Repetăm că nu a fost o digresiune, ci o anticipare a temei, tratarea, care a cuprins paragrafele de la 4 la 22 din această parte I, despre falsificarea centrală a acelei „Istorii a Partidului Bolşevic“ care, apărută anonim, cum aminteşte Troţki, şi apoi tipărită cu un colectiv de autori, a fost în cele din urmă inserată în culegerea de Opere complete ale lui Iosif Stalin.
Pentru a demonstra, aşa cum ne propunem, că în Rusia nu există decât structură capitalistă, şi nu socialistă, era important să arătăm de când s-a încercat schimbul între teza (cu siguranţă nu o teorie nouă) lui Lenin despre transformarea războiului imperialist în război civil, şi aceea, avându-l ca autor doar pe Stalin, şi falsă, a construirii socialismului doar în Rusia.
În acea expunere am amintit că Lenin ştiuse că în Duma rusă bolşevicii şi menşevicii, şi chiar socialiştii-revoluţionari, protestaseră împotriva războiului şi votaseră împotriva creditelor. Asta credea Lenin în septembrie 1914, sau în august, când a scris cele şapte teze; dar nu era aşa.
Menşevicii, şi printre ei Ciheidze şi fostul maestru al bolşevicilor, Plehanov, sunt şefii, în Dumă şi în emigraţie, ai „defensiştilor“, dar printre ei este şi bolşevicul Aleksinski. Grupul deputaţilor muncitori bolşevici este împotriva războiului; şi foarte curând este arestat şi deportat; dar sunt împotriva războiului şi diverşi menşevici, printre care Martov. În aceleaşi organizaţii ale bolşevicilor şi în grupurile din străinătate au existat oscilaţii grave, şi la fel printre deportaţii în Siberia: mult se discută despre comportamentul lui Stalin, cel puţin foarte rezervat până când nu au ajuns, mult după aceea, ştiri despre părerea lui Lenin. Şef viguros al defetiştilor a fost Spandarian, înainte de orice legătură cu străinătatea.
La rândul lor, socialiştii-revoluţionari s-au divizat: împotriva războiului Cernov, în fruntea unui mic grup, în favoare Avksentiev, Bunakov şi mulţi alţii care au format un grup „Peste hotare“. Toţi aceştia, ca Plehanov, ca Piotr Kropotkin, ca Ciheidze etc., au declarat că războiul împotriva germanilor era drept, defensiv şi sfânt, şi au invitat la suspendarea oricărei acţiuni împotriva guvernului şi a dinastiei ţarului. Cu toate acestea, nici Ciheidze şi nici Kerenski nu au avut neruşinarea de a vota în favoarea creditelor de război.
Chiar şi obiectivului Wolfe, nu prea ortodox pe linie teoretică, îi place să insiste asupra faptului, pentru noi nu foarte semnificativ, că diviziunea dintre defensişti şi defetişti în 1914 nu a coincis cu cea dintre revizionişti-reformişti şi marxişti ortodocşi-radicali. Cunoscutului caz al lui Kautsky el îl contrapune pe Karl Liebknecht, care era un „bernsteinian de stânga“, în timp ce mai târziu Bernstein însuşi a fost printre primii care au deplâns abandonarea „vechii tactici marxiste“ (aici bine spus) a votului împotriva creditelor de război. Dar şovini au fost o serie cunoscută de ortodocşi germani: Parvus, Lensch, Cunow, Haenisch. În Anglia, liderii laburişti de extremă dreapta Snowden şi MacDonald au votat împotriva creditelor; în favoare [a votat] Hyndman, liderul (în textul lui Wolfe) al ortodoxei „Marxist Social Democratic Federation“. Punem aici un semn de întrebare, nu asupra lui Hyndman, ci asupra numelui organizaţiei. British Socialist Party, despre care momentan nu ştim să spunem dacă avea parlamentari, a fost hotărât împotriva războiului imperialist.
Vom închide inepuizabilul subiect al socialiştilor în faţa războiului cu săgeata lui Wolfe:
„Umanitarii «moi» (traducând astfel modern termenul „soft-minded“) au înclinat spre pacifism, în timp ce mulţi «materialişti istorici» «duri» (tough-minded) (îi pune între ghilimele Wolfe, clar idealist istoric) s-au aruncat în război trup şi suflet“.
Deloc atinşi! Wolfe nu ni l-a pus pe listă pe Mussolini. I-am fi spus că era un idealist iluzionat, sau autosugestionat, că urmează materialismul revoluţionar. Un idealist nu este nici un marxist radical, nici un marxist reformist. Este doar unul în afara drumului nostru. Istoric Gramsci ne-a ajutat să-l dăm afară, cu o mie de motive, pe Turati. Teoretic însă, şi este întotdeauna un rău când se trece sub tăcere acest lucru, Gramsci avea mai puţină ortodoxie decât Turati.
Direcţiile interesează: persoanele şi numele lor ajută doar la o mnemonică didactică; poate va fi şi puţin vina noastră dacă se face indigestie cu ele. Am vrut să facem istoria luptei dintre defensism şi defetism. Ea era indispensabilă pentru a trece la cealaltă antiteză dintre „uniconstrucţionism“ şi... comunism. Social-şovinismul şi cominformismul nu sunt o lectură a teoriei comuniste; sunt câteva dintre multele căi de abandon. Călătorie groaznică, domnilor.
Oricum, ceea ce nu este nici de dreapta, nici de stânga este metoda istorică a Kremlinului, istoricism publicitar. Întregul partid bolşevic a fost în bloc împotriva războiului. În timp ce de fapt la procesul deputaţilor din Dumă, arestaţi împreună cu Kamenev lucrurile au mers prost, şi s-au făcut declaraţii echivoce, stârnind mânia curajoşilor tovarăşi Spandarian şi Sverdlov (morţi amândoi fără a fi atinşi de defăimare, şi fără a se dezonora), „Istoria“ îl înfierează doar pe Kamenev. Kamenev, de fapt, conducea grupul din Dumă şi nu a evitat ca acesta, la 25 iulie, să prezinte împreună cu menşevicii o declaraţie incertă, care vorbea de apărarea poporului împotriva oricărei oprimări interne şi externe. Lenin nu a ştiut: dar era foarte clară gravitatea, imens mai mare, a oricărui act de solidaritate chiar şi vagă cu apărarea belică în Rusia autocratică, în comparaţie cu ţările occidentale.
