Fără îndoială, Tezele din aprilie şi sosirea lui Lenin în Rusia, căreia i-au urmat în decurs de douăzeci şi patru de ore, constituie din punct de vedere istoric o cotitură, o etapă fundamentală. Dar acest lucru nu trebuie înţeles în sensul că ele lansează în lume o lozincă nouă, o nouă versiune a dinamicii revoluţionare şi că, din acel moment, aşa cum am scris cu mult timp în urmă în aceste texte, s-ar fi schimbat viziunea asupra procesului revoluţionar socialist. Versiunea banală este că, la fel ca de la o catedră, pentru întregul proletariat mondial ar fi fost schimbată programa de învăţământ. Nu mai este vorba de lupta, victoria şi puterea proletariatului salariat, ca platformă a distrugerii capitalismului şi a eliberării forţelor de producţie îndreptate spre orânduirea lor comunistă; ci de lupta, victoria şi statul poporului, al proletarilor şi semiproletarilor, al muncitorilor şi al ţăranilor proprietari: aceasta este interpretarea banală şi pedestră, iar această lecţie ar trebui apoi să fie însuşită de proletarii din Occident, din ţările capitalismului matur, şi aproape de putrefacţie înainte de a fi condamnat la o moarte violentă!
Cotitura nu priveşte calea prin care o ţară capitalistă este supusă procesului revoluţiei socialiste, ci pe aceea a unei ţări cu un feudalism în putrefacţie, în revoluţia burgheză şi populară.
Cea din aprilie este o puternică lovitură de cârmă dată navei bolşevice care ceda sub valurile oportunismului mic-burghez şi ieşise de pe ruta pe care trebuia să o urmeze în revoluţia burgheză, o lovitură de cârmă care pretinde de la timonier forţă herculeană şi ochi de vultur, dar nu îi cere să calculeze noua rută necunoscută, ci doar să o respecte şi să impună respectarea celei marcate de neşters pe harta de navigaţie a istoriei.
Tot ceea ce Lenin strigă şi gravează pe hârtia acelor teze istorice este teribil de contrar a ceea ce făceau în Rusia, pe lângă partidele burgheze şi mic-burgheze, şi cele muncitoreşti şi însuşi partidul său. Dar, în acelaşi timp, este cu înverşunare conform cu tot ceea ce era scris, cu ruta dată de Marx şi Engels în 1848 şi reafirmată în o sută de cotituri, şi cu ruta trasată de Lenin însuşi din 1900 încoace cu privire la Rusia. Cei grăbiţi care înmărmuresc de fiecare dată când aud vorbindu-se despre o directivă nouă, modernă, trebuie să înţeleagă doar atât: noi apărăm imutabilitatea rutei, dar nu caracterul ei rectiliniu. Ea este plină de cotituri dificile. Dar ele nu se nasc în capul şi din capriciul şefului, al liderului, cum spune Troţki. Lider înseamnă, de fapt, conducător. Şeful partidului nu are în mâini un volan şi în faţa sa arbitrariul unghiului de virare, el este mecanicul unui tren sau al unui tramvai. Forţa lui este că el ştie că şina este determinată, deşi cu siguranţă nu e rectilinie peste tot, cunoaşte staţiile prin care trece şi destinaţia la care duce, curbele şi pantele.
Cu siguranţă nu este singurul care ştie asta. Traseul istoric nu aparţine unei minţi gânditoare, ci unei organizaţii care merge dincolo de indivizi, mai ales în timp, făcută din istorie trăită şi din doctrină (iată cuvântul dur pentru voi) codificată.
Dacă acest lucru este dezminţit, suntem cu toţii scoşi din luptă şi niciun nou Lenin nu ne va mai salva vreodată. Ne vom duce la topit strângând manifestele, cărţile, tezele, într-un faliment inseparabil.
Aprilie, aşadar, tratează o situaţie istorică dată şi grandioasă, care implică un an crucial şi freamătul a 150.000.000 de oameni. Nu o tratează ca fiind neprevăzută şi nouă, şi care să impună schimbări de curs improvizate, ci o fixează pe liniile deterministe pe care doctrina unitară, şi turnată dintr-o bucată, a istoriei şi a revoluţiei, ba chiar a revoluţiilor, le-a descoperit. Descoperirile nu evoluează şi nu se îmbunătăţesc. Ele sunt sau nu sunt.
De aceea pare că Lenin soseşte ca acela care dizolvă şi sfărâmă totul. A distruge este singurul mijloc marxist de a conduce şi de a construi. Pentru mâzga burgheză şi mic-burgheză, ca şi pentru toate clasele care îşi dau obştescul sfârşit, înţelepciunea este nebunie, adevărul revoluţionar este tratat cu cucută. Cel puţin o dată, cei bine-gânditori, scandalizaţi, au fost făcuţi să înghită conţinutul paharului. Coborât din locomotiva oprită, mecanicul a înlăturat obstacolul oportunist cu câteva lovituri teribile de topor. Convoiul istoriei şi-a continuat drumul, inexorabil. Aceea era singura cale pe care putea şi trebuia să treacă.
I. (primul alineat). „În atitudinea noastră faţă de război, care în ceea ce priveşte Rusia rămâne fără îndoială şi sub noul guvern, Lvov & Co., un război imperialist de jaf, dat fiind caracterul capitalist al acestui guvern, nu se poate admite nici cea mai mică concesie faţă de «defensismul revoluţionar»“.
