În ceea ce priveşte contribuţia lui Lenin la conferinţa din aprilie (24-29 aprilie; 7-12 mai stil european) 1917, ne rămâne de examinat chestiunea naţională. Avem aici textul rezoluţiei pe care Lenin a propus-o, şi o schiţă a conceptelor acesteia într-o broşură din 10 aprilie (imediat după Tezele din 4, deja ilustrate), în Opere alese. Dintr-o altă publicaţie, incompletă ca sursă, se poate extrage o scurtă referire la discuţie.
Potrivit acestei surse, meritul principal pentru punerea problemei naţionale îi este atribuit lui Stalin, raportor oficial. Este posibil ca Stalin să fi intenţionat astfel să se revanşeze pentru dezavuarea politicii pe care o urmase faţă de guvernul provizoriu burghez şi partidele oportuniste din Soviete: oricum, intervenţia decisivă i-a aparţinut lui Lenin şi ea a determinat concluziile conferinţei.
Fără îndoială, este just să spunem că naţionalităţile asuprite de ţarism (o sută de rase, o sută de limbi, obişnuia să se spună, într-un singur stat şi sub un singur autocrat) reprezentau o parte imensă în lupta purtată în 1917 pentru fondarea unei noi puteri, pentru trecerea ei la o nouă clasă. Deznodământul revoluţiei depindea, în mare parte, de a şti dacă proletariatul va reuşi să atragă după sine masele muncitoare ale naţionalităţilor asuprite. Acesta este un fapt: să ne gândim doar la Polonia, unde cele mai feroce pogromuri ţariste măcelăriseră naţionali polonezi şi evrei; şi acolo ura nu era doar faţă de ţar, ci faţă de Petrograd, faţă de rasa rusă, dominantă în imperiul istoric. Un alt aspect istoric decisiv este că guvernul provizoriu burghez era înclinat să continue vechea politică de strangulare şi asuprire a naţionalităţilor: reprima mişcările naţionale, dizolva organizaţiile de tipul Dietei Finlandei. Pentru partidele burgheze şi mic-burgheze, în legătură cu situaţia de război prin care vaste zone ale fostului imperiu se aflau în mâinile străinului german, este adevărat că prima lozincă rămânea cea a „Rusiei una şi indivizibilă“, la fel ca pe vremea ţarului, când fusese chiar şi Sfântă.
Nu mai puţin istoric este faptul că numai bolşevicii luau poziţie împotriva acestei lozinci feudale, declarând deschis că popoarele naţiunilor asuprite aveau dreptul de a-şi hotărî singure soarta. Textul popular pe care l-am parafrazat ici şi colo, în lipsa sa de rigoare, atribuie acest drept „muncitorilor“, dar formula se referă fără înconjur la popoare.
Se spune apoi că Stalin ar fi fost cel care a elaborat cu Lenin principiile politicii naţionale bolşevice şi că în raportul său a dezvăluit politica de tâlhărie a guvernului şi i-a denunţat fără milă pe conciliatorii mic-burghezi aflaţi la remorca burgheziei. Ei bine, problema paternităţii directivelor după numele oamenilor iluştri nu este cea care ne preocupă, după cum se ştie, şi la momentul potrivit vom vorbi despre contribuţiile lui Stalin la chestiunea naţională în general (vezi: Rasă şi Naţiune în teoria marxistă — Trieste). Cert este că acea cotitură din aprilie, împotriva Guvernului provizoriu şi a oportuniştilor din Soviete, vizează chestiunea naţională la fel ca pe cea a războiului şi a păcii, a atitudinii faţă de Guvernul provizoriu şi dualităţii puterii, a măsurilor economice şi agrare şi aşa mai departe. Cel care ar fi văzut corect în politica reacţionară a burghezilor şi a mic-burghezilor în privinţa naţionalităţilor, ar fi trebuit să vadă corect în toate privinţele, şi nu să organizeze conferinţa despre care vorbim în direcţia „aşteptării binevoitoare“ faţă de guvern până la Constituantă, şi a unei fuziuni cu menşevicii!
Se pot accepta punctele care îi sunt atribuite lui Stalin, dar vom găsi în rezoluţia redactată de Lenin: a) recunoaşterea dreptului popoarelor la desparţire (ce înseamnă a-l recunoaşte muncitorilor? Nimic); b) pentru popoarele reunite într-un stat dat, autonomie regională; c) pentru minorităţile naţionale, legi speciale care să le garanteze libera dezvoltare; d) pentru proletarii de toate naţionalităţile dintr-un stat dat, o organizaţie proletară unică, indivizibilă, un partid unic.
Or, aici, dacă nu ne vine în ajutor dialectica, nu ieşim la liman, aşa cum nu a ieşit la liman nici stânga bolşevică de atunci. Este oare aceasta soluţia chestiunii naţionale pentru o societate comunistă? Desigur că nu. Este soluţia ei într-o revoluţie burghezo-democratică consecventă. Dar la data de 1917 şi în faza capitalismului imperialist, cuceritor, tâlhăresc, peste mări şi înăuntrul Europei, burghezia din orice ţară, şi mai ales cea rusă, este cu totul incapabilă să onoreze atâta tămâie literară (mai mult literară decât istoric concretă) arsă pe vremea revoluţiilor de la 1789 şi 1848 pentru autonomia micilor naţionalităţi şi pentru eliberarea lor (care, dacă a avut loc, a fost prin insurecţii şi războaie de independenţă, şi nu prin emancipări de sus).
