Cititorul care a înţeles anvergura expunerii noastre ştie că nu intenţionăm să facem o istoriografie generică şi o relatare integrală a faptelor, care ar pretinde o mai mare uniformitate în „densitatea redactării“. Faptele, chiar şi în cronici, sunt cunoscute, deşi în detaliile lor mai puţin cunoscute sunt destul de controversate şi au devenit ermetice: aici este punctul în care zăbovim, cu documentarea şi analiza, mai în profunzime.
Dar ceea ce urmărim este confruntarea continuă între elaborarea doctrinară înfăptuită în avans de partid — sau chiar de celelalte partide — care acţionează în procesul istoric, şi evenimentele efective ulterioare.
Din acest motiv am acordat mult spaţiu fazei din aprilie: fază de bilanţ teoretic de partid între două bătălii cu conţinut diferit, în privinţa cărora ne-a fost şi ne va fi de ajuns să trasăm etapele esenţiale, confruntările importante.
Partidul bolşevic realizase pe scară largă o mare construcţie de perspective istorice în perioada care a mers până în 1905: grefând concluziile şi previziunile referitoare la Rusia pe marea perspectivă a comunismului marxist privind bătăliile proletariatului din ţările de rasă albă.
Un al doilea bilanţ a trebuit să fie abordat în noua pauză determinată de reacţiunea care a urmat anului 1905 şi utilizând învăţămintele acelei mari lupte, până când s-a ajuns la noua mare criză care a lovit socialismul internaţional odată cu izbucnirea războiului din 1914. O nouă bătălie doctrinară a fost condusă, într-un prim moment nu atât în sânul socialismului rus, care îi părea şi lui Lenin cu totul ostil unui război proclamat de detestatul ţar (am văzut că aici Lenin se iluzionase în mare parte, neputând concepe că după atâta pregătire teoretică şi de luptă se putea ezita asupra unui asemenea punct), cât în partidele din Occident, dintre care majoritatea se prăbuşiseră ruşinos în trădarea şovină.
Când, în februarie 1917, criza înghite statul ţarist rus, toate previziunile doctrinei sunt din nou trecute prin filtrul faptelor, însă efectele bulversante ale războiului european şi mondial se suprapun peste cele ale ciocnirii claselor în Rusia, şi ale revoluţiei antifeudale în care clasa muncitoare trebuie să-şi aleagă un post de luptă greu de definit, dar în mod cert în primele rânduri.
Partidul care fusese mediul unei pregătiri atât de bogate după luna februarie, deşi îşi făcuse cu demnitate datoria în acţiune, nu se regăseşte pe direcţia fazei ulterioare în privinţa a trei probleme, pe care le-am trasat în mod adecvat. Prima: atitudinea în faţa războiului. A doua: sarcina partidului proletar în desfăşurarea revoluţiei antifeudale. A treia: lupta cu oportunismul internaţional social-democrat şi social-patriot.
În aprilie, bilanţul istoric este îndeplinit cu o exhaustivitate de prim ordin, profitând de legalitatea tranzitorie în vigoare în Rusia; programul de acţiune este construit cu hotărâre: nu mai rămâne decât să fie aplicat.
Chestiunea poate fi privită sub două aspecte, de principiu şi de metodă, de tactică. Două aripi extreme, deşi exprimarea nu este exactă, o văd în mod exclusivist. Viziunea dialectică a lui Lenin vede cele două tipuri de activitate şi se străduieşte să le plaseze pe cât posibil în fazele cele mai oportune pentru a ajunge la succes.
O poziţie net menşevică şi oportunistă este a spune: ţarismul a căzut, puterea este deţinută de o coaliţie uneori ascunsă, alteori făţişă, de burghezi şi de oportunişti mic-burghezi. Este un fapt stabilit că un asemenea guvern nu poate fi susţinut în nicio parte a programului său intern şi extern, şi că trebuie lansată lozinca trecerii puterii către Consiliile muncitoreşti şi ţărăneşti. Dar acum că propaganda şi agitaţia sunt libere, şi de când revoluţia democratică a învins, este vorba doar de a câştiga pe faţă şi prin mijloace legale majoritatea în organizaţiile muncitoreşti şi în Soviete. Şi mai rău ar fi să se spună: o asemenea agitaţie paşnică trebuie să se extindă în plus, chiar dacă s-ar obţine majoritatea în Soviete, până la convocarea Adunării constituante, pentru a reuşi să respingă acolo prin vot soluţia guvernului de coaliţie cu burghezii.
O asemenea soluţie este de respins drept nerevoluţionară, întrucât nu este propusă ca referindu-se la o fază trecătoare, ci în sensul de a admite că, după eliberarea democratică, partidul, prin program şi din principiu, exclude lupta armată, războiul civil, deşi pe de altă parte a exclus un bloc parlamentar sau guvernamental cu partidele burgheze. În schimb, este pe deplin dialectic răspunsul lui Lenin: astăzi, la sfârşitul lui aprilie, nu ne convine să provocăm pe termen scurt un război civil pentru a prelua puterea. Totuşi, războiul civil va avea loc, ba chiar în două ipoteze: a unei contrarevoluţii ţariste care să tindă să răstoarne guvernul provizoriu, caz în care îl vom susţine cu armele (şi aşa s-a întâmplat), şi într-o a doua ipoteză: ca, odată lupta proletară dezvoltată până la capacitatea şi necesitatea de a-şi asuma prin Soviete întreaga putere, guvernul provizoriu să se împotrivească cedării ei (şi aşa s-a întâmplat).