Faptul istoric, totuşi, că toate partidele burgheze şi mic-burgheze îi dau un răgaz ţarului de îndată ce acesta intră în război, nu este decât o altă dovadă a construcţiei istorice a lui Lenin: doar proletariatul va putea în Rusia să răstoarne ţarismul şi feudalismul, să facă el acea revoluţie care nu este a sa. În februarie 1915, Duma a primit ucazul de dizolvare pe termen lung, cu urale pentru victoria armelor imperiale!
Liderii capitalişti ai naţiunilor democratice erau siguri că tăvălugul moscovit, ajuns de atâtea ori sub zidurile oraşelor din occident pentru a zdrobi revoluţiile, se va mişca inexorabil slăbind strânsoarea armatelor germane care coborau spre Paris. Dar acea maşinărie militară nu se mai pusese la încercare de multe decenii pe câmpurile de luptă din occident, tehnica modernă transformase războiul şi mijloacele sale, marile rezerve de oameni, masele de cavalerişti nu mai contau, iar împrumuturile bancherilor francezi şi ale altor naţiuni fuseseră consumate cu veselie, dar fără mari rezultate în sensul armamentului modern. Germanii au desprins câteva corpuri [de armată] de pe frontul de vest pentru a le readuce, cu obişnuitul lor avantaj al liniilor interne, spre Prusia Orientală, dar înainte ca ele să ajungă pe frontul rus, armata lui Samsonov fusese deja zdrobită cu pierderi colosale de manevra genială a lui Hindenburg la lacurile Mazuriene, [1] şi de organizarea belică superioară germană. Burghezii din Franţa şi din Rusia au schimbat totuşi complimente pentru această uşurare a presiunii asupra Parisului, analogă de altfel cu cea obţinută de ruşii de la Stalingrad cu marile masacre din al doilea război mondial.
Cei bătrâni îşi amintesc o caricatură a lui Scalarini în Avanti!: ghearele lui Nicolaie întinse spre Berlin, cele ale lui Guglielmone [2] spre Paris. Mazurii şi Marna au răsturnat totul.
În timp ce în Rusia se stingea valul de entuziasm, care în oraşe îi văzuse pe studenţi, şi pe unii oameni din popor din straturile revoluţionare din 1905, aclamând războiul şi îngenunchind cântând imnuri ţariste, generalii au încercat o redresare în Caucaz, respingându-i pe turci, şi în Galiţia, străpungând frontul austro-ungar în august până la Liov, iar în primăvară până la fortăreaţa Przemyśl, cheia Carpaţilor. Dar o contraofensivă copleşitoare pe tot frontul austro-german a atins în vara lui 1915 Riga şi Varşovia.
Dezorganizarea militară, civilă, administrativă, economică cuprindea toată Rusia într-un mod înfricoşător: scumpirea alimentelor la ţară, criza industriei, paralizia ameninţătoare a transporturilor, dezechilibrul extrem al finanţelor de stat. Îngrijorarea a început să-i cuprindă pe aliaţii din occident.
Pe parcursul anului 1916, ceea ce mai rămâne din potenţialul rus, la cererile aliaţilor care ajută cu bani şi aprovizionare, este angajat în ofensive inutile sau de scurt succes menite să uşureze presiunea austro-germanilor pe frontul occidental. Moscova nu-şi mai dictează voinţa aruncând în balanţă masiva sabie de altădată, ci serveşte drept tampon atunci când acest lucru este pe placul despotismului modern al marelui capital.
Lecţiile primului mare război universal încep să fie impunătoare şi, cu toate acestea, va trebui să treacă un întreg ciclu şi un nou mare război să survină şi să măture continentele, fără ca înşelăciunile superstiţiilor oportuniste să poată fi evitate. Binomul drag banalei retorici burgheze, care asociază despotismul şi puterea războinică, autocraţia şi invincibilitatea, şi prezintă statele liberale moderne ale capitalismului ca fiind paşnice şi dezarmate, ca fiind inapte pentru război până la capăt, găseşte o dezminţire răsunătoare în cursul primului conflict. Franţa, Anglia, însăşi Italia, şi apoi America care a intervenit, ţări de lăudată libertate şi de guvernare parlamentară, traversează războiul practic intacte, şi cu avantaje şi cuceriri. Prima care va ceda va fi Rusia, şi o vor urma „feudalele“ Germania, Austria, Turcia, deşi au adoptat mult mai mult decât prima tehnica modernă industrială în scopuri belice. Napoleon nu a fost invincibil pentru că era despot, ci pentru că se mişca pe avântul revoluţiei democratice, care a creat cetăţeanul soldat, pentru că manevra armata Convenţiei din 1792, [3] care a instituit prima conscripţia militară pentru apărarea, pe atunci coerentă, a revoluţiei şi a patriei.
Rămânea aşadar strivită o minciună, care din păcate a recâştigat apoi un teren imens, anume că pentru a opri militarismul este util să exaltăm democraţia. Cele două lucruri merg împreună, aşa cum Atena şi Roma o demonstraseră deja (erau societăţi sclavagiste, dar sclavului îi era negat dreptul de a purta arme).
Deşi extras dintr-o publicaţie de propagandă, este interesant tabloul efectelor războiului din 1914-1918 asupra „bogăţiei naţionale“ a ţărilor implicate. Rusia a coborât la 40%, faţă de 1913, Austria la 59%, Germania la 67%, Franţa la 69%, Anglia la 85%: Japonia şi America şi-au văzut bogăţia naţională crescând!
