Cu acest episod se reia textul complet al raportului prezentat, sub titlul din epigraf, la reuniunile interfederale ale partidului de la Napoli (aprilie) şi Genova (august 1955). Acest text fusese deja dat în cinci numere din Programma, de la 10 la 14 din acest an, în ultimul dintre care a fost dezvoltată o expunere completă a Tezelor din aprilie 1917 ale lui Lenin. În acest număr se reia prima parte istorică cu comentariul la Conferinţa bolşevică ulterioară din aprilie 1917.
Cele două numere de interval au fost ocupate, sub formă de dare de seamă a recentei şi foarte reuşitei reuniuni de la Genova, de un rezumat sintetic dar organic al temei, pornind de la cea tratată la reuniunea de la Bologna (octombrie 1954): Rusia şi Revoluţia în teoria marxistă, şi încheind cu critica actualei structuri ruse. Sunt numerele 15 şi 16 din acest an.
Tratarea, care se reia astăzi, porneşte (amintind că la Bologna fusese expusă întreaga perspectivă a revoluţiei aşteptate în Rusia în luptele Partidului bolşevic până la primul război mondial) de la 1914 şi de la criza socialismului mondial din cauza degenerărilor naţionaliste. Ea expune lupta dintre revoluţionari şi trădătorii oportunişti şi teoretizarea ei esenţială de către Lenin, şi infirmă falsa versiune pe care o dau staliniştii cu pretenţia de a fonda pe ea teza posibilităţii (şi mai rău a existenţei actuale!) a societăţii socialiste doar în Rusia. Tratează apoi fazele revoluţiei suscitate în Rusia de războiul mondial, prăbuşirea din 1917, lupta din februarie, şi analizează pe larg chestiunea conduitei bolşevicilor în faţa primei faze a revoluţiei, controlată de partidele burgheze şi oportuniste; şi istorica intervenţie a lui Lenin care a readus politica partidului pe făgaşul ei şi l-a pregătit pentru grandioasa fază din octombrie. Acest fapt, primul din istoria unui secol, care — după spusele nătărăilor la modă, care în fiecare dimineaţă evocă, pentru a scuza istoria actuală a unei clase burgheze ţintuite la pat de pareză, puterea celor ca Garibaldi, Napoleon şi chiar Giussano — astăzi nu mai interesează pe nimeni, în timp ce sunt râvnite indiscreţiile despre orgiile lui Bulganin în dacea lui Orlov. „Arheologie“ aşadar, mai mult pentru Lenin sau pentru Orlov?
Puţini, şi nu mulţi, din fericire, mergem înainte.
Sosirea lui Lenin, Zinoviev, Sokolnikov, Krupskaia şi a altor tovarăşi a avut loc la 16 aprilie 1917, stil nou (calendarul european gregorian) şi 3 aprilie stil vechi (rus). Cunoscutele teze au fost citite de Lenin la conferinţa partidului, deja convocată la Petrograd de către organizaţiile locale, pe 4-17 aprilie. Această conferinţă era o pregătire pentru cea naţională (a şaptea) din 24 până în 29 aprilie (7-12 mai). Se cuvine să urmăm vechea cronologie pentru a nu fi nevoiţi să numim conferinţa din mai pe cea de acum cunoscută drept conferinţa din aprilie, şi revoluţia din noiembrie clasica Revoluţie din octombrie. Decalajul dintre cele două date este de 13 zile.
Am spus deja că conferinţa era deja în curs de desfăşurare şi se elabora acolo rezoluţia de înţelegere cu menşevicii, ba chiar exista propunerea de unificare a fracţiunilor vechiului partid social-democrat rus. După spusele lui Troţki:
„Contrastul era prea crud. Pentru a-l îndulci, Lenin, contrar obiceiului său, nu a supus unei analize rezoluţiile care fuseseră adoptate (deja înainte, în absenţa sa), ci pur şi simplu le-a întors spatele“.
Am expus uluirea pe care a provocat-o în toţi discursul neaşteptat, cu tezele care l-au recapitulat. Demonstraţia lui Troţki că Stalin a fost total, împreună cu aproape toţi de altfel, dezavuat, este pe atât de incontestabilă, pe cât este istoria trucurilor incredibile graţie cărora istoriografia posterioară oficială a falsificat apoi, încetul cu încetul, toată perioada şi contrastul: înainte de aprilie — după aprilie; lăsându-i desigur la ananghie pe Kamenev şi pe ceilalţi viitori „troţkişti“. În 1924, Stalin a admis că a împărtăşit poziţia eronată de compromis cu guvernul provizoriu, care „dădea apă la moara defensismului“ şi a mărturisit: „am renunţat definitiv la ea de-abia în mijlocul lui aprilie, raliindu-mă tezelor lui Lenin“. Dar în 1926 spune că „sunt bârfe“ şi că a fost vorba doar de „unele ezitări... Dar care dintre noi nu a avut ezitări momentane?“. În 1930 este persecutat istoriograful Iaroslavski pentru a fi făcut aluzie la acele ezitări. Fraza lui Lev [Troţki] este reuşită: idolul prestigiului este un monstru lacom!