După cele pe care le-am amintit în mod repetat, nu este nevoie de o glosă teoretică. Este clar că, dacă războiul era considerat imperialist de către marxişti şi pentru Anglia, Franţa, Belgia etc., nici nu se putea măcar concepe ca el, imperialist sub ţar, să înceteze a mai fi aşa sub un guvern burghez democratic rus. Devenise chiar mai desăvârşit imperialist, pentru că acea formă de revoluţie, pe care Lenin vine să o spulbere, reprezenta o legare şi mai mare de interesele marelui capital din occident.
Interesează această observaţie: bolşevicii dăduseră greş în materie de dialectică revoluţionară. Nu înţeleseseră că în Rusia democraţia era acceptată, predicată şi invocată ca o punte inevitabilă de trecere, dar nu ca o situaţie în care opoziţia dintre stat şi proletariat trebuia să se relaxeze, doar pentru că statul trecut în mâinile burgheziei ar fi luat forme parlamentare: ei ezitau să dea consemnul defetist în armata combatantă, doar pentru că la Moscova era Lvov şi nu Nicolaie. O adevărată lovitură de mătură [curăţenie generală].
I. (al doilea alineat). „Proletariatul conştient poate fi de acord cu un război revoluţionar care să justifice cu adevărat defensismul revoluţionar, numai cu condiţia: a) puterea să treacă în mâinile proletariatului şi ale păturilor sărace ale ţărănimii apropiate de proletariat; b) să se renunţe la toate anexiunile, în fapt şi nu în vorbă; c) să se ajungă la o ruptură totală în fapt cu toate interesele capitalului“.
Aici trebuie notată în primul rând o formulă deloc nouă, dar foarte clară, care dezvoltă conceptul clasic al dictaturii muncitorilor şi a ţărănimii, cu privire la „păturile sărace ale ţărănimii, apropiate proletariatului“, ce urmează a fi ilustrată mai jos. Dar observaţia importantă este că, din rigoare doctrinară nu mai puţin decât pentru a nu se bloca în situaţii ulterioare vizibile, pe care le vom vedea, Lenin, chiar şi în urgenţa enormă de a reacţiona la „simpatia pentru război“, care după februarie ameninţă să ruineze totul, nu foloseşte formula brută că „suntem împotriva oricărui război“. Este un fapt că aici extremismul simplist este gata să facă ambele greşeli: atât pe cea pacifistă, cât şi pe cea militaristă.
O altă observaţie evidentă: războiul rus din 1939—45 nu a fost defensism revoluţionar, pentru că lipseau toate condiţiile lui Lenin: Puterea nu mai era în mâinile proletarilor şi ale ţăranilor săraci — nu a existat nicio renunţare la anexiuni după război, pentru că în prima fază a fost supusă Polonia, în a doua jumătate din Europa — nu numai că nu a existat o ruptură cu interesele capitalului, dar [a existat o] alianţă neruşinată, cu cel german pentru a avea Polonia, cu cel anglo-american pentru restul.
I. (alineatul al treilea). „Ţinând seama de buna-credinţă neîndoielnică a straturilor largi ale reprezentanţilor din mase ai defensismului revoluţionar, care admit numai războiul pornit din necesitatea şi nu în vederea cuceririlor, ţinând seama că aceştia sunt înşelaţi de burghezie, trebuie să li se explice foarte pe larg, cu deosebită stăruinţă şi răbdare în ce constă greşeala lor, să li se arate că între capital şi războiul imperialist există o legătură indisolubilă, să li se demonstreze că fără doborârea capitalului războiul nu se poate încheia printr-o pace cu adevărat democratică, ci numai printr-o pace impusă prin forţă“.
Lenin, care a văzut defensismul infiltrat chiar în propriul său partid, evaluează acest pericol al naţional-patriotismului „cazac“ în toată amploarea sa, şi îl alătură genial „pacifismului“ maselor. Acestea din urmă cred cu adevărat că războiul continua pentru Nicolaie, Wilhelm şi Franz Joseph, şi cred că guvernele „democratice“ se vor grăbi să-l încheie. Trebuie să li se explice că este exact invers, că, aşa cum am spus cu cuvintele noastre, „războiul se potriveşte democraţiei“ chiar mai mult decât despotismului. Ultimul pas este acela de a şti să citeşti. Lenin subliniază cuvintele nu se poate, şi dacă am avea textul am vedea că acea construcţie exactă este: nu trebuie invocată o pace fără violenţă, şi democratică, pentru că în aceasta e doar eroare şi iluzie, ci trebuie invocată doborârea capitalului. Un grup de state capitaliste şi democratice nu este garanţia păcii generale; ci condiţia imperialismului. Teză care este contrariul tezei, în fond comună tuturor celor reuniţi astăzi la Geneva, că războiul să fie evitat prin măsuri de „onestitate politică“; că este posibilă coexistenţa paşnică, şi alte lucruri de genul acesta... în timp ce toţi sunt nişte lupi puşi pe jaf.
I. (alineatul al patrulea). „Organizarea pe scară foarte largă a propagării acestui punct de vedere în rândurile armatei de pe front. Fraternizare“.
Urgenţa momentului face ca acest punct internaţional să fie trasat din câteva lovituri de daltă. Nu se organiza ilegal defetismul militar, întoarcerea armei pentru a-l îmbrăţişa pe soldatul inamic, din motivul că Nicolaie şi ai săi aveau comanda armatei (guvernul provizoriu voia oricum să-l digere pe marele duce Mihail!), ci acest lucru trebuie făcut nu mai puţin viguros sub comitetul şi guvernul Dumei! Cazacii ad honorem încremenesc, şi încearcă în zadar să se ascundă pe sub mese.