Pierderile la cursul de schimb faţă de dolar, în procente, erau în 1918: Japonia câştig de 1, Anglia pierdere de 2, Franţa de 12, Italia de 20, Germania de 23, Austria de 33, Rusia de 40!
Prin urmare, nu trebuie spus: democraţia nu este militaristă, ci dimpotrivă: cu cât mai multă democraţie, cu atât mai mult militarism, cu atât mai mult potenţial belic.
Trebuia atunci să se prezinte de la sine concluzia: Rusia nu mai este factorul militar decisiv în Europa. Ce e de făcut pentru a o face să devină mai războinică? Să fie democratizată!
L-am minimalizat oare pe Lenin când am constatat că a lucrat o întreagă perioadă istorică pentru a face să apară „democraţia“ în Rusia? Judecătorii grăbiţi să-şi pună în faţă această comparaţie: capitaliştii din occident şi din Rusia luptă pentru democraţie pentru a o face mai puternică în război şi pentru victorie — Lenin şi comuniştii luptă pentru ca această trecere istorică să se împlinească, dar obiectivul lor este înfrângerea. Cui i-a dat dreptate istoria?
Odată cu succesiunea de înfrângeri ale armatelor ruseşti, se dezvoltă o întreagă mişcare de intrigi în sferele conducătoare interne şi în diplomaţie: nemulţumirea faţă de erorile grave şi de dezordinea administrativă cuprinde pături tot mai largi: mai ales aceste medii prevăd că extrema corupţie a regimului ţarist şi accentuata depresiune economică vor ridica inevitabil masele care au început să-şi manifeste intoleranţa, nu numai faţă de modul în care este purtat războiul, ci şi împotriva războiului însuşi şi pentru încetarea lui.
Burghezia industrială, căreia războiul i-a dat o mai mare importanţă, cere un nou guvern, care să nu fie dominat de clicile de la curte şi de nobilimea funciară. Partidele parlamentare ale liberalilor şi cadeţilor, [4] care îşi afişaseră solidaritatea cu guvernul, încep să se agite. Liderul lor, Miliukov, a ţinut un discurs bombastic pe tema: Prostie sau trădare?
În timp ce corupţia Curţii Imperiale era demonstrată de faimoasele episoade de fanatism faţă de călugărul Rasputin, cu binecunoscutele influenţe ale ţarinei asupra slabului ţar, capitaliştii ruşi şi diplomaţii străini au presimţit o tendinţă a forţelor reacţionare de a încheia o pace separată cu germanii. Din toate părţile s-a decis să se pună capăt ezitărilor, în timp ce masele, la rândul lor, şi chiar soldaţii de pe front se ridicau tot mai frecvent.
Din taberele cele mai opuse se cade de acord asupra părerii că, după ce o serie de demersuri şi întâlniri internaţionale au rămas fără efect, ambasadele Franţei şi Angliei au uneltit în secret pentru instaurarea unui nou guvern burghez democratic şi pentru înlăturarea, dacă nu a dinastiei, a ţarului Nicolae.
Înlocuirea lui Sazonov, ministrul de externe legat de occidentali, cu elemente de extremă dreaptă, a făcut situaţia şi mai tensionată.
La 15 decembrie 1916, Rasputin a fost asasinat de o conjuraţie de palat a unor aristocraţi care voiau să prevină ruina regimului.
La începutul anului 1917, prindea tot mai mult contur pregătirea unei lovituri de stat a nobilimii şi a marii burghezii pentru a-l înlătura pe Nicolaie, a-l numi ţar pe fiul său bolnav Alexei şi a prelua puterea, pentru care se gândeau să-l desemneze pe prinţul Lvov. Se pare că ambasadorul englez Buchanan urmărea această mişcare. Dar acţiunea populară a pus capăt ezitărilor, iar diferitele partide ale stângii parlamentare au fost forţate să accelereze ritmul: au făcut-o, în adevăr, cu un succes absolut, constituind o putere controlată în întregime de burghezie, în timp ce partidele mic-burgheze şi social-defensiştii ţineau în frâu în mod magnific forţele proletariatului.
Dacă este adevărat că numai bolşevicii au lucrat în profunzime în rândul maselor pentru a provoca căderea guvernului, au ridicat la luptă muncitori, soldaţi, marinari, ba chiar şi femeile de la „cozile“ pentru alimente, au condus grevele generale şi au fost în fruntea mulţimii în nu puţine bătălii sângeroase cu poliţia, este la fel de adevărat că s-au lăsat jucaţi pe degete şi nu au ştiut să fie coerenţi cu „schema“ revoluţionară a lui Lenin. Consemnul trebuia să fie, aşa cum ne amintim din lungile analize ale scrierilor lui Lenin din 1905 (reuniunea de la Bologna): acţiune de stradă şi nu acorduri ale partidelor parlamentare — răsturnarea dinastiei şi nu guvern constituţional; republică — dictatură democratică a proletariatului şi a ţărănimii, adică niciun acord cu partide de stânga care, la rândul lor, fac acorduri cu burghezia.
Această fază istorică, în concepţia lui Lenin, era întotdeauna o revoluţie burgheză în mâinile proletariatului şi ale ţărănimii.
Februarie 1917 nu a fost acest lucru; a fost, în schimb, o fază precedentă, extrem de labilă, făcută posibilă doar de situaţia de război şi de forţele externe. Este suficient să reflectăm că proletarii (bolşevicii) şi ţăranii săraci (eserii de stânga) au rămas în opoziţie; şi la un moment dat în afara legii.
Octombrie 1917, pe care îl vom examina în continuare, a fost faza leninistă, în sens imediat (şi a fost chiar mai mult, aşa cum vom repeta), adică revoluţia democratică în mâinile proletariatului.
Februarie se defineşte imediat: revoluţie democratică şi burgheză, în mâinile burghezilor.
