Ne-am oprit pe larg asupra antitezei artificiale dintre două teorii, cea „veche“ şi cea „nouă“ despre „chestiunile războiului, păcii şi revoluţiei“ expusă în „Istoria (oficială) a partidului bolşevic“ editată în Rusia.
Autor al noii teorii despre „revoluţia într-o singură ţară“ ar fi Lenin, în timp ce cea veche, proprie vechilor marxişti, ar fi cea a „revoluţiei proletare simultane în toate ţările civilizate“.
Am spus că o astfel de teorie nu este nici adevărată, nici falsă: este doar inventată din temelii pentru că nimeni nu a susţinut-o vreodată. Teoria veche coincide cu cea nouă, Marx a stabilit aceste puncte aşa cum le-a revendicat Lenin. Marxiştii (excluzându-i pe cei care se numesc astfel, dar nu cred în revoluţie) au fost întotdeauna pentru atacul revoluţionar chiar şi într-o singură ţară, în ceea ce priveşte strategia politică, lupta pentru cucerirea puterii.
În ceea ce priveşte transformarea structurii sociale în socialism, care cu o expresie teoretic nu mai puţin falsă decât celelalte se numeşte construirea socialismului, şi ar trebui numită distrugerea capitalismului, aceasta a fost întotdeauna considerată admisibilă şi posibilă chiar şi într-o singură ţară. Dar sub două condiţii, de o evidenţă cristalină de la Marx la Lenin. Primul: ca în acea ţară capitalismul să existe pe deplin; al doilea: ca proletariatul învingător din acea ţară să ştie să aplice consemnul: nu am venit să aduc pacea, ci sabia!
Nu există altă teorie a războiului, a păcii şi a revoluţiei. Există, şi se naşte una la fiecare generaţie, teorii noi, şi sunt, ca cea a istoriei moscovite, teoriile contrarevoluţiei.
Pentru a oferi această demonstraţie, redăm din nou pasajul care inventează teoria antică şi inventează invenţia lui Lenin, degradat sistematic de la combatant marxist integral la o marionetă de altar şi de monument.
„[Această teorie] (a lui Lenin, care, după cum am relatat, i-ar fi pus bazele în 1905 în opera sa: „Două tactici ale social-democraţiei în revoluţia democratică“, potrivit textului, care înşiră o altă perlă în colierul de gafe teoretice şi istorice: cum să fondezi o nouă teorie pentru o problemă „învechită“ de referit pentru Germania la vremea lui Marx tânăr, pentru Franţa la cea a lui Babeuf? Potrivit acestor falsificatori, Lenin ar fi disertat despre cum să construiască socialismul cu revoluţia democratică, şi ar fi cel mai zdrenţăros dintre ultra-dreptişti) — această teorie se deosebea în mod radical de concepţia răspândită printre marxiştii din perioada capitalismului preimperialist, care considerau imposibilă victoria socialismului într-o singură ţară, socotind că socialismul va învinge simultan în toate ţările civilizate“.
Nu repetăm critica definiţiei civilizate. Dacă în locul adjectivului civilizate ar fi cel de capitaliste (referitor la structura economică) sau democratice (referitor la cea politică) formula ar fi mai puţin lipsită de sens intrinsec, deşi ar rămâne la fel de falsă. Acei „marxişti“ nu au existat niciodată. Marx era fără îndoială un marxist din perioada preimperialistă. Şi ce-i cu asta? Ori Marx e prost şi marxismul o prostie, ori în marxism, teorie născută în 1840, legile etapei (nu perioadei) imperialiste a capitalismului sunt deja date. Lenin, de fapt, nu le-a produs ca un secret al minţii sale, ci ca o aplicare a doctrinelor Capitalului. E de ajuns să-l citeşti. A redemonstrat prin evenimentele etapei imperialiste teoria noastră a Capitalului, a redemonstrat că păcile de stat şi de clasă trebuie excluse şi că, la fel ca la începuturi, la închiderea ciclului domină flăcările catastrofei sociale şi ale exploziei generale de violenţă.
Daţi numele! Marxişti de acest tip nu au existat. Vom merge mai departe: nici măcar socialişti generici.
Încă de la forma sa idealist-utopică, socialismul nu este gândit încă internaţional: nici măcar naţional! El este gândit ca socialism într-un singur oraş, în Republica lui Platon, în Cetatea Soarelui a lui Campanella, în Utopia (adică oraş care nu are loc) a lui Morus, în Icaria lui Cabet, în ţara suveranului absolut, luminat între toţi, a marilor utopişti francezi, în fabrica cooperativă a lui Owen, în falansterele lui Fourier, şi dacă vrem în mănăstirea medievală a lui Benedict. [1] Asta ar fi scos Lenin, o, nătărăilor, la iveală ca „teorie nouă“?
Acest prim socialism naiv şi nobil este gândit de constructorii săi (ei da) ca un act mai întâi de opinie, apoi de voinţă, transmis poporului de către conducătorul înţelept, sau chiar de către marele rege. Este clar că nimeni nu îl va subordona coincidenţei acestor valuri de iluminare a minţilor în diverse ţări în acelaşi timp; încă de când este utopic, socialismul este prevăzut între frontiere precise, şi în cele mai sugestive dintre aceste „proiecte“ sociale, starea militară, armata permanentă şi apărarea ţării alese împotriva duşmanilor invidioşi sunt considerate permanente (această concepţie nu este dinamică, ci statică în sine, cu excepţia zborurilor a nu puţine intelecte geniale, precum puternicul Saint-Simon).