2. (primul alineat). „Particularitatea momentului actual în Rusia constă în trecerea de la prima etapă a revoluţiei — care, din cauza nivelului insuficient de conştiinţă şi de organizare a proletariatului, a predat puterea în mâinile burgheziei — la a doua etapă a ei, care trebuie să dea puterea în mâinile proletariatului şi ale păturilor sărace ale ţărănimii“.
Aici substantivul revoluţie este scris fără adjectivele pe care le punem noi fără ezitare. Este vorba, în prima şi în a doua etapă, de revoluţia burgheză şi democratică, de revoluţia antifeudală şi nu socialistă.
Un text se interpretează, de regulă, în acel mod care face ca diferitele pasaje şi articole să fie susceptibile de a fi ordonate logic. Iar pasajele ulterioare, pe lângă cele o sută de formulări timp de aproape două decenii ale aceleiaşi teze, o arată clar. Mai mult. Această primă etapă care a dat puterea unei burghezii, care singură nu putea şi nici nu voia să facă revoluţia antifeudală, a fost posibilă, ca un simplu prolog al revoluţiei ruse antiţariste aşteptate de toţi, doar datorită faptului internaţional al războiului imperialist, care a împrumutat forţe şi a impus sarcini burgheziei locale, şi care a indus — prin eşecul partidelor europene în privinţa războiului — o rătăcire în rândul proletariatului rus în formare, sprijinindu-i pe semiproletari pe burghezie şi nu pe muncitori. Este vorba acum de a recupera. Nu pentru a face mai mult decât ceea ce ne propuseserăm din 1905, ci pentru a remedia insuccesul de a fi realizat mult mai puţin decât programul teoretic: revoluţia capitalistă cu dictatura democratică a proletariatului şi a ţărănimii.
2. (al doilea alineat). „Această trecere este caracterizată printr-o stare de maximă legalitate (dintre toate ţările beligerante, Rusia este acum cea mai liberă ţară din lume), prin faptul că nu se exercită violenţa împotriva maselor şi, în sfârşit, prin atitudinea de încredere inconştientă a maselor în guvernul capitaliştilor, cei mai înverşunaţi duşmani ai păcii şi ai socialismului. Această particularitate ne cere să ştim să ne adaptăm condiţiilor speciale ale muncii de partid în rândul maselor nemaipomenit de largi ale proletariatului, care abia de curând s-au trezit la viaţa politică“.
Scrierea noastră cu majuscule [în original] reprezintă cursivele din text. În acest pasaj cele două sublinieri: acum şi speciale, sunt cele mai elocvente. Dialectica ne învaţă cum de multe ori importă mai mult răspunsul la ipoteza care o neagă pe cea actuală, decât răspunsul la aceasta din urmă în sine.
Lenin a fost bombardat cu obiecţii: că suntem în minoritate, că muncitorii nu înţeleg (sau, pentru numele lui Dumnezeu, profesorii de marxism?), că forţa este în mâinile guvernului provizoriu şi Sovietul este în majoritate cu el şi nu cu noi, că avem avantajul de a ne putea întruni, de a vorbi liber, de a publica ziare etc. Ei bine, spune Lenin, ce vreţi mai bun? Este acesta un motiv pentru a scrie şi a spune prostii? Oare ar trebui ca, pentru a mulţumi guvernului liberal pentru astfel de pomeni, să-i lustruim cizmele sau cel puţin (acel mare nătărău de Nenni făcuse deja şcoală) să-i facem o opoziţie loială şi cavalerească?
Trebuie, desigur, să profităm de această largheţe: după cum a spus întotdeauna Marx, proletariatul vine să fie educat de burghezia victorioasă, şi în ciuda ei, nu prin şcoală, ci prin chemarea la luptă, la viaţa politică. În acest lapsus de libertate, trebuie să urcăm împotriva curentului, să deschidem ochii maselor, să preluăm noi conducerea.
Fiţi atenţi: acest lucru este posibil în acest moment special. Aici, conducătorul politic îşi ţine în frâu adepţii, dar cel mai mare conducător teoretic vede deja clar dezvoltarea care se deschide. Libertate, lipsa violenţei asupra maselor: deocamdată. Dar le-aţi spune oare că această situaţie este definitivă, că este o victorie asigurată a revoluţiei? Foarte curând va trebui să luptăm pe teren non-legal! Revoluţia trebuie încă să se facă (şi nu pentru că trebuie făcută cea socialistă) şi, peste câteva luni, dacă nu vom ataca noi guvernul burghezo-oportunist, va fi el cel care ne va scoate în afara legii! În luna iulie care a urmat, Lenin a trebuit deja să se ascundă. Dar masele înţeleseseră, între timp. Oare datorită unei ediţii a „tezelor“? Nicidecum. Tezele erau cele care înţeleseseră istoria. Iar orbii de până atunci, sau cei orbiţi de strălucirea democratică, îşi deschideau ezitant ochii înceţoşaţi.
Teza 3. „Nici un sprijin guvernului provizoriu; să se arate cât de mincinoase sunt toate făgăduielile lui, mai ales în ceea ce priveşte renunţarea la anexiuni. Demascare în locul «revendicării» inadmisibile — generatoare de iluzii — ca acest guvern, guvernul capitaliştilor, să înceteze de a mai fi imperialist“.