Un astfel de program, ca atâtea altele de natură social-agrară şi urbană, sub-socialiste şi încă burghezo-democratice, poate fi asumat şi pus în aplicare numai de o putere proletară care ia cârma procesului revoluţionar antifeudal: cheia întregii probleme stă mereu acolo, în teoretizările anterioare de partid, în lecţiile istoriei interpretate aşa cum se cuvine din 1900 până astăzi, şi în legătură cu ceea ce a stabilit Marx în teorie şi politică începând din 1848, de exemplu cu privire la clasica chestiune a Poloniei, tratată aprofundat de noi.
Dar Peatakov, un marxist deloc de lepădat, susţinut de unii membri ai conferinţei, a făcut un alt raport asupra chestiunii naţionale. Peatakov a fost lichidat ulterior, şi ne folosim de referinţa pe care o avem. El ar fi afirmat că într-o epocă în care economia mondială a stabilit legături indisolubile între multe ţări, statul naţional constituie o etapă istorică deja depăşită:
„Revendicarea independenţei aparţine unei epoci istorice deja depăşite, a spus el, ea este reacţionară pentru că vrea să facă istoria să meargă înapoi. Pornind de la analiza noii epoci, epoca imperialismului, noi spunem că în momentul actual nu putem concepe o luptă pentru socialism diferită de cea dusă sub lozinca «jos graniţele», o luptă care să tindă spre suprimarea tuturor graniţelor dintre naţiuni şi state“.
Vom reda cele atribuite lui Lenin pentru că ele conţin un concept de înaltă valoare, şi nu cu scopul de a-l linşa pe Peatakov, asemenea celor care scriu cu spirit „publicitar“. Cunoaştem destui tovarăşi care judecă aşa cum este pus aici să vorbească Peatakov, unii chiar excelenţi ieri şi azi. Şi noi am cântat versurile de care bătrânul Turati roşea: „graniţele scelerate să le ştergem de pe emisfere“, şi nu repudiem faptul că le-am cântat şi... am falsat. Dar una este să cânţi, alta să deduci în mod marxist. Putem foarte bine să preconizăm acea ştergere şi Internaţionala culturii şi a limbii, sau fuziunea mondială a raselor umane, dar în urmărirea cursului istoric să ne ferim bine să debităm şi să comitem aberaţii poetice şi lirice.
Lenin polemistul nu umbla cu jumătăţi de măsură, şi va fi vorbit probabil aşa cum se relatează:
„Metoda revoluţiei socialiste sub lozinca: «jos graniţele» este o totală confuzie... Ce înseamnă «metoda» revoluţiei socialiste sub lozinca «jos graniţele»? Noi admitem necesitatea statului, iar statul presupune graniţe... Trebuie să-ţi fi pierdut minţile ca să continui politica ţarului Nicolaie (care era, presupunem că ar fi adăugat Vladimir, jos orice graniţă care îndrăzneşte să taie teritoriul Sfintei mele Coroane)... Lozinca «jos graniţele» va fi justă atunci când revoluţia socialistă va deveni o realitate şi nu o metodă...“.
Opriţi-vă asupra cuvintelor pe care le-am scris cu majuscule. Ele sunt măreţe. De ce le-a rostit într-un moment fericit gigantul Lenin? Ar putea fi uriaşul Engels cel care să le fi teoretizat în frază cristalină: două elemente definesc Statul; un teritoriu definit, o putere de clasă înarmată. Ar putea fi uriaşul Marx cel care să le fi rostit, când pe tărâm teoretic, asumându-şi eticheta de autoritar şi acceptând termenul, îi ridiculizează pe libertarii anarhişti din 1870, cei care se apucă să instruiască cosmosul şi istoria prin strigătele lor de „jos Dumnezeu, Stăpânul, Statul“. Ar putea fi un om normal ca noi toţi, din moment ce, fără niciun merit al său, la o anumită cotitură a vieţii sale, chestiunea „i-a intrat în tărtăcuţă“ pentru a nu mai ieşi niciodată de acolo. Tărtăcuţa înseamnă emisferele cerebrale, meningele, scoarţa sau ce mai vreţi voi din naturalul bostan.
Încă şi astăzi cultura burgheză pune problema exclusiv astfel: capitalism înseamnă economie privată, socialism înseamnă etatizare. De mult timp, nouă din zece socialişti, urmând curentul, se băteau pentru a exalta Statul, şi dacă în obişnuitul scop didactic luăm pentru un moment cazul Italiei, se ştia că anarhiştii „erau împotriva Statului“, socialiştii marxişti (vai, vai!) erau pentru cucerirea Statului, sub formula nefericită a „puterilor publice“.
Aveam oare noi, copii pe vremea congresului de la Genova din 1892, nevoie să citim, prin 1919, Statul şi revoluţia pentru a descurca problema? Era de ajuns în acest scop o jumătate de pagină din Marx sau din Engels, celebră şi mult citată, ce putea fi asimilată chiar şi la a patra mână, şi fără a te îmbuiba cu erudiţie.
Marxismul este împotriva Statului în general şi este împotriva Statului burghez în particular. Societatea care se află în programul său istoric, fiind fără clase, este fără Stat. Dar marxismul prevede că Statul va fi un instrument revoluţionar tranzitoriu tocmai pentru a distruge clasa dominantă prezentă, după ce revoluţia îi va fi distrus acesteia Statul actual.
