Congresul s-a deschis la 3—16 iunie 1917 şi s-a prelungit până la 23 iunie — 6 iulie, cu discuţii lungi care pentru moment lăsau situaţia aşa cum o găsiseră; dar cu acel congres s-a încheiat faza de pregătire legală a partidului bolşevic, de agitaţie pe platforma stabilită de Tezele din aprilie, şi s-a deschis noua fază, adică nu trecerea partidului la asaltul insurecţional, ci asaltul contrarevoluţiei împotriva lui, sfârşitul utilizării libertăţilor publice, întoarcerea forţată „în subterană“, adică la acea acţiune ilegală în care partidul era extrem de versat.
La putere, după cum ştim, se afla guvernul de coaliţie stabilit la 6—9 mai între burghezi şi social-oportunişti: Lvov preşedinte, alţi zece miniştri dintre octombrişti şi cadeţi („cei zece miniştri capitalişti“), menşevicii Ţereteli şi Skobelev, socialiştii-revoluţionari şi alţii asemenea Kerenski, Pereverzev, Cernov, Peşehonov. Kerenski, unealta oarbă a aliaţilor din occident, era ministru de Război: partidul socialist-revoluţionar era în acea vreme cel mai influent din punct de vedere numeric în Rusia.
Trei luni se scurg între sosirea lui Lenin şi lupta din iulie; reînarmarea partidului a fost rodnică: pe plan teoretic prin definirea precisă a obiectivelor, pe plan tactic prin directiva de a desfăşura pentru moment o muncă de organizare, propagandă şi agitaţie în rândul maselor.
Din această fază derivă tradiţia, trâmbiţată apoi în mod exagerat, a unei „reţete“ speciale pe care „bolşevizarea“ ar conferi-o pentru a da trezirea maselor dacă dorm, printr-o muncă tenace, neobosită, neîncetată şi aşa mai departe, ca într-o răsuflată campanie demagogică. O asemenea reţetă a fost folosită în tot timpul dominaţiei staliniste în mod ipocrit, filistin şi şarlatanesc pentru a închide gura celor care, dimpotrivă, vedeau adevărata tradiţie fiind trădată în mod josnic şi nepedepsit. A fost vorba, în schimb, de o atitudine particulară în evaluarea trecerii istorice, prevăzută şi aşteptată din lunga pregătire teoretică, şi nu de un expedient de şarlatani pentru a răsturna mereu şi pretutindeni situaţiile stagnante. Astăzi noi stagnăm de treizeci de ani, atunci situaţia evolua la fiecare jumătate de lună. Nu în orice timp ne este dat să mergem la „marile mase“, ci doar în cel în care ele sunt în mişcare spre revoluţie, timp care, se înţelege, nu se provoacă.
Acele trei luni, în acel timp şi loc specific, cu siguranţă nu au fost irosite. Comitetul din aprilie rezumase astfel sarcinile:
„1) Explicarea liniei proletare şi a căii proletare de terminare a războiului; 2) Critica politicii mic-burgheze de încredere în guvernul capitaliştilor şi de înţelegere cu acesta; 3) Propagandă şi agitaţie de la grup la grup în fiecare regiment, în fiecare uzină, mai ales în rândurile masei celei mai înapoiate: oameni de serviciu, muncitori necalificaţi etc. (text ce nu aparţine peniţei leniniste aici, sau este prost tradus, dacă alătură personalul casnic de la oraş şi de la ţară, o versiune înrăutăţită a şerbului rus al gliei, cu muncitorii agricoli puri), căci în special pe ei a încercat burghezia să se sprijine în zilele de criză; 4) Organizarea, organizarea şi încă o dată organizarea proletariatului: în fiece uzină, în fiece raion, în fiece cartier“.
Aceasta este o lecţie istorică de prim ordin în studiul proceselor revoluţionare, nu este o filozofie a organizării pe cât de eternă pe atât de ieftină, o formă istorică al cărei joc stă în conţinutul ei, şi care nu este automat revoluţionară, ba chiar poate fi opusul. Să urmărim, de fapt, jocul arzător al forţelor sociale.
În ajunul congresului, bolşevicii şi-au măsurat de mai multe ori gradul asiduei lor pregătiri: la Conferinţa comitetelor de întreprindere ţinută la 30 mai — 3 iunie şi care a durat câteva zile, la care trei sferturi din delegaţi au acceptat linia bolşevică a lui Lenin — la conferinţa organizaţiilor militare bolşevice ţinută în timpul congresului general din Rusia între 3 şi 13 iunie, care a arătat viguroasa orientare revoluţionară printre soldaţi — şi cu alte ocazii şi manifestaţii. Sindicatele muncitoreşti ajunseseră în acea perioadă la 130 nou înfiinţate în capitale, 2.000 în Rusia.