Este un răspuns direct la manifestul partidului din martie şi la articolele din Pravda, care considerau guvernul ce a succedat ţarismului, deşi nu făceau parte din el, o cucerire revoluţionară, şi se limitau să-l invite la o serie de măsuri politice „imposibile“, cum ar fi iniţiativa păcii „democratice“, fără a declara că era un guvern trimis de capitalul internaţional pentru a menţine războiul, şi că războiul trebuia oprit în pofida lui, iar el doborât, singura cale spre pace. Guvernul Lvov, nu mai puţin decât cele succesive, exprima exigenţele burgheziei naţionale care îşi făcea iluzia că se va aşeza la banchetul victoriei asupra Germaniei şi la împărţirea prăzii imperialiste, dând unei Rusii burgheze şi militariste un impuls până atunci nevisat. El răsplătea ajutoarele Antantei cu angajamentul de a se pune de-a curmezişul revoluţiei ruse şi a desfăşurării ei până la capăt, desfăşurare posibilă doar prin forţa clasei muncitoare. El miza pe captarea şefilor muncitori, aşa cum făcuseră guvernele din Franţa, Belgia, Germania, şi realiza pe această cale primele succese cu complicitatea menşevicilor şi populiştilor în Soviete: acest lucru nimeni nu ştiuse să-l spună înaintea Tezelor din aprilie. Nimeni nu întorsese încă spatele bucuriei pentru căderea ţarului: astăzi în Italia proletariatul este cufundat în inconştienţă pentru că nimeni (în afară de noi) nu a întors încă spatele unei victorii mult mai imbecile: cea asupra lui Mussolini, care nu este nici măcar o cotitură a luptei istorice dintre clase, ci doar un eveniment militar de război.
Teza 4. Primul alineat. „Să se recunoască faptul că în cea mai mare parte din Sovietele de deputaţi (delegaţi) ai muncitorilor partidul nostru este în minoritate, şi deocamdată în slabă minoritate, în comparaţie cu blocul tuturor elementelor mic-burgheze oportuniste — de la socialiştii-populişti, socialiştii-revoluţionari şi până la Comitetul de organizare (Ciheidze, Ţereteli etc.), Steklov etc. etc. —, elemente care s-au lăsat influenţate de burghezie şi care introduc în rândurile proletariatului influenţa acesteia“.
Situaţia bine cunoscută: majoritatea Sovietelor în mâna socialiştilor de dreapta, delegarea de către aceştia a puterii către Guvernul Provizoriu ales în sânul Comitetului opoziţiilor din vechea Dumă ţaristă, este sculptată de Lenin în formula generală a oportunismului: burghezia îi influenţează şi îi controlează pe socialiştii de dreapta, aceştia, în favoarea primeia, influenţează şi controlează masele muncitoare.
Revoluţionarii dezaprobă supunerea Sovietului faţă de Guvernul provizoriu, şi trebuie să combată acest lucru. Cum trebuie să se comporte faţă de actualii conducători ai Sovietului, în bloc între ei, în slujba unei politici capitaliste şi militariste? Să denunţe oare Sovietul ca atare? Sau, în schimb, să spună că, dat fiind că „majoritatea democratică“ din sânul Sovietului votează pentru sprijinirea guvernului burghez, acest lucru trebuie ratificat în semn de omagiu adus obişnuitei „unităţi a frontului proletar“?
La o astfel de alternativă Lenin ridică din umeri. Nici una, nici alta.
Teza 4. Al doilea alineat. „Să se explice maselor că Sovietele de deputaţi ai muncitorilor constituie singura formă de guvern revoluţionar posibilă, şi că de aceea, atâta vreme cât acest guvern se va lăsa influenţat de burghezie, sarcina noastră trebuie să fie aceea de a explica maselor greşelile tacticii lor, de a le explica cu răbdare, sistematic, stăruitor, adaptându-ne cu deosebire la nevoile practice ale maselor.
Atâta vreme cât suntem în minoritate, ducem o muncă de critică, de analiză a greşelilor, afirmând totodată că întreaga putere de stat trebuie să treacă în mâinile Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor, pentru ca masele să se elibereze de greşelile lor pe baza propriei experienţe“.
Ca de obicei, să ne sprijinim pe ceea ce este subliniat; singura formă posibilă. Tezele sunt acestea: orice guvern şi putere fondate în afara Sovietelor nu sunt revoluţionare. Doar un guvern fondat pe majoritatea Sovietului poate fi revoluţionar. Dar nu se spune: Sovietele exprimă în mod democratic voinţa, libera opinie a muncitorilor: deci orice guvern fondat pe ele este revoluţionar, este conform cu interesele proletare, şi trebuie sprijinit. Acest lucru ar fi fals literă cu literă. Astăzi Sovietele exprimă opinia unui proletariat înşelat, rătăcit: ele nu decid în sens revoluţionar, şi nici măcar în cel al „nevoilor practice“ ale maselor.
Într-un astfel de caz, Sovietul nu este aruncat la gunoi ca un rebut, această formă istorică exprimată de revoluţia burgheză rusă, o îndrumare directă către sarcinile proletariatului, nici nu este atacat cu forţa: eroarea este denunţată în mod sistematic.
Care este lozinca acestei campanii dure? Cea mai cunoscută: toată puterea de stat Sovietelor.
Toată înseamnă că Sovietul nu recunoaşte alte organe ale puterii politice care nu emană de la el, că nu acceptă împărţiri ale puterii, întrucât astfel de împărţiri sunt pure renunţări la orice putere.
Deci (dialectică!) noi recunoaştem Sovietul pentru că este singura formă posibilă de guvern revoluţionar. Îl recunoaştem în principiu chiar şi atunci când majoritatea sa este împotriva noastră, şi nu îl declarăm inamic. Nu îi spunem: ori treci în mâinile noastre, ori te atacăm. Îi spunem: cu condiţia să se guverneze doar cu Sovietul, noi vom recunoaşte acest guvern chiar şi ca minoritate, şi chiar dacă în majoritate vor fi menşevicii şi populiştii. Dar acesta trebuie să reclame toată puterea, şi deci să dezavueze comitetul Dumei şi cabinetul Lvov, să rupă punţile cu el şi să nu negocieze puterea cu partide a căror bază nu este exclusiv muncitorească. Menşevicii şi eserii au o alegere: ori cu burghezii în guvernul provizoriu, ori cu noi în Soviet, care să aibă toată puterea, şi să stea în fruntea statului. Acest lucru va fi bine înţeles de masele conduse de socialiştii de dreapta.
