Nu poate fi lăsată deoparte relaţia care există între Revoluţia din Rusia din 1917 şi primul război mondial izbucnit în 1914, punct foarte cunoscut şi de noi de nenumărate ori amintit. Toată dezvoltarea istorică ce leagă între ele vicisitudinile partidelor marxiste din Europa şi din Rusia, şi legătura dintre perspectivele viitorului care s-au format şi particularităţile vieţii lor politice interne şi ale luptelor lor de tendinţe, au ca pasaj crucial criza istorică vulcanică, cutremurul politic din august 1914, de care ne despart 41 de ani.
Deşi nu vrem să facem aici istorie şi lucrurile esenţiale sunt scrise în mintea tuturor, va trebui totuşi să reamintim punctele de reper.
La Sarajevo, capitala Bosniei, provincie preponderent slavă trecută de la imperiul otoman la cel austriac după războaiele balcanice, la 28 iunie arhiducele Franz Ferdinand, moştenitorul tronului bătrânului Franz Joseph, trece cu soţia în trăsură descoperită. Sunt doborâţi de focurile de revolver ale doi tineri naţionalişti bosniaci.
În puţinele săptămâni tragice scurse, guvernul de la Viena a afirmat că atentatorii ar fi mărturisit la interogatorii că sunt agenţi ai mişcării de independenţă şi ai guvernului sârb. La 23 iulie, s-a spus că la incitarea secretă a Kaiserului Wilhelm, ministrul de externe austriac Berchtold a transmis Serbiei istoricul ultimatum care impunea o serie de măsuri de politică şi de poliţie internă. Termenul era de doar 48 de ore: Serbia a răspuns pe un ton slab, dar nu a acceptat toate condiţiile. La 26, prim-ministrul englez Grey a încercat să intervină pentru o conferinţă, căreia Germania i s-a opus. La 28, la o lună după atentat, Austria a declarat război Serbiei.
La 29 s-a mobilizat Rusia, la 30 Germania, pe cele două frontiere. La 31 Germania a somat Rusia să revoce în 24 de ore ordinul de mobilizare, şi neavând răspuns i-a declarat război la 1 august. La 3 a declarat război Franţei, la 4 a invadat Belgia fără declaraţie de război. Abia la 6 august Austria a declarat război Rusiei.
După cum se ştie, guvernul belgian a decis să reziste cu armele invaziei, iar Marea Britanie a declarat război Germaniei pe motivul că angajamentele internaţionale pentru neutralitatea Belgiei fuseseră încălcate, la care contele Bethmann Hollweg, ministrul de externe, a opus fraza celebră că tratatele nu sunt altceva decât bucăţi de hârtie.
Istoria a consemnat apoi că englezii, cu câteva zile înainte, asiguraseră Berlinul de neintervenţie în caz de război cu franco-ruşii, încurajând astfel guvernul Kaiserului să se precipite în crater.
Înainte de a vedea reflexele imediate ale mersului războiului asupra situaţiei din Rusia, care interesează aici, este totuşi necesar să depănăm un alt rozariu, cel al ruinei socialismului internaţional, care a constituit celălalt aspect al acelor zile de tragedie.
Situaţie asupra căreia trebuie reflectat ca fiind foarte diferită de cea a exploziei războiului din 1939. Atunci, în fiecare ţară s-au ciocnit două alternative nete: poziţia internaţionalistă de clasă pe de o parte, de cealaltă o poziţie naţională şi patriotică de unanimitate — şi aceasta cu analogie absolută în toate ţările. În 1939 totul era schimbat, şi în anumite ţări era prezent un defetism burghez care a fondat mişcările împotriva războiului de deschişi „partizani ai inamicului naţional“. În primul ciclu istoric naţionalismul a triumfat, în al doilea s-a divizat în două naţionalisme. Ciclul în care internaţionalismul se va ridica în picioare este încă aşteptat.
La două zile după ultimatumul Austriei către Serbia, partidul socialist german a lansat un manifest puternic împotriva războiului, în care actul era condamnat ca fiind „calculat tocmai pentru a provoca războiul“ şi se declara că „pentru guvernanţii de la Viena nu se va vărsa niciun strop de sânge al soldaţilor germani“.
Dar când, în zilele de 29 şi 30, la Bruxelles, convocat de urgenţă, s-a reunit Biroul Socialist Internaţional, situaţia deja se precipita. A vorbit şeful socialiştilor austrieci, bătrânul Victor Adler.
„Suntem deja în război. Nu vă aşteptaţi la alte acţiuni din partea noastră. Suntem sub legea marţială. Ziarele noastre sunt suprimate. Nu sunt aici pentru a ţine un discurs la un miting, ci pentru a vă spune adevărul că acum orice acţiune, în timp ce sute de mii de oameni mărşăluiesc spre frontiere, este imposibilă“.
Nu mai era Bebel, mort la sfârşitul lui 1913; pentru germani erau prezenţi Haase şi Kautsky, [1] care discutau direct cu Jaurès şi Guesde [2] asupra speranţei extreme de a localiza războiul între Austria şi Serbia (magnifică atitudinea puţinilor socialişti din Serbia). Greva generală împotriva mobilizării este propusă doar de englezul Keir Hardie (nu a fost nedemnă atitudinea micului Partid Socialist Britanic) şi de Balabanoff, care împreună cu Morgari reprezenta Italia. Dar cine răspunde glacial? Marxistul ortodox Jules Guesde:
„O grevă generală ar fi eficientă doar în ţările în care socialismul este puternic, şi ar facilita astfel victoria naţiunilor înapoiate asupra celor avansate. Ce socialist poate dori invazia ţării sale, înfrângerea sa de către o ţară mai retrogradă?“.
Lenin nu era acolo, ci într-un sat din Carpaţi cu soţia bolnavă; bolnavă de inimă era şi Rosa Luxemburg. Mare a fost neortodoxul Jaurès, de dreapta, care a tunat în grandiosul miting în faţa unei mulţimi imense care scanda strigătele: Jos războiul! Război războiului! Trăiască Internaţionala! Două zile mai târziu, naţionalistul Vilain îl doborâ pe marele tribun cu două focuri de revolver, la Paris.
Reuniunea nu a putut face altceva decât să anticipeze congresul mondial socialist, fixat la Viena pentru 23 august, la 9 august. Dar, după cum bine observă Wolfe, acele 10 zile au zguduit lumea atât cât nu au făcut-o deceniile următoare.