Congresul general din Rusia, deschis la 3 iunie sub regia capilor oportunişti ai guvernului şi ai Sovietului din capitală, era format din o mie şi mai bine de delegaţi, dar numai 822 aveau vot deliberativ. Dintre aceştia 285 erau socialişti-revoluţionari, 248 menşevici, care, urmaţi de diverse mici fracţiuni, dispuneau de o majoritate zdrobitoare. Bolşevicii nu erau decât 105. La Congres erau reprezentate 305 Soviete locale unificate de deputaţi ai ţăranilor şi soldaţilor din întreaga Rusie; 53 de Soviete regionale şi guberniale; 21 de organizaţii din armata de operaţii; 8 din rezervă; 5 din marina de război. Era desfăşurarea unei forţe colosale, încadrate şi înarmate: care s-a dovedit însă total neputincioasă.
Solida fracţiune bolşevică nu avea la acel congres nici intenţia de a obţine majoritatea, nici pe aceea de a ataca congresul din afară atunci când acesta i-ar fi respins propunerile. Sarcina acelui moment era doar de a proclama într-un cadru mai larg programul revoluţionar însuşit de partid în aprilie.
În Prezidiu stăteau din partea bolşevicilor Kamenev, Zinoviev, Noghin, Krîlenko. Oratorii principali au fost Lenin, Zinoviev, Kamenev. Dar munca fracţiunii a fost condusă în tăcere de doi organizatori de forţă: Stalin şi Sverdlov, care nu au urcat niciodată la tribună. Troţki nu era încă în partidul bolşevic. Este justă remarca sa că, dacă Sverdlov nu ar fi murit curând, el şi-ar fi asumat, foarte aproape de Lenin, funcţiile de secretar organizatoric al partidului.
În orice caz, bolşevicii, care, după cum au arătat faptele, controlau deja masele din capitala Petrograd şi ar fi putut face presiuni din exterior asupra congresului, au purtat pentru ultima oară o mare bătălie de cuvinte şi de idei, pe un teren neutru, care a fost o declaraţie de război îndreptată deopotrivă împotriva burgheziei şi a oportuniştilor, încă instalaţi la putere pentru a-şi împărţi moştenirea ţarismului.
Chestiunea principală era aceea a atitudinii faţă de guvernul provizoriu. Socialiştii-revoluţionari şi menşevicii susţineau, în congresul general din Rusia, poziţia pe care o impuseseră până atunci în Sovietul din Petrograd: lăsarea puterii guvernamentale în seama cabinetului de coaliţie, format în afara Sovietelor, în sânul echivocei consfătuiri care pretindea că derivă din vechea Dumă „aleasă“ sub ţar. Iar între timp, amânarea tuturor problemelor până la Adunarea constituantă ce urma să fie aleasă „ca în ţările liberale şi civilizate“.
Ţereteli, unul dintre cei mai guralivi oratori, a repetat pentru a mia oară:
„În momentul de faţă, nu există în Rusia niciun partid politic care să ne spună: daţi-ne puterea, plecaţi, noi vă vom lua locul. Un asemenea partid nu există în Rusia“.
Bătrânul retor era sigur de efectul său şi de publicul său, dar o voce — era cea a lui Lenin — i-a răspuns de la una dintre băncile delegaţilor: „Există un asemenea partid!“.
Printre rumori şi comentarii uluite, Lenin a urcat la tribună:
„El a spus că nu există în Rusia partid politic care să se declare gata să preia întreaga putere. Răspund: «Există un asemenea partid! Nici un partid nu poate să refuze o asemenea preluare şi nici partidul nostru nu o refuză; el este oricând gata să preia întreaga putere»“.
Această naraţiune va fi poate puţin romanţată, dar noi avem în Operele lui Lenin două texte: cel al cuvântării pe care a ţinut-o tocmai la 4 iunie pe tema atitudinii faţă de guvern, şi cel al rezoluţiei propuse în arzătoarea problemă agrară.
În cuvântare (proces-verbal oficial al Sovietului nebolşevic?) figurează răspunsul la fraza citată din Ţereteli: evident, Lenin a reluat întreruperea lansată anterior şi declaraţia de a fi gata să preia puterea. Urmează între paranteze: (aplauze, râsete). Într-adevăr, congresul aplauda în parte declaraţia deschisă; grangurii, bieţii de ei, au ţinut să chicotească ostentativ: erau aceiaşi care în aprilie decretaseră: Lenin va rămâne singur, în timp ce noi ne vom afla în fruntea revoluţiei!
Prima sarcină a mişcării marxiste, în calitatea ei declarată de organizaţie menită să prevadă istoria, este confruntarea neobosită a previziunilor acestor bravi oameni, care ne tratează drept vizionari, cu faptele. Şi ne îngăduim această satisfacţie.
Înainte de a cita pasajele care i-au tăiat pofta de râs unui Ţereteli, să subliniem o clipă acest fapt istoric: partidul nu ascunde niciodată că este construit pentru a deţine el singur puterea.
