Sarcina noastră actuală nu este de a face cronica zilelor din iulie 1917. În expunerea noastră deja atât de amplă ne interesează să amintim evenimentele mai ales pentru a pune în evidenţă succesiunea fazelor şi evaluările pe care rând pe rând partidul le dădea acestora (sau i le dădeau unele părţi şi curente ale lui) în ordinea principiilor teoretice generale şi faţă de viziunea sa organică, formată de-a lungul unui deceniu, asupra revoluţiei ruse.
Aşa cum am mai amintit, cele două zile de activitate a maselor, mai ales din Petrograd, în pieţe, au fost 3 şi 4 iulie (16—17). Muncitorii au reacţionat spontan şi violent la diferite fapte pe care le-am ilustrat: coaliţia tot mai strânsă a menşevicilor şi socialiştilor-revoluţionari cu cadeţii burghezi şi alte partide de centru, declanşarea nebuneştii ofensive pe front dorite de Kerenski.
Versiunea pe care au dat-o în cârdăşie burghezii şi oportuniştii a fost că bolşevicii — văzându-şi înfrântă la Congresul Sovietelor (ale cărui lucrări s-au desfăşurat între 3 şi 16 iunie) teza privind preluarea puterii de către înseşi Soviete şi ruperea coaliţiei cu burghezii în guvernul provizoriu, mai ales datorită influenţei încă mari a „socialiştilor-populişti“ şi a menşevicilor în provincie şi la sate — ar fi răspuns la înfrângerea la vot prin recurgerea deliberată la forţă; totul fiind asezonat cu atacuri calomnioase la adresa „agenţilor germanilor“ şi chiar ai ţarismului! Dar toate relatările istorice, în această privinţă, ne confirmă că acest lucru nu era adevărat, şi că nu numai că partidul nu pregătise deloc această imediată schimbare de front, dar a făcut tot posibilul pentru a evita, în acel moment, confruntarea generală.
În realitate, mase de muncitori din Petrograd şi de soldaţi şi marinari ai flotei, înarmaţi şi stăpâni pe oraş timp de două zile, s-au adunat în jurul palatului Tavriceski, unde îşi ţinea şedinţele Comitetul Executiv al Sovietelor, şi au trimis neîncetat delegaţii ameninţătoare care cereau sfârşitul coaliţiei de guvernare, pacea şi sfârşitul ofensivelor de pe front, precum şi toate celelalte măsuri care coincideau cu poziţia bolşevicilor. Printre agitatori, pe lângă muncitori bolşevici mai nerăbdători şi extremişti, nu lipseau muncitori anarhişti şi chiar agenţi provocatori atât ai albilor, cât şi ai înşişi trădătorilor socialistoidi, care premeditau contraatacul asupra bolşevicilor.
Faptele principale au fost cererea regimentului de mitraliori de a asalta şi aresta guvernul, asediul fortăreţei Petru şi Pavel, preluarea materială în stăpânire a cartierului roşu Vîborg şi a bazei navale din Kronstadt. Dar Troţki şi Stalin au fost de acord când au afirmat că conducătorii bolşevici şi Comitetul Central au depus eforturi pentru a opri asemenea acţiuni armate şi de veritabil război civil.
Faptele principale ale represiunii declanşate imediat au fost intervenţiile forţelor armate chemate de Kerenski: iuncherii, regimentul din Volînia (cel care în octombrie avea să încline balanţa de partea revoluţiei) la sosirea căruia diverşii Ţereteli, dând deoparte frica şi masca, au proclamat noua coaliţie guvernamentală identică cu prima; devastarea redacţiilor şi tipografiilor ziarelor bolşevice, în care muncitorul Voinov a fost asasinat. Gărzile roşii muncitoreşti au fost dezarmate, unităţile militare cele mai roşii au fost trimise pe front. A început valul de arestări, căruia Lenin i-a fost sustras. A fost anunţat marele proces pentru „înaltă trădare“. Partidul a fost pus în afara legii, iar muncitorii au trebuit să dea înapoi.
Cum a judecat partidul această nouă fază şi ce strategie şi-a fixat pentru viitor? Noi ne propunem aici să demonstrăm că firul conducător era acelaşi din 1900. Dar fazele au fost multe şi alternante. Din februarie până în aprilie, toleranţă mascată faţă de coaliţia burghezo-muncitorească şi faţă de război, intenţii de reapropiere faţă de menşevici (lucruri cunoscute istoric sub numele de Kamenev-Stalin, fără ca ulterioarele aşezări în tabere opuse ale celor două nume, unul de victimă, celălalt de călău, să le fi putut şterge). Din aprilie până în iunie, după întoarcerea lui Lenin, revenirea pe firul revoluţionar „clasic“ şi clarificarea tuturor tezelor şi poziţiilor, cu strategia acţiunii legale şi paşnice pentru a cuceri Sovietul, şi pentru a face ca acesta să cucerească, să-şi asume noua putere a statului. În iulie, înfrângere în interiorul Sovietului, mânia maselor muncitoare, ofensiva renegaţilor trădători ai clasei muncitoare, înfrângerea momentană a acesteia din urmă, tentativa guvernului burghez de a anihila partidul.
Abia în octombrie va urla Lenin, luându-i de guler pe disidenţi, că nu e niciun minut de pierdut, că nu e vremea consultărilor, că pot să se ducă dracului şi congresul Sovietelor, şi cel al Partidului, şi votul Comitetului Central, şi opinia imbecilă a majorităţilor; că trebuie ca în noaptea respectivă (între 24 şi 25 octombrie — între 6 şi 7 noiembrie) să termine cu guvernul inamic, sau să dispară din istorie.