În cele din urmă, în Istoria oficială sunt înfieraţi pentru acea poziţie semi-menşevică Kamenev, Rîkov, Bubnov, Noghin, şi reacţia [împotriva lor] este atribuită lui Stalin proaspăt întors din exil, lui Molotov (acest lucru este exact) şi altora.
Noi nu dăm acestei polemici o greutate excesivă. Stalin = Kamenev, în perioada ante-aprilie, este o egalitate demonstrată. Dar în faţa istoriei revoluţionare, în cele din urmă, este reabilitat nu Stalin, ci Kamenev. Ar putea fi invers, analiza forţelor istorice ar rămâne [aceeaşi].
Troţki nu poate fi urmat când vrea să revendice aici o judecată a sa din 1909 asupra dezacordului dintre cele „două tactici“, conform căreia ar fi existat elemente antirevoluţionare în teza menşevică şi în cea bolşevică, primele fiind de aşa natură încât ieşeau la suprafaţă încă de pe atunci, secundele de aşa natură încât ar fi ieşit la suprafaţă doar în cazul unei victorii revoluţionare. Acest lucru s-ar fi întâmplat în aprilie şi i s-ar fi datorat lui Lenin „reînarmarea“ partidului, expresie folosită de Lev în 1922, care a stârnit apoi mânia staliniştilor. Troţki altoieşte pe ea teoria sa despre şeful genial care exprimă masele cele mai revoluţionare ale partidului, şi partidul [fiind] mai revoluţionar decât „aparatul“ său organizatoric. În aceste idei stă dovada apropierii târzii a lui Troţki de Lenin, precum şi a unei părţi de adevăr în contracritica stalinistă, deşi ambele tabere greşesc lăsând să se creadă că odată cu bomba din aprilie Lenin opera o revizuire a vechilor teze.
Noi reafirmăm ponderea revoluţionară a funcţiei partidului prin dovada că teoria prevăzuse totul într-un mod pe cât de ortodox, pe atât de sigur. Dacă Lenin a „reînarmat“ partidul, termenul îi ustură pe cei care „dezarmau“, dar dovedeşte tocmai, ca în prezentarea noastră, că Lenin l-a readus pe poziţiile vechiului contrast dintre cele „două tactici“, care nu-i era pe plac lui Troţki. Lenin nu a dat partidului arme noi secrete sau inedite: l-a făcut să le reia pe cele pe care le lăsa să cadă.
A existat o rezistenţă faţă de Lenin. Nu din partea lui Stalin, care s-a retras într-un colţ să privească, ci din partea mai naivilor Kamenev, Rîkov, Noghin, Dzerjinski, Angarski şi alţii. „Revoluţia democratică nu s-a încheiat“. „Impulsul spre revoluţia socială trebuie să fie dat de Occident“.
Înainte de a trece la răspunsurile lui Lenin, decisive, trebuie să dăm aici o formulare fericită din relatarea lui Troţki, după această ultimă referire la Occident:
„Aceasta este corect. Însă misiunea Guvernului Provizoriu nu era s-o încheie, ci s-o arunce înapoi. Tocmai de aici reieşea că desăvârşirea revoluţiei democratice este posibilă doar în condiţiile dominaţiei clasei muncitoare“.
Aici era pe linie.
Conferinţa generală a organizaţiilor bolşevice din întreaga Rusie vedea reprezentaţi nu mai puţin de 79.000 de membri ai partidului prin 133 de delegaţi cu vot deliberativ, plus 18 cu vot consultativ. Din acei 79.000, nu mai puţin de 15.000 erau din capitală, Petrograd. Iată adevăratele dimensiuni ale unui partid revoluţionar de clasă. Altceva decât festivalurile deşănţate cu numărători de turme, şi de depuneri în casierie solicitate cu „atracţii“ de Luna Park!
Ca o confirmare a declaraţiilor lui Troţki, se pare că şi Kremlinul este de părere că luna aprilie nu este prea interesantă. În Operele alese ale lui Lenin traduse în italiană (astăzi se tipăresc Operele complete) din contribuţia lui Lenin la conferinţa din aprilie sunt reproduse doar scurtele teze despre chestiunea agrară: şi despre chestiunea naţională, totuşi deosebit de expresive şi de importante. Lipseşte aşadar raportul principal al lui Lenin despre „Situaţia actuală“ care, în mod organic, a dezvoltat temele din Tezele din aprilie. Trebuie să recurgem deci la texte rezumative, unul extras dintr-o publicaţie italiană de tip popular, celălalt dintr-o dare de seamă în germană destul de fragmentară.