Luaţi aminte: în momentul în care acel Lenin, considerat în materie de tactică — de către cei ce n-au înţeles niciodată nimic — un funambul imprevizibil şi lipsit de scrupule, un acrobat al jocului dublu, aplică cu un calm absolut această lovitură tăioasă, situaţia este următoarea: nu este vorba de a construi societatea socialistă, de a aplica programul socialist; nu este vorba nici măcar de a ameninţa pentru ziua de mâine cu acţiunea de stradă, cu violenţa insurecţională, de a lansa de la tribună lozinca pentru mase; se declară încă intenţia de a folosi posibilităţile legale de propagandă; nu se spune — şi se va spune, şi, după cum vom vedea, în doctrină se teoretizează încă de pe acum — că, rămânând în minoritate, se va încerca înlăturarea majorităţii prin îmbrânceli; nu i se cere Sovietului să-şi asume imediat puterea, sub pedeapsa boicotării lui. Nimic din toate acestea, dar, pe toţi zeii infernului, deşi nu se anunţă şi nici nu se ameninţă cu revoluţia la uşă, se proclamă sus şi tare că partidul clasei muncitoare există pentru a atinge acest singur scop: să ia puterea, şi nicidecum, fie şi în faza cea mai defavorabilă pentru el, pe acela de a participa la ea pentru a ţine trena administraţiei altora.
Să le fie de învăţătură acest lucru „elevilor“ lui Lenin, care spun că au învăţat de la el acea flexibilitate pe care prostituatele o învaţă de la matroană, şi (astăzi, 1955) că partidul lor nu are alt scop decât binele naţiunii, şi în acest scop s-o guverneze cine vrea. Porcilor!
Lenin vorbeşte într-un mediu ostil, şi este exact celălalt episod consemnat în procesul-verbal.
(Preşedintele: Timpul dv. a expirat).
Lenin. Termin îndată... (Rumoare, din sală se aud voci care cer ca vorbitorul să fie lăsat să continue, proteste, aplauze).
(Preşedintele: Aduc la cunoştinţa congresului că prezidiul propune prelungirea timpului acordat oratorului. Cine e contra? Majoritatea este pentru continuarea cuvântării).
Discursul se va încheia „în aplauzele unei părţi a asistenţei“.
El a început prin a întreba: ce fel de instituţie este această adunare? Puteţi voi spune că ea există în vreo altă ţară din lume? Nu. Şi atunci problema se pune astfel: sau un guvern burghez ca în toate ţările de astăzi, sau această instituţie la care se face apel acum pentru a decide asupra puterii. Or, această nouă instituţie este un guvern, pentru care se găsesc exemple doar în istoria celor mai mari avânturi revoluţionare, precum cel din 1905 din Rusia, şi cel din 1792 şi din 1871 din Franţa.
Concluzia lui Lenin ne este familiară: este o concluzie împotriva coexistenţei. Un guvern burghez de tip parlamentar şi Sovietele nu pot coexista, şi deci ori se suprimă primul, ori cel de-al doilea va fi zdrobit de contrarevoluţie şi, în cel mai bun caz, va naufragia în ridicol.
În conformitate cu această doctrină (să nu spuneţi, strigă Lenin, că este vorba doar de o chestiune teoretică!) i-am tratat mereu drept şarlatani, de atunci şi până astăzi, pe toţi aceia care, în lipsa oricărei mişcări şi cu un guvern parlamentar burghez stând bine pe picioare, voiau „să fondeze Soviete în Italia“.
Toţi au o pasiune pentru a construi, a edifica, a fonda. Animus-ul burghez al antreprizei de construcţii! Noi suntem revoluţionari în măsura în care aspirăm doar să doborâm, să demolăm şi să sfărâmăm!
Dar vrem să ne oprim asupra afirmaţiei extrem de remarcabile că o instituţie de guvernare izvorâtă din masele exploatate a existat nu numai în Rusia din 1905 şi în Comuna din Paris, ci şi „în 1792 în Franţa“.
Aceasta este o teză extrem de întemeiată a lui Marx şi a lui Lenin. Revoluţia franceză din 1789—1793 a fost o revoluţie burgheză, adică a fost determinată de presiunea modului de producţie capitalist care trebuia să-l înlocuiască pe cel feudal; şi nici nu putea exista o altă perspectivă socială decât trecerea privilegiului economic şi a puterii politice de la nobilimea feudală la marea burghezie. Dar confruntarea s-a manifestat sub forma ciocnirii maselor sărace de la oraş şi de la ţară împotriva vechiului regim şi a apărătorilor săi: şi este specific unei revoluţii aflate din punct de vedere istoric la răspântia dintre feudalism şi capitalism, să i se potrivească pe deplin denumirea de revoluţie cu adevărat populară. A fost o revoluţie de clasă pentru burghezie, dar nu a burgheziei, care i-a pus să lupte pe cei săraci şi pe cei din păturile mijlocii ale intelectualităţii. O adevărată revoluţie de clasă şi nu de popor va fi a noastră, pentru că proletariatul va face revoluţia pentru sine însuşi, şi mai mult încă, pentru a distruge toate clasele; o va face însăşi clasa muncitoare, şi numai ea.
În Rusia, în 1917, între februarie şi octombrie nu ne aflăm în faţa problemei istorice a revoluţiei dintre capitalism şi socialism, ci din nou a revoluţiei dintre feudalism şi capitalism. Numai că în îndepărtatul 1792 era vorba de a doua revoluţie burgheză, iar poporul sărac putea să lupte, dar nu să guverneze; în recentul 1917 a fost vorba de... penultima revoluţie burgheză, iar proletariatul, deja bine reprezentat, a trebuit să lupte alături de popor şi să guverneze cu el — exercitând hegemonia asupra lui.