Între timp, de la 31 la 4 august, la Berlin se succed şedinţe ale conducerii socialiste şi ale grupului parlamentar, puternic de nu mai puţin de 110 deputaţi în Reichstag. A fost trimis Mueller la Paris, unde se desfăşura aceeaşi chestiune, dar cei mai mulţi dintre tovarăşii francezi au spus: Franţa este agresată, noi trebuie să votăm da pentru creditele de război, iar voi, germanii, nu. La Berlin, 78 de voturi contra 14 au decis pentru da la credite, cu o declaraţie care să decline responsabilitatea războiului. Pe 4, toţi cei 110 au fost daţi ca votanţi pentru credite (inclusiv cei 14, printre care preşedintele Haase şi chiar Karl Liebknecht, din disciplină), deşi unul singur, Kunert din Halle, se îndepărtase din sală.
În aceeaşi zi, depeşele de presă aduceau de la Paris aceeaşi blestemată veste: creditele pentru apărarea naţională trecute în unanimitate.
În cele două capitale, mulţimile pe străzi manifestau la strigătul: trăiască războiul! Troţki era şi el în acele zile în Austria, în capitală. Uimit, a ascultat strigătele de bucurie exaltată ale tinerilor manifestanţi. Ce fel de idee îi aprinde? s-a întrebat el. Ideea naţională? Dar nu este Austria însăşi negarea oricărei idei naţionale? Dar Troţki trăia din credinţa în mase şi a găsit, în autobiografia sa, o explicaţie cu totul optimistă pentru această agitaţie declanşată de mobilizare, salt în întuneric, al claselor dominante.
Lenin nu avea, odată trecut cu noroc din Austria, unde era cetăţean inamic, în Elveţia neutră, ştiri sigure despre comportamentul socialiştilor ruşi. Se spusese că întreaga fracţiune din Dumă a social-democraţilor, inclusiv menşevicii, refuzase votul pentru creditele de război. Dar unele lucruri îi rămăseseră în gât. Kautsky, pe care el încă îl considera un maestru al său, opinase în discuţia pentru vot pentru abţinere, dar apoi, cu o mie de sofisme, justificase şi apărase votul favorabil stabilit de majoritate. Aflase apoi că la Paris Plehanov se apucase să facă pe propagandistul pentru înrolările în armata franceză. Lenin a traversat zile de furie şi de mânie până când s-a orientat spre necesitatea de a reîncepe totul şi de a-i defenestra pe noii trădători. De îndată ce a putut reuni şase sau şapte tovarăşi bolşevici, le-a prezentat şapte teze sumare despre război. Erau el şi Zinoviev cu tovarăşele şi trei deputaţi din Dumă, poate ruso-franceza Inessa Armand.
Prima. Războiul european are un caracter tăios definit de război burghez, imperialist, dinastic.
A doua. Comportarea conducătorilor social-democraţiei germane, partid al Internaţionalei a II-a (1889—1914), [3] partid care a votat pentru creditele de război şi care repetă frazeologia burgheză şovină a iuncherilor [4] şi burgheziei, este o trădare făţişă a socialismului.
A treia. Comportarea conducătorilor socialişti din Belgia şi Franţa, care au trădat socialismul intrând în guverne burgheze, comportă o condamnare egală.
A patra. Trădarea socialismului de către majoritatea conducătorilor Internaţionalei a II-a înseamnă falimentul ideologic al acesteia. Principala cauză a acestui faliment este predominarea actuală a oportunismului mic-burghez.
A cincea. Sunt false şi inacceptabile toate justificările date de diferitele ţări pentru participarea lor la război, apărarea naţională, apărarea civilizaţiei, democraţia şi aşa mai departe.
A şasea. Sarcina social-democraţiei în Rusia constă în primul rând într-o luptă fără odihnă şi fără milă împotriva şovinismului velicorus şi ţarist-dinastic; şi împotriva apărării sofistice a unui astfel de şovinism de către liberalii, constituţional-democraţii ruşi, şi de o parte a populiştilor.
Din punctul de vedere al claselor muncitoare şi asuprite ale tuturor popoarelor din Rusia, răul cel mai mic ar fi înfrângerea deplină a monarhiei ţariste şi a armatei sale, care asupreşte Polonia, Ucraina şi multe alte popoare ale imperiului.
A şaptea. Lozinca socialiştilor în momentul actual trebuie să fie o propagandă penetrantă, care să cuprindă atât armata cât şi teatrul de acţiuni militare, în favoarea revoluţiei socialiste şi a necesităţii de a îndrepta armele nu împotriva propriilor fraţi, ci împotriva guvernelor şi partidelor reacţionare şi burgheze din toate ţările... acţiunea ilegală în ţară şi în armată... apelul la conştiinţa revoluţionară a maselor împotriva conducătorilor care au trădat socialismul... agitaţia în favoarea ideii de republică germană, poloneză, rusă.
Textul a fost adoptat cu puţine amendamente sau mai bine zis adăugiri.
1. Un atac la adresa aşa-numitului „centru“ care capitulase în faţa oportuniştilor şi trebuia ţinut în afara noii Internaţionale. Poate că această lovitură directă la adresa lui Kautsky nu a ieşit din pana lui Lenin.
2. O recunoaştere a faptului că nu toţi muncitorii au fost pradă febrei de război, ci în multe cazuri muncitorii au fost ostili şovinismului şi oportunismului. Această adăugire s-a datorat poate ştirilor din acele ţări unde o parte a mişcării era pe calea cea bună (Serbia, Italia, Anglia, unele grupuri greceşti, bulgare etc.).
3. O adăugire despre Rusia pe care Wolfe o găseşte de o sursă leninistă indubitabilă, întrucât constituie „o formulare caracteristică a nevoilor şi a lozincilor unei revoluţii democratice în Rusia“. Şi am vrut să o punem aici pentru că ne readuce pe firul conducător al temei noastre.
„Lupta împotriva monarhiei ţariste şi a şovinismului velicorus, panslavist, şi propaganda în favoarea unei revoluţii în Rusia, precum şi a eliberării şi autodeterminării popoarelor asuprite de Rusia, cu lozincile imediate: republică democratică, confiscarea pământurilor moşiereşti şi ziua de muncă de 8 ore“.
La puţine săptămâni după izbucnirea războiului din 1914, perspectiva marxiştilor revoluţionari este aşadar clară.
În Europa: lichidarea Internaţionalei a II-a şi fondarea celei de-a III-a.
