Este necesar să inserăm încă câteva observaţii în cursul cronologic al acestei expuneri, deşi ne dăm seama că suntem încă în pragul adevăratei teme, dezvoltată în părţile finale ale reuniunilor de la Napoli şi Genova, şi anume economia socială în Rusia de la revoluţia din Octombrie încoace.
Trebuie să dovedim că poziţia lui Lenin şi a partidului între iulie şi septembrie 1917, când s-a abandonat lozinca „Toată puterea în mâna Sovietelor“, care apoi avea să fie reluată pentru lupta armată din octombrie, nu a fost o scăpare, nu a împărtăşit soarta lamentabilă a recunoaşterii greşelii, în care revoluţia şi-a stins încet-încet flăcările şi gloria în anii următori.
Această formulă a recunoaşterii este valabilă pentru persoane, care contează puţin cu pocăinţele, supunerile sau lichidările lor sângeroase. Pentru partid, ea se transformă în cealaltă formulă, a rectificărilor succesive ale strategiei clasei muncitoare, derivate din apariţia unor situaţii „neprevăzute“. Pe măsură ce aceste schimbări succesive de curs au condus proletariatul mondial şi rus în cele mai fetide miasme ale mlaştinii burgheze, s-a injectat cu resurse tot mai puternice în masele dezorientate credinţa ignobilă că acest precept ar fi conţinut în linia lui Marx, Engels şi Lenin, reduşi la figura jalnică a unor discipoli lipsiţi de scrupule ai ultimei mode.
Ne lungim în a expune nu episoadele glorioase sau ruşinoase, ci evaluările succesive ale cursului istoric din partea mişcării marxiste, pentru a dovedi că ele sunt legate de un curs unitar nedeformabil, teoretizat dintr-o suflare nu de o minte oarecare într-un timp oarecare, ci de o mişcare colectivă de clasă determinată la epoca fixă a apariţiei contrastului dintre capitalişti şi proletari, epocă mai fecundă în acest scop decât cele trecute şi cele viitoare. Noi suntem — e bine să o spunem pe şleau, în atâta înceţoşare a imaginilor transmise — pentru un corpus de doctrină care nu este permis să fie schimbat, de-a lungul arcului istoric al clasei muncitoare moderne, de la apariţia sa până la dispariţia claselor. Dacă o învăţătură istorică ar dezminţi această doctrină „de partid“, construită pentru trecut şi pentru viitor, ea, în blestemata şi contestata ipoteză, s-ar prăbuşi în neant şi nu ar putea fi salvată prin sprijiniri contingente, prin hibridări bastarde. Şi trebuie, aşa cum am spus, să ne lungim, pentru a ne opune jocului de citate cu care, fără a le plasa în timp, pe firul timpului, în documentul specific despre care este vorba, se încearcă validarea acestui eclectism demn de dispreţ, la care se reduce integral întregul defetism care ne-a copleşit în atâtea rânduri, dar nu ne-a risipit.
Întreaga literatură a stalinismului vizează, prin organizarea sa puternică, acest obiectiv. De exemplu, în ea se recurge la o frază a lui Lenin, sau care i se atribuie, ce condensează conceptul: „marxismul nu este o dogmă, ci o călăuză în acţiune“.
Această veche expresie, pe care Gramsci a folosit-o cu scopul de a evita ca prezenţa cuvântului marxism să-i împiedice caietele să treacă de cenzura pedestră a închisorii, este şi ea echivocă, şi nu vom încheia aici disertaţia, căreia trebuie să-i mai adăugăm material relativ la politica comunistă, nu numai din Rusia, ci şi din lume, de-a lungul istoriei sale îndelungate (aceasta din urmă va fi tratată la o viitoare reuniune a mişcării noastre).
Marxismul are de-a face cu practica (cuvânt care înseamnă acţiune umană, comportament al speciei umane, şi nimic altceva diabolic), dar nu în sensul că ar face din el subiectul, punctul de sprijin, cheia lumii sociale şi a istoriei sale. Mai bine este să spunem că marxismul este o doctrină sau o ştiinţă a cauzelor şi a legilor practicii, şi că nu tratează despre practica individului izolat, ci despre comportamentul mediu social. Explicaţia pe care i-o dă nu constă în a pune acest comportament la baza, ci la capătul cercetării, ceea ce nu înseamnă că acest efect al cauzelor de mediu, materiale şi relative la viaţa materială a speciei, nu se răsfrânge în cauze ale devenirii istorice: o face, şi aici stă toată misterioasa „răsturnare“ a practicii, atunci când el este descoperit nu în gândirea şi în voinţa individului, chiar şi de excepţie, ci în intervenţia, la momentul oportun, a claselor sociale în sens larg, şi a partidului de clasă în sens mai restrâns. În acest punct şi pe acest plan se vede că doctrina marxistă nu a apărut pentru a satisface pofta unor creiere avide să descopere retoricul mister al fiinţei, ci pentru a servi drept bază mişcării unei clase sociale date şi a partidului care îi pregăteşte victoria revoluţionară.