Dar în această fază de repliere este de cel mai mare interes să urmărim reacţiile amintitului Congres al VI-lea al partidului (care a urmat la zece ani după cel de-al V-lea de la Londra şi care s-a ţinut din 13—26 iulie până la 8—16 august).
Acesta a fost, de altfel, precedat de o conferinţă a organizaţiilor bolşevice din Petrograd, care fusese întreruptă de demonstraţii şi s-a încheiat între 4 şi 7 (17 şi 20) iulie. Spiritele erau încinse: în prima fază, conferinţa făcuse totul pentru a frâna masele nerăbdătoare, acum se discuta cu aprindere dacă înfrângerea fusese decisivă şi dacă se deschidea faza contrarevoluţiei victorioase. Majoritatea l-a urmat pe unul dintre cei mai valoroşi bolşevici, Volodarski, care refuza cu înverşunare să admită că contrarevoluţia ne-a învins. Moţiunea sa a fost acceptată cu 28 de voturi contra 3, dar cu nu mai puţin de 28 de abţineri. Cine a fost Volodarski, cu totul altceva decât un specialist în prezentarea de ordini de zi, o spun aceste cuvinte teribile ale lui Troţki, care arată cum partidul revoluţionar se poate opune, într-un caz dat, declanşării războiului civil, dar o dată bătălia pierdută, este primul la contraatac:
„Descurajarea maselor... a ţinut doar câteva săptămâni. Agitaţia pe faţă se reia deja după 20 iulie, când, la mici mitinguri, în diferite zone ale oraşului, iau cuvântul trei revoluţionari curajoşi: Sluţki, ucis mai târziu de albi în Crimeea, Volodarski, ucis de social-revoluţionari la Petrograd, şi Evdokimov, ucis în 1936 de Stalin“.
Cinstim memoria tovarăşului Volodarski, mai mult decât pentru sfârşitul la mâna unui trădător al proletariatului, pentru puternica sa luare de poziţie la conferinţa din iulie, hărţuită de derbedeii capitalului. Şi nu împărtăşim judecăţile care urmează la Troţki.
Documentele pe care le avem astăzi, printre care articole scrise în iulie şi publicate în septembrie la Kronstadt (unde nu se îndrăznise să se suprime presa; aşa cum se pare că zbirul Kerenski nu a îndrăznit să întărâte Vîborgul dizolvând Congresul, care a urmat imediat Conferinţei), stabilesc felul în care Lenin a judecat imediat şi fără nicio incertitudine situaţia din acel moment.
Istoria oficială, în acest punct, îl pune pe Stalin în prim-plan la Congresul al VI-lea şi îi atribuie paternitatea diagnosticului trecerii de la faza legală la cea de război civil, şi încă o dată enunţarea ideii că revoluţia trebuie să se îndrepte spre construirea socialismului. Dar Troţki documentează cum Stalin, care era singurul sau aproape singurul în legătură cu Lenin, aflat în clandestinitate, poseda „Tezele din iulie“ scrise imediat de Lenin şi pe care nimeni nu le-a mai văzut, şi nici nu au mai fost publicate vreodată. Evident, textul acestora poate fi dedus din articolele amintite, şi este indiscutabil că Stalin nu a enunţat descoperiri noi, ci, învăţat din experienţa trecutului, a devenit purtătorul de cuvânt servil al lui Lenin.
În plus, dacă reiese că la Conferinţa din Petrograd Stalin, deşi raportor asupra momentului politic, s-a opus rezoluţiei lui Volodarski care nega victoria contrarevoluţiei, nu se vede cum ar fi putut apărea tocmai el drept cel care trasa faza viitoare de război civil revoluţionar.
Ne aflăm în prezenţa a trei prezentări istorice pe care le putem numi ale lui Lenin, Troţki şi Stalin. Ultimii doi spun că a lor este cea a lui Lenin, ba chiar susţin într-un anumit sens că Lenin ar fi indicat o cale pe care ei se angajaseră deja, aceea a dezvoltării nu paşnice, ci insurecţionale a revoluţiei deschise în februarie.
În adevăr, Troţki şi Stalin au o poziţie comună: şi anume aceea că, în cursul anului 1917, Lenin şi-ar fi modificat şi ar fi renunţat la teza sa din 1905 privind dictatura democratică a proletariatului şi a ţărănimii sărace. În această privinţă, Troţki revendică o veche teză a sa, pe care într-adevăr a susţinut-o din 1905: revoluţia permanentă: adică o serie neîntreruptă de războaie de clasă care să meargă, aşa cum a enunţat Marx pentru Germania anilor 1848—1850, de la revoluţia net burgheză, susţinută de proletariat, la o revoluţie net proletară. Stalin revendică apoi o teză pe care a dezvoltat-o mult mai târziu, cel puţin şapte-opt ani mai târziu, şi anume că, prima revoluţie epuizând sarcinile burgheze, cea de-a doua ar fi avut drept conţinut instaurarea exclusiv în Rusia a societăţii socialiste integrale.
Trebuie remarcat imediat că construcţia lui Troţki se situează pe plan politic şi nu se îndepărtează de cea a lui Lenin, întrucât consideră, la fel ca acesta, că încheierea revoluţiei permanente nu va avea loc decât în paralel cu o revoluţie socialistă europeană.
Dar Troţki, la fel ca şi Stalin, se înşeală amarnic când susţine că Lenin ar fi frânt linia din 1905. Revoluţiile la Lenin — şi în istorie — nu sunt nici două, autonome din punct de vedere istoric şi social, nici una singură cu o dezvoltare îndelungată: ele sunt trei. Revoluţia antifeudală condusă de burghezie cu ajutorul oportuniştilor mic-burghezi — revoluţia democratică, dar condusă, împotriva celor dintâi, de către proletariatul revoluţionar — revoluţia anticapitalistă, care coincide cu revoluţia proletară „pură“ din Occident.