Schema faptelor este cunoscută (în datele calendarului nostru, cu cele 13 zile în plus, astfel încât depăşeşte luna februarie).
10 martie. Grevă generală la Petrograd; lupte de stradă.
11 martie. Ţarul dizolvă Duma. Deputaţii rămân în capitală pentru a respinge ordinul şi a forma guvernul provizoriu.
12 martie. Iau fiinţă atât Comitetul provizoriu al Dumei, cât şi Sovietul delegaţilor muncitorilor din Petrograd (care clasic ar trebui să ia, în viziunea marxistă, puterea totală naţională).
13 martie. Arestarea miniştrilor ţarului.
14 martie. Soviet la Moscova. Delegaţi ai soldaţilor în cel din Petrograd.
Armata trimisă împotriva muncitorilor trage în poliţie.
15 martie. Burghezia marchează un punct bun. Comitetul provizoriu al Dumei formează guvernul provizoriu. Lvov, constituţional, prim-ministru — Miliukov, şeful cadeţilor, la Externe, Kerenski, socialist-revoluţionar populist, la Justiţie, etc.
Nicolaie al II-lea abdică în favoarea fratelui său, Mihail.
16 martie. Mihail abdică şi lasă decizia pe seama viitoarei Constituante.
18 martie. Sovietul din Petrograd, ca şi cel din Moscova, este în mare majoritate în mâinile menşevicilor şi ale socialiştilor-revoluţionari. Acesta practic predă puterea guvernului provizoriu format din partidele burgheze, în care limbutul şi trădătorul Kerenski joacă rolul de reprezentant al stângii şi al muncitorilor socialişti. Bolşevicii reacţionează cu un manifest care — şi de data aceasta nu li se poate da dreptate nici staliniştilor, nici lui Troţki însuşi — nu dezavuează guvernul provizoriu burghez, ci formulează revendicări pe care acesta din urmă ar trebui să le pună în aplicare: fie chiar şi opunând încheierea păcii la reaprinderea războiului.
Mai târziu, menşevicii şi socialiştii-revoluţionari intrau să facă parte din guvern: bolşevicii luau o poziţie neclară, Pravda publica articole de-ale lui Kamenev care aveau să provoace apoi indignarea lui Lenin; în esenţă, nu numai că ei nu defineau drept contrarevoluţionar guvernul Lvov, dar îi şi ofereau un sprijin, fie el şi condiţionat.
Burghezia, după ce a determinat răsturnarea forţei ţariste de către proletariatul insurgent, câştigase partida puterii, sută la sută.
Acest lucru se datora exclusiv operei şi funcţiei istorice a partidelor mic-burgheze şi oportuniste, aşa cum „schema lui Lenin“ trasată de-a lungul unei perioade îndelungate o luase perfect în considerare.
Era foarte clar că întreaga aripă dreaptă, sau mai bine zis aproape totalitatea guvernului provizoriu, era formată din susţinători ai războiului şi prieteni ai aliaţilor occidentali: fuseseră determinaţi să răstoarne guvernul ţarului, căruia în 1914 îi oferiseră deplină solidaritate naţională, pentru singurul motiv că devenise suspect de defetism filo-german, sabotând întregul potenţial al ţării, iar acum era logic să-şi orienteze toate eforturile spre reluarea ostilităţilor pe front.
Nu mai puţin logic era ca acea parte a partidelor proletare care se manifestase în 1915 în mod josnic drept „defensistă“ să sprijine aceeaşi politică şi să aplaude războiul, care dobândise între timp o virginitate democratică.
Acele elemente din aceste partide care fuseseră, dacă nu defetiste, cel puţin opozante ale războiului, trecând la politica de continuare a războiului şi de apărare a Rusiei eliberate, au arătat că nu aveau nimic în comun cu condamnarea războiului imperialist „indiferent din ce parte“, şi că doar motive burgheze şi nu marxiste le reţinuseră de la a mărşălui alături de război, atâta timp cât îl conducea ţarul.
Dar a fost oare perfect clară poziţia tuturor bolşevicilor în această alternativă istorică? Ce s-a schimbat? Trebuie să continue defetismul, sau trebuie să se treacă la o altă fază pentru că acum se posedă o „patrie democratică“? Din păcate, au fost foarte departe de o alegere sigură.
Dar încă dinainte de chestiunea războiului, perioada de euforie, în care, de exemplu, se întâlnesc cei întorşi din deportarea în Siberia, cum ar fi taciturnul Stalin, elocventul Sverdlov şi mulţi alţii, şi de fraternizare retorică între populişti, trudovici, socialişti-revoluţionari, menşevici, bolşevici, arată cum evoluţia teoretică a mişcării nu era la înălţimea puternicelor trasări ale operei leniniste şi ale bătăliilor din congrese.
Pe vremea celor „două tactici“ şi a atâtor altor polemici ascuţite, Lenin îi ţintuise bine, nu numai pe toţi populiştii de toate felurile, ci şi pe menşevici, de fatalitatea viitorului lor contrarevoluţionar.
Menşevicii pozaseră în intransigenţi, spunând: proletariatul nu poate pretinde puterea în revoluţia rusă; burghezia este cea care trebuie să şi-o asume: prin urmare noi nu vom guverna, cel mult vom „controla“ (la acest cuvânt Lenin devenea o fiară) puterea democratică.
Făceau paradă de a-l considera oportunist pe Lenin care spunea fără ocolişuri: va trebui să luăm noi puterea într-un guvern provizoriu în revoluţia burgheză democratică, cu condiţia să nu se dea nicio fărâmă partidelor burgheze. Şi, în plus, să nu se mai vorbească despre monarhie.
Disputa, în ciuda puternicelor minciuni răspândite în mod stalinist, nu a fost niciodată aceasta: trebuie să o luăm noi pentru a construi Rusia socialistă. Era clar că adversari de calibrul unui Plehanov ar fi răspuns imediat: dar dacă este vorba de acest obiectiv istoric, suntem şi noi pentru putere.