Trecem de la utopism la marxism nu pentru o „regândire“ mai fină a temei, ci prin efectul apariţiei producţiei capitaliste. Marxismul îşi construieşte doctrina şi programul mai ales lucrând pe Anglia. Această singură, unică ţară îi dă urzeala pentru a dovedi că economia socialistă, la un anumit stadiu al dezvoltării mercantile-industriale, este nu doar posibilă şi construibilă, ci este în mod determinat necesară, cu o condiţie nu mai tehnică productivă şi economică, ci doar istorică, adică aceea ca legăturile vechi, relaţiile de producţie şi proprietate, să fie sfărâmate şi măturate de forţele de producţie debordante, nu de avansuri luminoase ale opiniei.
Când se nasc deci tezele despre economia capitalistă şi cele mai generale ale materialismului istoric, ele se nasc datorită dinamicii societăţii engleze din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea.
Programul socialist se naşte nu ca o profeţie a mileniului, ci ca o posibilitate pe baza unor condiţii deja dobândite, dar într-o singură ţară: Anglia, în sens strict, fără Irlanda, unde se aşteaptă revoluţia agrară burgheză, fără cea mai mare parte a Scoţiei.
La începutul secolului al XIX-lea, Franţa este pe deplin burgheză, dar mult mai puţin capitalistă: Franţa nu este o insulă, ci locomotiva Europei, sarcina sa istorică este de a extinde în occident flacăra Marii Revoluţii. Doar între 1831 şi 1848 proletariatul îşi începe luptele sale epice, care nu sunt încă pentru a construi socialismul, ci pentru a răspândi revoluţia spre est: să presupunem, oricât de îndrăzneaţă ar fi ipoteza, că muncitorii din Paris ar fi învins în 1848: ar fi fost preeminentă faţă de sarcina de a distruge capitalismul intern cea a unui război revoluţionar împotriva reacţiunii din Europa: încă în sens larg problema istorică a celor „două tactici“, nu încă întrebarea dacă este posibilă o Franţă socialistă. Dar aceasta din raţiuni istorice, care nu au nimic în comun cu însăşi necesitatea de a aştepta să existe o structură economică socialistă dincolo de Rin şi dincolo de Dunăre sau dincolo de Alpi.
Ajungând însă la maturul 1848, avem ceea ce ei batjocoresc drept „Biblia comuniştilor“: Manifestul lui Marx şi Engels. Problema revoluţiei proletare este deja pusă pe deplin, insuperabil: nu numai că nu există nicio urmă a revoluţiei simultane în toate ţările, atribuită marxiştilor din vechile timpuri, dar este evident propusă revoluţia socialistă chiar şi într-o singură ţară. Nu este doar propusă sau admisă, este conţinută în întreaga construcţie puternică şi unitară, şi nici nu ar putea fi altfel.
În ultimii săi ani, în 1893, Friedrich Engels a dictat prefaţa la ediţia italiană a Manifestului. Ei bine, în această scurtă prefaţă se găsesc câteva pasaje istorice, precum cel care spune:
„«Manifestul» recunoaşte întru totul rolul revoluţionar pe care l-a avut capitalismul în trecut. Prima naţiune capitalistă a fost Italia“.
Şi Engels plasează trecerea de la evul mediu feudal la era modernă, la 1300, pe vremea lui Dante.
Totuşi, revenind la situaţia din 1848, şi amintind cum de la Milano la Berlin şi la Paris muncitorii au fost primii pe baricade în toată Europa, şi reafirmând această trăsătură de „simultaneitate“ europeană a revoluţiei, ca război al tuturor claselor, el adaugă cuvintele semnificative:
„Numai muncitorii din Paris au avut, atunci când au răsturnat guvernul, intenţia bine determinată de a răsturna şi orânduirea burgheză. Dar, cu toate că ei erau conştienţi de antagonismul fatal dintre propria lor clasă şi burghezie, nici dezvoltarea economică a ţării şi nici dezvoltarea spirituală a maselor muncitoreşti franceze nu ajunsese la un grad care să permită transformarea revoluţionară a societăţii. De aceea roadele revoluţiei au fost culese, în cele din urmă, de clasa capitaliştilor“.
Se pot trage diverse corolare, lăsând la o parte pe cel obişnuit pe care l-am atins mai devreme, al prostiei piramidale a luptei antimedievale în Italia lui 1945, sau la alegerile siciliene din 1955. Mici erori de şase secole şi jumătate. În Sicilia, mai mult decât oriunde — Palermo al lui Frederic al II-lea — a fost prima metropolă burgheză.
În 1848 Engels crede că transformarea economică socialistă nu este posibilă în foarte burgheza Franţă! El, care trăsese perspectiva sigură din studiile sale de tinereţe asupra economiei engleze! Deci blestemata construcţie a socialismului a fost văzută de cei mai vechi marxişti ca fiind o chestiune a unei singure ţări, şi Lenin nu trebuia să o descopere în 1905 sau 1914.
În plus: a fost oare inutilă lupta socialistă pariziană din 1848? Niciodată! Engels spune că exploatarea capitalistă a revoluţiei a condus la formarea naţiunilor italiană şi germană, aminteşte că, potrivit lui Marx, cei care au doborât revoluţia din 1848 au fost executorii săi testamentari.