Cel de-al doilea punct al lui Lenin, din punct de vedere politic şi în ceea ce priveşte puterea, conţine deja o latură a revoluţiei socialiste şi constituie întreaga cale spre socialism. Numai cel de-al treilea punct conduce la transformarea socialistă a economiei europene şi ruse.
Troţki relatează că Volodarski, după ce a luat o poziţie justă în chestiunea bătăliei din iulie
„continua, de fapt, să apere schema bolşevică din 1905: mai întâi dictatura democrată, apoi ruperea inevitabilă cu ţărănimea şi, în cazul victoriei proletariatului în Occident, lupta pentru dictatura socialistă“.
Apoi adaugă că
„Stalin, sprijinit de Molotov şi alţi câţiva, apăra noua concepţie a lui Lenin: numai dictatura proletariatului sprijinită de ţăranii cei mai săraci va asigura rezolvarea sarcinilor revoluţiei democratice, deschizând astfel era transformărilor socialiste“.
Ciudat că într-o carte scrisă pentru a-l demola pe Stalin trebuie să i se dea dreptate acolo unde greşeşte amarnic, şi anume făcându-l propovăduitorul unei noi concepţii în jurul căreia, timp de atâtea decenii, se va stârni o vâlvă enormă! Aici nu deplângem formula de „a deschide era“, care era prezentă la Lenin şi chiar şi la Marx (vezi în Rusia şi teoria marxistă apropo de „semnalul pentru revoluţia muncitorilor din Occident“), dar contestăm faptul că 1917 ar fi adus o concepţie diferită şi nouă asupra căii istorice din Rusia, şi cu atât mai puţin la Lenin. Despre aceasta vom vedea imediat formulările originale.
Nici Troţki nu poate să spună:
„Stalin avea dreptate faţă de Volodarski, însă nu a fost în stare să-şi demonstreze dreptatea“.
Ar fi fost un lucru mărunt. Nici nu este just să adauge:
„Pe de altă parte, refuzând să recunoască faptul că, evident, contrarevoluţia burgheză a obţinut victoria, Volodarski avea dreptate faţă de Stalin şi de Lenin“.
Volodarski avea dreptate şi avea dreptul să se raporteze la Lenin: Stalin este cel care nu avea dreptul să o facă atunci (şi a tăcut mâlc în momentul votului) şi cu atât mai puţin l-a avut după aceea, de a pune să se povestească că el a fost primul care a dat ordinul de schimbare a rutei: iar acum cu prora spre războiul civil!
Deducem cele afirmate mai sus din însuşi textul lui Troţki: când Volodarski a văzut că Stalin era raportor, a declarat: raportul ar trebui să-l prezinte Lenin sau Zinoviev. Apoi, când cei 28 s-au abţinut, au declarat că o fac pentru că nu putuseră să citească tezele lui Lenin şi erau perplecşi din cauza ezitării lui Stalin. Dacă ar fi ştiut doar că Lenin gândea la fel ca Volodarski, votul ar fi fost unanim.
Munca lui Lenin, aflat în clandestinitate, a fost încă o dată admirabilă. Aici Troţki o relatează cu măiestria-i caracteristică:
„Deşi îndepărtarea sa îl făcea nu de puţine ori să cadă în erori de tactică, tocmai această îndepărtare îi permitea să definească în modul cel mai sigur strategia partidului“.
Un mare adevăr care arată că a conduce o revoluţie înseamnă orice, numai o scenă pentru exhibiţii dramatice nu. Ceea ce nici măcar după un secol nu s-a înţeles.
De la Lenin avem aceste texte: „Cu privire la lozinci“, scris în iulie şi apărut apoi în broşură, credem noi la Kronstadt; „Învăţămintele revoluţiei“, scris la sfârşitul lui iulie şi publicat în septembrie în ziarul Rabocii (Muncitorii), precum şi în broşură. Studierea acestor texte este de ajuns pentru a clarifica, la distanţă de timp, chestiunile cu care partidul se confrunta pe atunci la Congresul al VI-lea, chiar dacă redactarea lor sub formă de teze nu se mai păstrează.
Primul articol enunţă ceea ce în Istoria oficială este trâmbiţat drept o nouă directivă genială şi inovatoare dată de Stalin: lozinca toată puterea în mâna Sovietelor, pentru care am luptat din aprilie până în iunie, trebuie retrasă. Lenin şi-a dat seama de atunci de ceea ce avea să se întâmple. În aceste cazuri există prostul obicei de a spune: a greşit şi a făcut rău în aprilie dând această lozincă, deoarece a produs efecte nocive (înfrângerea din iulie). Şi în acelaşi sens, judecata populară va greşi când, în septembrie, se va da din nou aceeaşi lozincă a puterii în mâna Sovietelor, deducând că se făcuse o nouă greşeală în iulie când a fost pusă deoparte... Este o judecată asemenea celei a opiniilor false moderne, de tip american: politica este arta de a inventa şi de a lansa sloganuri potrivite, de forţa unor reclame ca „mai bun decât Brill nu-i decât Brill“ sau „nu e rizoto fără l’otto“. Cine le nimereşte câştigă marea partidă politică şi succesul, deoarece masele, îndobitocite, încep să danseze pe aceste ritmuri cancanul istoriei...
Cu totul altă dialectică există în poziţiile lui Lenin, ca de exemplu în critica blanquismului pe care, aşa cum ne-am amintit, o foloseşte în aprilie împotriva aşa-zişilor stângişti, şi în apărarea blanquismului, adică a definiţiei marxiste a artei insurecţiei, în octombrie, împotriva defetiştilor-pacifişti.