În Europa: luptă pentru a lichida războiul nu prin pace, ci prin doborârea dominaţiei capitaliste de clasă (revoluţie socialistă), după răsturnarea prealabilă a tuturor dinastiilor.
În Rusia: pierderea războiului, sfârşitul ţarismului, revoluţie democratică cu măsuri radicale.
Trecerea la o revoluţie socialistă doar împreună cu o revoluţie europeană similară.
Acest ciclu este povestit în oficiala, stalinista „Istorie a partidului bolşevic“ în aşa fel încât să se conchidă cu formarea de către Lenin, şi în faţa prăbuşirii mişcării europene în oportunism, a unei „teorii noi“, care ar fi cea a „revoluţiei într-o singură ţară“. Se revendică deci în acest sens şi în acest scop adeziunea la întreaga cruciadă neobosită a lui Lenin împotriva social-patrioţilor de pe toate malurile:
„Aceasta era concepţia teoretică şi tactică a bolşevicilor în chestiunile războiului, păcii şi revoluţiei“.
Este însă evident că, sub pretexte mai specioase decât cele ale lui Guesde şi Kautsky, consemnele date în mod răsunător partidelor comuniste în al doilea război mondial, aruncându-le pe toate pe un front în cârdăşie cu burgheziile, nu au lăsat piatră pe piatră din teoria lui Lenin pentru chestiunile războiului, păcii şi revoluţiei, întrucât aceasta nu era decât „vechea teorie“ a lui Marx pe care trădătorii din 1914 o sfâşiaseră în mod analog, şi pe care Lenin, spre ruşinea lor, o reclădise glorios. Ce altceva este victoria ţării retrograde a lui Guesde la Bruxelles, dacă nu eterna minciună a deploratei victorii a fasciştilor asupra Franţei sau Angliei?
Falsificarea de oficiu face pârghie pe două articole ale lui Lenin din 1915 şi 1916. Cel din 1915 are titlul „În jurul lozincii Statelor Unite ale Europei“. Lenin face multe rezerve asupra acestei lozinci, foarte juste: ea se afla în cele şapte teze sub forma: Statele Unite republicane ale Europei, coordonată cu revendicarea republicilor în Rusia, Germania şi Polonia (astăzi toate făcute, dar când o vom adăuga pe cea engleză?). Apoi, pe bună dreptate, partidul a decis să lase deoparte această lozincă politică, care putea da loc la neînţelegeri. În al doilea rând, pentru Lenin Statele Unite ale Europei între state capitaliste (nu doar dinastice) sunt o formulă inadmisibilă: dar asta nu pentru că este o formulă încă presocialistă şi doar democratică, întrucât astfel de revendicări pot fi utile, ci pentru că în speţă un astfel de organism ar fi reacţionar. Excelentă şi profetică opinie asupra diverselor federaţii şi ligi europene propugnate astăzi, din toate părţile, chiar şi stalinistă.
„Crearea Statelor Unite ale Europei în condiţiile capitalismului ar echivala cu o înţelegere cu privire la împărţirea coloniilor“.
Să se scuze insistenţa în digresiune. Astăzi ar fi fost secunzi ai celor din America, care au în acea împărţire de acum partea leului. Dar asta nu face decât „sau irealizabilă sau reacţionară“ formula federeuropeană.
Ori împotriva Americii, cum le vedea Lenin în 1915, ori sub America cum le avansează astăzi (şi poate sub Rusia, şi sub o înţelegere a lor), Statele Unite ale Europei nu s-ar forma decât împotriva coloniilor şi împotriva socialismului.
Pentru noi, spune Lenin clar, este mai revoluţionară situaţia războiului decât cea a federalismului european (altceva decât să fi adoptat întreaga teorie, etc., etc., din partea citatelor sacristii!).
Lozinca noastră ar fi Statele Unite ale lumii, spune Lenin. Dar nu ne convine nici aceasta, în primul rând pentru că coincide cu socialismul,
„iar în al doilea rând pentru că ar putea da naştere unei interpretări greşite in sensul imposibilităţii victoriei socialismului într-o singură ţară şi în ceea ce priveşte atitudinea unei asemenea ţări faţă de celelalte“.
Aici îi vrem, pe aceşti domni. Perioada următoare acesteia este cea pe care istoria oficială o invocă:
„Inegalitatea dezvoltării economice şi politice este o lege absolută a capitalismului. Rezultă deci că victoria socialismului este posibilă la început într-un mic număr de ţări capitaliste sau chiar într-o singură ţară capitalistă. După ce i-ar expropria pe capitalişti si ar organiza în ţara sa producţia socialistă, proletariatul învingător din această ţară s-ar ridica împotriva restului lumii, lumea capitalistă, atrăgând de partea sa clasele asuprite din celelalte ţări (aici se termină citatul marilor aliaţi ai lui Roosevelt, şi înainte ai lui Hitler, ai castratorilor revoluţiei şi ai gândirii lui Lenin; dar noi continuăm), provocând în aceste ţări răscoale împotriva capitaliştilor şi acţionând, la nevoie, chiar şi cu forţa armată împotriva claselor exploatatoare şi statelor lor“.
Celălalt citat pe care textul indicat vrea să-l folosească este dintr-un articol din toamna anului 1916: „Programul militar al revoluţiei proletare“, în care este tratată deschis ipoteza unei ţări capitaliste în care a învins proletariatul, care să poarte un război împotriva ţărilor rămase burgheze şi să ducă acolo revoluţia. O temă pe care am făcut-o de mai multe ori a noastră şi care, mai presus de toate, se află la o mie de mile distanţă de formidabilele bufonerii ale „coexistenţei paşnice“, ale „emulaţiei“ şi ale „apărării împotriva agresiunii“, întrucât acel război ar fi un război de clasă, de o agresiune rafinată şi, mai presus de toate, de o declaraţie nedisimulată, adresată proletariatului din întreaga lume, de a nu aştepta altceva decât momentul în care va fi posibil să se atace fortăreaţa exploatării capitaliste.
Şmecheria vulgară constă în a trece de la una la alta dintre aceste teze: cucerirea puterii politice într-o singură ţară — construirea socialismului într-o singură ţară capitalistă, unde s-a cucerit puterea — construirea socialismului numai în Rusia. Şi tocmai acest ultim lucru susţinem că aparţine tărâmului viselor, aşa cum ne vor repeta faptele economice palpabile — în a doua parte a acestui raport.