Deci noţiunea proletariatului care luptă pentru revoluţia capitalistă, care trebuie să lupte pentru ea, care ar trebui să o facă dacă ar fi pe punctul de a-şi alege calea, nici aceasta nu este o invenţie a lui Lenin din 1905. Ceea ce istoria le-a rezervat muncitorilor francezi din 1848, le-a rezervat muncitorilor ruşi din 1917: Lenin a văzut acest lucru şi l-a teoretizat decisiv în avans; faptele istorice îl arată astăzi într-o lumină orbitoare: a te bate cu o organizaţie de clasă dezvoltată şi cu o conştiinţă socialistă de partid într-o revoluţie proletară, în timp ce roadele unei astfel de revoluţii constau în instaurarea capitalismului.
Dar să reamintim conţinutul Manifestului în această privinţă, oricât de cunoscut ar fi el.
Trebuie să amintim „sistematica“ codului nostru istoric? Primul personaj care vine pe scenă este burghezia, despre care cel mai rău duşman al său scrie inegalabil „chanson de geste“. [2] Luptă şi cutreieră lumea, zguduie din temelii instituţii seculare, dezlănţuie forţe uriaşe ale activităţii oamenilor, îşi suscită diabolic groparii, proletarii.
Clasicele enunţuri despre „organizarea proletarilor ca clasă şi, prin aceasta, ca partid politic“, se referă la cadrul naţional al „unei singure ţări“. Există într-adevăr cunoscuta observaţie: lupta proletariatului împotriva burgheziei este mai întâi o luptă naţională, chiar dacă nu prin conţinut, totuşi prin formă. Proletariatul din fiecare ţară trebuie să termine, fireşte, în primul rând cu propria sa burghezie.
Această teză celebră este mai departe reafirmată, de frazele nu mai puţin cunoscute, care urmează pasajului despre muncitorii care nu au patrie.
„Deoarece proletariatul trebuie să cucerească mai întâi puterea politică (social-trădătorii citeau: votul universal!), să se ridice la rangul de clasă naţională, să se constituie el însuşi ca naţiune, el însuşi mai este încă naţional, deşi nicidecum în înţelesul burghez“.
Sensul acestor cuvinte, atât de discutate şi falsificate la izbucnirea primei conflagraţii, conţine în sine teoria puterii şi a statului. Burghezia avea ca ţel construirea statului naţional — proletariatul nu are ca scop nici construcţia permanentă a statului, nici pe cea a naţiunii, ci, trebuind să apuce arma puterii, şi a statului, tocmai atunci când a obţinut doar prăbuşirea propriei burghezii („mai întâi“) şi a propriului stat burghez, îşi edifică statul său, dictatura sa, se constituie în naţiune, adică îşi apără teritoriul împotriva burgheziilor din afară, în aşteptarea ca la rândul lor proletariatul să le răstoarne.
Prin urmare, ceea ce găsim încă de la tablele primare pe traseul devenirii revoluţionare stabileşte ipoteza victoriei într-o singură ţară nu ca excepţie, ci ca normă, iar teoria acesteia există încă din zorii marxismului.
Cum altfel să citim ceea ce timp de un secol filistinii au încercat să citească pe dos: adică partea ulterioară programatică:
„Proletariatul va folosi dominaţia lui politică pentru a smulge burgheziei, pas cu pas, întreg capitalul, pentru a centraliza toate uneltele de producţie în mâinile statului, adică în mâinile proletariatului organizat ca clasă dominantă, şi pentru a mări, cât se poate de repede, masa forţelor de producţie“?
Aceasta nu este decât începutul „revoluţionării întregului mod de producţie“ şi este vorba de „încălcarea despotică“ şi de „măsuri care, din punct de vedere economic, apar neîndestulătoare şi şubrede“. Lucruri vechi, desigur. Dar trebuie tocmai să dovedim că este veche şi nu nouă teoria preluării politice a puterii şi a demarării transformării sociale. Cum altfel ar continua textul: „Aceste măsuri vor fi, se-nţelege, diferite în diferitele ţări“? Şi ar adăuga o listă pentru cele mai înaintate la epoca 1848?
Şi cum ar trata capitolul final, naţiune cu naţiune, perspectiva cuceririi revoluţionare a puterii, dacă nu bazându-se pe conceptul, care ghidează totul, că revoluţia va putea începe în orice ţară unde s-a format, odată cu dezvoltarea productivă, un proletariat modern, şi chiar mai înainte în Germania decât în Anglia şi în Franţa, pentru că acolo este iminentă revoluţia burgheză cu „un proletariat mult mai dezvoltat decât [în] Anglia în secolul al XVII-lea şi [în] Franţa în secolul al XVIII-lea“?
După grava înfrângere din 1848, perspectivele cuceririi proletare a puterii în ţările europene s-au îndepărtat. În lunga perioadă succesivă, statele şi naţiunile burgheze se aşează într-o serie de războaie, partidele proletare nu au poziţii de prim-plan, politica marxistă se orientează spre acele războaie care duc la înfrângerea rezervelor reacţionare, pe rând Austria, Germania, Franţa şi mai ales şi în fiecare fază Rusia, aşa cum s-a arătat de atâtea ori.
Noua sistematizare se naşte din grandiosul episod al Comunei din Paris. De data aceasta proletariatul nu numai că se angajează să răstoarne burghezia naţională, dar reuşeşte, chiar sub greutatea a două forţe inamice, armata prusacă învingătoare şi forţele armate ale statului burghez devenit republică.