Marxismul conduce lupta împotriva Statului burghez care va fi răsturnat numai prin violenţă. Dar în stadii istorice precedente marxismul prevede utilizarea chiar a acestui Stat, atunci când distruge Statul feudal, şi în anumite sectoare atunci când îi loveşte pe deţinătorii privaţi ai capitalului cu naţionalizările sale inofensive. Prevede intrarea în anumite perioade în organele Statului burghez, la început cu scop „stimulator“, apoi cu scop „sabotor“, şi la un moment dat trebuie să prevadă abandonarea acestui teren pentru cel al insurecţiei şi al preluării întregii puteri.
Un fapt divers: uneori mai uşurează expunerea. Din 1908 în Italia, marxiştii au început să smulgă monopolul acţiunii revoluţionare de la anarhişti şi de la sindicaliştii de modă soreliană de atunci, extremişti la nivel verbal, dar în esenţă mic-burghezi, înfierând în acelaşi timp aripa reformistă a socialismului. A avut o oarecare notorietate „stânga corpului didactic“ cu tovarăşii Dini, Capodivacca şi alţii, pionieri ai agitaţiei sindicale a învăţătorilor, şi militanţi solizi ai partidului. Pentru deputatul şi avocatul Turati: alde Dini, Ciarlantini şi alţi omuleţi de teapa lor. Pentru deputatul şi avocatul Turati (desigur deloc un prost nici în marxism, şi cu el Treves şi alţii) un marxist fără diplomă universitară era de neconceput.
Tocmai învăţătorul Ciarlantini, la congresul de la Reggio Emilia din 1912, dominat de Mussolini ca portdrapel al stângii, a ţinut un discurs, poate nu de toţi înţeles, dar demn de sincere felicitări, pe tema socialismului împotriva Statului, din motive marxiste şi nu anarho-soreliene. Toată chestiunea gravita atunci în jurul participării la alegeri ca intransigenţi şi nu cu infamele blocuri populare, metodă a colaborării de clasă între proletari şi burghezi. Noi, cei tineri pe atunci, ne băteam pentru aceasta, dar ştiam foarte clar că clasa proletară vrea să fie singură nu pentru a pătrunde în Statul parlamentar, ci pentru a-l distruge prin revoluţie.
Oricum, întorcându-ne la Lenin, el a stabilit, alături de Marx şi Engels, şi de noi cei din sală, că Statul ne este necesar, şi în anumite cazuri Statul post-feudal oricare ar fi el, cu un secol în urmă chiar şi cel burghez. De fiecare dată când această maşină istorică care este Statul ne va fi necesară, ne va fi necesară ca forţă a armelor politice, militare, chiar şi a poliţiei, şi vom avea nevoie de un teritoriu strict delimitat: ne vor fi de folos graniţele.
Când nu va mai exista feudalism, când nu va mai exista burghezie şi nu vor mai fi clase, sau, mai bine zis, forme economice şi productive de clasă, adică atunci când nu vor mai fi proletari, abia atunci, aşa cum a spus Engels, vom arunca Statul la fiare vechi, vom arunca ultimele State, şi abia atunci vor cădea ultimele graniţe naţionale.
Nicidecum de îndată ce vom fi preluat puterea într-o ţară cu capitalism modern şi mare; cu atât mai puţin atunci când vom fi preluat puterea în feudala Rusie din 1917. Şi atunci, îi spune Lenin lui Peatakov, nu îmi spui nimic cu fraza: gata cu graniţele. Trebuie să îmi spui: graniţele teritoriului Romanovilor, sau altele? Şi care?
Chestiunea din aprilie 1917 arde şi astăzi. În aceste zile Franţa burgheză urlă că Algeria africană şi neagră se află înăuntrul graniţelor sale de „République une et indivisible“. Ea îi reproşează aceleia, încă şi mai centraliste, a Sovietelor, că supune popoare înăuntrul unei cortine dilatate în comparaţie cu cea Sfântă a lui Nicolaie.
Pentru a rezolva astfel de puncte înflăcărate, marxismul nu se poate baza pe strigătul înflăcărat şi naiv al celor de teapa lui Peatakov. Este nevoie de cu totul altceva, când pentru a muta graniţele ar fi nevoie de torenţi de energie istorică, şi slabe se arată a fi energiile Internaţionalei muncitoreşti, care ar trebui să le şteargă de pe tabla sferoidă a planetei.
Bilanţul acestei ciocniri asupra chestiunii naţionale este făcut de textele cominformiste în modul cunoscut.
„Ceea ce îi unea pe L. Kamenev şi pe I. Peatakov (nu se spune, cu nonşalanţă, că primul şi Stalin, cu puţin înainte şi chiar la scurt timp după aprilie, susţinuseră aceeaşi orientare!) era neînţelegerea sarcinilor revoluţiei... Linia lui Kamenev târăşte partidul în mlaştina menşevică (iar Stalin care redactase şi îşi luase înapoi moţiunea de unificare cu aceia, ce făcea?); Peatakov, fără a se declara făţiş (toţi cei care astăzi nu sunt trecuţi în rândul sfinţilor au fost, în acest fel, mereu nişte ipocriţi mefistofelici!) împotriva tezelor lui Lenin, condamna practic revoluţia la izolare şi înfrângere... Partidul lupta pe două fronturi: împotriva opoziţiei oportuniste de dreapta şi împotriva opoziţiei de stânga“. [1]
Şi se continuă a se repeta că problemele principale ale conferinţei au fost epuizate de rapoartele lui Lenin şi Stalin, pentru a şterge, nu graniţele, aşa cum voia nefericitul Peatakov, ci amintirea, orice amintire a faptului că atunci opoziţia de dreapta se identifica cu Stalin, conform datelor de necontestat şi mărturiilor aduse de noi.