Temele conferinţei erau (după discursul de deschidere care a fost ţinut de Lenin, subliniind importanţa istorică a acelei conferinţe întrucât ea se întruneşte „în condiţiile nu numai ale revoluţiei din Rusia, ci şi ale maturizării revoluţiei internaţionale“) următoarele: 1. Momentul actual. 2. Conferinţa păcii. 3. Atitudinea faţă de Soviete. 4. Revizuirea programului Partidului. 5. Situaţia din Internaţională. 6. Unificarea organizaţiilor social-democrate internaţionaliste (rămăşiţă postumă a organizării conferinţei după cea din martie). 7. Chestiunea agrară. 8. Chestiunea naţională. 9. Adunarea constituantă. 10. Chestiunea de organizare. 11. Rapoarte pe regiuni. 12. Alegerile Comitetului Central. Conferinţa avea valoarea unui congres de partid. Lenin, după sosirea sa, a fost însărcinat să dezvolte punctele 1, 7, 8 de pe ordinea de zi.
Nu vom urmări întreaga dezvoltare, întrucât construcţia dezvoltată de Lenin în numeroasele sale intervenţii este aceeaşi cu a Tezelor din aprilie, pe care le-am reprodus integral anterior şi le-am comentat în profunzime. Există totuşi aici clarificări şi formulări foarte remarcabile.
Lenin clarifică din nou că în februarie puterea a căzut din mâinile despotismului feudal în cele ale burgheziei capitaliste şi ale marilor proprietari funciari, reprezentaţi de guvernul provizoriu şi de parlamentarii săi cadeţi şi liberali, susţinuţi de banda populiştilor şi a socialistoizilor oportunişti. Dar istoria pune în faţa burgheziei dominante trei sarcini pe care nu le poate rezolva: să pună capăt războiului, să dea pământurile ţăranilor, să scoată ţara din criza economică. Burghezia este solidară cu imperialismele străine în războiul de jaf, aşa cum era şi ţarul, ba chiar mai mult decât el. Cel mult ar putea ajunge la o pace imperialistă, care să pregătească noi războaie. Burghezia capitalistă nu are niciun interes în naţionalizarea pământului, nu pentru că o astfel de măsură ar fi incompatibilă cu capitalismul, ci din cauza legăturilor dintre proprietarii funciari şi capitalişti, din cauza creditelor ipotecare pe pământ ale băncilor burgheze. În cele din urmă, burghezia nu poate concepe şi aplica măsuri de redresare economică care să nu se facă în totalitate pe cheltuiala muncitorilor de la sate şi din fabrici.
Deci puterea trebuie să fie luată de la burghezie şi asumată de proletariatul revoluţionar, sprijinit de ţărani.
Aici avem o formulare sugestivă. În faţa obiecţiei obişnuite că lipsesc condiţiile pentru trecerea de la o revoluţie socială burgheză la una socialistă, Lenin răspunde:
„Sovietele de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor trebuie să preia puterea nu pentru a crea o republică burgheză obişnuită şi nici pentru a trece direct la socialism“.
În expunerea lui Lenin, chestiunea economică şi cea politică sunt aduse încă o dată pe deplin în prim-plan.
„Noi nu ne putem pronunţa pentru «introducerea» socialismului; ar fi cea mai mare absurditate. Noi trebuie să propagăm (propagieren: altă dată am găsit tradus prin preconizăm) socialismul. Majoritatea populaţiei din Rusia o constituie ţăranii, micii proprietari, care nici nu se gândesc la socialism... Trebuie să propagăm printre ţărani aceste măsuri [concrete] şi să întărim în ei înţelegerea necesităţii lor“.
Am spus multe despre aceste măsuri concrete economico-sociale în diversele domenii, şi s-a confirmat cu cuvintele lui Lenin că ele nu au un astfel de caracter încât să iasă din cadrul capitalist. Nu ne repetăm asupra controlului producţiei, asupra băncii de stat, dar mai dăm o definiţie a postulatului naţionalizării pământului.
„Fiind o măsură burgheză, naţionalizarea pământului înseamnă maximum de libertate a luptei de clasă — posibil şi imaginabil în societatea capitalistă — şi eliberarea sistemului de folosire a pământului de toate reziduurile neburgheze. În afară de aceasta, naţionalizarea pământului, ca desfiinţare a proprietăţii private asupra pământului, ar însemna în practică o lovitură atât de puternică dată proprietăţii private asupra tuturor mijloacelor de producţie în general, încât partidul proletariatului trebuie să sprijine din toate puterile o asemenea transformare“.