Prin urmare, Lenin îi răspunde nu acestei drepte care vrea să renunţe pentru totdeauna la o luptă armată, de acum înainte, şi în acelaşi timp îi recunoaşte că nu este încă momentul de a da foc pulberii şi că este necesar să se lucreze legal.
O altă aripă opusă, căreia îi scapă de asemenea legătura dialectică dintre teorie şi metoda strategică, vrea lupta imediată, care trebuie provocată fără zăbavă şi care trebuie iniţiată cu orice prilej prin lupte preliminare. Odată ce a avut loc revoluţia liberală, spun aceşti tovarăşi, orice eventualitate de sprijinire a guvernelor burgheze, chiar dacă sunt ratificate de un Parlament, este exclusă, iar calea pentru a le doborî nu este cucerirea paşnică a unei majorităţi, ci doar insurecţia. Şi această poziţie este defectuoasă dacă devine exclusivistă, limitativă pentru partid, şi nu spune doar că lupta armată este plauzibilă şi sigură într-un timp viitor, ci afirmă că în orice fază trebuie să ne gândim doar la aceasta, şi nu la o pregătire paşnică.
Împotriva acestor tovarăşi, Lenin a trebuit să facă cele mai mari eforturi pentru a nu declanşa atacul înainte de a fi pregătiţi, deşi a admis pe deplin că în orice mişcare spontană a maselor muncitoare partidul trebuia să fie prezent nu doar cu agitaţia politică, ci şi cu forţa materială.
Dată fiind dificultatea extremă de a identifica momentul propice pentru asemenea conversiuni dificile în activitatea partidului, în momente atât de convulsive, între războiul de la graniţă şi criza economică şi socială, aproape toţi tovarăşii şi-au aruncat ulterior aspre reproşuri reciproce: unii că nu au dorit lupta, alţii că au vrut să o compromită declanşând-o prematur.
Este indiscutabil că, fără pregătirea viguroasă a dezbaterii din aprilie, partidul ar fi mers, fie pe calea delăsării, fie pe cea a acţiunilor disperate, spre o înfrângere sigură şi un dezastru.
Ştim că deja înainte de deschiderea conferinţei, pe 17 aprilie, la 14 zile de la sosirea lui Lenin, masele au reacţionat la o provocare a Guvernului. Dat fiind că data coincidea cu 1 Mai pe stil nou, primul 1 Mai postţarist, a mai existat o coincidenţă cu nota lui Miliukov, ministrul cadet al externelor, care promitea, la cererea aliaţilor, continuarea războiului. În ciuda gradului relativ de iluzie defensistă constatat de Lenin la poporul rus şi la soldaţi, în contrast cu tendinţele de lichidare imediată a războiului, la Petrograd şi Moscova au urmat o serie de zile în care muncitorii au cerut capul lui Miliukov prin demonstraţii armate, reclamând pacea şi cerând demisia acestuia, pe care el şi-a dat-o câteva zile mai târziu.
Însă masele nu au mers dincolo de demonstraţii, iar partidul era încă preocupat să-şi lichideze îndoielile.
Pe 17 mai, adică pe 4 mai pe stil vechi, după închiderea Conferinţei la 29 aprilie, a sosit la Petrograd Troţki (primit cu entuziasm şi în calitatea sa de fost Preşedinte din 1905), şi a ţinut un discurs în Soviet, în care s-a declarat (nu aparţinea încă partidului bolşevic) pe deplin de acord cu directiva politică a lui Lenin.
În zilele din aprilie unii bolşevici propuseseră lansarea lozincii de răsturnare a guvernului, dar partidul s-a opus şi i-a pus la punct. Troţki afirmă aici că Stalin a semnat împreună cu doi conciliatori telegrama care îi invita pe muncitorii şi marinarii din Kronstadt să suspende acţiunea anti-Miliukov.
Între timp, pe 2—15 mai, Miliukov şi Gucikov demisionau din funcţiile de miniştri, iar în coaliţie intrau menşevicii şi socialiştii-revoluţionari.
După 12 mai, închiderea conferinţei, şi până la convocarea Primului Congres al Sovietelor de la 3—16 iunie 1917, bolşevicii au desfăşurat munca de propagandă, organizare şi pătrundere preconizată la conferinţă.