Oricum, opoziţia de stânga ar fi spus: dacă preluăm puterea revoluţionară totală la Moscova şi Petrograd, am fi nişte proşti să dăm din mână Varşovia, Kievul, Harkovul, Odesa, Baku, Batumi şi aşa mai departe: ar fi un cadou făcut contrarevoluţiei în numele respectului nostru teoretic, pur academic, faţă de „dreptul la despărţire“. Ce rasă şi naţionalitate a dat din mână Stalin, ortodox la acea vreme împotriva erorilor de stânga, în chestiunea naţională? Succesiunea alternantă de războaie a fost cea care a dat naştere Finlandei burgheze libere, respectată şi astăzi, şi Poloniei libere, reînfulecată cu hotărâre în 1940, cu ajutorul lui Hitler.
Va fi deci cazul să ne întoarcem la textul original al lui Lenin, mai categoric ca niciodată în această privinţă.
Mai întâi este bine de remarcat că diferiţii bucătari ai acelei bucătării nu sunt întotdeauna la unison. Binecunoscuta Istorie oficială a Partidului spune că raportorul asupra chestiunii naţionale, Stalin, elaborase împreună cu Lenin, etc., şi apoi reproduce rezoluţia lăsând să se creadă că a fost redactată de raportorul Stalin, cum, chipurile, era de aşteptat. Dar în schimb, în Operele alese ale lui Lenin editate la Moscova figurează acelaşi text al rezoluţiei, publicată în Soldatskaia Pravda din 3 mai 1917, aşa cum se arată în subsol, şi cuprinsă în volumul: Scrieri din 1917 de V. I. Lenin, Vol. I, pp. 352-353, ed. 1937. Care dintre cele două versiuni este cea adevărată?
O primă şi frumoasă scurtă formulare se află în broşura scrisă imediat după Tezele din 4 aprilie. Capitolul despre chestiunile agrară şi naţională este excelent şi pentru prima: el insistă asupra separării Sovietului rural al zilierilor salariaţi şi al semiproletarilor (aceia, fie spus pentru a suta oară, care au un petic de pământ, dar nu se pot întreţine din el şi trebuie să lucreze cu ziua pe ici pe colo, în alte mari întreprinderi) de Sovietul generic al ţăranilor, împotriva
„întregii frazeologii dulcegi mic-burgheze a narodnicilor cu privire la ţărănime în general, care nu va fi decât o formă camuflată de înşelare a maselor sărace de către ţărănimea înstărită, care reprezintă numai una dintre varietăţile de capitalişti“.
Prin ce diferă, aşadar, narodnicismul pălmuit aici de actuala politică agrară a cominformiştilor, să zicem din Ungaria, să zicem din Italia, unde ei fac ochi dulci până şi marilor arendaşi?!
Lenin a cerut, atunci, ca pe fiecare moşie confiscată de la marii proprietari funciari (confiscare pe care oportuniştii o voiau suspendată în aşteptarea... Constituantei) să ia naştere o mare gospodărie model ţinută sub controlul Sovietelor. Şi adăuga:
„În opoziţie cu frazeologia şi cu politica mic-burgheză care domnesc în rândurile socialiştilor-revoluţionari, mai ales în discuţiile sterpe duse în jurul normei «de consum» sau «de muncă», a «socializării pământului» etc., partidul proletariatului trebuie să explice că în condiţiile producţiei de mărfuri sistemul micii gospodării nu este în stare (sublinierea lui Lenin) să izbăvească omenirea de starea de mizerie în care se află masele şi de asuprirea la care sunt supuse“.
Spunând încă o dată că nici creştin-democraţii, nici „comuniştii“ din Italia nu se arată a fi câtuşi de puţin sensibili la un asemenea obiectiv, şi clocesc cuibare de mici gospodării familiale sterile şi mizerabile, care ucid deopotrivă sărăcăcioasa Basilicata şi superba Sicilie, să ne întoarcem direct la chestiunea naţională: ba chiar să dăm exact aşa cum este pasajul lui Lenin (punctul 14).
„În problema naţională, partidul proletar trebuie să susţină în primul rând proclamarea şi înfăptuirea imediată a libertăţii depline de despărţire de Rusia pentru toate naţiunile şi popoarele asuprite de ţarism, înglobate cu forţa sau ţinute cu forţa în graniţele statului, adică anexate.
Dacă nu sunt însoţite de înfăptuirea reală a libertăţii de despărţire, toate afirmaţiile, declaraţiile şi manifestele cu privire la renunţarea la anexiuni se reduc la o înşelare burgheză a poporului sau la nişte pioase deziderate mic-burgheze.
Partidul proletar tinde la crearea unui stat (auziţi!) cât mai mare, căci aceasta este în avantajul oamenilor muncii; el tinde la apropierea şi la contopirea naţiunilor, dar el vrea să atingă acest scop nu prin violenţă, ci numai prin alianţa liberă, frăţească a muncitorilor şi a maselor muncitoare ale tuturor naţiunilor.
Cu cât republica rusă va fi mai democratică, cu cât ea se va organiza cu mai mult succes ca republică a Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi ţăranilor, cu atât masele muncitoare ale tuturor naţiunilor se vor simţi atrase de bunăvoie spre această republică.