În lumina acestei scurte reamintiri, fraza că marxismul nu este o dogmă, ci o călăuză în acţiune, chiar dacă figurează, din motive pe care este uşor să le găseşti de la caz la caz, în texte de propagandă, de agitaţie şi de luptă, nu spune nimic şi nu valorează nimic.
Dogma, în accepţiunea etimologică şi filozofică comună, înseamnă o afirmaţie derivată dintr-o revelaţie supraumană, care este valabilă pentru toate timpurile şi pe care nu este îngăduit s-o negi şi nici măcar s-o supui unei analize critice. Transcendentiştii o admit, imanentiştii o neagă în felul lor, iar noi marxiştii... nu dăm doi bani nici pe unii, nici pe ceilalţi.
Noi nu spunem nici că dogma a fost revelată de zeu, nici că a fost inventată de un şmecher sau de o bandă de şmecheri. Dogma a apărut într-un timp şi într-o societate determinată, ca prim embrion de ştiinţă, şi nu de ştiinţă abstractă, ci de ştiinţă care trebuia să servească practicii: fie pentru a transmite tradiţiile practicii (ale experienţei, ale activităţii sociale, chiar şi primitive), fie ca bază a unei normative practice, a unui cod etic. Forma dogmatică a apărut din interesul unor clase care voiau să conserve o structură socială şi controlul asupra ei. Religia nu este, pentru noi, şi nu apare ca un răspuns la exigenţa de a înţelege lumea, ci la aceea, mult anterioară şi primordială, de a o controla (şi, în general, pentru a-i înfrâna tendinţele de a se schimba).
În esenţă, pentru un marxist, dogmele, din punct de vedere istoric, erau călăuze în acţiune. Fraza conform căreia marxismul nu este o dogmă, ci o călăuză în acţiune este aşadar un nonsens, dacă e rostită de un marxist.
Ea ne expune riscului de a fi confundaţi cu două poziţii burgheze: una că ştiinţa de clasă actuală ar fi ieşit din cătuşele dogmei revelate şi autoritare, şi deci ar dicta o lege egală atât pentru ei, domnii burghezi, cât şi pentru noi. Cealaltă, că odată cu condamnarea dogmelor fideiste s-ar fi făcut tot ceea ce era necesar pentru a avea dreptul de a călăuzi acţiunea umană, şi s-ar fi încheiat perioada revoluţiilor. Pentru noi, vechile societăţi aveau drept călăuză în acţiune un sistem de dogme, cea burgheză are drept călăuză în acţiune o falsă ştiinţă şi o filozofie care se pretinde pe nedrept antimitologică şi care consacră ideologisme goale despre umanitate, personalitate şi libertate, cu singurul scop de a apăra şi conserva modul social capitalist — marxismul este o nouă formă de a depăşi dogma, precum şi antidogma burgheză, şi de a pune, în termeni anterior de neconceput, adevăratul raport dintre cunoaştere şi practică, doctrină şi acţiune, într-o inseparabilitate dialectică.
Bine se spune că marxismul nu este o dogmă, în măsura în care este teoria unei clase sociale care se naşte la o cotitură istorică dată şi tratează ştiinţific faptele sociale din prezent, din trecut şi din viitor. Se poate spune foarte bine că teoria marxistă serveşte drept călăuză deciziilor partidului, şi în acest sens drept călăuză acţiunii clasei.
Fraza care leagă cei doi termeni, în formuliţa de comoditate prea des rumegată de oportunişti, poate servi doar la a-l combate pe cel care ar vrea să epuizeze marxismul în studiul devenirii istorice, întunecându-i latura esenţială a participării colective la acţiunea istorică.
Poziţia lipsei de încredere contingente în Soviete este, din punct de vedere istoric, de cea mai mare importanţă, deoarece ea converge într-o teză marxistă şi leninistă esenţială, care se opune tuturor muncitorismelor, laburismelor, sindicalismelor, consiliismelor de întreprindere de dreapta şi de stânga, şi pe care obişnuim să o reamintim adesea. Revoluţia nu este o chestiune de forme de organizare. Sau: ea nu este o chestiune constituţională, ci o chestiune de forţe de clasă.
Acest lucru rămâne demonstrat când se arată că această lipsă de încredere, care nu contrazice încrederea în rezultatul final al cuceririi puterii, este considerată mereu, mult după Octombrie, ca fiind extrem de justă pentru perioada amintită, iulie-septembrie. DDocumentul doveditor este următorul.
La Congresul al II-lea de la Moscova al Internaţionalei Comuniste, în iunie 1920, în chestiunea parlamentarismului, Lenin şi Buharin (ca raportor) au respins propunerea de a se abandona în Europa participarea la alegerile parlamentare, propunere susţinută de fracţiunea comunistă abstenţionistă italiană. Ambii oratori au luat act de faptul că aceasta nu cădea în eroarea de a propune în Italia formarea imediată a Sovietelor, susţinută de alte grupuri care apoi aveau să conveargă la formarea partidului comunist la Livorno în 1921 (Bombacci, Gennari şi alţii: cât despre torinezi, ei, în doctrina lor particulară, făceau greu distincţia între reţeaua organismelor de întreprindere, cufundată în societatea actuală, şi organele unei noi puteri politice revoluţionare).