Aici utilizarea ştiinţei economice marxiste ajunge la rigoarea maximă. A etatiza pământul (într-un alt text se spune Staatseigentum, adică proprietate de stat) înseamnă a suprima dintre cele trei personaje pe primul, rentierul funciar, şi a-i lăsa în joc în lupta de clasă pe celelalte două: arendaşul capitalist şi agricultorul salariat. Acest lucru este mult mai bun decât a trece sistemul de folosire, prin definiţie burghez, micului ţăran cultivator direct. Oricum, în teză Lenin o tolerează, cu condiţia să se organizeze separat Sovietele zilierilor salariaţi (astăzi dispărute, dar cu ce sens social?), şi în vederea celuilalt avantaj: desfiinţarea proprietăţii asupra pământului este un mare pas pentru a putea preconiza abolirea oricărei proprietăţi private, chiar şi asupra capitalului.
Aşadar, toate aceste măsuri concrete, necesare pentru a pune în mişcare majoritatea ţărănească în direcţia noastră, şi pentru a o face să sprijine trecerea puterii de la guvernul provizoriu (parlament, adunare constituantă) la Soviete, nu înseamnă deloc „a pune un picior economic în socialism“. Dar, în ceea ce priveşte trecerea puterii integrale la Soviete, acest lucru da, înseamnă a pune „un picior în socialism“, cel politic. În legătură cu aceste consideraţii am respins definiţia lui Octombrie ca o revoluţie burgheză condusă de proletariat. Octombrie trebuie numită revoluţie socialistă, nu numai pentru că proletariatul este clasa pilot şi dominantă, ci şi pentru forma sa politică şi statală originală, care transcende orice republică burgheză, care este cea proprie revoluţiei socialiste internaţionale, deşi, cu toate acestea, transformarea socialistă a structurii economice, această nouă formă şi forţă nu o va putea începe din Rusia, ci din Europa.
Să vedem cum decurge această dezvoltare în cuvintele lui Lenin, sau mai bine zis în relatările pe care le posedăm despre ele.
„Care sunt deci sarcinile proletariatului revoluţionar? Principala deficienţă şi principala greşeală de care suferă toate raţionamentele socialiştilor este aceea că ele pun problema într-un mod prea general: trecerea la socialism. Trebuie să vorbim de acţiuni şi măsuri concrete. Unele din ele au devenit actuale, altele încă nu. Suntem acum într-un moment de tranziţie. Evident, noi am creat forme care nu se aseamănă cu formele existente în statele burgheze: Sovietele de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor sunt o formă de stat care nu există şi n-a mai existat nicăieri. Ele sunt o formă care reprezintă primii paşi spre socialism şi care este inevitabilă la începutul societăţii socialiste. Iată un fapt hotărâtor. Revoluţia rusă a creat Sovietele. În nici o ţară burgheză din lume asemenea instituţii de stat nu există şi nu pot exista şi nicio revoluţie socialistă nu poate opera cu nici o altă putere de stat în afară de aceasta“.
„«Revoluţia este o revoluţie burgheză, şi de aceea nu este cazul să se vorbească de socialism», afirmă adversarii. Noi vom spune dimpotrivă: «tocmai fiindcă burghezia nu poate ieşi din situaţia care s-a creat, revoluţia merge mai departe». Noi nu trebuie să ne limităm la o frazeologie democratică, ci să explicăm maselor care este situaţia şi să le indicăm o serie de măsuri practice: să ia în mâinile lor sindicatele, să le controleze prin Sovietele de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor etc. Iar toate aceste măsuri odată înfăptuite vor face tocmai ca Rusia să păşească cu un picior în socialism“.
Şi într-un pasaj al rezoluţiei:
„Proletariatul din Rusia, care acţionează într-una dintre cele mai înapoiate ţări din Europa, în mijlocul unei mase a populaţiei formate din ţărani cu gospodărie mică, nu-şi poate pune drept scop înfăptuirea imediată a unei transformări (Umgestaltung) socialiste. Ar fi însă o foarte mare greşeală, iar în practică ar însemna chiar o trecere totală de partea burgheziei, să se deducă de aici că clasa muncitoare trebuie să acorde sprijin burgheziei sau să-şi limiteze activitatea la un cadru acceptabil pentru mica burghezie ori să renunţe la rolul conducător al proletariatului în munca de lămurire a poporului asupra caracterului urgent al unei serii de acţiuni — devenite actuale din punct de vedere practic — pe calea spre socialism (în direcţia care conduce la socialism)“.
A prelua deci puterea, a răsturna guvernul provizoriu, a aboli dualitatea, a face din Soviete baza exclusivă a statului politic revoluţionar, este teza inexorabilă, care nu este contrazisă de faptul că măsurile în ele însele nu sunt socialiste, ci, constituind o înaintare decisivă de la feudalismul muribund la capitalism, merg spre el.