Nu ne vom lungi acum cu citate din Marx şi Lenin în legătură cu o dualitate a puterii în revoluţia antifeudală, manifestată deja în revoluţia franceză din sec. al XVIII-lea (şi am putea spune şi în cea engleză din sec. al XVII-lea, pe vremea lui Cromwell şi apoi a dinastiei de Orania) şi încheiată în ambele cazuri cu înfrângerea embrionarei „puteri a poporului“ şi triumful celei a clasei posedante minoritare a fabricanţilor, bancherilor şi proprietarilor funciari burghezi. În acest concept vedem contrapunându-se primului Parlament, Stărilor Generale din 1789, Convenţia extremistă din 1793, care exprima ardoarea revoluţionară a sanculoţilor urbani şi a iobagilor eliberaţi şi incendiatori de la sate, care a căzut în Thermidor sub puterea marii burghezii, aşa cum avea să cadă, mult timp după aceea, Comuna sub sbirii lui Thiers.
Lăsând la o parte o asemenea analiză, vom da un pasaj din Lenin care confirmă că Revoluţia rusă a fost în ansamblul ei o revoluţie burgheză, şi că printre acestea ea s-a desfăşurat ca una „cu adevărat populară“ — ceea ce nu contrazice teza că a învins în Octombrie ca revoluţie politică socialistă, şi îndreptată spre dezvoltarea socială anticapitalistă, deşi, la sfârşitul ciclului şi o dată cu înfrângerea partidului revoluţionar şi internaţionalist, survenită după cea a comuniştilor europeni, a ajuns să se închidă din nou — nu mai puţin decât cea franceză din 1793 — în marea trecere de la feudalism la capitalism. Pasajul este acesta, din „Statul şi revoluţia“.
„Dacă luăm drept exemplu revoluţiile din secolul al XX-lea, atunci şi revoluţia din Portugalia şi cea din Turcia trebuie, desigur, considerate revoluţii burgheze. Dar «populară» n-a fost nici una, nici cealaltă, căci masa poporului, majoritatea lui covârşitoare, nu prea s-a manifestat în mod activ, independent, cu propriile ei revendicări economice şi politice nici într-una, nici în cealaltă. Dimpotrivă, revoluţia burgheză rusă din 1905—1907 (Lenin scrie între februarie şi octombrie, tocmai în timpul acelui congres din iunie, şi aici îl denunţă pe Ţereteli pentru că, la câteva zile după discursul pe care îl discutăm, şi-a depus candidatura la sarcina de a-i împuşca pe bolşevici), deşi n-a cunoscut succese atât de «strălucite» ca cele înregistrate în anumite momente de revoluţia din Portugalia şi de cea din Turcia, a fost, fără îndoială, o «adevărată» revoluţie «populară» (frază preluată de la Marx şi Engels, care au denunţat neîncetat lipsa acestei treceri istorice pentru Germania burgheză), căci masa poporului, majoritatea lui, păturile sociale cele mai adânci, cele mai «de jos», strivite de povara asupririi şi a exploatării, s-au ridicat în mod independent şi au imprimat întregului mers al revoluţiei amprenta revendicărilor lor, a încercărilor lor (aici, imaginaţi-vă un cursiv pus de noi la cuvântul profetic) de a clădi în felul lor o nouă societate în locul celei vechi, pe care o distrugeau“.
Aici rămâne clar că, dintre revoluţiile burgheze, cea rusă a fost una eminamente populară, şi că Lenin a condus o revoluţie populară în cursul anului 1917, dându-şi perfect seama de acest lucru. În toate acestea el a mers pe calea revoluţiei anticapitaliste europene, într-o Europă în care nu mai era valabilă condiţia din 1871 „proletariatul nu alcătuia majoritatea poporului în nici o ţară de pe continent“, după cum spune el imediat în continuarea acelui pasaj.
Dar laş şi trădător este cel care spune că tocmai Lenin a trasat o nouă cale a revoluţiei de clasă din Europa, degradând-o la una „cu adevărat populară“: pe când aceasta era un avans autentic pentru o revoluţie capitalisto-burgheză care se năştea, aşa cum era cea din Rusia, din feudalismul istoric.
Odată ce o asemenea revoluţie s-ar fi înfăptuit, revoluţie pe care el nu a văzut-o, revoluţia rusă nu ar fi coborât de la stadiul de revoluţie populară la cea capitalistă, ci ar fi urcat dintr-o dată cu adevărat de la revoluţie populară la una proletară clasistă şi comunistă. Şi aşa a şi fost.
Lenin ia în derâdere mania oportuniştilor pentru această frază pompoasă. El nu abandonează linia pe care a urmat-o timp de douăzeci de ani (aşa cum inventează stalinismul) şi nu neagă că propune doar o dictatură a proletariatului şi a ţărănimii sărace în revoluţia democratică. Voi sunteţi cei care, spune el, nu trebuie să vorbiţi despre democraţie revoluţionară, ci despre o „democraţie reformistă în condiţiile unui guvern capitalist“. Aici oratorul se adresează celui pe care, desigur, nu-l numeşte tovarăş, ci „cetăţeanul ministru al poştelor şi telecomunicaţiilor“, şi îi dă răspunsul care a stârnit în rândul oportuniştilor râsetele deja menţionate ale oportuniştilor.