Buharin s-a exprimat astfel:
„Tovarăşii abstenţionişti recunosc într-un alt punct al tezelor lor, la fel ca şi noi, că nu se poate trece la organizarea imediată a Sovietelor în toate ţările. Sovietele sunt o organizaţie de luptă a proletariatului. Dacă condiţiile care fac posibilă această luptă nu există, ar fi o nebunie să se creeze Soviete, deoarece ele s-ar transforma în instituţii filantropice pătrunse de spirit reformist. Ar exista posibilitatea ca aceste Soviete să se organizeze după modelul acelor faimoase Soviete franceze în care câteva persoane se reunesc pentru a perora idei umanitare şi pacifiste, a căror valoare revoluţionară este nulă. Prin urmare, pentru moment, Soviete muncitoreşti nu există“.
Lenin a tratat, aşadar nu întâmplător, acelaşi punct:
„[Reprezentantul antiparlamentariştilor italieni] a afirmat că lupta trebuie transpusă în alt domeniu, în Soviete. Dar chiar el a recunoscut că Sovietele nu se pot crea în mod artificial. Exemplul Rusiei dovedeşte că Sovietele pot fi organizate sau în timpul revoluţiei, sau cu foarte puţin timp înainte de revoluţie. Încă pe vremea lui Kerenski, Sovietele (şi anume Sovietele menşevice) erau astfel organizate, încât ele nu puteau nicidecum să constituie o putere proletară“.
Este clar că deducţia unuia şi a celuilalt orator era că, până când Sovietele nu aveau să se nască în luptă, scopul — pe atunci comun tuturor — de a distruge Parlamentul burghez trebuia atins lucrând înăuntrul Parlamentelor pentru a le sabota. Abstenţioniştii s-au supus, dar, rămânând pe poziţiile lor, au formulat previziunea facilă că niciun Parlament nu va cădea prin sabotaj din interior, iar partidul care ar intra în el ar sfârşi în „cretinismul parlamentar“ marxist. Nu acesta este punctul aici, ci acela de a dovedi cât de strâns înlănţuită într-un curs unitar este interpretarea revoluţiei din Rusia, de-a lungul a treizeci de ani în general, şi în special în tulburătoarele răsturnări de situaţie din lunile anului 1917, an de foc.
Lăsăm la o parte acest subiect remarcând — spre confuzia celor care consideră reconstrucţia noastră o istoriografie rece a unor lucruri moarte — ce iz de ironie are articolul pe care, la ultima aniversare a revoluţiei sovietice, l-a scris pentru Pravda cel care ar fi succesorul in pectore [presupus] al secretarului general al comuniştilor italieni. Două ocazii, a scris acesta, s-au pierdut pentru a sovietiza Italia: cea de după primul război mondial, în 1919—1920, şi cea de după al doilea război mondial, cu mişcarea de eliberare.
De fiecare dată, în poziţie defensivă sau ofensivă, proletariatul italian, puternic la oraşe şi la sate, majoritate şi primă forţă socială a ţării, pus la grea încercare de dezgustul de a fi băut până la drojdii paharul greţos al democraţiilor parlamentare burgheze, care în fiecare fază se depăşesc pe ele însele în propria lor ignominie, a fost deturnat de la pragul revoluţiei de clasă de o întreagă gamă de „împăciuitorişti“, a naufragiat în Aventinuri [1] şi în Comitetele de Eliberare Naţională, [2] forme regresive în comparaţie cu care cel mai menşevic şi kerenskist dintre Sovietele din Rusia este un model de forţă revoluţionară.
Regretul tartufesc [3] sună a batjocură amară pe buzele groparilor revoluţiei în constituţionalismul cel mai deşănţat şi, dacă e posibil, chiar, în episoadele de azi, subparlamentar. Un Gronchi [4] este mult mai puţin decât un Kerenski! Chiar dacă îi place la fel de mult să fie teatral.
Noua situaţie era aşadar următoarea: partidul bolşevic declarase deschis că s-a epuizat orice posibilitate de a ajunge la putere pe cale paşnică şi în cadrul Sovietelor: acestea, conduse de social-oportunişti, se înhămaseră şi mai mult la guvernul de coaliţie cu burghezii condus de Kerenski, care, la rândul său, începuse nu mai puţin deschis reprimarea mişcării proletare revoluţionare şi trecerea bolşevicilor în ilegalitate.
Între timp, ofensiva pe front declanşată de guvernul Kerenski se sfârşise într-un dezastru, iar germanii înaintau.
Armata era comandată de generalul Kornilov, care, între 3 şi 16 august, dezvoltând un plan reacţionar sistematic, a impus instituirea pedepsei cu moartea pentru militari, nu doar pe front, ci şi în spatele frontului.