Aici se ridică memorabila analiză a lui Marx în operele clasice: voiaţi să înţelegeţi ce era revoluţia proletară, dictatura proletariatului, statul socialist? Iată primul exemplu istoric: Comuna!
Poate că Marx, sau vreunul singur dintre marxiştii vremii, punându-se de partea Comunei, a visat să o condamne pentru motivul că, spre deosebire de 1848, în celelalte capitale ale Europei proletariatul nu se mişcă, şi cu atât mai puţin la Berlin, încât este evident că armata germană în plină forţă va interveni împotriva Statului socialist din Paris, dacă nu vor fi suficiente forţele burgheze ale Franţei?
Nu stătea oare pe deplin în picioare (în plină fază preimperialistă a capitalismului) şi în picioare ea singură, o teorie a revoluţiei într-o singură ţară, şi a primilor paşi, ridicaţi în mod clasic ca exemplu şi de Marx şi, pe urmele sale extrem de exacte, de Lenin, ai transformării sociale, cu decrete şi edicte faimoase?
Care marxist, chiar şi dintre tendinţele mai puţin aprinse, a dezavuat Comuna sau i-a sfătuit să depună armele, pentru că revoluţia ori se face în toată Europa, ori nu se face?
Existau în acel moment două poziţii în Prima Internaţională, cea marxistă şi cea bakunistă; există două „versiuni“ ale Comunei, ambele în sensul de a exalta fără rezerve insurecţia sa, scurtul său ciclu de viaţă, şi glorioasa sa cădere, ruşine şi ocară a regimurilor „civile“.
Niciuna dintre aceste curente nu se poate apropia de inventata teorie a revoluţiei contemporane în toată Europa.
În viziunea libertară, Parisul Comunei nu este un stat politic, ci răspunde mitului comunei locale care în ciclul său strâmt se eliberează prin insurecţie de tirania statală şi de opresiunea socială, fondând o colectivitate autonomă de liberi şi egali. Este cunoscut de ce pentru noi marxiştii acesta este, ca să nu zicem mai rău, un vis, dar îl amintim pentru a exclude faptul că această aripă a socialiştilor (socialişti anarhişti, cum se spunea) ar fi crezut vreodată în revoluţia simultană: departe de asta, ei ar fi admis revoluţia nici măcar naţională, ci orăşenească, comunalistă.
Câţiva ani mai târziu luptau pentru a fonda anarhia în Spania şi în vreo provincie a sa, susţinând în mod sinuos că nu au armate şi guverne, căzând sub demolarea critică inexorabilă a lui Engels şi Marx.
Oricare ar fi erorile lor, nici măcar în această direcţie nu îi pescuim pe susţinătorii lui: nicio revoluţie, dacă nu în zece ţări.
Avem apoi versiunea ortodoxă, marxistă, a Comunei, versiunea, în dispreţul manipulatorilor de titirezi, în demn sens leninist.
Comuna nu este doar municipalitatea Parisului asediată de două ori; este Franţa, proletariatul francez constituit în sfârşit în clasă, care a plantat pe malurile Senei steagul constituirii sale în clasă dominantă, a ridicat statul revoluţionar al naţiunii franceze. Nu naţiune în sens burghez şi împotriva naţiunii germane, ci în sensul că, cu tunurile sale, încearcă să-l sugrume pe trădătorul Thiers [3] de pe scaunul său de control al întregului teritoriu francez, şi varsă pentru acest obiectiv sângele generos al Parisului roşu, chiar dacă ştie că în timp ce călăul autohton înaintează, muncitorul din Berlin, din Viena, din Milano nu a îmbrăţişat carabina. Este teoria care în strălucirea înflăcărată devine istorie ardentă. Şi devine patrimoniu şi conţinut al revoluţiei mondiale, cucerirea sa victorioasă, chiar şi după ce au tăcut ultimele salve împotriva zidului Père Lachaise, în conştiinţa generală a marxiştilor că se va naşte într-o bună zi dintr-o primă comună naţională victorioasă incendiul progresiv de neoprit al lumii Capitalului.
Duşmanii urâţi de Lenin au fost cei care, din 1900, au fondat o „teorie nouă“ pe care o pretindeau marxistă, o versiune modernă a marxismului; şi cu aceasta au pregătit catastrofa din 1914, care, după spusele înscenatorilor de la Moscova, l-ar fi determinat pe Lenin să refacă toată învăţătura marxistă despre Război, Pace şi Revoluţie.
În timp ce în câmpul muncitoresc Bernstein şi toţi ceilalţi elaborează reformismul gradualist — la rândul său deloc nou, ci o fiertură din ereziile împotriva cărora Marx şi-a consumat toată viaţa, ale socialiştilor prusieni de stat, ale lassalleanismului, ale social-radicalismului francez, ale trade-unionismului englez şi aşa mai departe — burghezia îşi elaborează teoria războiului şi a păcii, repunând pe picioare mitul dezarmării, al arbitrajului şi al Păcii universale. Şi această istorie veche este deja zdrobită de loviturile de baros ale lui Marx, încă de când, după 1848, a avut de-a face cu stânga radicală burgheză, Mazzini, Blanc, Garibaldi, Kossuth şi alţii asemenea, de care ştim bine cu câtă indignare furioasă se ocupa.