Lenin — este bine să o reafirmăm mereu — a spus că trebuia luată puterea pentru că nu existau alte căi istorice pentru a evita victoria contrarevoluţiei. Evident, în sens potenţial acest lucru decurge din necesitatea de a avansa istoric spre socialism, spre revoluţia socialistă mondială şi rusă, dar acest lucru este spus întotdeauna în sens potenţial şi nu ca un conţinut imediat şi actual al luptei istorice.
Troţki însuşi nu se orientase până atunci. Când Lenin demonstra caracterul de dreapta al menşevicilor, el era de acord. Dar când menşevicii, cu o ipocrizie uriaşă, îl atacau pe Lenin pentru că punea proletariatul să lupte pentru prea puţin, Troţki, care ca militant înfocat nu visa decât luptă, rămânea perplex: abia târziu a înţeles puterea dialectică a construcţiei lui Lenin. Dar a înţeles-o cu adevărat. Oricum, îl vom folosi ca martor ireproşabil că Lenin asta voia: revoluţia democratică burgheză, cu condiţia să nu fie avortul şi parodia unei revoluţii burghezo-democratice. Ca determinist turnat în oţel, îl făcea să râdă o acuzaţie că a vrut prea puţin. În realitate, el dăduse un exemplu, cum ar spune anglo-saxonii, teribil [grozav], despre cum se reuşeşte să se scrie istoria care trebuie să vină.
Ei bine, în momentul în care menşevicii se demască singuri şi, deşi declară că este vorba doar de libertate, de democraţie şi de război democratic, niciodată de socialism imediat, intră în guvernul burghez, orice animal cu sânge bolşevic ar fi trebuit să le sară la beregată şi să le declare război fără cruţare. Nu a făcut asta nici Kamenev, nici Sverdlov, nici Stalin, nici alţii. Independent de chestiunea războiului — pe care de doi ani şi mai bine o ştiau deja rezolvată de Lenin şi de marxismul necorupt — ei şi-au încălcat datoria faţă de un partid care îşi trasase atât de sculptural sarcinile pentru ceasul care, pe cadranul istoric, sunase glorios.
O deficienţă, aşadar, a acelui grup — care avea totuşi merite incredibile în lupta insurecţională — în faţa problemei raportului dintre clasele sociale şi partidele politice din Rusia. Este grav ca un partid să eşueze în acţiune, atunci când a enucleat atât de strălucit doctrina istorică.
Acest lucru s-a datorat şi situaţiei de război. Indiscutabil. Dar erorii cu privire la dinamica internă i-a corespuns o eroare similară cu privire la dinamica forţelor internaţionale, a conflictului imperialist mondial.
Cele mai urâte momente pentru... răposatul Karl Marx, dacă urmăreşte lucrurile de pe lumea cealaltă (pentru noi, materialiştii, le urmăreşte, da, dar din locul-timpul de când era în viaţă, şi e acolo Vladimir (oh, puteţi să râdeţi) ca să urle ceea ce el ar fi urlat) sunt acelea în care vede că, după ce a explicat atât de mult cum dialectica desluşeşte istoria, „marxiştii“ arată că sunt la zero, dar adversarii lor arată că ştiu lecţia pe de rost.
Grupul de partide burgheze care în perioada antebelică, aşa cum prin Lenin s-a urmărit atât de bine, erau foarte hotărâte să nu declanşeze niciodată atacul împotriva guvernului feudal şi să evite pasul spinos al guvernului tranzitoriu „ilegal“, au ieşit dintr-o determinare atât de înţeleaptă pentru singurul motiv că războiul pierdut ar fi fost o ruină pentru înaltele interese capitaliste ruseşti şi internaţionale, şi ar fi provocat cu certitudine mişcări violente în dauna claselor posedante într-un război civil acut. Au urmat aşadar calea care putea evita complicaţii de acest gen, calea înfrângerii germane în războiul mondial. Pe lângă toate acestea, era coerent cu exigenţa pur burgheză a exaltării valorilor naţionale interne, ca în orice altă revoluţie burgheză din secolul al XIX-lea. Dacă se procedează, aşadar, în direcţia înfrângerii germane, adică a victoriei imperialiştilor occidentali asociaţi în afaceri importante, este clar că din revoluţia antiţaristă nu trebuia să iasă sfârşitul războiului, ci reluarea acestuia cu o virulenţă maximă şi un „entuziasm naţional“, depăşirea defetismului urzit de ţarinele isterice şi de Rasputinii neciopliţi.
Guvernul provizoriu s-a angajat pe această cale fără a ezita. Cine s-ar fi putut pune de-a curmezişul? Sovietul, cu puterea sa duală. Dar ce dualitate a puterii! Puterea nu se împarte, aşa cum burgheziile din occident nu o împărţiseră cu deputaţii partidelor muncitoreşti care votaseră creditele sau intraseră în ministere: li se dăduse acestor porci o livrea, şi nimic altceva. Şi aşa s-a practicat cu Ciheidze şi cu Ţereteli, cu Martov şi cu Cernov.
Era nevoie deci de atât de mult, trebuia oare chiar deschis textul lui Lenin, sau să se audă răsunând în cap ecoul discursurilor sale dure, tăioase din zece congrese şi conferinţe, pentru a găsi calea, chiar şi fără a fi citit tezele, articolele, broşurile dictate după ruşinosul 1914 al Internaţionalei a II-a?
Şi dacă socialiştii belgieni şi francezi fuseseră pironiţi la stâlpul infamiei, ce îndoială este că, cu acelaşi titlu, ar fi trebuit să fie şi ruşii, dacă ar fi acordat solidaritate naţională unei republici post-ţariste, chiar şi de o valoare superioară celei de doi bani?