Între timp, oportuniştii avansau pe drumul prevăzut de Lenin. Înainte de aprilie, comitetul executiv al Sovietului, controlat de ei, era divizat în număr aproape egal între cei favorabili şi cei contrari intrării în guvern. După acea primă criză de stradă, 34 de delegaţi contra 19 s-au declarat pentru acordul cu burghezii. În judecata lui Lenin, mica burghezie era cea care dădea înapoi în faţa ameninţării unei noi faze revoluţionare, predându-le capitaliştilor toate poziţiile. Pe 6—19 mai a fost anunţată lista noului guvern, prezidat de burghezul Lvov, cu Kerenski şi ceilalţi numiţi mai sus: burghezii şi oportuniştii încheiaseră pactul de oţel.
Aşa cum era de prevăzut, acest guvern s-a dovedit neputincios chiar şi în sens reformist, iar paşii timizi ai „socialiştilor“ au fost curând blocaţi, astfel încât în rândurile maselor de la oraş şi de la sat a crescut nemulţumirea faţă de Guvern şi faţă de liderii Sovietului din acea vreme.
Clocotea lupta ţăranilor pentru a lua în stăpânire, într-un fel sau altul, pământul marilor proprietari, iar unul dintre scopurile coaliţiei era acela de a devia acest ferment ameninţător spre cuceriri paşnice. Ministrul agriculturii Cernov a făcut încercări de a pune în aplicare întortocheatul program teoretic de împărţire al socialiştilor-revoluţionari. El a dat curs cererii zonelor rurale care denunţau încercările moşierilor de a se salva de la deposedare prin vânzări fracţionate către interpuşi şi către ţărani bogaţi şi mijlocaşi; şi a adoptat măsura de a suspenda, printr-o dispoziţie legală adresată notarilor, toate contractele de vânzare-cumpărare de pământ.
Împotriva acestei ciudate măsuri, aflată în contrast teoretic cu însuşi programul unei mari revoluţii burgheze care, la fel ca în Franţa în 1789, făcea „din pământ un articol de comerţ“, s-au ridicat indignaţi marii proprietari funciari, cerând ca Cernov să-şi retragă dispoziţia. În mod jalnic, acesta a redus-o mai întâi practic la zero, precizând că nu era interzisă transmiterea drepturilor ipotecare, iar în cele din urmă, cu şi mai multă laşitate, a autorizat reluarea tuturor tranzacţiilor conforme „cu legile“, sub pretextul că numai viitoarea Adunare constituantă ar fi putut legifera altfel. Acesta a fost sfârşitul mizer al celui ce a fost numit „ministrul ţăranilor“.
Aici se reconfirma viziunea justă a bolşevicilor, care propuneau ca, fără a se aştepta Adunarea constituantă şi fără nicio altă amânare, pământul să fie declarat proprietate a statului, trecându-se imediat în posesiunea materială a comitetelor locale ale ţăranilor, pentru gospodărirea colectivă sau prin distribuiri tranzitorii de loturi către familiile cultivatoare.
În acelaşi timp, în oraşe, penuria de resurse şi de alimente îi agita pe muncitori, care cereau majorări salariale. Luni de zile guvernul nu a atins acest subiect spinos, nu a avut un ministru al Muncii, în timp ce „progresistul“ Konovalov se afla la cel al Industriei. În cele din urmă s-a dedicat acestei probleme menşevicul Skobelev, dar având ca singur mijloc numirea, în cadrul aşa-numitei consfătuiri particulare a Dumei, a unei comisii împărţite în subcomisii şi secţiuni, lipsite de orice autoritate, care au dat înapoi la auzul afirmaţiei patronilor că orice cheltuială suplimentară ar opri maşina productivă sau ar atrage o creştere enormă a preţurilor. Circa un milion de muncitori industriali au declanşat mişcări de protest în fabrici, nemulţumiţi de vagile comitete de întreprindere pe care noul regim le recunoscuse cu ezitare.
Până la începutul lunii iunie, guvernul a tratat doar în comisii şi prin declaraţii teoretice problema politicii economice a statului, a controlului său asupra fabricilor şi a perspectivelor de etatizare a celor mai mari dintre ele, perspectivă pe care o privea cu reticenţă întrucât... din lipsă de mijloace, nu se putea trece la socialism! Condiţiile de aprovizionare s-au înrăutăţit, cozile soţiilor de muncitori durau zile întregi, iar în centrele mari şi mijlocii valul de nemulţumire creştea irezistibil.
Cât despre armată, în timp ce guvernul urzea o reluare a luptei militare cu sprijinul puterilor Antantei, deşi se temea de consecinţele — care au şi survenit apoi — dezlănţuirii nebuneşti de ofensive pe front, la soldaţi creştea aversiunea faţă de continuarea războiului, iar în regimente izbucneau agitaţii şi se organizau soviete, orientate tot mai mult spre tendinţa bolşevică.
În acest tablou social tulbure se deschidea, pentru o altă mare confruntare politică, încă sub forme neînsângerate, primul Congres general al Sovietelor din Rusia.
Cu fracţiunea bolşevică revigorată, Lenin, aşa cum adusese forţa exigenţelor revoluţionare în sesiunea partidului, se pregătea să o ducă în faţa forului suprem al întregii clase muncitoare. A fost o ciocnire memorabilă.