Revizionismul legalitar demontează viziunea marxistă bucată cu bucată. Sunt expulzate înainte de toate insurecţia, violenţa, armele, dictatura: se admite pentru scurt timp o „luptă de clasă“ denicotinizată care se obligă să se desfăşoare în limitele legalităţii statale, cu cucerirea electorală a posturilor în adunările politice. Modelul este social-democraţia germană, monstruoasă maşinărie pentru alegeri, şi se exploatează josnic una dintre ultimele fraze ale lui Friedrich Engels: distanţa sa faţă de putere se poate calcula de acum din statisticile ultimelor scrutine progresive. Dar Engels spusese bine că, odată depăşită o astfel de ţintă, capitalismul va fi cel care va dezlănţui teroarea!
Nu trebuie să repetăm critica acestei tendinţe şi a perspectivei sale. Majoritate în Cameră, guvern legal socialist, serie de legi progresive care atenuează exploatarea proletară, profiturile burgheze, până la a iniţia o mutare graduală a capitalismului în socialism; nu ne trebuie aici să amintim cum, încet-încet, în Franţa, Belgia şi în alte părţi, însăşi lupta de clasă în formă de hârtie a fost tranzacţionată admiţând că din partidele muncitoreşti se poate intra ca minorităţi în guverne burgheze, fondând ceea ce s-a numit ministerialism, posibilism, millerandism. Internaţionala a II-a l-a condamnat — pe timp de pace — dar apoi i-a deschis ruşinos porţile în război, declanşând anatema lui Lenin. Acesta nu ştia că a III-a îl va admite şi lăuda nu doar în război, ci şi în pace, cu singurul motiv că îi convenea vreunui Nenni.
Oricum ar fi cu această adunătură de gentlemeni, se pot oare descoperi în rândurile lor acei misterioşi marxişti din preimperialism care voiau cucerirea puterii în aceeaşi zi în toate ţările civilizate?
Evident, dacă ascensiunea la putere nu mai derivă dintr-o acţiune cu armele şi pe străzi, dintr-o prăbuşire în gol a bazelor capitalismului, ci doar din creşterea masei de voturi „socialiste“, nu contează chiar deloc ca ziua radioasă a chemării la putere a unui premier socialist să fie peste tot aceeaşi, ba chiar este cert şi sigur că va avea loc în timpuri foarte defazate, şi că nimic nu va împiedica să convieţuiască zece regimuri, capitalist 100%, socialist 10%, 20% şi aşa mai departe, surâzându-şi, arbitrându-se, dezarmându-se, nobelizându-se şi picassându-se, peste frontiere.
Nici măcar în acest câmp nu găsim deci pe cineva care să fie împotriva construirii socialismului într-o singură ţară. Dacă acesta se construieşte încet-încet prin legile statului burghez, schimbând doar partidul care se află în fruntea sa; exigenţa simultaneităţii europene nu o visa, cum nu a visat-o, nimeni.
Nu Lenin, ci tocmai renegaţii pe care el i-a biciuit au făurit la cotitura din 1914 noua teorie a războiului, a păcii şi a revoluţiei. Nu au lăsat piatră pe piatră din vechea teorie, din unica teorie a lui Marx.
Marx spunea că revoluţia proletară are loc prin războiul civil al claselor şi răsturnarea statului — ei au negat acest lucru.
Marx spunea că războiul dintre state va înceta doar odată cu căderea capitalismului şi niciodată printr-un acord general între statele burgheze. Ei au negat acest lucru.
Marx spunea că războiul dintre statele capitaliste şi precapitaliste poate avea un conţinut care interesează proletariatul, care trebuie să participe la el, dar că în câmpul capitalismului din Occident, din 1871, toate armatele sunt împotriva proletariatului şi acesta este împotriva tuturor războaielor europene şi intercapitaliste. Ei au negat acest lucru în prima şi în a doua concepţie şi au spus că în orice război dintre două state proletariatul trebuie să-l ajute pe al său, oricât de puţin ar fi ameninţat să sucombe. Au fost pacifişti atâta timp cât nu era război, adepţi ai războiului imediat ce acesta a izbucnit.
Lenin a repus procesele de pace, război şi revoluţie la locul în care marxismul le ţinuse dintotdeauna. Şi, aşa cum spusese dintotdeauna marxismul, a cerut defetism şi revoltă proletară pretutindeni, şi chiar unilateral şi într-o singură ţară, în câmpul şi în cursul istoric pe care războiul civil din 1871 îl deschisese.
Nu a generat nicio teorie nouă, ci a vrut să o sugrume pe cea nouă a social-patriotismului.
Când din această muncă istorică şi impunătoare a sa de restaurator al doctrinei nu vechi, ci unice, s-a vrut să se facă să apară ca un lucru original strategia evidentă a atacului împotriva burgheziei în câmpul naţional, chiar şi unilateral, enunţată în Manifest şi în toate textele marxiste, printre care cele despre Comună, pentru Lenin fundamentale şi sacrosancte, aşa cum reiese din o sută de pagini ale sale; şi când s-a tradus această teză, care nu e nouă, în aceea că, fără revoluţie europeană, putea avea loc în Rusia o transformare socială în sens comunist, vigilentele moaşe de la Kremlin au încercat o adevărată substituire de prunc, au atribuit celui pe care îl consideră Micul Tată al revoluţiei din Rusia un bastard pestilenţial; nu au făcut din el distrugătorul unei teorii antice a unor inexistenţi vechi marxişti, ci distrugătorul aceleia pe care el însuşi, pe dorsalele sistemului general, o ridicase cu geniu adevărat: într-o revoluţie care nu se extinde în afara Rusiei, proletariatul va trebui să ia puterea, dar pentru a înfăptui acolo revoluţia democratică, şi pentru a favoriza prin aceasta apariţia şi dezvoltarea sistemului capitalist de producţie, care poate fi depăşit doar prin revoluţia proletară victorioasă în alte ţări ale Europei.