Libertatea deplină de despărţire, cea mai largă autonomie locală (şi naţională), garanţii elaborate în amănunt pentru drepturile minorităţilor naţionale, acesta este programul proletariatului revoluţionar“.
Marile chestiuni istorice care se prezintă aici, şi a căror perspectivă îi pune în încurcătură pe nu puţini tovarăşi, pot fi urmărite mai bine pe baza rezoluţiei dezvoltate. Fireşte, abordarea problemei se modifică. Ne aflăm (a) într-un regim şi o perioadă feudală şi, mai rău, asiatico-despotică? Dăm mână liberă mişcărilor de libertate naţională, pe care, în faimoasele teze din 1920 (acceptate de stânga italiană, care dezaproba cu hotărâre tacticile respective pentru ţările avansate în capitalism), s-a dezbătut dacă să le definim: burghezo-democratice sau naţional-revoluţionare. Cei doi termeni ne invitau să mâncăm, cu esofag comunist şi marxist, acelaşi fel de mâncare cu o prezentare ingrată: în locurile, timpurile şi modurile sociale amintite, şi cu condiţia să fie vorba de a pune mâna pe arme, se face bloc nu doar cu masele neproletare, ci cu burgheziile însele. Asta-i tot.
Ne aflăm, în schimb, (b) imediat după căderea feudalismului şi într-o republică condusă de burghezie care nu se decide să termine odată cu chestiunea războiului şi a pământului? Trebuie să i se impună eliberarea naţionalităţilor închise în statul ex-feudal, care intenţionează să se despartă. Asta înseamnă, în mod concret, că problema nu va fi supusă unei consultări „panruse“, ci vor fi admise consultări naţionale periferice.
Suntem (c) pentru a merge mai departe, nu la societatea socialistă, ci la o Republică socialistă, care să îşi fundamenteze puterea pe Consiliile Muncitorilor şi Ţăranilor? Ei bine, vom fi coerenţi, în aşteptarea unor forme sociale superioare şi mai ales a revoluţiei internaţionale, proclamând că Sovietele naţionalităţilor vor fi libere să decidă despărţirea lor sau nu de statul unic.
Precizăm de la bun început că problema nu este aceeaşi cu cea a Republicilor unite în Federaţie, despre care vom vorbi la momentul oportun, întrucât chiar şi în Republica Socialistă Sovietică Rusă aproape toate naţionalităţile şi rasele în joc sunt reprezentate în minoritate, iar diversele Republici federate şi autonome nu corespund, şi nici nu ar putea să corespundă, unor limbi şi rase uniforme.
Imediat după cucerirea puterii vom menţine principiul despărţirii, dar aplicarea sa va fi influenţată de războaiele civile şi militare, sau mai bine zis de cele cu statele care vor fi trimis corpuri contrarevoluţionare de invazie, acţionând în fel şi chip în toate regiunile imensului teritoriu. La un moment dat, marea bătălie din 1920 de la porţile Varşoviei va decide o mare cotitură, mai bine decât ar face-o o insurecţie muncitorească poloneză şi decizia unui Soviet Naţional polonez cu privire la „graniţele“ ce trebuie proclamate.
Abordarea rezoluţiei este istorică.
„Politica de asuprire naţională, lăsată moştenire de absolutism şi monarhie, este sprijinită de moşieri, capitalişti şi de mica burghezie, interesate să-şi apere privilegiile de clasă şi să dezbine pe muncitorii de diferite naţionalităţi. Imperialismul contemporan, accentuând tendinţa de a subjuga popoarele slabe, constituie un nou factor de intensificare a asupririi naţionale“.
Se revine la teza istorică fundamentală a marxismului conform căreia, pentru deplina dezvoltare a formei capitaliste de economie şi eliberarea întregii societăţi europene din cătuşele feudale, a fost necesară organizarea pe baze naţionale, prin insurecţii interne şi războaie naţionale, în state fondate pe o naţionalitate; a fost şi era necesar să fie lichidate toate imperiile intracontinentale istorice, dintre care s-au prăbuşit cu greu cele de la Viena, Berlin, Constantinopol, şi cel mai greu dintre toate, cel de la Petrograd.
Dacă, prin urmare, modul capitalist de producţie îşi leagă apariţia în spaţiile europene de libera organizare a naţionalităţilor, de care proletarii sunt direct interesaţi, în faza imperialistă ulterioară el ajunge, în concepţia lui Lenin, să se sudeze din nou cu asuprirea. Lupta pentru pieţele extracontinentale şi de peste mări duce la aparate puternice de forţe statale şi la conflicte războinice continue, tinzând spre dominaţia politică asupra ţărilor de pe celelalte continente. Când, pe planul marilor războaie, imperialismele se ciocnesc pentru a se jefui reciproc de colonii şi posesiuni, chiar şi cele cu o deplină dezvoltare capitalistă şi democratică îşi îndreaptă poftele spre cucerirea provinciilor europene în detrimentul altora, iar în funcţie de rezultatele războaielor micile ţări şi popoare trec dintr-o mână în alta.
Ideologiei eliberării naţionale europene şi generale i se substituie cealaltă, a expansiunii civilizaţiei moderne: aceasta este mai întâi folosită pentru a justifica subjugarea, înrobirea şi chiar distrugerea popoarelor şi raselor de culoare, pentru ca în cele din urmă să ia forma revendicării, în metropolă, a provinciilor de graniţă disputate în puncte nevralgice: Alsacia-Lorena, Veneţia Iuliană, regiunea Danzigului, Sudeţii, Balcanii. Din aceste dispute se naşte solidaritatea oportunismului socialist cu capitalismul imperial, se naşte epidemia defensismului, întrucât în fiecare tabără se ascunde dorinţa de cucerire sub frazeologia salvării propriei civilizaţii dezvoltate de ameninţări de agresiune.