Aparentele contradicţii din mintea nătărăilor se lasă în schimb plasate magnific pe drumul uneia şi aceleiaşi viziuni doctrinare, îi confirmă unitatea şi continuitatea puternică, şi invită pe aducătorii de noi concepţii, trecute sau postume, generoase sau tendenţioase, să se scutească de acest deranj.
Expunerea lui Lenin lămureşte că, în timp ce în prima fază era posibil să se prevadă trecerea puterii în mâna Sovietelor în mod paşnic, în faza următoare abandonarea puterii de către guvernul burghez este imposibilă fără luptă. Acum lozinca acestei lupte violente nu poate fi cea a trecerii puterii de la guvernul învins la Soviete, deoarece actualele Soviete (iulie) sunt „nişte berbeci aduşi la tăiere“ întrucât se află în mâinile menşevicilor şi social-democraţilor, a căror acţiune a permis, ea singură, trecerea puterii la burghezia contrarevoluţionară.
Deja în această concepţie este conţinut obiectivul viitor că, atunci când Sovietele vor trece din mâinile oportuniştilor în cele ale revoluţionarilor (bolşevicii), se va avansa revendicarea de a li se da lor puterea statului. Este un caz de negare a negaţiei. Dar nu în sensul unei căinţe, care o anulează pe prima, ci în sensul dialectic al trecerii pe un plan superior: în octombrie nu va mai fi vorba de o trecere paşnică a puterii la Soviete, ci de o trecere violentă, insurecţională, condiţionată de răsturnarea cu armele în mână a puterii burgheze.
Lenin insistă asupra faptului că formularea lozincii de acţiune imediată trebuie făcută nu după criterii generice, ci în raport cu situaţia concretă, nu în virtutea naturii Sovietului în abstract, ci a naturii acelor Soviete care sunt de fapt prezente. S-ar putea chiar întâmpla, dacă evoluţia va lua un anumit curs degenerativ, ca despre Soviete ca formă a puterii clasei muncitoare să nu se mai vorbească în viitor. Ceea ce interesează nu este forma, ci conţinutul Revoluţiei. Conţinutul fiecărei revendicări se judecă după caracterul ei de clasă: un Soviet aflat în mâinile burghezilor sau ale slugilor burgheziei este un cadavru de Soviet: „atunci înseamnă că ele sunt egale cu zero, sunt nişte marionete, nu în mâna lor se află puterea reală“ — atunci, adică drept răspuns la obiecţia că nu Sovietul, şi eventual Cernov şi Ţereteli ca persoane, au pus să se tragă în muncitorii demonstranţi.
O eroare gravă se regăseşte la partidele „leninismului“ şi ale „bolşevizării“, care interpretează această aderenţă a lozincilor de acţiune la caracterele imediate ale situaţiilor de forţă, ca pe o înclinaţie pripită de a schimba şi a refabrica de la o etapă la alta noi ideologii şi teorii ale partidului!
Şi într-adevăr Lenin explică vicisitudinile jocului de forţe dintre Soviete şi burghezie întorcându-se la cel mai pur filon teoretic. Statul, spune el, potrivit lui Engels, constă în primul rând „din detaşamente de oameni înarmaţi, cu accesorii materiale cum sunt închisorile...“.
Până la revoluţia din februarie această aparatură se afla în mâinile monarhiei ţariste şi ale claselor feudale. Această aparatură a fost sfărâmată de către masele muncitoreşti şi ţărăneşti care s-au organizat rapid în grupuri armate spontane şi au preluat pretutindeni puterea la nivel local, deschizând o fază de libertate completă, ceea ce în concret însemna că orice curent politic antifeudal se putea organiza fără a fi deranjat de sbiri şi închisori.
Sovietele, deja cunoscute din 1905, au apărut imediat pretutindeni şi au început să se structureze într-o reţea la scara întregii Rusii: dacă ele ar fi ţinut în mâini puterea centrală, nimeni nu i-ar fi putut împiedica prin mijloace de constrângere, poliţie şi încarcerări. Dar, pe de o parte, burghezia capitalistă şi moşierească a început să-şi constituie propria putere, în forme similare celor suprimate: un guvern format din grupurile fostei Dume care nu erau de dreapta, conferinţe pseudo-parlamentare — pe de altă parte, partidele dominante în rândul clasei muncitoare au lăsat să se instituie dualitatea puterii, şi au administrat-o în afara Sovietului, într-o coaliţie cu burghezii. În perioada de până la 18 iunie, Sovietul ar fi putut decide să rupă dualitatea formând în sânul său un guvern al partidelor muncitoreşti, fie ele şi nerevoluţionare: în acele luni burghezia nu ar fi putut să i-o interzică prin acte de forţă. Mai mult, spune Lenin, chiar şi în mod paşnic ar fi putut decurge lupta dintre aceste partide mic-burgheze şi partidul proletar revoluţionar, dacă Sovietele, în loc să se fi golit singure de putere, ar fi avut în mână puterea de stat, controlul tuturor detaşamentelor armate.
Politica oportuniştilor a golit de conţinut aceste posibilităţi istorice: guvernul civil şi mai ales cel militar şi-au plasat comandamentele în afara Sovietului, au deţinut controlul armatei, al birocraţiei şi al poliţiei: la fiecare efort de clasă de opoziţie faţă de el, menşevicii şi socialiştii-revoluţionari au făcut în aşa fel încât Sovietul să-i ratifice actele.
S-a ajuns în punctul în care un asemenea guvern a putut folosi după bunul plac detaşamentele înarmate şi închisorile: faza libertăţii de agitaţie s-a încheiat, s-a tras asupra maselor, au fost suprimate ziare, s-au făcut arestări etc.