Îndemnul revine la fiecare pas. Am relatat deja: revoluţia merge mai departe. Alte expresii:
„Dacă Sovietele vor să ia puterea, o vor lua numai în asemenea scopuri (la sfârşitul altor măsuri, etatizarea trustului zahărului). Pentru altceva n-au de ce o lua. Problema se pune aşa: ori aceste Soviete se vor dezvolta continuu, ori ele vor avea o moarte lipsită de glorie, aşa cum s-a întâmplat în timpul Comunei din Paris. Dacă este nevoie de o republică burgheză, o pot face şi cadeţii... Succesul deplin al acestor paşi este posibil numai în condiţiile unei revoluţii mondiale, dacă revoluţia va înăbuşi războiul şi dacă muncitorii din toate ţările o vor sprijini; de aceea luarea puterii este unica măsură concretă, unica ieşire“.
„Ce să facă Sovietele de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor când puterea va trece în mâinile lor? Să treacă de partea burgheziei? Clasa muncitoare continuă lupta ei de clasă — iată răspunsul“.
„A trece direct la socialism [...] este exclus. Pentru ce [trebuie Sovietele să preia puterea] atunci? Ele trebuie să preia puterea pentru a face primii paşi concreţi spre această trecere, paşi care pot şi trebuie să fie făcuţi. Principalul duşman aici este teama. Trebuie să arătăm maselor că aceşti paşi trebuie făcuţi acum, altfel puterea Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor nu va avea nici un rost şi nu va da nimic poporului“.
Să traducem acest discurs repetat de douăzeci de ori în cuvinte simple. Într-un mediu înapoiat, feudal, măsurile capitaliste depline au valoarea unor paşi făcuţi spre socialism. În situaţia specifică rusă şi datorită celei de război imperialist mondial, burghezia nu va face niciodată aceşti paşi de capitalism hotărât, total, de distrugere radicală a feudalismului. Trebuie oare lăsată să trăiască o republică pe jumătate burgheză, să ne expunem chiar la contrarevoluţia feudală? Niciodată. Proletariatul şi partidul comunist trebuie să ia puterea şi să înlăture burghezia, pentru a pune în aplicare acele măsuri de capitalism integral, total: cu astfel de paşi drastici Rusia pune un picior — cel politic, spunem noi — şi nu cel economic, în socialism.
Chiar şi un Lenin, în imaginile sale de propagandă, poate fi uneori pedestru. Noi vom fi de-a dreptul, în modestia noastră, pedisecvi, şi ne vom ocupa pentru o vreme de aceste două picioare.
Mai întâi de toate, repetând că dispunem de relatări fragmentare şi neordonate şi că am dat o ordine progresivă proprie chestiunilor, vom remarca faptul că „fasciculele“ de marcă stalinistă din care ne inspirăm uneori încheie pasajul pe care l-am citat înlăturând povestea cu piciorul şi înlocuind-o cu aceste cuvinte neruşinate: Şi aceste măsuri, odată înfăptuite, vor transporta dintr-odată Rusia pe terenul socialismului!
Fireşte, oricâte eforturi am face, nu vom putea intra niciodată în posesia acelor procese-verbale din 1917. Dar ele nici nu ne sunt necesare pentru a taxa încă o dată drept minciună divulgarea de sursă stalinistă.
Să vedem un alt pasaj din Lenin pe tema piciorului.
„Înseamnă însă că existenţa marelui capital ne dispensează de controlul Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor asupra producţiei, asupra sindicatelor fabricanţilor de zahăr etc.? Această măsură (a doua: prima este, după cum se ştie, naţionalizarea solului agrar) nu înseamnă socialism; ea este o măsură tranzitorie, dar înfăptuirea unor asemenea măsuri legate de existenţa Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor va face ca Rusia să păşească cu un picior în socialism, cu un singur picior, deoarece majoritatea ţărănimii conduce cealaltă latură economică a ţării“.
Primul dintre cele două picioare se referă deci la proletariatul din industrie, al doilea la micii ţărani cultivatori direcţi. Primul stă în socialism, al doilea în afară. Primul stă acolo în sens politic pentru că a ajuns acolo graţie a două condiţii: preluarea puterii de către Soviete şi controlul statului proletar asupra marii industrii, industria grea. Or aceasta, după cum vom vedea pe larg în cursul ulterior al prezentei tratări, este de asemenea o condiţie politică; fie că este vorba de controlul asupra a ceea ce rămâne din marele capital privat, fie că este vorba de etatizarea marilor fabrici, de Staatseigentum [proprietatea de stat] asupra lor. Este o condiţie politică socialistă deoarece industria grea îi asigură celui care o are în puterea sa armele războiului de clasă şi ale războiului civil în faţa contrarevoluţiei interne şi externe. Nu este în schimb o condiţie economică socialistă, deoarece, din punct de vedere economic, este vorba încă de o întreprindere privată supusă controlului de stat, sau, mai departe, de o întreprindere aflată în proprietatea statului. Este o condiţie economică de „capitalism de stat“, în care sistemul de întreprindere, cel salarial, cel mercantil şi cel monetar rămân în picioare: ar fi o condiţie nu doar politică, ci şi economică socialistă, de îndată ce mercantilismul şi rentabilitatea întreprinderii individuale ar fi depăşite, şi odată cu ele sistemul muncii salariate.