Când Lenin le explică acest lucru tovarăşilor săi de partid, el nu trece sub tăcere faptul că se ştie bine ce vor alege oportuniştii. Guvernul provizoriu şi nu un guvern al Sovietului cu bolşevicii; un compromis prin care nu Sovietul să fie singurul organ de putere, ci să rămână ministerele burgheze, şi nu refuzarea oricărui mandat de putere oamenilor politici desemnaţi din afara Sovietului. Când această alegere va fi clară, majoritatea din Soviete îi va abandona pe oportunişti ca trădători, iar aceştia, împreună cu burghezii, vor fi zdrobiţi, întrucât ei nu vor mai sta la mijloc în momentul inevitabilei ciocniri de forţe între organele puterii burgheze şi Soviet.
Desfăşurarea revoluţiei în Rusia a confirmat justeţea acestei viziuni într-o manieră atât de puternică şi luminoasă, încât, din nefericire, s-a pierdut din vedere că nu era vorba de un nou mod de a face revoluţia socialistă. Acest mod nu ar fi fost deloc nou, pentru că el corespundea politicii de acum râncede a legaliştilor, reformiştilor, revizioniştilor, partizanilor colaborării dintre micii burghezi şi muncitori, care renegaseră pe toată linia concepţia lui Marx despre revoluţia prin care se trece de la modul de producţie capitalist la cel socialist.
Acea tactică leninistă, în acel cadru istoric, o repetăm: a fost impecabilă. Cadrul este cel al Rusiei ţarilor care iese din formele feudale de producţie, timpul său este marea luptă care merge de la 1880 la 1917.
Acea tactică este cea justă şi este ireproşabilă, tocmai pentru că este cea care trebuie urmată într-o revoluţie antifeudală, într-o revoluţie burgheză.
Şi aici facem legătura cu un subiect viitor: lupta pe care stânga italiană a desfăşurat-o din 1918 până în 1926 şi mai departe, şi chiar şi cu Lenin, când s-a dorit folosirea acelei tactici pentru revoluţia proletară din Europa capitalistă.
Teza 5. Primul alineat. „Nu o republică parlamentară — revenirea de la Sovietele de deputaţi ai muncitorilor la această republică ar însemna un pas înapoi —, ci o republică a Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor, ai muncitorilor agricoli şi ai ţăranilor din întreaga ţară de jos şi până sus“.
Credem că aici a explodat bomba atomică. Şi totuşi, nimeni nu a dovedit-o mai bine ca Lenin, acestea sunt cuvintele marxiste clasice de la 1848, chiar dacă cu un avans de şaptezeci de ani sunt descrise în mod limitativ doar formele de distrus şi nu încă acelea care le vor lua locul. Cine nu a înţeles încă de la primele rânduri că marxismul culminează în distrugerea parlamentarismului democratic, nu este un tip de marxist, ci un model de cârpă.
Să venim totuşi la contingenţa istorică. Am arătat cum judecau cei mai mulţi dintre bolşevici. Guvernul provizoriu nu este guvernul nostru, dar ce îi putem imputa, dacă este provizoriu? Are mandatul de a convoca — frumoasă porcărie — alegeri libere, a căror sete îi chinuie de un secol pe ruşi: după Adunarea Constituantă va pleca şi va preda ştafeta celor care vor avea majoritatea parlamentară: deci până atunci să ne pregătim de alegeri, şi cu asta basta.
Aici Lenin, cum au spus apoi proştii, a trebuit într-adevăr să facă pe nebunul. Deocamdată guvernează burghezia, Sovietul stă şi priveşte şi delegă puterea substanţială guvernului provizoriu. Apoi, dacă la alegerile pentru Constituantă, cum e un lucru foarte sigur, burghezii şi servitorii lor, toţi partizani ai războiului, sunt majoritari, puterea definitivă trece la Guvernul parlamentar, iar Sovietul ce face? Îşi dă seama că cel provizoriu era el şi se dizolvă, pentru că pe garanţiile parlamentare se poate dormi cu adevărat! Recomandă proletarilor să lupte eroic pe front împotriva germanilor, se fereşte bine să organizeze în mod scandalos alături de deputaţii muncitorilor şi ţăranilor pe cei ai soldaţilor...
Sovietul ar fi fost în acest mod un organ al luptei şi al timpului revoluţionar, iar viaţa sa ar fi fost limitată la timpul luptei. Sarcina sa istorică ar fi fost aceea de a conduce masele muncitoare în insurecţie: odată vărsat sângele lor generos, acestea ar fi reintrat în rânduri, iar puterea legală ar fi guvernat fără tulburări.
Aici se zăreşte măreţia lui Lenin. Sovietele nu sunt organul de luptă al revoluţiei, ci mult mai mult: forma puterii statale revoluţionare. Ele sunt ceea ce era conţinut în cuvintele: dictatură democratică. Proletariatul preia puterea în cursul revoluţiei antifeudale, înfăptuieşte transformarea socială care în esenţă este crearea capitalismului, dar în acest timp nu ia doar puterea de la burghezie şi de la marii moşieri, ci o organizează într-o formă care îi exclude cu totul chiar şi de la dreptul de reprezentare.