Acel socialism care se declara împotriva tuturor anexiunilor a devenit susţinătorul tuturor războaielor. Dacă se admite sofismul că un popor cu moduri de producţie mai avansate are „dreptul“ de a-i guverna pe cei mai puţin progresaţi, sofism ale cărui crime le-au cunoscut toate ţările Europei, ideea burgheză a libertăţii popoarelor şi a „egalităţii naţiunilor“, istoric vorbind goală în sine, se transformă în ideea asupririi şi a cuceririi.
Rupând în acelaşi timp cu ţarismul, aliat în Europa al tuturor asupririlor de naţiune şi de clasă, şi cu oportunismul din 1914 care a consfinţit supunerea proletariatului faţă de toate războaiele burgheze, revoluţia rusă nu putea decât să ia directiva de a termina cu războaiele de expansiune şi cucerire şi de a oferi libertatea acelor ţări pe care cuceririle violente le incluseseră în statul rus.
Lenin porneşte de la premisa că o republică burgheză, dar cu o democraţie dezvoltată la limită, poate permite o convieţuire de popoare şi limbi fără predominarea uneia: el se referă, este clar, la Elveţia, unde nu există una, ci trei limbi oficiale ale statului. Şi adaugă:
„Trebuie să se recunoască tuturor naţiunilor din cuprinsul Rusiei dreptul la liberă despărţire şi la formarea unui stat independent“.
El spune că o politică diferită alimentează urile naţionale şi sabotarea solidarităţii proletare internaţionaliste. Citează cazul Finlandei şi conflictul apărut cu guvernul burghez de la Petrograd, susţinând că Finlandei, scoasă de sub jugul ţarist extrem de odios, trebuie să i se permită despărţirea.
Atâta timp cât nu se ajunge la o despărţire statală, partidul trebuie să susţină o largă autonomie regională şi abolirea limbii oficiale obligatorii, şi cere ca noua Constituţie să interzică orice privilegiu naţional şi orice încălcare a drepturilor minorităţilor naţionale.
Cititorii îşi amintesc din raportul de la Trieste partea care a fost dedicată scrierilor lui Stalin despre lingvistică: teoriile conform cărora o revoluţie de clasă nu presupune o întrerupere a funcţiei istorice a limbii naţionale se refereau la limba rusă, devenită de facto limba Republicii Sovietelor şi a întregii Uniuni. Critica noastră asupra acestui punct a servit pentru a dovedi că această exigenţă istorică a unei limbi de stat unice (naţionale) este o altă dovadă a caracterului burghez asumat de revoluţie, şi zadarnice sunt distorsionările teoretice pentru a justifica pe plan marxist acea exigenţă. Ce s-a ales, aşadar, de revendicarea opusă a statului, care înainte de toate propune minorităţilor naţionale să se despartă statal, şi, dacă acestea nu o cer, le primeşte într-o administraţie polilingvă, de tip elveţian? Vom reveni la momentul oportun pentru a examina dacă marele edificiu statal rus de astăzi are o limbă naţională unică, de drept şi de fapt, acesta fiind unul dintre aspectele obscure care definesc o structură imperială.
Aici ajungem la faimosul punct asupra căruia Stalin, la Viena, a colaborat cu Lenin în chestiunea naţională, în opoziţie cu social-democraţia austriacă de dinainte de război, punct pe care Lenin îl reafirmă în 1917. Era propunerea socialiştilor din „statul mozaic“ al Habsburgilor. Ei admiteau ca administraţia statului să fie unică din punct de vedere politic şi birocratic, în finanţe, armată şi aşa mai departe (exceptând raportul de paritate dintre Austria şi Ungaria, unite sub Coroană) şi propovăduiau ca tuturor popoarelor subordonate — slavi, otomani, latini — să li se acorde „scoaterea şcolilor etc. din competenţa statului şi trecerea lor în mâna unui fel de diete naţionale“, care să nu aibă nicio altă putere. Acest lucru, adaugă Lenin, îi divide în mod artificial pe muncitorii care locuiesc în aceeaşi localitate, ba chiar lucrează în aceeaşi fabrică, şi le întăreşte legătura cu cultura burgheză a fiecărei naţiuni în parte, „în timp ce sarcina social-democraţiei este consolidarea culturii internaţionale a proletariatului mondial“.
În studiul tânărului Stalin, care i-a impresionat pe Lenin şi pe soţia sa, era dezvoltată tocmai tema că soluţia autonomiei şcolare, universitare şi culturale era o teză de dreapta şi oportunistă, în timp ce era revoluţionară teza despărţirii de statul austro-ungar a provinciilor italiene, slovene, croate, otomane, sârbe, române, cehe şi slovace, teza destrămării acestui stat, chiar dacă aceasta nu reprezenta neapărat sarcina unei revoluţii socialiste — care, dimpotrivă, ar fi putut reuni acele popoare pe baze cu totul diferite —, ci a unei revoluţii burgheze şi a unui război de reconfigurare, cum a fost pentru Austria primul război european, cum fuseseră pentru imperiul otoman războaiele balcanice precedente.