Iată marea minciună, care vrea să justifice noua teorie (pentru ca apoi să şi-o bage, nouă sau veche cum o fi, sub tălpi).
„[Această teorie] se deosebea în mod radical de concepţia răspândită printre marxiştii din perioada capitalismului preimperialist, care considerau imposibilă victoria socialismului într-o singură ţară, socotind că socialismul va învinge simultan în toate ţările civilizate“.
Şi apoi: Lenin răstoarnă etc.
Aceasta nu este decât o poveste fabricată cuvânt cu cuvânt şi de care Lenin nu s-a ocupat niciodată. Cine a crezut vreodată în povestea socialismului simultan în toate ţările? Nici stângiştii, nici cu atât mai mult dreapta marxismului. Şi ţările civilizate, care ar fi fost ele? Rusia cu siguranţă nu, dar Franţa, Anglia, America. Şi Germania? A-i asculta pe strâmbaţii din 1914, pe cei din 1941 şi pe cei de astăzi care, pentru a lovi în comunitatea europeană de apărare, ridică această sperietoare abuzată a neamţului înarmat, Germania este mai necivilizată... decât Hottentotia!
Înainte însă de a continua să risipim echivocul central care animă întreaga relatare a istoriei proletare ad usum Kremlini, [5] trebuie să facem o observaţie. Acest pretins dualism între două teorii, cea veche şi cea nouă, una născută din situaţia capitalismului preimperialist şi urmată, cu o tactică relativă, de Internaţionala a II-a, şi cealaltă care ar fi fost descoperită şi instaurată de Lenin, pe baza experienţelor fazei (etapei) imperialiste mai recente, nu este doar stigmatul propriu oportunismului stalinist.
Însuşi oportunismul Internaţionalei a II-a trăia dintr-o nouă teorie pompoasă (şi scârboasă): cea care se lăuda că a făcut dreptate unui Marx paşoptist şi catastrofic, autoritar şi terorist, care modelase, de fapt, în locul hirsutului şi sclipitorului „red terror doctor“, pe foarte onorabilul parlamentar social-democrat în joben şi frac (am văzut astfel de insecte chiar şi la Moscova), scuipând pe partidul de clasă şi curtenind sindicatele economice pacifiste şi gradualiste, pompier al oricărei acţiuni a maselor şi, în cele din urmă, printre furiile albe ale lui Vladimir Ulianov, precum şi ale noastre, ultimii proşti, votant al creditelor pentru masacrul imperialist. Era teoria revizionistă a lui Bernstein şi a asociaţilor săi, şi cânta eternul refren de târfă: vre-mu-ri-le s-au schim-bat...
Ei bine, aceeaşi poveste veche a vechii teorii din secolul al XIX-lea a bărbosului Karl şi a noii teorii din secolul al XX-lea pe care se îndrăzneşte să i se atribuie lui Lenin, dar care este patrimoniul unei armate maimuţăreşti de mandrili cu chelie care îndrăznesc să-i bolborosească numele, este proprie atâtor grupuleţe care nu se declară staliniste, pentru că nu-şi dau seama că sunt, şi care — aşa cum am biciuit de atâtea ori — se apucă să repare barca revoluţiei, care ar fi eşuat pentru că nu erau ei, sărmanii cercopiteci, să deseneze noua teorie, puternici de ceea ce Marx nu a ştiut, iar Lenin abia a început să silabisească. A atâtor grupuleţe care din când în când, într-un „bouillabaisse“ [6] înfricoşător de doctrine sau de lecturi masturbatorii, anunţă că se apucă să „reconstituie partidul de clasă“.
Să-i lăsăm pe aceşti domni la exerciţiile lor (care eşuează mai ales în scopul în care este mizerabilul capriciu care îi mişcă, de a face zgomot) şi să ne întoarcem la manipularea cremlinistă.
Cealaltă contribuţie la teoria „revoluţiei într-o singură ţară“ este extrasă de cei de la conciliul de la Moscova dintr-un alt articol, din toamna anului 1916, care tratează o altă temă: adică, bate în breşă, aşa cum făcuse celălalt din ’15 pentru Statele Unite ale Europei, o altă „lozincă“ pe care elementele de stânga ale mişcării socialiste în timpul războiului, şi în special cele ale Internaţionalei Tineretului Socialist, o lansau, în opoziţie cu social-şovinismul: cea pentru dezarmare. Este un atac puternic la adresa pacifismului, coerent la Lenin, coerent de-a lungul deceniilor în „vechea teorie“ a lui Marx, inseparabil de apărarea disperată a marxiştilor radicali din toate timpurile împotriva pietismului filantropic umanitar al radicalilor mic-burghezi şi al libertarilor de asemenea, împotriva viziunilor gradualiste ale reformismului de la sfârşitul secolului al XIX-lea, care într-o vespasiană generală de corporatism bonzesc şi electoralism democratic voia să înece forţa, violenţa, dictatura, războiul statelor şi războiul claselor, o viziune scârboasă care se află la antipozii marxismului integral şi originar, răzbunat de mâinile admirabile ale cârpacilor. De repropus astăzi împotriva colecţionarilor de semnături, în faţa vestitorilor cruciadei peniţei împotriva tunului şi a rachetei atomice.
Din acest articol, care în expunerile noastre (care nu inventează şi nu descoperă nimic, ci doar repropun materialul istoric, dotarea mişcării anonime şi eterne, în cadrele şi ciclurile precise ale dezvoltării sale) îşi găseşte justa întrebuinţare, iată pasajul care le convine ofiţerilor:
„Dezvoltarea capitalismului are loc extrem de inegal în diferitele ţări. Şi nici nu poate fi altfel în condiţiile producţiei de mărfuri (applica et fac saponem!...). [7] De aici concluzia certă: socialismul nu poate învinge simultan în toate ţările (cursivul lui Lenin). El va învinge la început într-o singură ţară sau în câteva, celelalte continuând să rămână o anumită perioadă de timp burgheze sau preburgheze. Această situaţie este în măsură să genereze nu numai fricţiuni, ci şi tendinţa directă a burgheziei din celelalte ţări de a zdrobi proletariatul victorios al statului socialist. În asemenea cazuri, în ce ne priveşte, războiul ar fi legitim şi drept. El ar fi un război pentru socialism, pentru eliberarea celorlalte popoare de sub jugul burgheziei“.