„Puteţi râde cât poftiţi, dar dacă cetăţeanul ministru ne va pune în faţa acestei probleme (a puterii) alături de partidul celor de dreapta (oh, ce veche resursă a renegaţilor!), el va primi răspunsul cuvenit... Şi atâta timp cât mai există libertate, atâta timp cât ameninţările cu arestarea şi deportarea în Siberia, ameninţările din partea contrarevoluţionarilor, cu care miniştrii noştri cvasisocialişti stau în acelaşi cabinet, rămân simple ameninţări, într-un asemenea moment orice partid spune: acordaţi-ne încrederea şi vă vom expune programul nostru.
Conferinţa noastră de la 29 aprilie a formulat acest program... Mă voi strădui să explic într-o formă populară cetăţeanului ministru al poştelor şi telecomunicaţiilor conţinutul rezoluţiei noastre, al programului nostru“.
Lenin continuă cu expunerea ideilor şi propunerilor din aprilie. Guvernul vrea ca războiul să continue, pentru că acesta este interesul capitaliştilor ruşi şi străini, şi el este un guvern al aceleiaşi clase.
Dar respingerea argumentelor lui Ţereteli cu privire la dreptul partidelor într-un regim de libertate a avut o mare savoare dialectică şi polemică. Din păcate, Lenin nu a putut să-şi revizuiască volumele din Opere... Lenin prevedea că punerea în afara legii a bolşevicilor, singurii inamici ai coaliţiei cu burghezii, adică ai aservirii faţă de burghezi, nu mai era decât o chestiune de zile.
El contrapune două alternative: dacă, pentru a evita ca proletariatul şi partidul nostru să ajungă la putere, veţi lua măsuri represive împotriva noastră şi a posibilităţilor noastre de agitaţie în alegerile pentru Soviete, în presă etc., acest lucru va demonstra din plin că teza noastră este justă. Dar atâta timp cât afirmaţi că libertatea democratică a triumfat odată cu voi, atunci de ce, după consultarea claselor muncitoare în sânul unei democraţii revoluţionare, pretindeţi ca adunarea Sovietelor, din principiu, să respecte puterea unui centru exterior ei, precostituit? Îi invitaţi pe muncitori să aleagă delegaţi menşevici şi socialişti-revoluţionari, îi invitaţi să urmeze aceste partide, care se declară socialiste, dar cu ce logică, dacă asemenea partide afirmă, din principiu, că nu vor să ajungă la putere?
Această argumentaţie, pe cât de clară pe atât de tăioasă, conduce spre următorul şir de consecinţe: numai Sovietele trebuie să deţină puterea şi să formeze guvernul. Dar pentru ca acest lucru să fie posibil, trebuie ca în Soviete să nu aibă câştig de cauză partidele care îşi spun muncitoreşti, dar care propun clasei muncitoare să renunţe din capul locului la orice posibilitate de a prelua puterea.
Din discursul lui Lenin reiese mai clar şi chestiunea măsurilor practice anticapitaliste pe care guvernul de coaliţie este neputincios să le ia. Oportuniştii se apără aici cu refrenul obişnuit: situaţia economică este gravă, Rusia este săracă şi sărăcită şi mai mult de război. A cere măsuri împotriva marii industrii înseamnă a pretinde să se „instaureze“ socialismul: ei îşi spun socialişti, dar obiectează, cu totul deplasat, că socialismul urmează doar pe baza unui capitalism dezvoltat. Lenin explică faptul că nu este vorba de aşa ceva, ci doar de a merge înainte în sensul intereselor muncitorilor şi împotriva celor burgheze. Noi am cerut în aprilie doar publicarea, spune el, a profiturilor de 500 şi 800 la sută ale industriaşilor de război, prin aruncarea unora la închisoare pentru o vreme astfel încât să dezvăluie totul, şi prin controlul muncitorilor revoluţionari în întreprindere. Acesta nu este socialism.
Ne aflăm mereu în acelaşi punct al polemicii. Este vorba de o serie de paşi pe direcţia luptei clasei noastre, posibili chiar şi atâta timp cât nu va fi posibil socialismul, care, ca punct de sosire, se află în afara revoluţiei din Rusia, dar trebuie să rămână ţelul clasei şi al partidului. Este vorba, aşadar, de controlul muncitoresc, de cartelizarea obligatorie, adică de constituirea de sindicate industriale controlate de stat. Acest lucru îl fac şi guvernele burgheze (în Italia diversele IRI), dar cu scopul de a creşte profitul capitalist cu banii statului: revoluţia trebuie să-l facă pentru a confisca o parte din profituri. Şi, în cele din urmă, dar abia mai târziu, bolşevicii vor propune etatizarea fabricilor.
Încă din 1918, şi în 1921, Lenin va explica că nu este vorba, nici măcar în cazul exproprierii fără despăgubire, de socialism, ci de a urca pe treapta capitalismului de stat, care se află în marşul spre socialism.