Aşadar, piciorul pus în socialism de către Rusia — potrivit frazei lui Lenin, chiar admiţând că nu este printre cele mai elevate ale sale — se datorează unui pas făcut doar de sectorul urban-industrial-proletar: acest pas constă în puterea asumată de muncitori împotriva burgheziei şi în rolul conducător faţă de „poporul“ mărunt şi ţărănesc, şi constă în adoptarea măsurii de a le lua burghezilor controlul asupra băncilor, asigurărilor, trusturilor industriale şi aşa mai departe.
Piciorul rămas în capitalism este cel rural-agrar, unde nu se putea pune în 1917 (şi nici nu s-a pus în 1955) sarcina unor măsuri de capitalism de stat integral. Naţionalizarea sau etatizarea pământului nu este nici măcar capitalism de stat, deoarece se poate asocia cu capitalismul privat mare şi mic. Pământul la Marx nu este Capital nici în domeniul economic, nici în cel istoric: trimitem pentru acest postulat fundamental la seria despre chestiunea agrară în marxism, în privinţa căreia Lenin este Ortodoxul ortodocşilor. Capital sunt instrumentele de producţie ale exploatării agricole, inventarul viu şi mort, fix şi circulant. Un capitalism deplin în agricultură ar însemna transformarea tuturor ţăranilor în salariaţi ai unor mari întreprinderi, şi din privat ar deveni de stat atunci când acesta ar expropria şi confisca toate întreprinderile agrare, capitalul de exploatare agrară, întregul inventar.
De aceea, naţionalizând pământul este asigurat „sprijinul majorităţii ţărăneşti“, dar nu se creează nicio bază pentru un socialism al agriculturii. Se duce pur şi simplu la îndeplinire o latură a revoluţiei agrare burgheze, eliberându-l pe micul ţăran de servitutea feudală şi de o parte a rentei datorate proprietarului funciar; o parte, deoarece statul, fie el burghez sau proletar, va trebui în mod necesar să-i impună taxe cel puţin egale cu cele pe care le plătea proprietarul titular al solului, dacă nu la nivelul întregii rente de care acesta se bucura.
O aspiraţie constantă a lui Lenin este prevalenţa proletariatului rural asupra micului agricultor independent: şi acesta rămâne astfel fie că are proprietatea, fie că are folosinţa, devenind în fond un arendaş al statului. Anticipând ceea ce se va spune mai târziu, este clar că nu este uşor de ajuns, nici măcar în ţările cele mai dezvoltate, la o agricultură formată în întregime din salariaţi, ceea ce se întâmplă atunci când familiile rurale nu consumă direct produsul muncii lor în natură. Doar de la această treaptă s-ar putea gândi la urcarea pe cea a unui capitalism agrar de stat, şi a spune: nu suntem cu siguranţă în socialism, dar am pus piciorul pe treapta care duce la el.
Să presupunem că, odată dispăruţi boierii şi marii proprietari funciari de tip burghez (landlorzi, latifundiari), întreprinzătorii agrari (chiaburii în Rusia) i-ar fi deposedat pe toţi micii ţărani şi ar fi condus întreaga agricultură cu salariaţi. S-ar fi urcat pe treapta spre capitalismul privat la ţară, şi s-ar putea spune: dacă etatizăm tot capitalul chiaburilor, şi cel puţin al celor mari, intrăm în capitalismul de stat şi punem celălalt picior (rămânând stabilit că întreaga putere o au salariaţii din industrie şi de la ţară) în socialism.
Ce s-a întâmplat în schimb în Rusia? Chiaburii au fost mai mult decât expropriaţi, au fost lichidaţi, fie. Capitalul lor nu a trecut la stat, ci a fost împărţit în două părţi: una o au marile întreprinderi cooperative, dar nu de stat, iar pe cealaltă o deţin, în multe porţiuni mici, toţi ţăranii din respectivele întreprinderi, care sunt deci pe jumătate salariaţi, pe jumătate producători direcţi, iar produsul direct în parte îl consumă, în parte îl vând. Această soluţie a luat locul răspândirii cantitative a adevăratelor întreprinderi de stat, care cultivă relativ puţin pământ. Acesta nu a fost un pasaj de la capitalismul privat la cel de stat, ci o rămânere într-o formă care pe jumătate este mică producţie parcelară, adică se află sub agricultura capitalistă, iar pe cealaltă jumătate nu se află deasupra ei, întrucât o „cooperativă de muncă“ rurală cu veniturile şi cheltuielile sale, poate să fi devenit o mare întreprindere, nu mai parcelară, dar este o întreprindere privată şi nu de stat.