A ezita în privinţa aceasta însemna a fi supus unei ideologii pur burgheze şi naţionaliste, a face comparaţii cu apărarea patriei de către Convenţie şi cu epopeea Termopilelor Franţei, a nu fi înţeles o iotă din întreaga operă a lui Marx, din Imperialismul lui Lenin, din distincţia marxist-leninistă între războaiele de apărare revoluţionară şi războiul contemporan, detestat şi neruşinat al puterilor imperialiste, care nu puţea nicidecum mai puţin doar pentru că îi pierduse pe Romanovi sau pentru că dobândise faţa suptă a lui Woodrow Wilson.
Acestea sunt tocmai argumentele cu care voiau să se eschiveze reformiştii din Italia în acel 1917, dincolo de prăbuşirea de la Caporetto, [5] şi ne-am amintit de mai multe ori de cămăşile greu asudate pentru a-i ţine pe loc.
Aceştia să fie deci bolşevicii cei foarte bine pregătiţi, cei foarte fideli partidului, însângeraţi în vene cu sângele său roşu revoluţionar? Să fim serioşi!
Să povestim încă o dată călătoria lui Lenin din Elveţia în Rusia, sosirea sa triumfală? N-ar fi cazul, şi totuşi ar trebui să o refacem, pentru că evenimentele sunt atât de luminoase şi este atât de mare pericolul ca sentimentalismul facil, sau demnul său aliat, mizerabilul scepticism şmecher, să conchidă: nimic de spus; totul stă într-un singur om, într-un singur cap, iar marile mişcări ale istoriei erup doar atunci când aceasta a tras la sorţi, printre atâţia imbecili pe care îi descarcă uterele, acel tip „care are mereu dreptate“.
Lenin pleacă cu ştiri trunchiate, dar pe drum, şi mai ales după ce a trecut graniţa, ba chiar frontul, ele îi ies în întâmpinare: are în mâini numere din Pravda redactată de Stalin şi Kamenev, pe care le arată înfuriat tovarăşilor de călătorie, probabil îngroziţi că îi va face bucăţi.
Troţki povesteşte că Kamenev, unul dintre cei mai devotaţi lui Lenin, până la punctul de a-i mima chiar şi gesturile şi scrisul — om care cu siguranţă nu trebuie minimizat — îi iese în întâmpinare, dar se vede luat la rost. Erau la staţia de la graniţa finlandeză. Povesteşte Raskolnikov, un alt martor sigur. Lenin intră şi se aşază pe canapea:
„Ce aţi scris voi în Pravda?! (va fi folosit termenul echivalent cu ce c...). Am văzut câteva numere şi suntem foarte supăraţi pe voi...“
Din acel moment, oricine îi iese în cale suferă o primire analogă, până la faimosul discurs adresat mulţimii, de pe tanc.
Vom scoate la lumina cuvenită prăpastia care se căsca între mentalitatea tovarăşilor care fuseseră în Rusia şi construcţia lui Lenin. Să scoatem în evidenţă, pentru a demonta un aspect al teoriei hipnotizării masei, în primul rând că un avantaj imens este acela de a privi aceste lucruri grandioase de la distanţă în spaţiu (şi în timp, de asemenea). Lenin coboară în gara din Petrograd. Nici măcar nu se uită în jur, niciun imbecil nu îndrăzneşte să-i spună: informaţi-vă mai întâi. Îi vede venind în întâmpinarea sa, politicoşi şi falşi, pe reprezentanţii „guvernului“, în salonul imperial al marii gări, îl aude pe Ciheidze care îi adresează un discurs de bun venit, oferindu-i unitatea menşevicilor în „democraţia revoluţionară“. În şedinţa de partid, cu câteva zile mai înainte, Stalin dăduse semne că este dispus să primească o asemenea iniţiativă a lui Ţereteli.
Lenin nu a răspuns, nici măcar nu, ci a întors hotărât delegaţiei oficiale dosul (spatele ar fi fost o onoare prea mare), a trecut pragul gării, a intrat în uralele din piaţă, l-au urcat pe autoblindată. Nu există poate textul discursului. Fiecare îl relatează pe bucăţi: ...Salut în voi avangarda armatei proletare mondiale... acest război de tâlhărie imperialistă este începutul războiului civil în toată Europa... zorii revoluţiei socialiste mondiale s-au ivit deja... în orice zi, mâine poate, imperialismul capitalist se poate prăbuşi definitiv... Revoluţia făcută de voi a marcat începutul, s-a deschis o nouă epocă: Trăiască Revoluţia Socialistă mondială!
Acel discurs, şi manifestările ulterioare ale lui Lenin la sediul partidului şi în conferinţa din ziua următoare, asupra cărora suntem bine documentaţi de celebrele „Teze din aprilie“, nu numai că i-au lăsat înmărmuriţi pe pretinşii „şefi ai Revoluţiei“, dar, conform tuturor mărturiilor, i-au făcut să li se „învârtă capul“ celor mai buni muncitori şi lideri intelectuali bolşevici. Nu a mai rămas nimic, după critica copleşitoare, din tactica urmată până în acel moment: noile propuneri au căzut cu zgomot de trăsnet asupra audienţei uluite, care a simţit că îi fuge pământul de sub picioare. Cine l-a auzit vorbind pe Lenin, fără nicio emfază oratorică, şi cu atât mai mult cine nu a ezitat nici măcar să-l contrazică, poate spune cum ceea ce el expunea apărea evident şi ca o consecinţă logică pentru toţi, şi chiar pentru cel care nu-l mai auzise niciodată. Cei puţin experimentaţi în dialectica marxistă erau mereu cei mai uimiţi. Ceea ce spune e imposibil! Dar e atât de clar şi dovedit încât nu e nicio silabă de combătut...