Într-o asemenea situaţie există doar două căi: ori contrarevoluţia burgheză (nu încă albă, ţaristă) păstrează puterea armată şi îi răpeşte proletariatului orice libertate de acţiune, ori acesta din urmă răstoarnă prin forţă guvernul contrarevoluţionar împreună cu aliaţii săi oportunişti.
Din punct de vedere social, Lenin explică problema prin faptul că mica burghezie, conform lui Marx mereu laşă şi oscilantă, s-a aliat cu burghezia.
Cu puterea în mâinile Sovietelor s-ar fi putut produce pe cale paşnică desprinderea micii burghezii de burghezie şi o înţelegere între prima şi proletariat. Dar partidele ei, devenind, prin liderii lor, slugi ale burgheziei însăşi, au închis calea oricărei soluţionări fără luptă armată a acestor raporturi.
Prin urmare, astăzi lozinca nu va mai fi, spune Lenin, toată puterea în mâna Sovietelor, ci
„luptă decisivă (adică distrugătoare şi armată) împotriva contrarevoluţiei, care a acaparat puterea“.
Lenin însuşi prevede că i se va spune: suntem de părere că nu este încă momentul să punem mâna pe armele războiului civil: dacă schimbăm acum în acest fel lozinca ne vom preta la iniţiative imprudente şi la jocul provocării. Lenin răspunde că muncitorii ruşi sunt acum destul de siguri şi conştienţi: oricum, este momentul să nu se mai treacă deloc sub tăcere faptul că este necesară reluarea integrală a luptei armate, întrucât numai proletariatul revoluţionar va avea forţa de a învinge contrarevoluţia.
Prin aceasta respingea şi o a doua obiecţie: atunci când am declarat că nu vom ataca cu armele un guvern pe bază sovietică de menşevici şi socialişti-revoluţionari desprinşi de burghezia parlamentară, am arătat maselor că socotim că aceste mişcări mic-burgheze puteau fi acceptate ca aliaţi. Cum să-i denunţăm acum ca inamici şi ca inamic chiar şi Sovietul pe care ei îl controlează? Dacă reacţiunea burgheză, şi mai rău ţaristă, i-ar ataca şi pe aceştia, şi ar voi să dizolve Sovietele, am rămâne noi indiferenţi? Dar răspunsul nici aici nu are nicio incertitudine.
Noi ştim, spune Lenin, că liderii acestor partide vor sfârşi cum trebuiau să sfârşească: totuşi acest lucru nu ne împiedică să apărăm masele ţărăneşti şi ale poporului mărunt împotriva atacurilor reacţiunii, atât capitaliste, cât şi feudale. Este aici net conturată faza care va veni cu Kornilov puţin mai târziu.
„Ar fi o gravă greşeală să credem că proletariatul revoluţionar ar putea fi capabil «să refuze», ca să zicem aşa, din «răzbunare» pe socialiştii-revoluţionari şi pe menşevici, pentru că au sprijinit represiunile împotriva bolşevicilor, execuţiile pe front şi dezarmarea muncitorilor, ar putea «să refuze» să-i susţină împotriva contrarevoluţiei (albă, feudală). A pune astfel chestiunea ar însemna, în primul rând, a atribui proletariatului concepţii mic-burgheze despre morală (deoarece, în interesul cauzei, proletariatul va susţine oricând nu numai mica burghezie şovăielnică, dar şi marea burghezie)... Fondul problemei este că aceşti noi deţinători ai puterii de stat pot fi înfrânţi numai de către masele revoluţionare ale poporului, care, pentru a se pune în mişcare, nu numai că trebuie să fie conduse de proletariat, ci şi să părăsească partidele socialist-revoluţionar şi menşevic, care au trădat cauza revoluţiei“.
Lenin a răspuns raportându-se la directivele clasice ale marxismului. Atâta timp cât ameninţarea feudală este în picioare (va fi cu Kornilov şi mult după aceea), proletariatul va sprijini mica burghezie şi burghezia (la Marx chiar şi pe cea mare împotriva celei mici, adesea aliată cu feudalii). Dar el îşi va aminti lecţia Cavaignacilor, [1] a generalilor şi miniştrilor republicii din 1848, care după ce învinseseră în februarie cu forţa proletară au masacrat cu ferocitate în iunie muncitorii din Paris; şi nu îşi va vedea victoria sa decât în distrugerea finală a acestor aliaţi dintr-un moment de tranziţie.
Urmărind aceste documente, redactate nu la rece ca într-o analiză istorică îndepărtată, ci în vâlvătaia luptelor, trebuie să ştim să le plasăm în înlănţuirea dialectică. Partidul ştie de la început care va fi parcursul: va trebui să fie aliat al burghezilor şi uneori să îi salveze pe ei înşişi (cum a fost cu Kornilov), dar ştie că trebuie să sfârşească prin a-i dispersa; ştie că va trebui să târască după el ca aliaţi partidele mic-burgheze, dar că liderii lor vor trăda şi vor trebui să fie bătuţi, iar înseşi păturile de jos, în cele din urmă, se vor ridica împotriva proletariatului.
Dar în proclamaţiile externe aceste etape ale acţiunii sunt anunţate atunci când datele succesive conţinute în doctrină au intrat în experienţa maselor împinse în furnalul revoluţionar: din februarie până în iunie se declară posibil un guvern de dictatură democratică a proletarilor şi ţăranilor chiar şi pe baza unui front de partide de stânga; după ce acestea au făcut front comun cu dreapta, formula socială nu este aruncată deloc la gunoi — în divergenţă faţă de Troţki şi de Stalin —, ci ruptura cu partidele populiste şi menşevice este proclamată irevocabilă: orice dispută paşnică cu acestea chiar şi pe planul Sovietelor este exclusă.