Teorie pe care Lenin a construit-o cu o completitudine cu adevărat minunată, a cărei verificare a văzut-o realizându-se, şi pe care nu a renegat-o sau retras-o niciodată.
Este inutil să-l insultăm insinuând, cu falsificări îndrăzneţe, că ar fi făcut-o, dat fiind că istoria de după el a demonstrat cu evidenţă fazele ulterioare ale acesteia, în ordinea construită de el.
Chestiunea trecerii Rusiei de la republica controlată nu de burghezie, ci de proletariatul învingător, cu program social de naţionalizare agrară şi etatizare industrială, la o economie socialistă, nu îşi are locul dacă este pusă în momentul problemei, cu totul preliminară, de a lichida războiul. În momentul prăbuşirii Internaţionalei a II-a, perspectiva rusă — chiar şi până când Lenin nu află că mulţi socialişti de diverse orientări au trădat şi acolo — nu se pune într-un mod mai favorabil decât se punea în antebelic.
Până în 1914, Lenin mizează mult pe mişcarea muncitorească marxistă din ţările cele mai dezvoltate pentru a scurta cursul capitalismului în Rusia, care de acum nu mai poate fi sărit, nu se mai crede posibil. Dar în momentul în care puternica social-democraţie germană, împreună cu celelalte mari partide din ţările industriale, se prăbuşeşte în mod înfricoşător în oportunism, devine mai dificilă previziunea succesiunii revoluţiei democratice antiţariste ruse de către o revoluţie proletară în ţările europene, pe care să se poată sprijini o transformare socialistă mai puţin îndepărtată a Rusiei.
La această cotitură din 1914 am văzut deci cum Lenin, în cele şapte teze, recapitulează programul.
În Rusia: a lucra în profunzime pentru înfrângere, pentru prăbuşirea armatei şi a dinastiei. Programul ulterior rămâne acelaşi: a nu guverna cu partide burgheze şi mic-burgheze, ci a conduce republica prin dictatura democratică a proletariatului şi a ţărănimii. Din punct de vedere social, o astfel de republică va înfăptui naţionalizarea agrară, ziua de muncă de opt ore, banca de stat şi alte măsuri care nu ies încă din limitele capitalismului.
În Europa: luptă pentru eliminarea oportuniştilor, organizarea unei noi Internaţionale proletare, noi grupuri şi partide care să conducă lupta defetistă împotriva războiului. Oriunde este posibil, a încerca preluarea puterii politice cu lozinca dictaturii proletare încredinţată partidului comunist. Doar după ce războiul va fi făcut să se prăbuşească, cel puţin în parte din Europa, puterea burgheză, se va pune problema transformării socialiste europene şi a sprijinului său pentru evoluţia economică şi tehnică în Rusia.
Deci problema de a face socialistă doar Rusia nu s-a pus în momentul în care istoria oficială presupune că ar fi fost pusă de Lenin, şi pusă pentru prima dată, şi pentru prima dată rezolvată în mod pozitiv: a construi socialismul într-o Rusie ieşită din feudalism şi închisă între ţări capitaliste.
O asemenea cotitură în gândirea lui Lenin trebuie investigată ulterior, şi o vom face: în momentul căderii ţarismului, la sosirea în Rusia, în lupta pentru putere a singurului partid bolşevic, în perioada ulterioară cuceririi puterii, în cea a primelor măsuri economice şi la cotitura fundamentală a n.e.p.-ului, şi ea atât de puţin nouă, încât un asemenea titlu nu i-a fost niciodată dat de Lenin.
Singurul fapt de a fi inventat această convertire a lui Lenin în afara timpului istoric şi a cadrului teoretic propriu, anticipând-o în mod artificial, demonstrează poziţia falsă care stă la baza întregii politici a statului rus, aşa cum s-a conturat ea din situaţie după moartea lui Lenin şi evenimentele cunoscute.
Modul în care această chestiune a transformării socialiste în raport cu o cucerire a puterii într-o ţară încă necapitalistă trebuie pusă în linie generală, trebuie mai bine clarificat dacă se vor evita echivocuri grave, şi ca de obicei trebuie să fim atenţi la distincţia dintre aspectul economic şi cel politic al trecerii între diversele moduri de producţie.
Apărarea noastră hotărâtă a tezei că nu ne-am aşteptat niciodată să vedem în Rusia, dată fiind structura sa socială şi economia sa mizeră la ieşirea din război, funcţionând economia, producţia şi distribuţia socialistă, poate zgudui vreun cititor care vede în ea ecoul poziţiei oportuniste care ani şi ani a fost aruncată pentru a-i defăima pe bolşevici.
Potrivit marxismului, transformarea economiei în socialistă nu se poate propriu-zis demara dacă în structura unei ţări marele industrialism, capitalismul marilor întreprinderi, formarea pieţei generale de schimb, comercializarea întregului pământ şi a produselor sale, nu sunt fapte şi caractere dominante. Când aceste condiţii sunt prezente, transformarea nu este graduală şi spontană, ci, potrivit lui Marx şi Lenin şi stângii revoluţionare, nu se deschide dacă nu are loc revoluţia politică: adică doborârea violentă a statului capitalist, fondarea noului stat al proletariatului, cu partidul marxist clar în frunte.