Singura delegare politică va fi cea din sânul reţelei de Soviete de la periferie la centru; pe această urzeală se va sprijini statul; burghezia nu numai că nu va avea puterea, dar nu va figura nici măcar ca partid de opoziţie.
Iată teribila blasfemie! Forma proprie revoluţiei antifeudale ruse nu va fi o adunare parlamentară ca în revoluţia franceză, ci un organ diferit, fondat doar pe clasa muncitorilor de la oraş şi de la ţară.
Nu numai că pică pretextul de a aştepta alegerile pentru Constituantă, dar pică şi necesitatea acesteia: ciclul se va închide la timpul său cu dizolvarea forţată. Este vorba de un drum cu totul diferit: a câştiga în Soviet o majoritate bolşevică, lucrând legal (1848: a organiza proletariatul în partid politic) apoi a câştiga toată puterea pentru Soviet (a organiza proletariatul în clasă dominantă) doborând evident cu forţa puterea guvernului provizoriu.
În revoluţia socialistă proletariatul va doborî puterea guvernului stabil parlamentar şi oricum burghez şi va organiza dictatura doar a salariaţilor condusă de partidul comunist.
Aici — să nu uitaţi niciodată — istoria caută încă formele puterii proletare în întârziata revoluţie democratică.
Teza 5. (Alineatul al doilea). „Desfiinţarea poliţiei, a armatei, a funcţionărimii (adică înlocuirea armatei permanente prin înarmarea întregului popor)“.
Practic, guvernul din februarie schimbase miniştrii, dar nu reţeaua, angrenajul administraţiei naţionale. Sutele negre [1] dispăruseră, dar ele erau, mai mult decât o poliţie oficială, un partid-sectă de reacţiune. Generalii, înalţii funcţionari centrali şi locali erau prea puţin schimbaţi faţă de cei din vremea ţarului. Revoluţia, chiar şi în măsura în care era burgheză, era incompletă în această privinţă. Dacă trebuia preluată puterea politică şi pentru sarcini sociale corespunzătoare lichidării feudalismului şi nu încă a capitalismului (care ar fi fost posibilă doar odată cu revoluţia din Europa), trebuia, totuşi, făcut ţăndări aparatul tradiţional al statului.
Puterea proletară a Sovietelor nu se putea baza decât pe clasa muncitoare înarmată. Nu cetăţeanul ar fi făcut parte din armată, ci burghezii şi posesorii ar fi fost lăsaţi în afară, ca şi din organele reprezentative, şi aceasta în scopul reprimării oricărei tentative contrarevoluţionare de război civil.
Doar într-o revoluţie care rămâne socialmente exclusiv capitalistă, dar în care proletariatul pierde controlul, clasica armată permanentă naţională de tip napoleonian redevine pivotul forţei statale.
Teza 5. (Alineatul al treilea). „Retribuirea tuturor funcţionarilor, deveniţi eligibili şi revocabili în orice moment, cu un salariu care să nu depăşească salariul mijlociu al unui bun muncitor“.
Acest principiu susţinut neobosit de Lenin este cel binecunoscut al Comunei din Paris. El este un principiu pentru o economie de tranziţie, în care trăieşte din plin sistemul salariat. Dar în el se află un mare pas spre eliminarea diviziunii sociale a muncii, a subdiviziunii societăţii între cei care trăiesc în incertitudine şi cei care au „o carieră“. Desfiinţarea carierelor este consemnul unei economii în care consumul de bază este garantat tuturor, fie şi cu limite determinate de planuri. Astăzi, în schimb, burghezia tinde să facă contrariul: nu să-i desfiinţeze pe cei care au cariera asigurată, ci să-i facă pe toţi carierişti, în special pe muncitorii industriali.
Într-adevăr, orientarea lui Lenin prin care administratorul (coincizând cu reprezentantul politic) era un simplu producător momentan mutat de o decizie a Sovietului său în acea sarcină, mereu revocabil, a fost abandonată atunci când Republica, care se numeşte şi astăzi a Sovietelor, a devenit un stat capitalist condus de forţele sociale ale capitalului şi nu de muncitori, mergând fatalmente, din cauza vicisitudinilor mondiale, în sens opus celui prin care se trece de la o dictatură a muncitorilor care administrează transformarea capitalistă la una care să administreze transformarea socialistă.
Chiar şi cu sarcina din 1917 de a lichida feudalismul din rădăcinile sale profunde, ba chiar cu atât mai mult, era necesară acea garanţie. Muncitorul delegat să guverneze şi să administreze o societate în care încă burghezii şi interesele burgheze exploatează munca semenilor săi, nu trebuie să fie expus riscului de a deveni un privilegiat şi un posibil instrument al forţei capitaliste: lucru care, propagându-se ineluctabil în năimirea masivă de birocraţi, s-a întâmplat ulterior la scară generală.
Cum ar fi putut fi Lenin un iluzionat în această privinţă, dacă a prevăzut cu atâta siguranţă evenimente imense şi încă neînţelese? Ar avea oare dreptate obişnuiţii sceptici care rezolvă chestiuni de acest gen prin formula puterii care nu rezistă foamei de bogăţie, mai mult decât celei de vanitate, şi care nu poate deveni altceva decât exploatare economică şi despotism în sens vulgar? Prin considerarea acestui proces ca fiind inerent, în orice climat istoric, unor date de nedepăşit ale prea-hărţuitei „naturi umane“?
