni una cu cea a forţelor avansate ale proletarilor comunişti care în ţările Europei aveau în faţă nu un ev mediu uitat, ci moderna democraţie a capitalului, şi care au învăţat (în linie cu tovarăşii care în Rusia trebuiseră să sugrume chiar şi pe socialiştii autointitulaţi, care stăteau la umbra ideilor burgheze şi mic-burgheze, şi a pacifismelor democratice de clasă, care susţineau, de la căderea regimurilor feudale încoace, că lupta trebuie condusă în cadre legalitare, şi se dovediseră a fi puri contrarevoluţionari, unii până la legătura prost ascunsă cu însuşi ţarismul care încă urzea conspiraţii) necesitatea, în fază istorică mult ulterioară libertăţii burgheze cucerite, necesitatea violenţei şi a dictaturii clasei asuprite de capital.
Deşi revoluţia burgheză clasică conţinuse în sine necesitatea demantelării precedentului organ de stat, întrucât era fondat pe vechile stări, pe privilegiile stărilor însele şi pe diversa putere juridică a componenţilor societăţii, doar lupta revoluţiei ruse în faza din octombrie a putut da bază istorică şi pozitivă exigenţei ca şi statul juridic al modernelor constituţii proclamând egalitatea şi libertatea tuturor şi bazate pe reprezentanţe universale fără distincţii de stări, chiar şi un astfel de stat, aşa cum a fost stabilit din prima oră de Marx şi de Manifest, nu era decât organ de dominaţie de clasă, şi într-o zi istoria l-ar fi zdrobit la rândul său în bucăţi.
Nu este deci permis să se spună că revoluţia din octombrie a rămas în limitele unei revoluţii burgheze. Dezvoltarea socială a Rusiei a trebuit să rămână în limitele formelor şi modurilor capitaliste de producţie, şi este un dat istoric că proletariatul a luptat pentru venirea unei forme burgheze — şi că trebuia să o facă. Dar nu la aceasta s-a limitat lupta sa politică.
Ca parte inseparabilă a luptei politice a proletariatului internaţional, care pentru a se organiza în clasă dominantă trebuie mai întâi să se organizeze în partid al propriei revoluţii caracteristice şi exclusive, forţele şi armele care au câştigat indiscutabil bătălia din octombrie, au învins pentru proletariatul şi socialismul mondial, şi victoria lor va servi în sensul material istoric aceleia mondiale a comunismului, pe ruinele capitalismului de toate gradele şi din toate ţările, Rusia actuală inclusiv.
[1]. Populiştii (Narodnicii) — mişcare politică a micii burghezii intelectuale ruse din secolul al XIX-lea. Promovau un socialism utopic agrar bazat pe obştea ţărănească tradiţională (mir), crezând că Rusia poate ocoli dezvoltarea capitalismului.
[2]. Trudovicii (Grupul Muncii) — fracţiune parlamentară mic-burgheză din Dumele de Stat ruseşti. Oscila constant între susţinerea burgheziei liberale şi revendicările maselor populare, demonstrând natura şovăielnică şi neputincioasă a micii proprietăţi.
[3]. Socialiştii-revoluţionari (Eserii) — partid populist şi mic-burghez din Rusia. Promovau o „socializare“ utopică a pământului, menită în fond să consolideze mica proprietate ţărănească. În 1917, aripa lor de dreapta a participat la guvernarea burgheză şi a luptat activ împotriva revoluţiei proletare.
[4]. Menşevicii — aripa dreaptă, reformistă, a social-democraţiei ruse. Au reprezentat tendinţa supunerii proletariatului faţă de burghezia liberală în cadrul revoluţiei democratice ruse, respingând insurecţia şi preluarea puterii de către clasa muncitoare.
[5]. Port Arthur şi Tsushima — bătălii terestre şi navale decisive din timpul Războiului Ruso-Japonez (1904—1905), ambele soldate cu înfrângeri catastrofale pentru Imperiul ţarist. Acest dezastru militar a expus putregaiul şi ineficienţa absolutismului feudal, catalizând explozia primei Revoluţii ruse din 1905.