Guvernul provizoriu, care urmărea dizolvarea Sovietelor, deşi acestea nu se răzvrătiseră împotriva sa, a convocat pentru 12-25 august la Moscova o „Consfătuire de stat“, una dintre multele tentative de a pune pe picioare, înaintea alegerilor pentru Adunarea constituantă, o reprezentanţă „populară“ pe placul intereselor burgheze.
Sovietele au fost reprezentate acolo, ca de obicei, de menşevici şi socialişti-revoluţionari. Kerenski a ameninţat că va reprima prin forţă orice mişcare în oraş şi orice tentativă de expropriere la sate. Kornilov a mers şi mai departe, cerând dizolvarea Sovietelor. La cartierul său general s-au adunat, oferind ajutoare de tot felul, marii moşieri, industriaşi şi bancheri, iar agenţii aliaţilor francezi şi englezi au stabilit relaţii strânse cu acesta.
Bolşevicii, care lucrau intens şi câştigau influenţă în rândul maselor, au opus Conferinţei o grevă generală la Moscova şi în alte oraşe.
În înţelegere cu Kerenski, Kornilov a mutat din Petrograd trupele cu tendinţe revoluţionare şi a apropiat de oraş regimentele pe care le considera „fidele“. Însăşi gravitatea acestor măsuri a început să-l impresioneze pe Kerenski şi guvernul său, semănând derută printre soldaţii menşevici şi eseri.
La 21 august–3 septembrie, Kornilov abandonase oraşul Riga în mâinile germanilor: patru zile mai târziu s-a îndreptat spre Petrograd. Kerenski negociase în zadar cu el pentru a-l înlocui la comandă: Kornilov a aruncat masca şi a pornit împotriva guvernului civil.
Kerenski l-a declarat pe general „trădător de patrie“ şi a invocat ajutorul maselor populare. În Comitetul Executiv Central al Sovietelor a intervenit, din partea bolşevicilor, Sokolnikov, care a declarat că partidul său este pregătit să „negocieze măsuri militare cu organele majorităţii Sovietelor“ în scopul respingerii lui Kornilov. Troţki se exprimă astfel şi adaugă că
„menşevicii şi social-revoluţionarii primesc propunerea cu recunoştinţă şi cu scrâşnete din dinţi, deoarece soldaţii şi muncitorii îi urmau pe bolşevici“.
Este important faptul că acest exemplu de front unic între toate partidele muncitoreşti, despre care s-a discutat atât de mult ulterior pentru a justifica alte forme de tactică ale frontului unic „politic“, a apărut pe plan militar şi nu ca un veritabil acord între comitetele de conducere ale partidelor. Este de notat că însăşi Istoria oficială afirmă că
„Înspăimântaţi de moarte, liderii socialişti-revoluţionari şi menşevici, inclusiv Kerenski, căutară în aceste zile apărare la bolşevici, convinşi fiind că în capitală singura forţă reală în stare să-l zdrobească pe Kornilov erau bolşevicii.
Mobilizând masele în vederea zdrobirii lui Kornilov, bolşevicii nu încetară însă lupta lor nici împotriva guvernului Kerenski. Ei continuau să demaşte în faţa maselor acţiunea guvernului Kerenski, a menşevicilor şi a socialiştilor-revoluţionari, care prin toată politica lor favorizau în mod obiectiv complotul contrarevoluţionar al lui Kornilov“.
Nu a fost nevoie să se treacă de la mobilizarea maselor muncitoare la un adevărat război civil. Împotriva corpului 3 cavalerie care înainta sub comanda lui Krîmov s-au aliniat la periferia Petrogradului muncitori înarmaţi din sindicate, gărzi roşii, detaşamente de marinari din Kronstadt. Agitatorii bolşevici au ajuns la „divizia sălbatică“ cazacă: trupa a refuzat să-şi continue marşul asupra oraşului roşu. Generalul Krîmov şi-a zburat creierii: Kornilov însuşi, împreună cu acoliţii săi Lukomski şi Denikin, a fost arestat la cartierul general din Moghilev la 1-14 septembrie. Kerenski, rămas la putere, i-a eliberat nu mult după aceea. A fost, în esenţă, o aventură nesângeroasă. Dar a sporit în mod decisiv prestigiul bolşevicilor.
După înfrângerea lui Kornilov, Lenin a dispus să se reia lozinca puterii pentru Soviete, care, prin forţa mişcării bolşevice, demonstraseră că au câştigat cu uşurinţă o bătălie pe care Kerenski ar fi pierdut-o. Lenin, prin intermediul presei, potrivit lui Troţki, „le propune împăciuitoriştilor un compromis“, pe care îi discreditase într-atât. Angajaţi-vă, a spus el, să asiguraţi deplina libertate de propagandă pentru bolşevici, iar aceştia se vor angaja să nu atace „legalitatea sovietelor“, adică vor respecta voinţa majorităţii Sovietului fără a recurge la forţa insurecţională.