Dar puneţi problema ca un raport concret de forţe politice. Partidul revoluţionar lansează lozinca trecerii fabricilor din industria de război şi din cea grea în mâinile statului, pentru a consolida forma armată a statului însuşi şi puterea politică a clasei muncitoare. Oportuniştii se opun, pentru că nu vor să le ia capitaliştilor nici profitul, nici puterea, şi susţin că, socialismul nefiind matur, nu este momentul să se etatizeze marile mijloace de producţie! Răspunsul just este dublu: etatizarea industrială este capitalism de stat, şi nu încă socialism (nici măcar în sensul de fază inferioară a comunismului). Dar a nega sau a susţine această măsură reprezintă un act al luptei împotriva socialismului, respectiv pentru socialism, luptă pe care proletariatul o duce chiar şi ştiind că ajunge să administreze puterea, încă sub formă democratică, a unei societăţi burgheze.
Lenin va încheia spunând că revoluţia nu poate sta pe loc; ea trebuie să facă toţi acei paşi reali înainte, sau trebuie să cedeze în faţa contrarevoluţiei dacă dă înapoi. Dar timpurile nu sunt încă mature, iar acest Prim Congres dă înapoi, votează pentru Ţereteli, pentru Cernov. Mai întâi, însă, bolşevicii vor fi demonstrat din plin că guvernul vrea şi conduce un război de victorii imperiale şi pregăteşte ofensive militare ruinătoare, că el nu susţine drepturile muncitorilor de la oraşe împotriva lăcomiei patronilor, că îi înşeală pe ţărani oprind orice reformă până la decizia Adunării constituante.
În această privinţă, pentru a nu ştiu câta oară, este viguroasă redactarea de către Lenin a rezoluţiei — respinse — cu privire la problema agrară.
Formulele economico-sociale sunt cele bine cunoscute şi strict marxiste:
„Trebuie stimulată formarea din fiecare moşie mare a unei gospodării model, în care pământul să fie lucrat în comun cu cele mai bune mijloace tehnice, sub conducerea unor agronomi şi potrivit cu hotărârile adoptate de Sovietele de deputaţi ai muncitorilor agricoli“.
Mai mult ca oricând, împărţirea populistă şi proprietatea ţărănească parcelară sunt cu vehemenţă condamnate.
Dar punctul politic interesant este punctul 2.
„Ţărănimea trebuie să ia imediat în posesiune, în mod organizat, prin intermediul Sovietelor sale de deputaţi ai ţăranilor, tot pământul existent în localităţile respective... fără a anticipa astfel câtuşi de puţin asupra reglementării definitive a rânduielilor agrare de către Adunarea constituantă sau de către Sovietul Sovietelor din Rusia, în caz că poporul va trece puterea centrală de stat în mâinile unui asemenea Soviet“.
Aici formularea este pătrunsă cu egală putere de poziţiile de principiu şi de doctrină şi de o perspectivă istorică ferm conturată.
Pentru ca Sovietele să nu dispară şi să nu eşueze, pe lângă toate celelalte sarcini, în preluarea colectivă a pământului marilor proprietari funciari şi de a-i evita fragmentarea, ele vor ajunge cu siguranţă în punctul de a-şi asuma puterea centrală a statului, eliminând guvernul provizoriu. Odată acesta eliminat, cade necesitatea Adunării constituante: „constituante“ în materie agrară şi în orice altă privinţă vor fi Sovietele în Consiliul central suprem.
Citim deja condamnarea viitoarei Adunări constituante la o lichidare deloc măgulitoare de îndată ce se va naşte — condamnare care le-a părut nătărăilor un expedient subit din cauză că nu obţinuseră acolo majoritatea!
Nicio formă constituţională şi organizatorică în sine şi prin virtute proprie nu poate face miracole. Acest congres oportunist şi temător de puterea capitalistă a fost dovada în acest sens: curând îl vom auzi pe Lenin pronunţând cu totul altă condamnare; şi spunând că formula: puterea în mâinile Sovietelor este valabilă atâta timp cât Sovietele se mişcă drept o forţă de clasă; altminteri formula este schimbată, cum a şi fost: clasa şi partidul său pot, dacă e necesar, să ia puterea fără Soviete şi împotriva majorităţii lor.
Nici învelişul democraţiei parlamentare, nici cel deosebit de instabil şi fugar al „democraţiei revoluţionare“ nu au dreptul să-şi aroge exclusivitatea revoluţiei: aceasta va putea să meargă înainte şi fără, şi împotriva unor asemenea forme, chiar dacă este, aşa cum şi este, o revoluţie socialmente antifeudală, şi este condusă ca una anticapitalistă în sens „potenţial“, dar nu încă în sens „efectiv“.
În timpul Congresului şi după, evenimentele se precipită.