Relatărilor din presă despre discursul din 3 aprilie le-a urmat stupefacţia generală: dar nu a fost doar a adversarilor, ci şi a cadrelor partidului bolşevic; şi aceasta a continuat când, la reuniunea convocată pentru data de 4, Lenin a făcut o expunere mai amplă, dezinteresându-se cu totul de temele şi de soluţiile care fuseseră pregătite, şi pe loc a aşternut pe hârtie arhi-cunoscutele Teze, asupra cărora stalinismul a încercat o falsificare gigantică; în timp ce înşişi troţkiştii greşesc abordarea susţinând că prin ele Lenin revoluţiona „vechea“ tactică bolşevică din 1905. Este corect, în schimb, că Lenin readuce la Moscova tema celor „două tactici“ fără a schimba nimic în ea, doar că Troţki îi prinde în sfârşit puterea revoluţionară (la sosirea sa puţin întârziată): falsul este acesta, că nu este vorba deloc de a trece de la revoluţia burgheză la „transformarea socialistă“, ci exact de a trece de la „tactica menşevică în revoluţia democratică“ la „tactica revoluţionară şi comunistă mereu în revoluţia democratică“.
Această demonstraţie este dată în mod cristalin de textul tezelor din 4 şi de rapoartele lui Lenin la conferinţa din 24 şi următoarele, în care, după cum vom vedea, Lenin spune la fiecare pas „nu este vorba încă de a instaura socialismul“, ci de a nu ne comporta ca nişte oportunişti în revoluţia burgheză.
Deocamdată însă să ne oprim asupra mărturiilor stupefacţiei, care, dacă ar fi existat cu adevărat un partid marxist funcţionând aşa cum ar trebui, ar fi fost înlocuită de simpla constatare: spune ceea ce a spus timp de douăzeci de ani, iar noi am fost nişte proşti că am apucat pe o cale diferită, cu obişnuita idee fixă că o cerea o situaţie nouă, neaşteptată.
Adversarii nici nu ar fi trebuit să se mire: frazele lor exprimau doar crunta dezamăgire că laţul subţire întins în sânul Sovietelor fracţiunii bolşevice fusese tăiat dintr-o singură lovitură.
Plehanov, care ca teoretician ar fi trebuit să regăsească pe Lenin din vremea când el însuşi era alături de el, ca un bun renegat se preface că aude acele lucruri pentru prima dată. Face precum togliattienii italici care vreunui vechi tovarăş indignat îi răspund: posibil să mai veniţi cu vechile poveşti din 1921? Frazele sale sunt de acest gen: acest discurs este o farsă-vis, este delirul unui nebun. Menşevicii, făcându-şi semnul crucii, descoperă că Lenin „incită la război civil“! Ciheidze este de-a dreptul formidabil: „Lenin va rămâne singur în afara revoluţiei, iar noi ne vom urma calea noastră“. Profeţi de forţă! Ţereteli afirmă că dacă ar fi luat puterea ar fi ruinat totul şi ar fi distrus, ia te uită, Internaţionala proletară!
Aceşti oameni îşi scuipaseră deja balele pentru trecerea acordată de germani, apoi alergaseră să vadă dacă, după atâţia ani, Lenin le întinde o mână pe care s-ar fi aruncat plângând de emoţie; dezgustaţi, au reînceput să scuipe venin: toate acestea sunt clasice, se ştie bine, şi nu e nevoie să le mai tratăm.
Dar ceea ce este important este dezorientarea tovarăşilor chiar şi din prima linie, total ignorată în Istoria oficială, care, ca de obicei, aruncă doar cu noroi în Kamenev, Rîkov, Buharin şi alţii, de pe platforma eşafodurilor de douăzeci de ani mai târziu.
Să ascultăm mărturiile adunate de Troţki.
„Nu a existat nicio discuţie. Toţi — spune el — erau prea uluiţi pentru asta. Nimeni nu voia să se expună loviturilor acestui lider disperat“
(aici puţină literatură frumoasă: un lider nu disperat, ci înfuriat, ca să nu folosesc un participiu mai puternic, aflat totuşi într-un marş doctrinar sigur între trecutul şi viitorul evidente, în acea cotitură deosebit de fecundă, una dintre foarte puţinele în care are loc acţiunea catalitică a acelui corpuscul care este „şeful“ asupra unei întregi colectivităţi). Continuă Troţki:
„Pe la colţuri, şopteau între ei că Ilici rămăsese prea mult în străinătate, că pierduse contactul cu Rusia, că nu înţelegea situaţia şi, mai rău decât atât, că trecuse pe poziţia troţkismului“.
Aici greşeşte marele Lev, nu din vanitate, care nu-i stătea în fire, ci dintr-o ingenuitate generoasă: Troţki era cel care îl găsea în sfârşit pe Lenin, nu invers. Troţki, cu privirea sa de vultur, nu a văzut acea scenă, dar ştia că ochii albaştri şi ultra-penetranţi ai lui Lenin în acel moment, chiar şi fulgerând, păreau să spună liniştit: nu numai că este aşa şi pe dincolo, dar trebuie să recunoaşteţi că asta o ştie şi cel mai fidel nătărău. Nimănui nu i se învârte capul doar pentru că i se povestesc lucruri nemaiauzite, ci doar atunci când are senzaţia: „este imposibil să nu se fi spus aşa încă din primul moment: cum am putut să gândim altfel? O ştiam chiar şi pe de rost!“
Câteva alte referiri la această operaţiune senzaţională de spălare a creierelor, operaţiune pe care nu le este dat să o facă sbirilor feroci sau vrăjitorilor freudieni, ci care este efectul forţelor materiale în anumite crize istorice culminante, pe care mitul, nu constructor de vise şi nici de farse, ci interpret trudnic al unor fapte palpabile, obişnuia să le exprime prin cuvintele sacre: El este Cuvântul: a vorbit, şi lumina a intrat în noi! (Ah, materialistule Plehanov, unde decăzuseşi!) sunt acestea.
Când Lenin a spus: propun schimbarea numelui partidului: comunist!, nu a aderat nici măcar Zinoviev, care călătorise cu el! Bolşevicul Angarski a scris:
„Trebuie recunoscut deschis că foarte mulţi dintre vechii bolşevici... au menţinut opiniile vechi-bolşevice din 1905 în chestiunea caracterului revoluţiei din 1917 şi că repudierea acestor vederi nu s-a realizat cu uşurinţă“.