Odată cu aceasta, când neputinţa acestor forţe politice le va fi atras asupra lor pe generalii ţarului care muşcau din zăbală şi urmăreau să zdrobească Soviete şi ministere parlamentare, muncitorii revoluţionari şi partidul bolşevic vor fi cei care, luând armele, vor face să muşte ţărâna acele armate ale reacţiunii, şi care vor salva, dar pentru a o strivi ei înşişi la timpul cuvenit, puterea kerenskiană.
Toate acestea sunt impecabile ca strategie revoluţionară. Toate acestea nu trebuie justificate în niciun fel cu teorii improvizate în pretinse cotituri neprevăzute, chiar dacă toate previziunile atinse teoretic nu se pun în acelaşi timp în centrul agitaţiei.
Cel de-al doilea text dezvoltă mai pe larg aceste concepte şi în mod special pe cel marxist privind instabilitatea micii burghezii şi caracterul mic-burghez de nedepăşit al ţăranilor.
Din toate acestea rezultă limpede ca lumina zilei că nu a fost opera lui Stalin trecerea de la lozinca perioadei paşnice la cea a perioadei de război civil, şi că, printre altele, noua cotitură consta într-o poziţie diferită (şi într-o etapă prevăzută) a lui Weg zur Macht, a drumului care duce la putere, nicidecum într-o nouă versiune a programului social imediat al revoluţiei ruse şi al partidului bolşevic, şi cu atât mai puţin în declaraţia că, doar pentru că partidele mic-burgheze fuseseră demascate, s-ar fi trecut dintr-odată la afirmaţia — aproape, cum spunea Lenin, pentru a le face în ciudă — că în Rusia, chiar şi fără sprijinul european, se va înfăptui un socialism total (într-o singură ţară), minciună ordinară fabricată mult mai târziu.
Iată, într-adevăr, cum încheia Lenin:
„Învăţămintele revoluţiei ruse sunt următoarele: pentru masele muncitoare nu există altă scăpare din chingile de fier ale războiului, ale foametei, ale înrobirii de către moşieri şi capitalişti decât aceea de a o rupe definitiv cu partidele socialist-revoluţionar şi menşevic, de a sesiza limpede rolul trădător al acestora, de a renunţa la orice politică de conciliere cu burghezia, de a trece cu hotărâre de partea muncitorilor revoluţionari. Numai muncitorii revoluţionari, dacă vor fi sprijiniţi de ţăranii săraci, sunt în stare să înfrângă rezistenţa capitaliştilor, să facă poporul să capete pământul fără răscumpărare, să cucerească libertate deplină, să biruie foametea, războiul, să cucerească o pace dreaptă şi trainică“.
Nu există nicio îndoială că, deşi odată cu luna iulie condamnarea oportuniştilor este deja răsunătoare şi publică şi făţiş irevocabilă, iar recurgerea la violenţă este declarată la rândul ei inevitabilă, revendicările se situează încă din punct de vedere politic pe plan democratic, şi socialmente nu încă pe plan socialist: toate acestea, la fiecare pas, sunt totuşi proclamate cu tărie, întrucât se situează pe drumul spre puterea integrală a partidului proletar, din punct de vedere politic, şi spre societatea socialistă internaţională, din punct de vedere social.
Este aşadar un fals total ceea ce spune Istoria, care ni-l prezintă pe Stalin luându-i locul lui Lenin (după ce, cu abilitate — acest lucru e de netăgăduit —, l-a pus la adăpost) şi dictând el însuşi normele noului drum!
De altfel, aceeaşi Istorie spune că Congresul a pus ca puncte esenţiale ale platformei economice a partidului: confiscarea pământurilor tuturor moşierilor, naţionalizarea băncilor şi a marii industrii, şi controlul muncitoresc asupra producţiei şi repartiţiei, adică măsuri obişnuite presocialiste; alte scrieri şi documente vor arăta că, încă în octombrie, naţionalizarea este cerută în mod cu totul limitat şi în forme burgheze.
În ciuda momentului dificil, s-au întrunit 157 de delegaţi: numărul membrilor de partid ajunsese la 240.000. Partidul avea 41 de ziare; ciudat este că cel principal (Pravda) nu tipărea pentru întreaga Rusie decât 320.000 de exemplare.
Lipseau, pentru că erau la închisoare sau fugari: Lenin, Troţki, Lunacearski, Kamenev, Kollontai şi foarte mulţi alţii. Erau prezenţi, printre cei mai cunoscuţi, Sverdlov, Buharin, Stalin, Molotov (păcat că nu ne putem prăvăli din fotoliile capitonate de la conferinţe pentru a-l întreba cum au stat lucrurile cu adevărat!), Voroşilov, Ordjonikidze, Iurenev, Manuilski.
Sverdlov a prezentat raportul organizatoric al Comitetului Central. Stalin a repetat rapoartele făcute la Conferinţa din Petrograd: activitatea politică şi situaţia ţării. El a declarat că, de acum înainte, social-conciliatoriştii trebuiau combătuţi până la capăt. Buharin a tratat problemele internaţionale şi războiul, susţinând că o acţiune pentru pace nu putea lua naştere decât din răsturnarea guvernului provizoriu.