În timpul Congresului, pe care erau foarte siguri că îl controlează până la capăt, partidele menşevic şi eser pregătiseră o demonstraţie în onoarea celor căzuţi în revoluţie, fixând-o pentru 12 iunie. Începând să se teamă de starea de spirit a proletariatului din Petrograd, au ezitat şi au sfârşit prin a o amâna pentru 18 iunie (1 iulie). Dar în această zi urma, printr-o coincidenţă fatală, să fie declanşată noua ofensivă pe frontul german, pe care semidementul Kerenski o instigase, şi ale cărei planuri, gata de mult timp, erau aceleaşi cu cele din februarie ale Marelui Stat-Major ţarist, cu complicitatea unei serii de generali contrarevoluţionari, care vor deveni apoi faimoşi precum Kornilovii şi Denikinii. [1]
Demonstraţia din iunie a reuşit contrar aşteptărilor sforarilor de la Congres. Muncitorii din Petrograd au coborât în pieţe cu steaguri, pancarte şi strigăte de neoprit, care făceau să răsune pretutindeni lozincile partidului bolşevic. „Toată puterea în mâinile Sovietelor!“ — „Jos cu cei zece miniştri capitalişti!“ — „Pâine, pace şi libertate!“ — „Control muncitoresc asupra producţiei!“ şi altele asemenea. Deşi încă înainte de ziua de 12, la congres, Dan şi Ţereteli se dezlănţuiseră împotriva bolşevicilor, acuzându-i de complot contrarevoluţionar şi de sabotarea revoluţiei, demonstraţia din 18 iunie au fost mobilizaţi în mod paşnic o jumătate de milion de cetăţeni din Petrograd şi din centrele apropiate. Micile şi puţinele grupuri cu lozinci de încredere în guvernul provizoriu au fost luate în derâdere şi risipite de către înşişi demonstranţi, şi mare a fost frica oportuniştilor. Ziarele menşevice au ajuns să scrie lucruri de acest gen:
„Demonstraţia din 18 iunie s-a transformat într-o demonstraţie de neîncredere faţă de guvernul provizoriu. Exterior, ea a lăsat o impresie deplorabilă. Părea că Petrogradul revoluţionar s-a rupt de congresul Sovietelor din întreaga Rusie... Cu câteva zile înainte, acesta îşi votase încrederea în guvern. Pe 18, tot Petrogradul revoluţionar părea să-i exprime o netă neîncredere“.
Bolşevicii nu aveau deloc în această ocazie obiectivul unei ciocniri armate şi au ţinut mişcarea în limitele unei demonstraţii impunătoare, dar liniştite. Dar între timp evenimentele se precipitau, oportuniştii pregăteau planuri de represiune, cu care se şi lăudaseră la tribuna congresului, soldaţii fremătau la ştirile despre trimiterile succesive de formaţiuni spre front, iar muncitorii din Petrograd, printre care nu puţini tovarăşi bolşevici nerăbdători, începeau să se întrebe dacă nu era mai bine să atace cu toate forţele guvernul şi să încerce răsturnarea lui.
Ne aflăm, în fapt, la o cotitură istorică, la una dintre acele răsturnări de situaţie care sunt invocate exclusiv pentru a pretinde o revizuire totală şi o completă inversare nu doar a dispoziţiilor tactice de acţiune, ci şi, printr-o gravă eroare şi spre marea sa daună, pentru a elabora o întreagă viziune nouă a perspectivei istorice şi a evaluării doctrinare urmate până atunci de partid, şi tocmai în aceste cotituri izbucnesc crizele infecţiei oportuniste.
Forţa partidului bolşevic, aşa cum vom demonstra aici în lumina faptelor, demascând cea mai proastă, falsă şi trădătoare utilizare a acestor experienţe celebre şi grandioase, a constat în schimb în a-şi deplasa cu o siguranţă magnifică frontul dispozitivului său şi mijloacele practice de luptă, dar fără a pierde vreodată linia solid neîntreruptă a teoretizării şi previziunii sale asupra cursului revoluţiei din Rusia. În adevăr, în toate aceste cotituri, ba Cutare, ba Cutărescu, ba o tendinţă, ba alta, nu au putut ocoli criza, şi acest lucru era greu de evitat, dar aproape întotdeauna partidul, ca unitate superioară indivizilor, a luat, a ţinut calea cea dreaptă.
Nici nu este corect să se atribuie acest rezultat excepţional de favorabil al celei mai memorabile lupte istorice pe care a înregistrat-o până acum mişcarea muncitorească prezenţei omului de Geniu care apare doar la cinci sute de ani, aşa cum s-a lăsat odată dus de val să spună Zinoviev. Lenin însuşi a dovedit şi a declarat că rezultatul util s-a datorat unei respectări constante, de-a lungul a mulţi ani, a principiilor partidului, utilizării coerente a drumului mişcării proletare pe un parcurs îndelungat şi în toate naţiunile, confruntării riguroase a faptelor prezente cu legile devenirii istorice în toate fazele trecute, elaborate de teoria noastră revoluţionară. Voinţă, tenacitate, curaj şi stăpânire de sine în faţa momentelor teribile au arătat sute şi mii de tovarăşi şi de proletari.
Congresul Sovietelor se închide, după discuţiile interminabile şi uneori goale, la 24 iunie — 6 iulie 1917: în cele douăzeci de zile ale lucrărilor sale sterile totul s-a schimbat.