Pasaj care este tot aur curat. Dar la fel sunt şi frazele care preced:
„Izbânda socialismului într-o singură ţară nu exclude câtuşi de puţin războaiele în general, ci, dimpotrivă, le presupune“.
Nici vorbă să pretinzi, aşa cum fac staliniştii, că te afli într-o ţară socialistă şi, prin urmare, să pregăteşti pacea universală! Ei se află într-o ţară burgheză, pacifismul lor este la fel de fariseic ca cel burghez anti-1914, apoi anti-1939, şi astăzi anti-Al Treilea Război Mondial (1970?). Va avea acelaşi sfârşit.
Şi apoi sunt frazele următoare.
„Engels a avut perfectă dreptate admiţând de-a dreptul, în scrisoarea către Kautsky din 12 septembrie 1882, posibilitatea unor «războaie de apărare» duse de socialismul victorios. El a avut în vedere tocmai apărarea proletariatului victorios împotriva burgheziei din alte ţări“.
Sărmanii mei băieţi de altar! Tocmai în scrierile la care recurg pentru a ni-l arăta pe Lenin născând noua teorie, acesta, cu obişnuita conduită limpede a raţionamentului, arată că ceea ce el spune era bine cunoscut marxiştilor „din perioada preimperialistă“; adică cu 38 de ani înainte; şi cu siguranţă nu-i era cunoscut lui Engels pentru că ar fi visat-o în acea noapte de toamnă, ci pentru că se referea la abecedarul marxismului, născut din istorie pe la 1840.
Pe noi ne interesează încadrarea istorică şi întreaga construcţie a articolului.
Neputându-l reproduce în întregime, îi dăm puternicul schelet.
Lenin fusese frapat de tezele lui Grimm din „Jugend-Internationale“. [8] În programele minime ale vechilor partide era introdus punctul: miliţia poporului, înarmarea poporului. Războiul a făcut actuală această problemă: este cunoscut faptul că sindicaliştii anarhoizi susţineau teza „refuzului serviciului [militar]“: exponentul lor la Stuttgart fusese Hervé, care susţinuse teza justă a grevei generale printr-un discurs incoerent teoretic (judecata lui Lenin însuşi). Ei bine, tinerii marxişti de stânga propuneau să se înlocuiască cuvintele: înarmarea poporului, cu: dezarmare. Lenin s-a opus.
Vrem să amintim că şi în rândul tineretului socialist italian din acei ani a fost discutată în profunzime, şi nu doar teoretic, ci şi în procese celebre, problema antimilitaristă. S-a condamnat poziţia individualist-idealistă: eu sunt împotriva vărsării de sânge şi nu pun mâna pe puşcă; drept pur burgheză. Când chestiunea privea intrarea Italiei în război, am afirmat că, numindu-ne neutralişti, poziţia noastră revoluţionară se prezenta prost: noi nu ne propuneam ca ţel „neutralitatea“ statului burghez, şi nici sarcina sa de mediator şi de propovăduitor al ideii absurde: dezarmare universală, la fel de burgheză ca şi cea a dezarmării individuale. Pe timp de pace sau de război am spus (spre ruşinea noastră, pe Lenin nici nu-l cunoşteam): suntem duşmanii statului burghez: după mobilizare, oricare ar fi forţele noastre, nu-i vom oferi neutralitate, nu vom dezarma lupta de clasă, vom încerca să-l sugrumăm.
Tinerii mei bravi, spune Lenin, voi vreţi să revendicaţi dezarmarea totală pentru că aceasta este expresia cea mai clară, hotărâtă şi consecventă a luptei împotriva oricărui militarism şi a oricărui război. Dar aici greşiţi. Această premisă este idealistă, metafizică, nu are a face cu noi: a fi împotriva războiului este pentru noi un punct de sosire fundamental, dar nu un punct de plecare. Însăşi abolirea războiului nu este o lozincă a noastră. Războiul este unul dintre faptele istorice care marchează etapele ciclului capitalist al ascensiunii şi declinului său: a aboli războiul, din fericire, nu înseamnă nimic, altfel ar însemna oprirea acelui ciclu înainte să ajungă la soluţia revoluţionară.
Dar acestea sunt fraze ale noastre. Lenin merge — uneori un pic prea mult — spre concret. El explică în câte cazuri nu suntem împotriva războaielor.
În primul rând expune războaiele revoluţionare burgheze susţinute de marxişti. Facem trimitere la lungile noastre tratări ale temei. Teza că în câmpul Europei astfel de războaie s-au încheiat odată cu 1871, când Marx a sentenţiat cu formula „de acum toate armatele naţionale sunt confederate împotriva proletariatului“, este înlocuită de Grimm cu cealaltă, „evident, eronată“: în epoca acestui imperialism deşănţat, posibilitatea oricăror războaie naţionale este exclusă. Lenin ar fi semnat teza dacă i s-ar fi adăugat cuvintele: în câmpul european, între puterile europene, pălmuind profetic „eliberarea naţională“ franceză sau italiană apologizată în 1945. Dar aici contrapune posibilitatea deplină — încă actuală — a războaielor naţionale extra-europene, în Asia, în Orient.
În al doilea rând, războaiele civile sunt războaie şi nu se vor sfârşi decât odată cu împărţirea societăţii în clase: o altă sfâşiere a faimoaselor „orice“ războaie.
În sfârşit, Lenin citează războiul revoluţionar nu burghez, ci socialist de mâine. Trei tipuri deci de războaie drepte, adică pe care noi am putea trebui să le sprijinim. Potrivit lui Lenin, iată formularea justă.
„Lozinca şi admiterea apărării patriei în războiul imperialist din 1914—1916 înseamnă coruperea mişcării muncitoreşti printr-o minciună burgheză“.
Acest răspuns, spune el, îi loveşte pe oportunişti mai mult decât orice lozincă platonică pentru dezarmare sau împotriva oricărei apărări a patriei. El propune să se adauge:
„Burghezia tuturor marilor puteri imperialiste: Anglia, Franţa, Germania, Austria, Rusia, Italia, Japonia, Statele Unite, a devenit atât de reacţionară, iar tendinţele ei spre dominaţie mondială atât de puternice, încât orice război al burgheziei acestor ţări nu poate fi decât un război reacţionar. Proletariatul trebuie să se ridice nu numai împotriva oricărui război de acest fel, ci să dorească înfrângerea «propriului» guvern în asemenea războaie, înfrângere pe care aceasta s-o folosească în vederea insurecţiei revoluţionare“.