În timpul discuţiilor s-a văzut că cei doi raportori nu erau de acord. Este ciudat şi aici că Troţki, în prezentarea celor două teze, îi dă dreptate lui Stalin. Buharin ar fi apărat „vechea schemă bolşevică“: prima revoluţie umăr la umăr cu ţăranii, a doua revoluţie umăr la umăr cu proletariatul european, prima oară în numele democraţiei, a doua oară în numele socialismului. Stalin a afirmat că schema lui Buharin este inutilă, deoarece proletariatul, dacă se bate, nu o poate face decât pentru propriile sale probleme. Troţki consideră această respingere exactă, întrucât a susţinut încă din 1905 că proletariatul, dacă ia puterea, nu poate decât să iniţieze o revoluţie socialistă. El îi acuză însă, atât pe Buharin cât şi pe Stalin, că ar fi readus la viaţă câţiva ani mai târziu „dictatura democratică“ şi în scopurile Internaţionalei, cu un efect, în opinia lui Troţki, dezastruos asupra revoluţiei chineze şi a altor ţări.
Troţki, un revoluţionar autentic, se revoltă întotdeauna, mai mult decât Lenin, împotriva ideii de a tolera ca o clasă proletară şi un partid marxist să trebuiască să angajeze energii considerabile în scopul unor revoluţii antifeudale, democratice şi burgheze, şi spune că într-un asemenea caz, admiţând că Lenin avea dreptate când spunea că se face acest lucru „doar în folosul cauzei noastre socialiste“, o asemenea sale besogne (muncă murdară) trebuia înlăturată cât mai curând din mâini şi trebuia să se treacă la revoluţia socialistă.
Fără îndoială, cucerirea puterii chiar şi numai în Rusia, şi chiar având de rezolvat nu puţine sarcini de natură democratică şi capitalistă, era totuşi un pas în direcţia socialismului, şi chiar un act al revoluţiei socialiste. Mult mai înţelept, în 1926 Troţki spune magnific că, fără a lăsa puterea din mână şi fără a renunţa să îşi proclame propria politică, şi chiar politica sa economică, drept socialistă, trebuia dovedită capacitatea de a aştepta chiar şi decenii. Se pot lua măsuri nu doar simbolice şi propagandistice, ci şi concrete, de conţinut socialist, chiar şi atunci când se recunoaşte că societatea socialistă nu poate să înflorească încă: se cultivă viţa-de-vie chiar şi atunci când i se taie lăstarii, şi se urmăreşte obţinerea vinului chiar şi atunci când se udă cu apă.
Mergem mai departe: nu este nimic rău în a anunţa societatea socialistă ca fiind mai apropiată decât este, cu condiţia să nu i se trădeze caracteristicile. În acel moment vedem că nu doar Buharin şi Troţki, ci şi Stalin erau convinşi că societatea socialistă din Rusia nu se va dezvolta înainte de o victorie politică a proletariatului european.
Stalin a încheiat de fapt cu cuvintele: Întrucât forţele revoluţiei se dezvoltă, vor trebui să aibă loc explozii, şi va veni momentul în care muncitorii se vor ridica şi vor aduna în jurul lor un anumit strat de ţărani săraci, vor înălţa steagul revoluţiei muncitorilor şi vor deschide era revoluţiei socialiste în Occident. Aceasta, notează aici Troţki, rămâne formula partidului pentru anii ce vor urma. Am arătat în expunerea sintetică a acestui studiu că, în 1926, Troţki şi Zinoviev îi amintesc lui Stalin că până în 1924 şi el gândise şi vorbise la fel.
Acordăm cea mai mare importanţă — sperăm, cu înţelegerea cititorilor — efortului de a arăta cum în diferitele etape şi inter-etape partidul teoretizează şi simte aceste mari probleme, arzătoare şi astăzi.
Atunci când, la rândul ei, istoria stalinistă citează respingerea făcută de Stalin anumitor elemente de dreapta, prin cuvintele: nu este exclus ca tocmai Rusia să deschidă drumul spre socialism, ea caută un alibi care nu stă în picioare. Acea previziune se găseşte încă din 1882 în prefaţa la traducerea rusă a „Manifestului“. Ea nu are de-a face cu previziunea unei societăţi socialiste în Rusia în cadrul unui lumi capitaliste, perspectivă care atunci l-ar fi făcut să râdă pe însuşi Stalin. Combaterea era îndreptată împotriva câtorva tovarăşi — cu siguranţă nu Buharin — care voiau să amâne preluarea puterii politice de către partidul comunist din Rusia până la revoluţia socialistă occidentală, rămânând până atunci o simplă opoziţie la un guvern de tip kerenskian.
Troţki a fost cu înverşunare ostil acestui lucru, aşa cum o demonstrează prin scrierile şi prin acţiunile sale; cu toate acestea, el este atât de legat de tradiţia polemicii din 1905 încât, deşi nu era dispus să lase această sarcină hibridă kerenskienilor, al căror exterminator a fost, el gândeşte — şi era util, desigur, să se gândească astfel în ultimele timpuri premergătoare războiului civil din Octombrie — că, în orice caz, după preluarea puterii cu armele, nu trebuia să se întârzie în a respinge sarcinile nesocialiste. Şi este, de asemenea, un fapt revoluţionar că, în 1917, nici Lenin, nici Troţki, nici partidul, care trebuia adus la incandescenţă, nu şi-au pus formidabila întrebare: ce se va alege de noi dacă proletariatul Europei nu se mişcă?
În acea fază, reprezintă o muncă socialistă pentru o întreagă generaţie politică ceea ce rezumăm întotdeauna în cele trei sarcini: lichidarea războiului — lichidarea întregului oportunism al diverselor partide ruse, şi anihilarea lor — reorganizarea şi readucerea Internaţionalei Proletare pe programul revoluţionar.
Cucerirea puterii, pe care partidul o pregătea, din acel moment din iulie, doar prin propriile sale forţe — cu excepţia fracţiunii de stânga a socialiştilor-revoluţionari, al căror ciclu de criză va fi ulterior — era văzută din acea poziţie (ca şi de pe a noastră, cea din 1955) drept cea mai mare şi singura victorioasă dintre revoluţiile socialiste.