După demonstraţia din 18 iunie, mişcările inamicilor bolşevismului precipită lucrurile: miniştri capitalişti şi generali ţarişti, sub presiunea imperialismelor aliate din occident, trebuie să declanşeze războiul, fie şi cu singurul scop de a uşura presiunea germană împotriva ţărilor „democratice“; oportuniştii „socialismului“, chiar şi cei care avuseseră o vagă atitudine internaţionalistă şi zimmerwaldiană pe când în fruntea armatei se afla monarhia autocratică, sunt atraşi irezistibil pe calea trădării social-naţionale a partidelor europene: ei l-au insultat pe Lenin, făcându-l agent german, atunci când acesta le indica calea trasată de Karl Liebknecht, încarcerat pe atunci pentru că le spusese soldaţilor germani să tragă în Kaiserul lor. Ei nu înţeleg că coalizarea lor cu burghezii facilitează legătura acestora din urmă cu contrarevoluţia, chiar şi cu cea autocratică şi ţaristă, aşa cum vor vedea puţin timp mai târziu, fără a se mai putea însă vindeca — Lenin va prevedea şi va constata în fazele următoare că asemenea reveniri la raţiune nu sunt posibile.
Faimoasele zile din iulie sunt datate între 4 şi 6, adică între 17 şi 19 pe stil nou: la 7-20 va fi emis mandatul de arestare pe numele lui Lenin, care va trebui să se ascundă. Între timp, Congresul bolşevicilor, care îi va admite pe Troţki şi tendinţa sa, este convocat pentru 26 iulie — 3 august şi va fi complet clandestin: la 22 acelaşi Troţki fusese deja arestat, şi odată cu el Kamenev şi mulţi alţi tovarăşi. Stalin, rămas în libertate, va conduce întreaga organizare, atât a punerii la adăpost a lui Lenin în Finlanda, cât şi a congresului ilegal, ale cărui discuţii vor trebui, încă o dată, să resimtă puternic efectele acelei cotituri tumultuoase.
Aşa cum am mai spus, tocmai la 18 iunie — 1 iulie, în timp ce masele demonstrau la Petrograd, a început ofensiva, cu circa 300.000 de oameni pe un front de 70 de kilometri şi cu folosirea unei artilerii importante, 800 de piese uşoare, peste 500 mijlocii şi grele. A existat un succes militar iniţial. Până la 25 iunie, ruşii au înregistrat succese şi au înaintat, deşi cu sacrificiul a 60.000 de oameni. Dar germanii au contraatacat şi deja la 6 (19) iulie au străpuns definitiv frontul, zădărnicind faimoasa ofensivă a lui Kerenski şi Brusilov şi determinând dizolvarea armatei ruse combatante.
Toate aceste evenimente: trădarea social-oportuniştilor, a „conciliatorilor“, prin trecerea la reacţiunea poliţienească, complicităţile dintre capii şi miniştrii lor şi generalii ţarişti, catastrofa ofensivei impuse de aliaţii imperialişti, întoarcerea partidului la ilegalitate şi la situaţia de război civil, fuseseră integral prevăzute în perspectiva urmată de Lenin. Toate acestea confirmau tactica urmată în Soviete, care trebuia să meargă până la demascarea politicii burgheze oportuniste în faţa maselor de la oraşe şi de pe front, iar partidul era, aşadar, pe deplin pregătit pentru ea.
Cu toate acestea, strategia prestabilită de Lenin şi de majoritate nu era încă aceea de a accepta bătălia de stradă şi de a răsturna guvernul: şi aceasta era o cotitură istorică prevăzută de teorie şi pregătită tactic, dar partidul nu alesese şi nici nu ar fi ales luna iulie: era prea devreme. Totuşi, după reînarmarea din aprilie, luna iulie nu a fost nicidecum o surpriză, ci, dimpotrivă, a venit să dovedească că se văzuse just şi că se înainta bine pe calea istorică pe care partidul se hotărâse să o parcurgă până la capăt.
Este fals, prin urmare, titlul cum că la Congresul al VI-lea partidul (aşa cum susţine obişnuita Istorie oficială) s-a orientat spre insurecţia armată. El era de multă vreme orientat spre ea, şi nu admisese niciodată că ar putea ajunge la victorie şi la putere pe o altă cale. Lenin nu avea nimic nou de descoperit în această materie, şi cu atât mai puţin avea nevoie să o descopere Stalin, aşa cum insinuează această manipulare grosolană!
Demonstraţiile spontane au izbucnit în cartierul Vîborg la 3—16 iulie şi s-au contopit într-o singură mare manifestaţie a muncitorilor, de data aceasta înarmaţi, sub lozinca trecerii puterii de la Guvernul provizoriu la Soviete. Partidul a fost prezent pentru a evita declanşarea asaltului armat, dar guvernul i-a asmuţit asupra demonstranţilor pe iuncheri (elevi ofiţeri), iar sângele a început să curgă. Burghezii şi gărzile albe şi-au făcut iluzia că au învins.
[1]. L. G. Kornilov (1870—1918) şi A. I. Denikin (1872—1947) — generali reacţionari din vechea armată imperială rusă. Au fost liderii principali ai contrarevoluţiei armate (Gărzile Albe), care, beneficiind de sprijinul şi finanţarea deschisă a capitalismului occidental, au declanşat un război civil brutal cu scopul de a strivi dictatura proletariatului înfiinţată în Octombrie.