Iar Troţki scrie:
„De fapt, nu era vorba de «foarte mulţi dintre vechii bolşevici», ci de toţi, fără excepţie“.
Ei bine nu, Angarski, nu, Troţki, se prea poate să fi fost vorba de toţi (deşi este de crezut, chiar şi în lipsa altor surse de reconstituire, că o Krupskaia, şi cine mai ştie cine, nu au clipit din ochi), dar faptul este că era vorba de a revendica „vechile teze din 1905“ exact aşa cum erau, formulă cu formulă. Aceste coincidenţe, şi nu puterea unui creier uman, oricâtă lumină ar izvorî din el, sunt cele care se leagă de forţele subsolului istoric capabile să zguduie o epocă întreagă.
Dar un muncitor din Urali, Markov, „pe care revoluţia îl găsise în faţa propriului strung“, a spus cuvintele teoretic perfect corecte, spontane:
„Liderii noştri au bâjbâit până la sosirea lui Vladimir Ilici... Poziţia partidului nostru a început să se clarifice odată cu apariţia faimoaselor sale teze“.
Buharin, prea predispus la reacţii bruşte, a amintit după moartea lui Lenin că o parte a partidului a privit tezele drept o trădare a ideologiei marxiste acceptate! Ludmilla Stahl a lăsat scris:
„Tovarăşii noştri se mulţumeau cu simple pregătiri pentru Adunarea Constituantă prin metode parlamentare, şi nici măcar nu luau în considerare posibilitatea de a merge mai departe. Acceptând lozincile lui Lenin vom face ceea ce viaţa însăşi ne îndeamnă să facem“.
Foarte bine. Dar vom arăta că acele lozinci, care condamnau adunarea constituantă cu sufragiu universal, în revoluţia burgheză rusă, erau deja tipărite încă din 1905.
Întrucât în marea muncă depusă de o organizare mondială elefantină s-a operat atât de mult pentru a inventa că doar Stalin s-a plasat imediat pe linia din aprilie (în timp ce Pravda redactată de el şi de Kamenev a tipărit că acelea ale lui Lenin erau, vai, mizerie, doar opinii personale), cităm un ultim martor non-troţkist.
Nu este prima dată când se relatează acest lucru, dar este util şi la obiectul temei. La Executivul lărgit al Cominternului din 1926, în comisia pentru chestiunea rusă (opoziţia de atunci Troţki-Zinoviev-Kamenev), a cărei dezbatere a fost împiedicată să ajungă în adunarea plenară sub motivul că aşa ceruse însăşi opoziţia, numai pentru a nu fi şi mai grav châtiée [pedepsită], un delegat al stângii partidului italian l-a întrebat pe Stalin dacă era adevărat că în reuniunea din 1917, în legătură cu politica de urmat în război, Lenin îl cuprinsese şi pe el, Stalin, printre cei cărora le-a adresat epitete de tipul „şovin rus“, „naţionalist cazac“ şi altele asemenea. În timp ce tânăra interpretă, stânjenită, tăcea, Stalin a dat ordin să i se traducă întrebarea, a ridicat capul şi a spus clar: da — da, este adevărat.
Odată (chiar în acel executiv) Stalin, atacându-i pe cei de stânga, a făcut o triplă distincţie: când vorbeşte tovarăşa X, este vorba întotdeauna de o minciună — când este tovarăşul Y, uneori este adevăr, alteori minciună — când este tovarăşul Z (acel delegat italian), este vorba întotdeauna de adevăr, chiar dacă în concluzii greşeşte.
Martorul pe care l-am citat este el însuşi, prin intermediul aceluia care, după cum a spus el (vezi raportul tipărit la Moscova), nu a depus niciodată mărturie mincinoasă. Să-i fie întoarsă onoarea: fie şi monosilabic, nici el nu a vrut să mintă.
Acest lucru nu ar fi de ajuns pentru a condamna pe nimeni, dacă până şi Hristos a trebuit să-i spună lui Petru, primul [său] locotenent: nu va fi cântat cocoşul, că de trei ori te vei fi lepădat de mine.
Nouă, materialiştilor, nu ni se poate spune: vei fi cu mine în Paradis! Istoria, şi teoria ei, ne domină pe toţi, mici şi mari, faimoşi şi obscuri. Şi numai calea ei o urmăm.
[1]. Lacurile Mazuriene — bătălie din august-septembrie 1914, în care armata imperială germană (condusă de Hindenburg) a anihilat complet trupele ţariste invadatoare. Evenimentul a dovedit superioritatea tehnico-organizatorică a capitalismului german şi a deschis criza militară şi socială profundă a Rusiei.
[2]. Guglielmone — Wilhelm al II-lea.
[3]. Convenţia din 1792 — faza cea mai radicală a Revoluţiei Franceze (Convenţia Iacobină). Sprijinindu-se pe masele sărace (sanculoţi), această putere dictatorială şi teroristă a distrus fără milă contrarevoluţia feudală, îndeplinind, prin metode excepţionale şi sângeroase, sarcina istorică de instaurare a societăţii burgheze.
[4]. Cadeţii (K-D) — Partidul Constituţional-Democratic. Principalul partid politic al marii burghezii liberale ruse, care urmărea obţinerea unui compromis cu ţarismul sub forma monarhiei constituţionale, opunându-se cu ferocitate mişcărilor revoluţionare ale proletariatului.
[5]. Caporetto — înfrângere dezastruoasă a armatei italiene în faţa trupelor austro-germane (octombrie 1917). Pentru Bordiga şi Stânga marxistă, Caporetto este exemplul clasic în care, în loc să participe la „apărarea naţională“, partidul de clasă trebuie să aplice principiul defetismului revoluţionar, folosind criza statului burghez pentru a incita la insurecţie.