Această teză este coerentă cu abordarea marxistă a chestiunilor naţionale, care, aşa cum am arătat prin ample dezvoltări, nu se poate reduce la negarea naţionalităţilor ca fapt istoric actual, şi a fost pe atunci bine apărată. Dar în timp ce, în 1917, Lenin angajează în ea revoluţia rusă, care nu este o rebeliune naţională, ci zguduirea istorică a statului care ţinea atâtea naţionalităţi ţintuite în reţeaua sa, ne putem pe bună dreptate întreba ce dezvoltare a avut acea teză în anii următori şi ce tip de stat, în privinţa libertăţii de mişcare a naţiunilor şi regiunilor, este cel al U.R.S.S. construite în numele lui Stalin şi care apare ca un formidabil monobloc, în timp ce Stalin revendică tradiţia şi meritul de ultra-autonomist naţional. În spiritul gândirii lui Lenin, pasul următor al Rusiei, capabil să depăşească atât iobăgia, cât şi fărâmiţarea naţională, nu putea fi făcut decât alături de revoluţia proletară europeană. Întrucât aceasta a lipsit, Rusia s-a organizat într-un superstat concentrat şi unitar în forţele sale armate interne şi externe; formă prin excelenţă a capitalismului modern.
Marxiştii radicali combătuseră dintotdeauna formarea de partide naţionale în sânul unuia şi aceluiaşi stat, care se intitulau socialiste (Polonia, Boemia etc.). În Rusia chestiunea, în ceea ce priveşte mişcările sindicatelor muncitoreşti şi organizarea Partidului, deja social-democrat, era arzătoare. Lenin a susţinut mereu un partid unic pentru tot statul rus. Chestiunea a fost deosebit de acută cu Bundul evreiesc, [2] partid caracterizat printr-o acţiune revoluţionară viguroasă şi o doctrină marxistă, acceptat în congresele ruse şi internaţionale, dar reticent să fuzioneze cu partidul socialist, şi apoi comunist, care cuprindea fără deosebire militanţi de toate naţionalităţile. Lenin reafirmă acest punct cu cuvintele:
„Interesele clasei muncitoare reclamă unirea muncitorilor tuturor naţionalităţilor din Rusia în organizaţii proletare unice: politice, sindicale, cooperatiste, culturale etc. Numai această grupare a muncitorilor de diferite naţionalităţi în organizaţii unice va da proletariatului posibilitatea să ducă o luptă victorioasă împotriva capitalului internaţional şi împotriva naţionalismului burghez“.
Aceste formule finale corelează în mod just urmărirea constantă a internaţionalismului atât în mişcarea proletară cât şi în viitoarea organizare socialistă a societăţii, şi lupta împotriva naţionalismului „imanent“ al burghezilor, cu soluţiile istorice pe care, în marile etape şi în marile arii, avem datoria să le găsim şi să le dăm chestiunilor rasei şi naţiunii. Ceea ce am spus pe larg în legătură cu fundamentala conferinţă din aprilie 1917, care trasează întregul tablou al Revoluţiei din Rusia sudând strâns trecutul şi viitorul mişcării, care, chiar şi pentru uşurinţa expunerii, se personifică în Lenin, integrează istoric ceea ce am dezvoltat în doctrină în raportul de la Trieste, citat de mai multe ori, care, după cum îşi amintesc tovarăşii, a tratat chestiunea rasei şi a naţiunii în aplicarea ei istorică, până la primul mare război mondial şi în limitele spaţiului european central-occidental, şi a rezervat prezenta aplicare pentru Rusia, şi pe cea a unei viitoare redactări pentru Orient şi Asia, teme care au fost dezvoltate oral la Florenţa.
Orice elasticitate justă, la scară istorică şi a geografiei mondiale, este posibilă, pe planul doctrinar marxist bine clarificat, cu condiţia să fie respectată cerinţa leninistă a organizaţiei unice plurinaţionale în interiorul fiecărui stat, şi a uniunii internaţionale a acesteia: a acelei Internaţionale Comuniste care, pe urmele declinării staliniste — monolingve —, s-a auto-lichidat în mod pe cât de zgomotos pe atât de servil, şi care va trebui într-o zi să renască sub forma unui Partid Comunist Unic, cu o secţiune în fiecare stat teritorial.
O dovadă de slab internaţionalism pe care au dat-o diverşii Graziadei, Serrati, Cachin [3] şi aşa mai departe a fost tocmai aceea de a nu fi înţeles chestiunea naţională a lumii, până la şi dincolo de Urali şi Marea Mediterană, pentru că acele date nu erau cele ale politicii ţării lor de origine.
În unicul scop de a face mai uşor de înţeles construcţia lui Lenin pentru Rusia şi lumea extraeuropeană, care s-a dovedit cu adevărat profetică, şi mai presus de toate strict ortodoxă din punct de vedere marxist, ne vom apleca încă o dată asupra exemplului Italiei, şi ne vom întreba dacă şi de când era just să se spună: la noi chestiunea rasială şi naţională nu există. Prin urmare, partidul nostru (dar acest lucru ar fi just tocmai dacă el ar fi naţional!) se ocupă doar de chestiuni de clasă. Frumos, dar nesemnificativ.