Nu este deci suficient să se dezlănţuie această luptă politică şi să se realizeze această cucerire, pentru a garanta transformarea socialistă.
Dar aşa cum ar fi o greşeală să spunem că prin simpla acţiune a loviturii asupra puterii, à la Blanqui, în stil pucist, putem introduce socialismul integral în Noua Guinee, ar fi o greşeală să excludem situaţii în care trebuie luată puterea politică chiar ştiind bine că pe o asemenea bază unică transformarea socialistă nu va exista.
Deci cine ar fi spus: bolşevicilor, fără revoluţia în Europa nu veţi construi socialismul, nu ar fi greşit. Dar nu asta au spus filistinii. Au spus că neputând asigura transformarea socialistă comuniştii aveau datoria de a nu lua puterea, chiar având, aşa cum faptul a dovedit, forţele; trebuiau să o delege altor clase şi partide, sau eventual să susţină şi să participe supuşi la un guvern provizoriu al lui Lvov, al lui Kerenski.
Dar comuniştii ruşi nu au răspuns că ei au vrut şi au trebuit să ia puterea pentru că era mijlocul de a face Rusia, chiar şi singură, socialistă. Atunci nici nu au visat aşa ceva. Aveau, şi au proclamat lumii, o serie diferită de raţiuni istorice, mai vaste decât problemele economiei ruse viitoare. Nu era o întrecere pentru a administra Rusia ca şi cum ar fi fost o mare fermă sau un trust de producţie. Era o întrecere pentru a alunga de la putere şi a doborî forţe de clasă şi politice care fără îndoială ar fi îndepărtat mai mult viitoarea transformare socialistă rusă şi mondială, care ar fi făcut încă şi mai dezastruoasă economia contingentă a ţării, care ar fi expus Rusia la gravul pericol al contrarevoluţiei, nu în sensul de a-i ţine acolo pe un Kerenski sau un Miliukov, ci în acela de a abandona puterea unor guverne reacţionare emanând din ţările imperialiste ale grupului german sau ale celui anglo-francez, sau chiar forţelor reînviate ale ţarismului, care şi-ar fi ridicat din nou capul în sarcina clasică de jandarm al revoluţiei democratice în Rusia, şi proletare în restul Europei.
Singurul partid care avea o viziune clară a acestor dezvoltări, care putea înfrunta acea serie de pericole, care să facă evidentă neputinţa şi trădarea progresivă a tuturor celorlalţi, era cel al lui Lenin: comuniştii din toate ţările au aplaudat când a luat pentru sine toată puterea, l-au invitat să o ţină ferm şi au făcut tot posibilul lor pentru a se opune loviturilor celor o mie de duşmani ai săi: nu i-au cerut să fabrice socialism, nu au pretins, mai puţin cei care erau nişte mic-burghezi rătăciţi, să arate cum se trăieşte ca socialişti.
Această întrebare ar fi trebuit să vină de la ruşi către europeni. A venit, precedată de o altă cerere clară: doborâţi capitalul, acolo unde este pe deplin matur, luaţi puterea, proclamaţi dictatura, cu sarcină integrală, istorică, a proletariatului, a lui singur, a partidului comunist.
Dar dacă producţia socialistă nu este nici măcar la orizont, şi trebuie deci, vrând-nevrând, să vedem răspândindu-se ca nouă forma capitalistă, nu este contrazis determinismul economic de faptul că o putere politică socialistă se sprijină pe o economie încă nesocialistă? Argumentul este doar sofistic. În primul rând, o adevărată economie socialistă nu are nevoie, odată ieşită din formele capitaliste şi mercantile, să genereze puteri socialiste: ba chiar le exclude.
Cine s-ar pierde în această dificultate nu ar fi înţeles nimic din istorica şi grandioasa polemică asupra dictaturii. Nu le-am spune anarhiştilor că avem nevoie de stat şi de violenţa dictatorială după răsturnarea statului burghez, dacă nu am putea dovedi că într-o situaţie, deloc scurtă chiar în ţările ultraindustriale, proletariatul va fi clasă politică dominantă, guvernantă, în timp ce va fi încă din punct de vedere economic în mare parte o clasă exploatată.
Suprastructura modului capitalist de producţie este inerţia ideologiei şi a comportamentului atât al capitaliştilor, cât şi al celor asupriţi, care va dispărea foarte lent, şi pe care guvernul revoluţionar are sarcina de a o reprima.
Formula exactă nu este că puterea statală este suprastructura care revine modului de producţie dat (monarhie absolută a feudalismului, republică liberală pentru capitalism; şi aşa mai departe), ci este aceea stabilită încă din paginile Manifestului: statul este organul pentru dominaţia unei clase asupra alteia.
Sunt deci plauzibile cele două situaţii: stat capitalist care garantează dominaţia burgheziei asupra muncitorilor; stat socialist care, deşi nu a făcut decât să înceapă să elimine modul capitalist de producţie, îi asigură distrugerea pentru că este organul dominaţiei de forţă a proletariatului asupra exploatatorilor supravieţuitori. Acestor situaţii le urmează a treia: nu mai există clasă exploatatoare nici exploatată, mod socialist de producţie, nu mai există stat.
Dacă un mod de producţie, cum este cel rus, este în cea mai mare parte feudal cu puţine vârfuri de capitalism, istoria a realizat cazul în care controlul şi dominaţia unui stat ţinut doar de proletari este dedicat extirpării depline a modului feudal şi nu atacă încă pe cel capitalist; şi nu este posibil să se fixeze limite acestei perioade de conjunctură, determinat de influenţele tuturor diverselor structuri productive din diferitele ţări ale unui câmp complex.