Cu alte cuvinte, repetăm conceptul. Micul ţăran în regim burghez se deosebeşte de şerbul feudal prin faptul că este liber de servituţi personale privind munca şi predarea produselor. El sintetizează în sine (Marx, Lenin) trei figuri: este proprietar funciar, pentru că tot puţinul pământ pe care îl lucrează este al său; este capitalist pentru că tot micul capital de exploatare este al său; este muncitor pentru că toată munca pe câmp este prestată de el şi de familia sa.
Naţionalizăm pământul fără a trece de la mica la marea întreprindere: dispare figura proprietarului, şi rămân în producătorul parcelar cele două de mic capitalist şi de muncitor (analogie: artizanul, micul arendaş muncitor, sau colonul).
Trecem la marea întreprindere capitalistă: micii ţărani sunt expropriaţi de pământ şi de capital: rămâne a treia figură, cea de muncitori salariaţi în întreprinderile concentrate în unităţi mari.
Trecem la colhozul rusesc. Micul ţăran a devenit, pentru aproximativ jumătate din timpul său de muncă (forţa de muncă), salariat şi capitalist colectiv (i se depune o cotă-parte salariu şi o cotă-parte profit într-un sistem complicat pe care îl vom vedea) şi pe jumătate a redevenit producător parcelar: are casa, capitalul de inventar, şi îşi foloseşte acolo cealaltă parte a timpului (forţei) sale de muncă.
Lăsând la o parte cele două părţi minoritare, de mari întreprinderi de stat şi de mici familii ţărăneşti încă necolhoznice, rămâne faptul că majoritatea muncitorilor agricoli din Rusia aderă încă la formele producţiei minime, cu toate consecinţele economice, sociale şi politice. Al doilea picior a rămas pe un teren non-socialist, şi este chiar precapitalist.
Fără îndoială, după crizele violente de care ne vom ocupa: lupta pentru cucerirea puterii, pentru sugrumarea războiului, pentru uciderea contrarevoluţiilor, industria a început, pe de o parte, să devină total sau aproape total de stat şi, pe de altă parte, să capete o pondere cantitativă mult mai puternică în economia socială rusă. Dacă un asemenea fapt ar fi rămas asociat cu puterea politică în mâinile proletariatului rus, şi legat de mişcarea generală a proletariatului revoluţionar mondial, piciorul despre care vorbea Lenin ar sta încă şi mai puternic în socialism, chiar dacă corpul său ar fi încă în afară, în mediu mercantil şi de capitalism de stat.
Din păcate, cealaltă condiţie politică de bază este cea care a slăbit. Statul rus a participat din plin la un război între state imperialiste, ca aliat al unuia (oricare ar fi el) dintre cele două grupuri ale acestora. Proletariatul rus nu mai are un rol conducător faţă de clasa ţărănească, fie ea şi colhoznică, alături de care a fost pus pe picior de egalitate în constituţia politică din 1936 şi în drept. Mişcarea sa politică nu mai este legată de programul internaţional al revoluţiei armate şi al dictaturii, Internaţionala Comunistă a fost dezmembrată. Acea condiţie a fost demolată bucată cu bucată, iar expresia fizică a acestui fapt au fost persecuţiile împotriva opoziţiei de stânga şi „epurările“ care i-au exterminat rândurile.
În aceste condiţii, capitalismul de stat rămâne, dominaţia marii industrii rămâne, dar caracterul socialist al realizării acestor „măsuri“ s-a pierdut: ne aflăm la nivelul unui capitalism de stat ca acela german şi al altor ţări (pe care Lenin îl ilustrează în discursul citat din 1921).
Revoluţia pe care Lenin o voia, şi pe care Octombrie ne-a dat-o, a fost aşadar socialistă, pentru că a pus solid piciorul politico-proletar în socialism.
L-ar fi pus acolo şi pe al doilea, cel economico-rural, dacă ar fi venit în ajutor revoluţia proletară internaţională. Poate doar după aceasta chiar şi ţări avansate precum Germania şi Statele Unite vor vedea marele capitalism agrar de stat ca o formă de trecere. Şi ar fi intrat în el cu tot corpul său iniţiind dezrădăcinarea autonomiei de întreprindere, a muncii salariate şi a distribuţiei mercantile şi monetare, la oraş şi la ţară în paralel.
Dar în lume a învins contrarevoluţia capitalistă, deşi în Rusia fusese înfrântă cea feudală, sprijinită de burghezii vremii.
Nu numai, deci, că cel de-al doilea picior nu a fost dus pe terenul socialismului, dar primul a fost retras din el. Amândouă astăzi, şi de nu puţini ani, aproape treizeci, stau în afara lui.
Nu numai că Rusia nu este o societate socialistă, dar nu este nici măcar o republică socialistă. Socialistă rămâne, în lumina istoriei revoluţionare, Revoluţia din Octombrie, şi construcţia coerentă, monolitică, clarvăzătoare a lui Lenin privind drumul Rusiei.