Statul burghez naţional italian s-a format târziu, în 1861, din războaie şi din insurecţii ale unei burghezii tinere, la care proletariatul a participat din plin. Deşi apărea un stat de rase mixte în sens etnografic, totul a contribuit (şi pe lângă tradiţia democratică de tip francez, însăşi cea a catolicismului, a Internaţionalei bisericeşti) la lichidarea chestiunilor rasiale: un rus sau chiar şi un german se minuna auzindu-ne spunând că nu ştiam dacă un concetăţean era evreu sau de religie necatolică: egalitatea condiţiilor de viaţă era totală nu doar din punct de vedere juridic, ci şi în fapt şi în moravuri.
Rapid, pe un asemenea fundal laic s-a conturat, deşi economia capitalistă a apărut târziu printre noi în formele sale recente (avea cu totul alte tradiţii de la Nord la Sud, de la Palermo la Milano), lupta de clasă a proletariatului de la oraş şi de la sat.
În 1911, partidul proletar s-a lepădat de ultimele prejudecăţi naţionale: a denunţat în mod zgomotos celebrarea semicentenarului unităţii şi, în acelaşi timp, s-a eliberat de alianţa cu mica burghezie împotriva pretinselor pături retrograde, când de fapt nu există clasă mai retrogradă decât aceasta.
I-a rămas pe stomac burgheziei o chestiune naţională negativă, iredentistă. Un onest radical burghez de la sfârşitul secolului simţea că va veni al patrulea război şi îl numea în avans „proba de foc“; iar Italia burgheză a ieşit bine din el, datorită mersului războiului imperialist, dar fără sprijinul proletariatului, care a ştiut să rămână indiferent.
Proletariatul socialist se dovedise la înălţime (nu sunt merite, ci facilitări oferite de istorie) în poziţiile antiimperialiste şi antianexioniste din timpul durelor campanii africane de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi din 1911—12; învăţase să denunţe ca dezonorantă teza care a corupt mulţi marxişti: că războiul este just dacă aduce unui popor barbar orânduiri moderne şi civilizate.
Într-un anumit sens, proletariatul italian în 1918 s-a trezit neîmpovărat de chestiunile naţionale negative (iredentism) şi pozitive (imperiu) în care burghezia se angajase de una singură, şi s-a simţit pregătit, în cadrul intern, să meargă înainte şi să dea bătălia de clasă.
Dacă această bătălie, ale cărei episoade glorioase şi ruşinoase nu este nevoie să le rememorăm, a fost pierdută, acest lucru se datorează şi unei încadrări insuficiente a luptelor în contextul internaţional, unei subestimări a imperialismului mult mai consolidat care, în Anglia, Franţa şi Germania, săpase terenul de sub paşii Revoluţiei Europene.
Dacă o revoluţie rusă nu poate atinge apogeul ciclului său fără o revoluţie în Europa, mai ales din cauza slabei dezvoltări a formelor economice, o revoluţie italiană nu o poate face nu din pricina obişnuitelor baliverne despre regiuni defavorizate şi înapoiate, ci pentru că geografic faptele din Italia sunt fapte internaţionale, iar însăşi revoluţia burgheză a mers înainte pentru că, în războaiele de reconfigurare, Europa de Vest sau cea de Est au zdrobit obstacolele conservatoare. Indiferent care dintre cele două blocuri imperiale în care se poate divide Europa ar învinge, acesta ar putea dicta în Italia, iar în trecut ca şi în viitor această ţară cu prea multe frontiere se va învecina cu ambii combatanţi.
Să nu păcătuiască deci militanţii italieni de prea mult orgoliu pentru a fi depăşit primii boala oportunismului şovin. Să nu spună că, prin prisma experienţei lor de politică trăită pe plan intern, pot declara depăşită chestiunea naţională, sau pot trece la desfiinţarea acelor prea multe frontiere.
Acest lucru nu va fi posibil înainte de a fi lichidată chestiunea frontierelor Europei: printre care teribila problemă a celor două Germanii: doar revoluţia le poate uni, însă revoluţia din Europa are nevoie de o unitate germană şi de o dictatură muncitorească germană, întrucât cea engleză sau cea franceză s-ar dovedi mai fragile, din diverse motive.
Ar fi o dovadă de prostesc orgoliu naţional să închidem ochii asupra acestui punct, şi să nu înţelegem că avem de învăţat din revoluţia de ieri din Rusia, şi chiar din cea de mâine din Asia, pentru a rupe cercul celor o sută de condiţionări care se interpun, pe un drum aspru, între noi şi socialism.
[1]. „Istoria Războiului Civil în U.R.S.S.“, vol. 1, capitolul 4.
[2]. Bundul evreiesc (Uniunea Generală a Muncitorilor Evrei din Lituania, Polonia şi Rusia) — organizaţie de orientare marxistă care milita pentru un separatism naţional-cultural în interiorul partidului social-democrat. Lenin a combătut cu stricteţe acest separatism, cerând o organizare centralizată şi unitară a tuturor proletarilor, indiferent de naţionalitate.
[3]. Antonio Graziadei (1873—1953) şi Giacinto Menotti Serrati (1872—1926) au fost figuri marcante ale mişcării socialiste şi ulterior comuniste din Italia. Serrati a fost liderul aripii maximaliste a Partidului Socialist Italian (PSI), care a ezitat multă vreme să se rupă de reformişti, refuzând directivele Internaţionalei Comuniste şi provocând separarea fracţiunii comuniste la Livorno (1921). Marcel Cachin (1869—1958) a fost lider al Partidului Socialist Francez (SFIO) şi apoi fondator al Partidului Comunist Francez, având anterior (în timpul Primului Război Mondial) poziţii social-şovine.