Această teorie este axată pe antipacifismul înrădăcinat al lui Marx şi Engels. Care ar fi, staliniştilor, teoria nouă? Poate că epoca imperialismului deplin era închisă în 1939? Şi trebuia în schimb apărată patria mai întâi în Germania şi Austria, luând-o în derâdere în alte părţi — apoi în Franţa, Anglia, Italia, pentru a le salva de Germania?
Evident, aici este nevoie de a treia teorie, apoi de a patra şi la nesfârşit; dar se învârte mereu discul acela care vă place atât de mult: vre-mu-ri-le s-au schim-bat...
Dar oportunismul este cel care pute mereu la fel.
Deoarece este vorba despre mişcarea tinerilor, Lenin, după ce a spus că nu trebuie inclusă lozinca dezarmării, ci înlocuită cea a miliţiei poporului cu cea a miliţiei proletare, relevă necesitatea pregătirii tehnice militare în scopuri insurecţionale, un alt punct pentru care se bate de decenii, chiar dacă, din păcate, am văzut aplicaţiile doar în serviciul pur purisim al ideologiilor burgheze, în mişcări ilegale, da, dar emanând din state şi armate burgheze. Lenin aminteşte chiar şi de înarmarea femeilor proletariatului.
„Cum vor reacţiona în acest caz femeile proletare? Se vor mulţumi numai să blesteme orice război şi tot ce e militar, se vor mulţumi numai să ceară dezarmarea? Femeile făcând parte din clasa asuprită, clasă cu adevărat revoluţionară, nu se vor împăca niciodată să joace un asemenea rol ruşinos. Ele vor spune fiilor lor: «În curând ai să te faci mare şi ai să capeţi o armă. Ia-o şi învaţă cum se cuvine meşteşugul armelor. Proletarii trebuie să-l cunoască nu ca să tragă în fraţii tăi, muncitorii din alte ţări, aşa cum se întâmplă în actualul război şi cum te sfătuiesc să faci trădătorii socialismului, ci ca să lupte împotriva burgheziei din propria lor ţară, ca să pună capăt exploatării, mizeriei şi războaielor nu prin deziderate pioase, ci înfrângând burghezia şi dezarmând-o»“.
Acest discurs staliniştii nu-l pot cita. Ei le invită pe femei tocmai să formuleze dorinţe pioase; atât de pioase, încât îl invocă ca exemplu maxim de dezarmator chiar pe Pius (el, faţă de o asemenea adunătură, respectabil) al XII-lea.
Pentru a-i face pe tineri să înţeleagă acea dialectică, pe care mulţi cu părul alb nu reuşesc încă să o digere, Lenin îşi urmăreşte teza până la a lăsa în picioare — teoretic — expresia apărarea patriei şi război de apărare. Trebuie să ştii să citeşti, în aceste cazuri. În literatura marxistă, fiind stabilit că fraza „împotriva tuturor războaielor“ nu se găseşte, fiind proprie fie liberalilor, fie libertarilor, şi că trebuie să intervină o distincţie istorică nu întotdeauna simplă între diversele războaie şi diversele tipuri de război, s-a ajuns totuşi să se moştenească, în scopul acestei distincţii, formula limbajului comun: când eşti atacat te aperi. Deşi suntem la o mie de mile depărtare de a transfera pe plan istoric, cum fac filistinii, regulile micii morale individuale, s-a sfârşit prin a numi războaie de apărare războaiele care trebuiau susţinute şi sprijinite, sau cel puţin nu sabotate. Este foarte cunoscut faptul că prima adresă a Primei Internaţionale despre războiul franco-prusac conţine fraza: din partea germană războiul este război de apărare. Şi într-adevăr Napoleon al III-lea a fost cel care a lansat cu îndrăzneală atacul. Dar faptul este că la sfârşitul acelui ciclu istoric pe Marx îl interesează mai mult ruina lui Bonaparte decât cea a odioşilor prusaci, şi Bonaparte (vezi bogata recoltă de citate) este considerat aliat al ţarilor: nimic nu s-ar fi schimbat dacă s-ar fi mişcat Moltke primul, şi strigătul nu ar fi fost: à Berlin! à Berlin!, ci zur Paris, zur Paris!
Ce scrie de fapt Lenin, cel puţin în traducerea întotdeauna oficială în italiană?
„A admite «apărarea patriei» în actualul război înseamnă a-l considera nici mai mult nici mai puţin decât un război «drept», un război care corespunde intereselor proletariatului, pentru că o invazie nu este exclusă în nici un război. Ar fi de-a dreptul stupid să negăm «apărarea patriei» de către popoarele asuprite într-un război al lor împotriva marilor puteri imperialiste sau de către proletariatul victorios într-un război al lui împotriva vreunui Gallifet dintr-un stat burghez“.
(Gallifet a fost măcelarul comunarzilor din Paris).
Noi, care nu schimbăm niciodată „propoziţiile“ sau „teoremele“ teoriei, dar îndrăznim uneori să reordonăm utilizarea simbolurilor, am pus în cursive cuvintele o invazie nu este exclusă în nici un război, pentru a face evidentă glosa.
Aşa cum nu este dialectică formula: ne opunem tuturor războaielor, tot aşa nu mai puţin metafizică şi burgheză este aceea: suntem împotriva războaielor, afară numai dacă nu sunt războaie de apărare, şi este ameninţat şi invadat de un inamic teritoriul naţional, dat fiind că apărarea patriei este sfântă pentru toţi cetăţenii oricărei ţări. Aceasta este tocmai formula oportunismului care explică cum, în aceeaşi zi, francezii şi germanii votează în unanimităţile lor respective pentru războiul naţional. Cuvintele o invazie nu este exclusă în nici un război amintesc de un articol din Avanti! din 1915 despre „Socialism şi apărare naţională“. Cu formula datoriei apărării naţionale nu se acceptă anumite războaie, ci chiar orice război. Odată lansat de către statele burgheze ordinul de a deschide focul, de o parte sau de alta, ambele teritorii sunt în pericol, uneori una dintre armate îl abandonează din motive strategice pe al său, chiar fiind „agresoare“, şi exemplele istorice sunt cu duiumul. Deci noi distingeam între război şi război, şi chiar dacă folosim uneori termenii populari (noi în adevăr am vrea să-i ostracizăm) de război drept sau defensiv, pentru a desemna expeditiv un război pe care îl sprijinim şi al cărui succes îl credem util cursului revoluţionar, în realitate ne punem doar problema dialectică istorică: acest război dat interesează proletariatul? Aşa cum a spus Lenin acum, corespunde intereselor proletariatului? Pentru războiul din 1916 se răspunde: nu, de nicio parte. Şi greşesc şi socialiştii belgieni, deşi este clar că e vorba de o ţară neutră agresată, au dreptate bravii tovarăşi din nu mai puţin agresata Serbie.