Dar perspectiva cea mai înaltă şi decisă, ardentă şi rece în acelaşi timp, a lui Lenin, şi anume că ea trebuie totuşi să-şi asume sarcini imense de natură socială capitalistă şi să satisfacă revendicările demo-burgheze ale poporului, se înalţă astăzi mai măreaţă, astăzi când revoluţia proletară occidentală a lipsit, când capitalismul guvernează lumea; şi totuşi, cu acest bilanţ, nu vom admite niciodată că Lenin şi bolşevismul au greşit, sau că nu au înţeles istoria revoluţionară, sau că nu au lucrat în brazda ei grandioasă.
Teza lui Troţki că proletariatul nu putea, într-o revoluţie ulterioară primei revoluţii burgheze populare, să ia întreaga putere fără a se îndrepta spre socialism — teză de netăgăduit într-un anumit sens al expresiilor (şi care trebuia în mod inevitabil să i se pună şi proletariatului rus în situaţia de dinaintea lui Octombrie, întrucât este adevărat că proletariatul trebuie să poarte grele poveri istorice care nu sunt ale sale, dar în cele din urmă trebuie să simtă că luptă pentru propriile sale nevoi) —, această teză rămâne aşadar solid în picioare atâta timp cât problemele de politică economică „internă“ rămân în esenţă latente: în perioada de lichidare a războiului, care a durat aproape un an, în cea de demolare a sutelor de forţe contrarevoluţionare, care a durat alţi trei, dacă nu mai mult, şi în perioada contemporană a muncii gigantice de sprijinire a revoluţiei europene, pe care o putem extinde pe o perioadă de încă trei ani.
Toate aceste sarcini se îndeplinesc guvernând ca socialişti şi aşa cum numai un guvern proletar şi comunist o poate face.
Dar, pe măsură ce posibilitatea de a interveni în transformarea socială a ţărilor mari şi avansate din Occident se diminuează, problema pentru noua putere bolşevică devine tot mai cumplită.
Formula brută potrivit căreia puterea proletară nu poate avea decât un program socialist, s-ar transforma în reciproca sa: dacă această putere nu trăieşte într-o societate socialistă, care nu mai este capitalistă, ea va trebui să se prăbuşească sau, mai rău încă, să demisioneze din istorie.
În realitate, soluţia pe care au găsit-o inamicii învingători şi ucigaşi ai lui Troţki a fost aceea de a guverna şi a nu demisiona, de a declara nu numai că societatea socialistă se putea naşte în Rusia chiar înainte de a apărea în mediul producţiei capitaliste europene, ci că se şi născuse deja, ceea ce, printr-o formulă oribilă, a fost numită construirea socialismului într-o singură ţară, cultivarea sa în seră, înlocuirea „naşterii“ (enfantement) revoluţionare printr-o cataplasmă administrativă.
[S-a ajuns la această soluţie] nu dintr-o necesitate inerentă celor două direcţii opuse faţă de formula lui Troţki — pe care, în acele zile, Stalin ar fi avut meritul (!) să o opună lui Volodarski şi Buharin —, ci dintr-o consecinţă mai puţin rigidă, pe care a cuprins-o viziunea mai bogată şi mai înaltă a lui Lenin... Va învinge sau va cădea ca un revoluţionar integru în teorie şi în luptă cel care, asemenea lui Volodarski, spune: voi smulge puterea din mâinile contrarevoluţiei burgheze şi o voi păstra împotriva ei, chiar dacă va trebui, o vreme, să-i spun democratică şi populară, şi să tolerez faptul de a nu fi făcut altceva decât să fi declanşat [déclanché] în Rusia, distrugând orice stăvilar, izbucnirea celui mai arzător capitalism dintr-o societate milenară şi imobilă. Va preda, pe altă cale, puterea inamicului mondial cel care o va susţine prin declaraţia că această palingeneză de forme capitaliste moderne — şi, la ţară, capitaliste doar pe jumătate — este, în schimb, venirea realizată a acelei societăţi socialiste spre care cu toţii, de mai bine de un secol, am demonstrat că ne îndreptăm; şi mai rău, că această formă, pentru noi istoric necesară, s-a născut dintr-o voinţă, o voinţă de construcţie, expresie în sine scandalos de burgheză!
Dacă Volodarski, menţinându-se pe poziţia pe care a păstrat-o mereu ca militant integru, nu ar fi fost ucis de contrarevoluţionarii eseri atunci când aceştia şi-au arătat adevărata faţă, ar fi fost, cu siguranţă, ucis şi el, la fel ca prietenii săi din iulie, de această specie de contrarevoluţionari.
Vinovaţi, aşadar, doar de o eroare de definire istorico-economică? O mică eroare, dar scrisă pe etichetele legate de spătarele scaunelor, în faţa plutoanelor de execuţie.
Nu plumb în şezut, ci în spinarea tovarăşilor de ieri. Cu toate acestea, nu pe stârnirea emoţiilor mizăm, ci pe demonstrarea organică a trădării doctrinei. O eroare mult mai monstruoasă decât cea de a apăsa pe trăgaci. Revoluţia a trecut întotdeauna peste miriade de erori de acest al doilea tip.
Cele din prima categorie o asasinează.
[1]. Louis-Eugène Cavaignac (1802—1857) — general francez, ministru în guvernul republican provizoriu. În iunie 1848, a condus măcelărirea fără milă a proletariatului parizian insurgent, demonstrând clar că sub masca „republicii democratice“ se ascunde dictatura sângeroasă a capitalului.