Dar, după cum Lenin ştia bine, „împăciuitoriştii“ au fost cei care au declinat compromisul cu bolşevicii. Acest lucru nu le-a folosit: predominanţa bolşevicilor asupra lor era aproape. Şi aici Troţki, mare şi ca istoric, scrie:
„Ca şi în anul 1905, preponderenţa adusă menşevicilor de primul val al revoluţiei se topeşte iute în atmosfera luptei de clasă care se ascute. Însă spre deosebire de prima revoluţie, creşterea bolşevismului acum nu mai coincide cu declinul mişcării de mase, ci cu avântul ei“.
Cu totul altfel este, după cum vom studia la momentul potrivit, jocul compromisului şi al „ofertei de compromis“ într-o ţară abia ieşită din revoluţia antifeudală, şi într-una în care aceasta este îndepărtată, de la sine înţeleasă, de domeniul trecutului. Totuşi, această frază ne aminteşte de un raport trimis la Moscova de conducerea Partidului Comunist din Italia după greva generală din august 1922 împotriva fascismului, care a marcat adevărata dată a victoriei contrarevoluţiei burgheze capitaliste şi a statului tradiţional, confundată de obicei cu farsa marşului asupra Romei şi a zilei de 28 octombrie, pretinsă revoluţie în frac quirinalesc. [5] Partidul italian a scris: proletariatul, după ce a luptat cu vitejie, a fost înfrânt nu de fascişti, ci de statul burghez şi de forţele sale armate. Forţele sale se retrag, dar cele ale partidului nostru avansează în raport cu cele ale partidelor oportuniste. Lupta trebuie să continue atât împotriva burgheziei fasciste, cât şi împotriva socialiştilor oportunişti.
Părea că aceasta este calea care pregătea o nouă fază revoluţionară, în care partidul comunist să avanseze într-o situaţie de redresare proletară şi revoluţionară.
Moscova a dictat lozinca: bloc pentru libertate cu toţi antifasciştii. Cei care au avut stomacul să o accepte sunt şi astăzi înecaţi în popularismul parlamentar, înfometaţi după blocuri guvernamentale nu doar cu social-democraţii şi liberalii italieni, ci chiar şi cu catolicii. O situaţie de mişcare înainte intrinsecă şi extrinsecă, asemenea celei din septembriele bolşevic din 1917, nici nu se poate întrevedea măcar.
Vai de acei bieţi muncitori, nenorociţi printre nenorociţi, care o vor visa într-un nou „spectacol de revistă“ electoralistă, unde degenerarea moravurilor va fi şi mai evidentă, în toate nuanţele aflate în competiţie.
Având în vedere că „Consfătuirea de stat“ pregătise terenul pentru Kornilov (bolşevicii nici măcar nu fuseseră invitaţi acolo), guvernul de coaliţie a încercat să-şi redreseze soarta cu o „Consfătuire democratică“, convocată de data aceasta de Comitetul Executiv al Sovietelor, chiar pentru ziua căderii lui Kornilov, 1-14 septembrie. A fost prezentată în mod înşelător drept matrice a unui preparlament sau Consiliu al Republicii. Între timp, bolşevicii avansau din succes în succes. La 3-17 septembrie, Troţki şi ceilalţi conducători ai lor au fost eliberaţi. A doua zi, în Sovietul din Petrograd, în urma unui vot, bolşevicii au obţinut pentru prima dată majoritatea. Pe 9-22 a trebuit să demisioneze vechiul prezidiu; pe 11-24, înlocuindu-l pe Ciheidze, Troţki a revenit la locul său din 1905, la preşedinţie.
S-a pus imediat pentru bolşevici chestiunea dacă trebuiau să ia parte la aşa-zisul preparlament. Acesta este momentul în care încep celebrele scrisori ale lui Lenin către Comitetul Central, care pun chestiunea insurecţiei şi, cu un crescendo presant, incită la pregătirea ei, iar în cele din urmă, şi împotriva tuturor ezitărilor, cer să fie declanşată.
Asupra acestei chestiuni a preparlamentului a apărut, ca de obicei, o divergenţă de opinii. Bolşevicii desemnaţi ca membri ai acestui Consiliu consultativ au luat parte la primele şedinţe: foarte curând Lenin, după ce a indicat conţinutul primelor declaraţii, care denunţau orice posibil viitor compromis cu partidele care îl respinseseră, a cerut ieşirea „fracţiunii“ (noi spunem grupului) partidului. Comitetul Central, divizat, a deferit problema reuniunii „fracţiunii“ înseşi. În cadrul acesteia, Stalin şi Troţki au fost pentru boicot, bucurându-se de aprobarea lui Lenin, prin scrisoarea din 10-30 septembrie. Dar pentru participare au fost Rîkov şi Kamenev, obţinând majoritatea. Expresia lui Lenin fusese deosebit de drastică; trebuie să dăm maselor o lozincă clară şi precisă: daţi-i un şut lui Kerenski şi preparlamentului său!
În cele din urmă, pe 24 septembrie-7 octombrie, fracţiunea bolşevică a părăsit rizibilul pseudo-parlament: Ne adresăm maselor! Toată puterea Sovietelor! O lună mai târziu, această lozincă devenea realitate.