Dar, de exemplu, în 1849 Marx şi Engels sprijină Austria împotriva micii Danemarce, agresată în mod vădit, şi fac, aşa cum s-a arătat pe larg în raportul de la Trieste, acelaşi lucru pentru toate războaiele până la 1870. Ar fi sprijinit invaziile napoleoniene şi neagă războaielor germane de la începutul secolului natura de războaie drepte, defensive, şi chiar de independenţă, cum este în ideea generală burgheză şi mic-burgheză. Interesa revoluţia, atunci, ca primul Napoleon să învingă şi nu Sfânta Alianţă. [9]
Oricum, este fundamentală întotdeauna la Lenin îngrijorarea că partidul şi-ar trage deciziile nu din cadrul integral al viziunii noastre complete, complexe, niciodată sec dualiste, asupra istoriei care se desfăşoară, ci dintr-o frază formală, care de multe ori este o frază burgheză. Noi am găsi mai exact să spunem nu că în date cazuri admitem justeţea războiului şi patria apărată, ci că în faţa războiului, în date timpuri şi locuri sabotăm războiul, în altele apărăm războiul. Cuvântul patrie este prea aclasist, şi Lenin în aceleaşi teze mai difuze din 1916 (aici de curând republicate) îşi însuşeşte bine fraza din Manifest că patrie, noi proletarii, nu avem.
Oricum, pericolul de a adopta cu uşurinţă lozinci ca aceea de dezarmare este într-adevăr enorm şi înseamnă repliere totală în ideologia burgheză.
Nu a fost o digresiune inutilă, chiar dacă a fost o repetare a unor concepte deja expuse, totuşi de bătut monedă, mai ales în scopul de a stabili clar că teoria războiului şi a păcii este fixă şi neschimbată de peste o sută de ani, cea privind considerarea războiului general izbucnit în 1914, întrucât aceasta se leagă strâns de tema istorică a revoluţiilor din Rusia, aşa cum s-a premis.
Clarificate cele două texte ale lui Lenin axate pe condamnarea a două idei fixe stupide: Statele Unite ale Europei şi dezarmarea europeană mondială, ne întoarcem la punctul pe care staliniştii au vrut să-l distorsioneze: revoluţia într-o singură ţară.
Textele noastre trebuie citite gândindu-ne că nu s-au născut pentru a umple un anumit gol pe un raft al bibliotecii, adăugând un capitol în abstract la o materie şi disciplină abstractă, ci în toiul unei polemici care era infrastructura istorică a unei reale bătălii a unor forţe şi interese opuse. Aici suntem în toiul ciocnirii dintre Lenin şi susţinătorii războaielor. Trebuie urmat dialogul susţinut care va deveni curând luptă cu armele în mână pe cele mai diverse fronturi.
Marxiştii revoluţionari spun: în nicio ţară acest război nu poate fi sprijinit, nicio apărare a războiului, ci în toate ţările sabotarea războiului şi chiar a apărării patriei.
Oportuniştii şi chiar şi cei mai periculoşi centrişti răspund ipocrit. Suntem gata să o facem. Dar cu condiţia ca, cu certitudine matematică, în timp ce noi oprim din spate armata statului nostru, să fie oprită şi cealaltă. Dacă această garanţie lipseşte, nu am face decât să apărăm războiul duşmanului.
Este clar că o astfel de obiecţie aparent logică, pe cât de comprehensibilă sunt toate tezele populare de astăzi ale nenorociţilor activişti care vorbesc proletariatului, conţine falimentul revoluţiei. Astfel, de exemplu, în războiul cu Austria s-a reuşit să se împiedice, cu eforturi supraomeneşti, ca parlamentarii socialişti italieni să voteze pentru credite, dar când a avut loc dezastrul de la Caporetto, doar pentru că burghezii ne-au făcut onoarea de a-l atribui propagandei noastre (cum ar trata o astfel de problemă istorică un Togliatti? Ar spune că este o infamie să provoci prăbuşirea Veneto-ului, glorie Siciliei? Oricum, prin opera sa nimic nu s-a prăbuşit), onorabilii noştri voiau să se precipite să voteze fondurile pentru apărarea de pe Grappa şi să apuce pe calea germanilor şi francezilor din 1914. Dacă a fost bine sau rău că am împiedicat-o nu se poate spune: cert este că s-a revelat în plină lumină ciuma oportunistă, care ulterior a trebuit tratată cu fierul roşu.
Lenin nu era genul care să se oprească la un astfel de argument. Doar un imbecil nu este în stare să înţeleagă că este necesar ca fiecare partid revoluţionar să saboteze războiul propriului stat, a spus el în repetate rânduri. În adevăr, consemnul nostru era tocmai cel mai dificil şi mai puţin banal, iar viitorul în acest punct a învăţat multe despre imposibilitatea de a proceda mereu cu fraze cristaline, şi despre gloria autentică a „obscurităţii revoluţionare“ în care îl avem pe marele Karl drept maestru.
Oricum, Lenin este aici ireductibil şi el însuşi scrie pe durele sale demonstraţii titlul inechivocabil: contra curentului. [10]
Istoria nu a vrut ca el, în măreţia sa, să vadă venind pericolul obscen de a recădea neputincioşi în fundul mâlos al curentului, care ni se părea tuturor răsturnat, dar din păcate nu era.
Trebuie sabotat războiul de o parte şi de alta a frontului fără condiţia ca sabotajul să fie de forţă egală, fără a băga de seamă dacă de cealaltă parte este, din întâmplare, inexistent. Trebuie, de asemenea, într-o astfel de situaţie, cu o armată inamică care trece frontul degarnisit, să se încerce lichidarea propriei burghezii, a propriului stat, preluarea puterii, instaurarea dictaturii proletariatului.
În paralel cu „fraternizarea“, cu agitaţia internaţională, cu toate mijloacele la dispoziţia puterii victorioase, se va provoca mişcarea rebelă în ţara inamică.
Răspunsul este uşor, din partea centrismului: dar dacă o astfel de mişcare, în ciuda tuturor, eşuează, statul şi armata inamică rămân eficiente şi vin să ocupe ţara revoluţionară pentru a răsturna statul proletariatului; ce veţi face?