Lenin abia câştigase aspra bătălie de a desprinde partidul bolşevic de orice legătură cu tolerarea guvernului burghez şi a defensismului, că s-a şi trezit în faţa aşa-zisei obiecţii de stânga. Aţi spus că trebuie să preluăm puterea: foarte bine; să ne întoarcem în ilegalitate şi să pregătim pe termen scurt insurecţia.
Raportul lui Lenin asupra evoluţiilor tactice, conform firului Tezelor din 4 aprilie, a fost pe cât de delicat, pe atât de exhaustiv.
Noi, a spus el, nu avem decât o minoritate: trebuie să fim foarte circumspecţi. Mulţi muncitori au căzut cu bună credinţă în defensism, din euforie revoluţionară, chiar şi la oraşe. Ţăranii, până la aplicarea măsurilor economice concrete, nu vor fi cu noi. Dacă vrem să salvăm pentru revoluţia internaţională forma nouă a Consiliilor, nu putem ataca Sovietul doar pentru că în majoritate nu ne urmează pe noi, ci pe prietenii oportunişti ai guvernului provizoriu burghez.
A spus Lenin:
„Unii se întreabă dacă nu cumva ne renegăm propriile noastre convingeri: doar noi am propagat transformarea războiului imperialist în război civil, iar acum ne contrazicem pe noi înşine [vorbind de acţiune paşnică şi nu armată pentru trecerea puterii către Soviete]“.
Dar noi ne aflăm, a explicat el, într-o perioadă de tranziţie în care Miliukov şi Gucikov nu au recurs încă la violenţă: şi deci ne trebuie o propagandă profundă şi răbdătoare. Dacă am vorbi acum de război civil nu am fi marxişti, ci blanquişti. Politica noastră trebuie în viitorul imediat să determine guvernul burghez să se demaşte, şi încă şi mai mult complicii săi menşevici (evident la acea dată asupra acestui lucru Lenin nu insistă în textele publice). Dar în construcţia lui Lenin viitoarea fază de război civil este certă şi precisă: despre ea vor discuta pe larg bolşevicii în lunile următoare, şi vor mai frâna acţiunea în iulie, după care vor fi supuşi persecuţiilor şi provocărilor: în cele din urmă în octombrie vor accepta confruntarea.
Partidul, aşa cum bine a spus Troţki, avea nevoie de o perioadă de reînarmare, şi de clarificare a orientării militanţilor şi a părţii avansate a maselor, şi doar apoi ar fi dat bătălia la momentul marcat de istorie, pentru a o câştiga.
Acest ansamblu puternic de decizii a reieşit din contribuţiile lui Lenin la programul de lucru, pregătit sub efectul unei orientări precedente şi nu foarte fericite. Ajunsă la punctul unificării social-democraţilor internaţionalişti (prin care Kamenev şi Stalin înţelegeau, în martie, repescuirea a aproape tuturor menşevicilor), Conferinţa, urmând linia lui Lenin, a condamnat orice înţelegere cu social-şoviniştii ruşi şi străini şi cu orice oportunism şi a formulat lozinca Internaţionalei Comuniste.
Am dat astfel o amplă dezvoltare celor susţinute de Lenin în privinţa sarcinii de îndeplinit în situaţia politică a acelei cotituri fundamentale, şi de asemenea în legătură cu tema chestiunii agrare. Va merita o atenţie ulterioară chestiunea naţionalităţilor; foarte gravă în imperiul ţarilor, definit ca un mozaic de o sută de popoare.
Congresul următor (al V-lea) de la sfârşitul lui iulie va marca trecerea de la faza de luptă paşnică la noua insurecţie armată: dar linia teoretică şi istorică va fi clara dezvoltare a conferinţei din aprilie, şi aceleaşi nume se vor regăsi printre cei 32 de membri ai comitetului din octombrie, la fel ca printre cei 14 din aprilie. Stalin a fost chemat pentru prima dată în comitetul central: Troţki era încă absent şi străin de organizaţia bolşevică. Potrivit lui Troţki, cu excepţia lui Lenin şi Stalin, dintre toţi cei aleşi în acest Comitet Central doar Sverdlov a murit de moarte naturală, toţi ceilalţi au fost ulterior fie executaţi, fie suprimaţi neoficial.
Poate că în istorica conferinţă din aprilie punctele cardinale ale revoluţiei ruse strălucesc în cea mai puternică lumină: ruptura de burghezia doar pe jumătate antiţaristă, ruptura de social-oportunişti, ruptura de război, legătura cu mişcarea revoluţionară şi lupta pentru statul dictaturii proletare, în toate ţările.
Puncte formidabil de avansate, cu toată declaraţia deschisă că în Rusia singură nu ne aflăm încă la cotitura istorică a transformării socialiste.