Trebuie să urmărim rapid cursul luptei pentru preluarea puterii. Evenimentele sunt cunoscute: dar, dat fiind faptul notabil că un curent al partidului s-a opus, trebuie să dăm prioritate acestei chestiuni „politice“ pentru a verifica apoi cu ce program social pregătea partidul bolşevic bătălia decisivă şi pentru a stabili încă o dată continuitatea perspectivei.
Fără îndoială, nu va mai fi niciodată posibil să avem seria reală a corespondenţei dintre Lenin şi centrul partidului şi cea a proceselor-verbale ale Comitetului Central în care se dezbăteau punctele istorice: pregătirea atacului armat, alegerea momentului pentru a-l lansa cu succes.
O scriere a lui Lenin din 1-14 septembrie se referă pe larg la problema crizei economice şi a „catastrofei iminente“ pentru Rusia, guvernată de burghezi şi social-trădători, şi ameninţată de lovituri de dreapta. Dar o scrisoare către Comitetul Central care urmează la câteva zile distanţă (13-26 septembrie) aduce decisiv în prim-plan tema asaltului asupra puterii: „Marxismul şi insurecţia“. Această comunicare extrem de urgentă nu omite să se raporteze la bazele doctrinei. Revizioniştii de dreapta ai marxismului le-au adus marxiştilor radicali acuzaţia de blanquism. La Marx, în schimb, insurecţia este tratată ca o artă, în acelaşi sens în care se vorbeşte, cu corectitudine terminologică, de o artă a războiului şi de normele şi regulile sale.
Ceea ce îi distinge pe marxiştii revoluţionari de blanquişti este faptul că ei nu consideră insurecţia drept singura activitate politică şi nu o consideră o activitate care trebuie întreprinsă în orice moment. Războiul, spun teoreticienii militari, este o continuare a politicii statelor. Niciun stat nu este mereu în război, în mod normal mijlocul politicii sale externe şi al relaţiilor sale cu alte state, chiar şi de conflict, este negocierea, diplomaţia: când de la aceasta se trece (şi, după cum vedem astăzi, în cele mai variate moduri şi tranziţii) la războiul declarat, există pentru a-l conduce o artă, încredinţată Statelor Majore.
Forma extremă a contrastului dintre clasele sociale este războiul civil. Marx repetă acest lucru la tot pasul.
Lenin clarifică diferenţa faţă de blanquism stabilind că pentru iniţiativa insurecţiei nu este suficientă voinţa unui grup de conspiratori şi nici măcar a unui partid revoluţionar (întotdeauna indispensabil, dar nu suficient în sine şi în orice caz şi moment). Este necesar un anumit grad de activitate a maselor, care se recunoaşte în general într-un singur moment din cursul unei mari lupte de clasă. A descoperi un astfel de moment, la fel ca pregătirea şi conducerea acţiunii armate, este o artă pe care partidul trebuie să o studieze, să o cunoască şi să o aplice cu succes.
Lenin examinează raportul de forţe la 3-4 iulie şi conchide că în acel moment partidul nu trebuia să încerce asaltul. Adversarii nu fuseseră încă răvăşiţi de evenimente, iar elanul revoluţionar proletar era limitat.
După episodul Kornilov, toate acestea, de ambele părţi, s-au schimbat. Astăzi „victoria noastră este sigură“. Lenin spulberă alternativa, în care ştie că unii cred, a unei acţiuni îndreptate spre preparlament.
„[Consfătuirea] n-ar putea să hotărască nimic: totul se hotărăşte în afara ei, în cartierele muncitoreşti ale Petrogradului şi ale Moscovei“!
Germanii ameninţă Petrogradul. Guvernul nu-l mai poate apăra şi nu poate, nici nu vrea să facă pace. Noi, spune Lenin, punând în acest stadiu cele două feţe ale teribilei probleme internaţionale, numai noi putem face ambele lucruri. Vom propune pacea, chiar şi un armistiţiu ne va fi de ajuns.
„A obţine acum un armistiţiu înseamnă a birui întreaga lume!“
Dar dacă nu vom putea opri valul, noi vom duce şi războiul disperat, revoluţionar: pentru front le vom lua capitaliştilor cizmele şi pâinea! Brest-Litovsk avea să depăşească această alternativă mai mult decât tragică.
Pentru Consfătuire, Lenin recomandă nu discursuri, ci o scurtă declaraţie, urmată de boicotul derivatului său, preparlamentul. Ruptura totală cu burghezia, răsturnarea întregului guvern actual, ruptura totală cu imperialiştii anglo-francezi, trecerea imediată a întregii puteri în mâna „democraţiei revoluţionare, în frunte cu proletariatul revoluţionar“. Lenin subliniază ultimele cuvinte şi ne reconfirmă că linia din 1905 şi din aprilie nu are întreruperi, chiar dacă acest lucru îi displace lui Troţki: aceasta în legătură, adaugă el, cu proiectul nostru de program: pace popoarelor, pământ ţăranilor, confiscarea profiturilor scandaloase şi curmarea sabotării scandaloase a producţiei de către capitalişti. Pentru a suta oară: revoluţia socialistă, dar nu societatea socialistă (care va veni, vom vedea curând din nou, din occident).