Pare evident că o asemenea perioadă nu poate fi nedefinită, şi de altfel limita a fost pusă şi de Marx şi de Lenin: era timpul de extindere de la revoluţia impură rusă la una pură europeană, pe care ambii l-au crezut mai scurt.
Partidele componente ale unei aceleiaşi internaţionale pot istoric să aibă în mână pe de o parte o revoluţie impură, pe de altă parte o revoluţie pură (socialistă dezvoltată) sau doar acţiunea revoluţionară împotriva puterilor burgheze încă necăzute. Acest raport de forţe trebuie să ajungă la o rupere de echilibru: a ajuns, în folosul contrarevoluţiei.
Dar este cu adevărat prea mult să fim zguduiţi de obiecţiile aduse comunismului rus, travestite cu o infinită ipocrizie în acuzaţii de încălcare a marxismului. Au strigat că dictatura teroristă a bolşevicilor este nedreaptă şi feroce, sub pretextul teoretic că aceasta nu avea posibilitatea de a dezrădăcina orice raport burghez. Dar cât ar fi ţipat de tare dacă ar fi avut-o!
În realitate, cei scandalizaţi de dictatura comunistă din Rusia erau cei care se scandalizau, în frunte cu renegatul Kautsky, că am fi vrut să o aplicăm în Europa, pregătită pentru transformarea socialistă rapidă.
În realitate, argumentele nu se refereau la laturile negative şi la înapoierea economiei Rusiei, ci la murdara supunere faţă de ideologiile burgheze, faţă de limitele de origine burgheză pe care proletariatul ar fi trebuit să şi le autoimpună. Se spunea că trebuie aşteptată o adevărată înflorire a capitalismului, pentru că atunci numărul muncitorilor ar fi fost astfel încât calea persuasiunii şi a idilei de clasă ar fi dus la victorie fără violenţă. Era deci în numele, nu al grabei de a ajunge la societatea socialistă, ci al „valabilităţii absolute“ a principiului democratic şi al idealismului burghez, că se pretindea ca bolşevicii să se fi oprit din a frânge şalele partidelor care aveau, de exemplu, mai multe voturi decât ei în adunarea constituantă „liber aleasă“.
Acum, bolşevicii ar fi rămas pentru un timp mult mai lung — dar cu siguranţă nu de decenii şi decenii — cu actele marxiste în regulă ţinând puterea în Rusia, deşi nu puteau fonda acolo socialismul, cu condiţia să fi continuat să declare acest lucru, aşa cum Lenin l-a proclamat întotdeauna fără ocolişuri.
Dar de o sută de ori le-au avut în regulă atunci când, cu valuri succesive de acţiune revoluţionară autentică, au strivit forţele contrarevoluţiei deschise şi au căluşat mieunăturile ignobile ale defetiştilor.
Pentru că nu numai că au împiedicat existenţa astăzi a unei situaţii şi mai nefavorabile şi contrarevoluţionare, dar au reafirmat învăţătura că predicile şi descântecele înşelătoare ale prejudecăţilor burgheze nu trebuie să aibă puterea de a opri mâna proletariatului ridicat în picioare; că forţa materială nu trebuie să sufere, înainte de inexorabila sa utilizare, cenzura unui adversar mişel, care, avându-ne în mâini, nu şi-ar pune nici o clipă problema renunţării la putere şi a milei pentru o persoană umană, care să nu fie a sa.
[1]. Utopiştii (Platon, Campanella, Morus, Cabet, Saint-Simon, Owen, Fourier) — gânditori pre-marxişti care au proiectat societăţi ideale, eludând determinismul istoric şi lupta de clasă. Platon a teoretizat în Republica un comunism aristocratic; Thomas Morus (Utopia, 1516) şi Tommaso Campanella (Cetatea Soarelui, 1602) au imaginat cetăţi egalitare ca reacţie la atrocităţile acumulării primitive. În sec. al XIX-lea, deşi au criticat genial capitalismul, utopiştii au propus soluţii izolate şi paşnice: Étienne Cabet a promovat o „Icarie“ comunist-creştină, Robert Owen a creat colonii cooperatiste pentru atenuarea exploatării, Charles Fourier a imaginat „falansterele“ ca asociaţii armonioase de producţie, iar Henri de Saint-Simon a visat un stat condus de savanţi şi industriaşi. Alături de mănăstirea benedictină, Bordiga le citează pe toate ca exemple de comunităţi iluzoriu închise, ce cred că se pot sustrage anarhiei mercantile fără o revoluţie politică a proletariatului.
[2]. Chanson de geste (fr.) — „Cântec de vitejie“. Gen epic medieval european. Bordiga foloseşte sintagma pentru a sublinia admiraţia analitică pe care însuşi Marx i-a purtat-o burgheziei în Manifestul Comunist, când i-a descris rolul istoric eroic şi revoluţionar în distrugerea vechii lumi feudale.
[3]. Adolphe Thiers (şeful executivului burghez) şi generalul Gaston de Gallifet au fost artizanii zdrobirii Comunei din Paris în mai 1871. Au executat cu ferocitate zeci de mii de muncitori la zidul din cimitirul Père Lachaise, reafirmând principiul că aparatul de stat burghez nu poate fi reformat, ci doar distrus.