Lenin a avut pentru asta două răspunsuri: unul stă în istoria Comunei, care nu ar fi ezitat, putând învinge adunătura de sbiri burghezi din Franţa, să-i primească cu tunurile şi pe prusaci, dar în niciun caz nu ar fi coborât steagul roşu al revoluţiei. Celălalt răspuns pentru apologeţii contorsionaţi ai războiului burghez, imperialist, contrarevoluţionar, a fost tocmai: războiul. Războiul nostru, războiul revoluţionar, războiul socialist.
Împotriva aceluiaşi duşman atunci? Atunci acelaşi război apărat de noi? Rânjeşte filistinul contradictor. Nu, pentru că noul război este război de clasă, pentru că nu este condus alături de statul burghez şi de Statul său Major, deja răsturnaţi, pentru că victoria sa nu va fi a unei coaliţii imperialiste, ci a revoluţiei mondiale.
Acest punct istoric priveşte posibilitatea unei manevre revoluţionare a Internaţionalei, opusă celei a trădătorilor din 1914, precum şi cu totul opusă celei care a fost făcută în 1939 şi 1941.
Oportunismul este proiectul de lege al non-revoluţiei, armistiţiul de clasă intern acordat tuturor beligeranţilor, până la sfârşitul războiului.
Vom arăta că este un truc vulgar să asimilezi acest ruşinos şi neruşinat expedient al trădătorilor cu pretinsa adeziune preventivă a mişcării la o teorie care ar impune „revoluţia simultană“ în toate ţările.
Formula lui Lenin este proiectul de lege negat, armistiţiul negat în toate ţările în război nu mai puţin decât în pace, presiunea spre evenimentul revoluţionar în victoria şi în înfrângerea statului, şi mai ales utilizarea revoluţionară a acesteia.
Oriunde reversul războiului ar oferi posibilitatea, partidul proletar trebuia să preia puterea: aceasta ar fi trebuit să fie politica în Germania, aceasta în Franţa — şi aceasta, să o spunem imediat, în Rusia.
Franţa fără Germania ar fi trebuit să aibă un guvern socialist; sau Germania fără Franţa. Ambele astfel de guverne aveau posibilitatea de a lua măsuri anticapitaliste hotărâte şi mai ales de a-i apuca de gât pe industriaşii de război, şi trebuiau imediat, de partea unde se învinsese, nu să dezarmeze, ci să organizeze o armată revoluţionară, pentru a o opri pe cea inamică, pentru a împiedica sugrumarea propriei revoluţii.
Construirea comunismului în Rusia, şi în general într-o „singură“ ţară predominant feudală şi patriarhală, nu are nimic de-a face cu această teză, şi nu se poate sprijini pe ea: este altă pereche de mâneci.
Ce trebuiau să facă revoluţionarii în Rusia: pe legea mea, s-a spus de o mie de ori cu subiect şi predicat: nu socialismul, ci o republică democratică. Ipoteza socialismului într-o singură ţară este evidentă: dar se scrie: ţară capitalistă.
Iată-l: din mâneca dumneavoastră, domnule trişor, a ieşit asul.
[1]. Karl Kautsky — teoreticianul principal al Internaţionalei a II-a, supranumit „papa marxismului“.
[2]. Jean Jaurès şi Jules Guesde — figuri marcante ale socialismului francez. Jaurès, un reformist de dreapta şi pacifist convins, a fost asasinat în 1914. Guesde, considerat reprezentantul marxismului ortodox în Franţa, a eşuat ruşinos la izbucnirea Primului Război Mondial, devenind ministru de stat şi susţinând efortul militar al imperialismului francez.
[3]. Internaţionala a II-a — înfiinţată în 1889, a grupat principalele partide socialiste şi social-democrate din lume. În august 1914 a suferit un faliment istoric şi ideologic masiv: dominată de oportunism, majoritatea liderilor ei au trădat internaţionalismul proletar, votând creditele de război şi susţinând guvernele burgheze naţionale în măcelul imperialist.
[4]. Iuncherii (Junkers) — elevi ai şcolilor de cadeţi militari din Rusia, proveniţi în general din familii burgheze sau aristocratice. Au servit drept principala forţă contrarevoluţionară armată de care a dispus Guvernul Provizoriu al lui Kerenski în reprimarea manifestaţiilor proletare din iulie şi în apărarea Palatului de Iarnă în octombrie 1917.
[5]. Ad usum Kremlini (lat.) — „Pentru uzul Kremlinului“. Parafrază după expresia clasică ad usum Delphini (ediţii expurgate pentru educaţia prinţului moştenitor francez). Bordiga o foloseşte pentru a denumi istoriografia oficială sovietică, cenzurată şi falsificată.
[6]. Bouillabaisse (fr.) — Tradiţională supă de peşte provensală, caracterizată printr-un amestec de numeroase ingrediente. Folosită aici ca metaforă pentru un eclectism ideologic fără principii, un talmeş-balmeş teoretic al grupurilor oportuniste.
[7]. Applica et fac saponem (lat.) — „Aplică/Amestecă şi fă săpun“. O expresie pseudo-farmaceutică pe care Bordiga o inserează sarcastic pentru a sublinia determinismul de fier al marxismului: dacă se pleacă de la premisa „producţiei de mărfuri“ (despre care scrie Lenin), reţeta va genera inevitabil un singur rezultat garantat (dezvoltare inegală şi capitalism). Nu poţi amesteca ingredientele economiei burgheze sperând să obţii socialism.
[8]. Jugend-Internationale (Uniunea Internaţională a Organizaţiilor Tineretului Socialist) — în timpul Primului Război Mondial, aripa ei stângă s-a remarcat printr-o poziţie radicală împotriva războiului imperialist, deşi uneori pe baze pacifiste („dezarmarea“), poziţie corijată teoretic de Lenin.
[9]. Sfânta Alianţă — Coaliţie reacţionară (1815) a monarhiilor absolutiste (Rusia, Austria şi Prusia), fondată după înfrângerea lui Napoleon. A acţionat ca un jandarm european, intervenind militar pentru a reprima mişcările revoluţionare burgheze şi a consolida vechiul regim feudal.
[10]. „Contra curentului“ se referă la titlul unei colecţii de articole despre război, scrise de Lenin între 1914 şi 1916, publicată de Sovietul din Petrograd în 1918.