După aceasta, acţiune aprofundată în uzine şi în cazărmi (notaţi: în această fază convulsivă a atacului nu se aşteaptă aliaţi ţărani insurgenţi). Imediat după aceea, „aprecierea justă a momentului începerii insurecţiei“.
După cum notează Troţki, (în timp ce aici Lenin vrea doar să demonstreze că nu poţi rămâne fidel marxismului şi Revoluţiei dacă nu se înţelege că insurecţia trebuie tratată ca o artă), comunicările sale trec la aplicarea concretă, extinzându-se asupra tuturor detaliilor strategiei insurecţionale, a locurilor care trebuie ocupate, a forţelor care trebuie dislocate...
În scrisoarea din 8-21 octombrie, Lenin incită din nou şi discută chiar şi despre numărul de oameni înarmaţi necesari pentru a înfrânge rezistenţa guvernului. În această împrejurare, el îl citează din nou pe Karl Marx: „Ca şi războiul, insurecţia este o artă“. Se foloseşte de aceleaşi recomandări făcute de Marx cu 65 de ani înainte şi le încheie cu citatul final din Danton,
„cel mai mare maestru al tacticii revoluţionare cunoscut până acum: îndrăzneală, îndrăzneală şi iar îndrăzneală!“.
Şi Lenin încheie astfel:
„E de sperat că, în caz când se va hotărî trecerea la acţiune, conducătorii vor aplica cu succes marile precepte ale lui Danton şi ale lui Marx“!
„Succesul revoluţiei ruse şi al revoluţiei mondiale depinde de două-trei zile de luptă“!
În istorica şedinţă a Comitetului Central la care Lenin ajunge deghizat, la 10-23 octombrie (cu cincisprezece zile înaintea victoriei), se votează moţiunea care deduce urgenţa de a ataca din motive desprinse din situaţia internaţională:
„Răscoala din flota germană, manifestare pregnantă a maturizării revoluţiei socialiste mondiale în întreaga Europă... cât şi situaţia militară... totul pune la ordinea zilei insurecţia armată“.
Decizia nu a fost unanimă. Kamenev şi Zinoviev au votat împotrivă.
Nu vom urmări aici toate manevrele istoriei oficiale menite să facă să se creadă că şi Troţki s-ar fi opus în vreun fel, şi că nu el ar fi fost cel care a condus din plin arta insurecţiei. În anii din 1920 până în 1926, la Moscova, aceste lucruri le povesteau, fără ca nimeni să se opună, până şi pietrele.
La 16-29 octombrie, în şedinţa lărgită a Comitetului Central, cei doi au vorbit din nou împotriva insurecţiei. Învinşi încă o dată, şi aici rezidă gravitatea faptei, două zile mai târziu, din coloanele unui ziar menşevic, au afirmat că partidul lor greşea, lansându-se într-o aventură periculoasă.
Noua scrisoare a lui Lenin din aceeaşi zi este cumplită. El se angajează să ceară Congresului ca cei doi să fie excluşi din partid, îi numeşte domni şi îi provoacă să înfiinţeze un partid disident
„cu zecile de dezorientaţi sau de candidaţi la Adunarea constituantă“.
Lenin se opreşte asupra divulgării unei hotărâri interne a partidului. Face aluzie la „argumentele ideologice“ ale celor doi: aşteptarea adunării constituante, sperând (!) să reziste până atunci, şi un „pesimism gălăgios“: burghezii sunt foarte puternici, muncitorii încă prea slabi.
Concluzia lui Lenin este aceasta, dramatică:
„Grele vremuri. Grea sarcină. Grea trădare“.
Pentru un moment, Lenin disperă aproape în privinţa muncitorilor.
„Şi totuşi sarcina va fi îndeplinită, muncitorii îşi vor strânge rândurile, răscoalele ţărăneşti şi nerăbdarea extremă a soldaţilor de pe front îşi vor face efectul!“.
Dar el vede cum lupta de două-trei zile, în cercul marilor capitale, este sabotată.
Într-o primă fază, la momentul abandonării preparlamentului, a fost format de către partid (în relatarea lui Troţki) un Birou pentru lupta împotriva contrarevoluţiei, încredinţat lui Troţki, Sverdlov şi Bubnov, acesta din urmă fiind propus de Stalin în locul său. Potrivit lui Troţki, Stalin era pentru insurecţie, dar nu credea că partidul este pregătit. Potrivit lui Stalin, situaţia a stat exact invers, sau chiar Troţki ar fi făcut o propunere menită să o zădărnicească. Este incredibilă această extremă atinsă, în epoca noastră, în modul de a expune istoria: se minte à la Danton: îndrăzneală, îndrăzneală şi iar îndrăzneală! Să ne ierte marea umbră iacobină dacă împrumutăm pentru un lucru atât de josnic vorba sa istorică.
La 9-22 octombrie, conflictul dintre Soviet şi guvern era pe punctul de a izbucni din cauza ameninţării cu transferul pe front a garnizoanei revoluţionare. În sânul Sovietului, Troţki a propus şi a format Comitetul militar-revoluţionar.