Nu este cu siguranţă prima dată când arătăm ticăloasa inconsistenţă a acestor inepţii şi ne batem împotriva acestei critici inferioare a cauzelor care au ucis o mare revoluţie. Aceasta din urmă nu este de altfel moartă, ci s-a canalizat pe o cale mai puţin rapidă din punct de vedere istoric decât cea văzută de Lenin, întrucât au lipsit tocmai condiţiile puse de Lenin ca fiind necesare.
Revoluţia rusă a parcurs un arc amplu de istorie: de la ruina unui sistem feudal mult mai putred decât cel al lui Ludovic al XVI-lea, la instaurarea unui capitalism mercantil adus în formele sale economice în pas cu capitalismul elefantin al occidentului, încarnat în maşinăria statală întrucât astfel îi suge mai bine profitul, şi cu cortegiul unei birocraţii chiar mai corupte decât mediul curţilor feudale; care are o scară de privilegii şi apanaje mult mai scandaloasă decât acelea.
Şi totuşi, epoca prestaţiei eroice pentru puterea revoluţionară — şi este poate mai stupefiantă acceptarea mizeriei austere decât aceea, atât de comună, a renunţării la viaţă — nu va fi proprie doar revoluţiei proletare, a fost proprie tuturor revoluţiilor, ba chiar tuturor formelor sociale de producţie, şi este uşor să citim acest lucru în istorie, chiar şi în mit, la care tocmai proştii zâmbesc crezând că legendele care circulă le-a scornit într-o bună zi din senin vreun necredincios de teapa lor.
Nu vom urca înapoi până la Licurg care sorbea printre soldaţii şi ţăranii săi zeama spartană, până la regele Agis care le-a împărţit toate bunurile sale, nu vom aminti posturile şi renunţările iudeilor, creştinilor şi mahomedanilor din epocile revoluţionare, nici episoadele din istoria romană despre Coriolan, general invincibil dar insensibil la seducţiile puterii şi ale fastului, legat de cazmaua de pe ogorul său.
Însăşi revoluţia burgheză şi-a avut campionii săi austeri care au lăsat titluri şi apanaje pentru a îmbrăţişa noua cauză. Cel mai ilustru, Robespierre, s-a distins mai mult decât prin orice altceva prin numele de Incoruptibilul. Fiecare naţiune şi-a avut Savonarolele săi în politică, cu auto-reguli inflexibile, atunci când răsărea capitalismul modern. De exemplu, burghezia liberală italiană a vechii şi intransigentei drepte istorice se mândreşte, de la Sella încoace, cu o pleiadă de adevăraţi asceţi la putere, inflexibili cu ei înşişi înainte de a fi cu alţii.
Marea generaţie bolşevică pregătise aceşti oameni să se înhame, pentru puţin mai mult decât pâinea cu brânză a lungii emigraţii, să administreze o revoluţie, şi pe deasupra o revoluţie făcută de săraci, pentru a fonda o formă socială care i-ar fi ridicat pe bogaţi. Cine râde de acea idee fixă a salariului de muncitor a lui Lenin, acela este un biet om care l-a visat pe acesta doar în fastul unui satrap şi nu i-a văzut niciodată haina uzată: care nu i-a văzut niciodată pe Zinoviev însuşi, pe Buharin şi pe atâţia alţi tovarăşi, care nu a cunoscut-o pe Nadejda Krupskaia, soţia lui Lenin, despre care nu se putea spune că era îmbrăcată mai prost decât camerista ei pentru că nu a avut niciodată cameristă, care nu s-a pus niciodată în evidenţă sub nicio formă, deşi putea, ca teoretician marxist, să le dea replica celor mai înalţi exponenţi.
Formula lui Lenin era şi aici cea justă. Istoria a luat o altă cale, confirmând pe deplin doctrina sa, dar aducând în prim plan modernii satrapi ai politicii supra-stipendiaţilor şi a celor ramoliţi de un lux şi un confort cras burghez. Fapt care este o eflorescenţă de mucegaiuri, nu forţă şi cauză în istorie, episod propriu epocilor puturoase şi formelor de producţie care trebuie să moară.
Ne vom opri analiza, ca o încoronare a ceea ce ne-am propus să demonstrăm, la cele trei teze scurte despre măsurile economico-sociale.
Nu avem nevoie să comentăm teza a 9-a despre sarcinile, programul şi numele partidului, nici pe a 10-a despre „Înnoirea Internaţionalei“, deoarece construcţia lor se află în centrul tuturor expunerilor noastre deloc scurte.
Teza 6. „În cadrul programului agrar, centrul de greutate trebuie să treacă asupra Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor agricoli. Confiscarea tuturor pământurilor moşiereşti. Naţionalizarea tuturor pământurilor din ţară, care să fie puse la dispoziţia Sovietelor locale de deputaţi ai muncitorilor agricoli şi ai ţăranilor. Formarea Sovietelor de deputaţi din ţărani săraci. Crearea pe fiecare moşie mare a unei gospodării model..., sub controlul deputaţilor muncitorilor agricoli şi pe socoteala obştească“.
Lucrul este clar mai ales pentru cine a urmărit expunerile noastre privind dezbătutele chestiuni agrare. Lenin vede în primul rând salariatul agricol, proletar pur şi nu ţăran. Apoi ţăranul sărac. Sărac înseamnă că are forţa sa familială de muncă, puţin pământ, şi nu are deloc capital de exploatare: nu poate trăi din produsul petecului său de pământ şi trebuie să-şi vândă ocazional burghezului de la sat munca sa. Formulă nu a împărţirii sau a municipalizării, ci a naţionalizării: adică confiscarea rentei funciare de către stat: o măsură atât de burgheză încât a fost propusă de Ricardo. Atribuirea posesiunii nu exploatatorului individual, ci Sovietului. Luptă împotriva micii culturi prin gospodării mari model: nu sunt încă numite statale ci doar controlate de Soviet: aşadar este admis capitalismul agrar.
Teza 7. „Contopirea imediată a tuturor băncilor din ţară într-o singură bancă naţională şi punerea ei sub controlul Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor“.
Şi această măsură este clasică pentru perioada burgheză şi nu puţine state au realizat-o în fapt şi sub diverse forme. Există bănci acolo unde există capital de întreprindere şi mercantil. Nici aici capitalul nu este confiscat, ci controlat. Statul este bancher, iar privaţii sunt clienţii săi.
Teza 8. „Nu «introducerea» socialismului ca o sarcină nemijlocită a noastră, ci numai trecerea imediată la controlul exercitat de Sovietele de deputaţi ai muncitorilor asupra producţiei sociale şi a repartiţiei produselor“.
Această teză priveşte în mod vădit economia urbană, industrială. Ea nu este, în coerenţă cu tot ce precede, o revendicare de aşteptat de la guvernul provizoriu care să trebuiască să o includă în programul său, ci o sarcină dată puterii proletare, şi evident subsecventă acelora: a) de a câştiga Sovietul de partea formulei: toată puterea, id est de partea partidului comunist; b) de a răsturna guvernul provizoriu şi a înlătura constituanta; c) de a duce mai departe defetismul faţă de războiul imperialist.
Şi totuşi acest program de transformare socială, prezentat de Lenin în aprilie 1917, ca program al celei de-a doua etape a revoluţiei, nu prezintă niciun articol care să conducă la transformarea socialistă. Lenin spune că noi nu introducem socialismul, cuvânt pe care îl ia cu penseta, pentru că niciun guvern nu „introduce“ socialismul: dictatura proletară adevărată şi pură va servi la dispersarea raporturilor şi formelor burgheze de producţie: sarcină distructivă, nu de introducere. La conferinţa ulterioară de la sfârşitul lui aprilie, Lenin va explica totul încă şi mai bine, şi cu cuvinte şi mai categorice.
Am pus astfel la punct Tezele din aprilie în cadrul şi în timpul lor, şi am dovedit că cotitura imprimată de Lenin privea exclusiv întoarcerea mai energică la o strategie revoluţionară, în sânul procesului complicat şi anevoios al lichidării Rusiei feudale şi ţariste. Revoluţia se divizase, aşa cum am afirmat în prealabil, în două etape în raport cu aşteptarea clasică a bolşevicilor, nu pentru că se mai adăugase o etapă ulterioară, ci pentru că prima etapă prevăzută, din cauza frânelor situaţiei, şi puţin din cauza slăbiciunii revoluţionare, se rupsese în două. Etapa din februarie a fost o falsă revoluţie, nu doar o revoluţie burgheză. Aceasta, dacă istoria nu ar fi avut cu totul alt deznodământ, conducea direct la contrarevoluţie, adică nu doar la controlul din partea burgheziei mondiale, ci chiar şi, în succesiunea întortocheatelor vicisitudini ale războiului, la tentative de contrarevoluţie ţaristă.
Acest pericol a fost înlăturat de Tezele din aprilie. Este deci un alt fals enorm al stalinismului (după ce a încercat să îi atribuie lui Lenin paternitatea doctrinei: construirea socialismului doar în Rusia, pe vremea tezelor din 1914 împotriva războiului imperialist şi a trădării oportuniste, care priveau distrugerea războiului prin defetism în orice ţară şi chiar şi într-una singură şi chiar şi în Rusia, dar nu anunţau niciun fel de construcţii) să i-o atribuie ca şi cum ar fi enunţat o asemenea enormitate la momentul întoarcerii sale în Rusia în faimoasa lună aprilie.
Iată o mostră despre cum se exprimă o publicaţie de sursă stalinistă, alături de citările sale din textele inconfundabile ale lui Lenin: ceea ce distingea aşadar situaţia era
„trecerea de la revoluţia burghezo-democratică la revoluţia socialistă“, sau cum spunea Lenin „transformarea revoluţiei burgheze în revoluţia socialistă“.
Dar cuvintele lui Lenin sunt chiar mai sus, în aceeaşi pagină:
„Particularitatea momentului actual în Rusia constă în trecerea de la prima etapă a revoluţiei — care, din cauza nivelului insuficient de conştiinţă şi de organizare a proletariatului, a predat puterea în mâinile burgheziei — la a doua etapă a ei, care trebuie să dea puterea în mâinile proletariatului şi ale păturilor sărace ale ţărănimii“.
Acest al doilea text va fi şi el utilizat la locul său. Dar cauza este instrumentată. Principalul defect, spune chiar Lenin, este că socialiştii pun problema de astăzi într-un mod prea general: trecerea la socialism. Noi nu putem pretinde să introducem socialismul: ar fi cea mai mare absurditate. Majoritatea populaţiei o constituie ţăranii, micii proprietari, care nici nu se gândesc la socialism. Noi trebuie să „propagăm“ socialismul.
Dialectica istoriei constă în aceasta: cel care declara că nu vrea încă să treacă la socialism, era cel mai mare dintre revoluţionari. Cei care spun că au primit de la el sarcina de a-l construi, şi afirmă că au făcut-o, nu sunt decât nişte blestemaţi de burghezi.
[1]. Sutele negre (Cernosotenţii) — bande paramilitare reacţionare, naţionaliste şi antisemite din Rusia ţaristă. Sprijinite de poliţia secretă, cler şi moşieri, acestea organizau pogromuri şi asasinate împotriva muncitorilor revoluţionari pentru a suprima lupta de clasă.