Sub presiunile bolşevice, al II-lea Congres general al Sovietelor din Rusia fusese convocat pentru 20 octombrie-2 noiembrie. Deoarece era necesar ca puterea să fie luată cel puţin la Petrograd înainte de data de 20, pentru ca Congresul, în care majoritatea pentru teza bolşevică era sigură, să poată prelua puterea de la un guvern deja înfrânt, la şedinţa descrisă din 10-23 s-a stabilit ca zi pentru insurecţie 15-28. Comitetului militar i s-au părut prea puţine doar 5 zile (asupra acestui lucru speculează Stalin) şi, de altfel, la şedinţa lărgită din 16-29, una trecuse deja. În acea şedinţă, în timp ce datele presau, iar Zinoviev şi Kamenev încercau să facă să se amâne totul cel puţin până la întrunirea Congresului, Stalin a divagat fără a propune date. Situaţia gravă a fost deblocată de conducătorii Comitetului Executiv Central din Rusia, care încă nu era bolşevic: aceştia au decis să mute congresul Sovietelor pe 25 octombrie-7 noiembrie.
Acele cinci zile în plus i-au fost suficiente Comitetului militar-revoluţionar. Dar, între timp, chestiunea a fost complicată de atitudinea Pravdei, care, deşi nu s-a situat împotriva lui Lenin, a spus că era prea mare asprimea articolului său împotriva lui Kamenev şi Zinoviev.
La 16-29 s-a decis, de asemenea, organizarea unui „Centru militar-revoluţionar“ al partidului, cu Sverdlov, Stalin, Uriţki, Dzerjinski şi Bubnov. Stalin a umflat ulterior activitatea acestui centru, uitat timp de mai mulţi ani, după spusele lui Troţki, şi care, de altfel, în decizia scrisă de mâna lui Lenin trebuia să facă parte din Comitetul militar al Sovietului, protagonistul incontestabil al acţiunii. Nu ne vom întinde asupra acestei chestiuni puţin edificatoare: cu siguranţă nu Troţki este cel care inventează, şi, de altfel, de partea lui stau documentele pe care le citează şi notorietatea generală a acţiunii sale, precum şi recunoaşterea ei din partea lui Lenin şi a miilor de participanţi la acele zile.
Lenin scrie ultima scrisoare istorică în seara zilei de 24 octombrie-5 noiembrie: se pare că în aceeaşi zi, şi înainte de a o primi, Comitetul Central a decis acţiunea. În procesul-verbal Troţki face propunerile şi comunicările fundamentale: Stalin, absent, nu a spus niciodată de ce. Istoria oficială a participării sale — deşi nici Troţki, nici altcineva nu l-a acuzat vreodată de lipsă de curaj — nu este făcută din oţel, ci din plastic.
Mai mult decât detaliul orelor şi al ciocnirilor, care este bine cunoscut din multe surse, pe noi ne interesează evaluarea lui Lenin asupra urgenţei arzătoare a situaţiei.
„Tovarăşi... orice întârziere a insurecţiei înseamnă acum cu adevărat moarte.
Vă conjur, tovarăşi, să vă daţi seama că acum totul atârnă de un fir de păr, că la ordinea zilei sunt probleme care nu pot fi rezolvate nici de conferinţe, nici de congrese (chiar şi de congrese ale Sovietelor), ci numai de popoare, de mase, de lupta maselor înarmate“.
„Guvernul trebuie să fie arestat, cu orice preţ, astă-seară, la noapte, dezarmându-i (zdrobindu-i, în cazul când vor opune rezistenţă) pe iuncheri etc.
Nu se mai poate aştepta!! Putem pierde totul!!“.
„Cine să ia puterea?
Asta n-are importanţă acum: s-o ia Comitetul militar-revoluţionar «sau altă instituţie» care va declara că va preda puterea numai în mâna adevăraţilor reprezentanţi ai intereselor poporului, ai intereselor armatei... ai intereselor ţăranilor“.
„...puterea să nu fie lăsată în nici un caz şi cu nici un chip în mâna lui Kerenski & Co. până în ziua de 25; chestiunea trebuie rezolvată astăzi în cursul zilei, seara sau în cursul nopţii“.
„Luând astăzi puterea, noi nu o luăm împotriva Sovietelor, ci pentru ele.
Luarea puterii — iată obiectivul insurecţiei; scopul ei politic se va lămuri după luarea puterii.
Ar fi un dezastru sau o formalitate să aşteptăm votul şovăielnic de la 25 octombrie...“!
„Guvernul se clatină. Trebuie să-i dăm lovitura de graţie cu orice preţ!
Orice întârziere în acţiune înseamnă moarte“!
În noaptea de 25 octombrie-6 noiembrie, Lenin vine la Smolnîi. La miezul nopţii dintre 6 şi 7, acţiunea începe. La ora 3 după-amiaza, Lenin apare la Sovietul din Petrograd. La ora 9 încep operaţiunile împotriva Palatului de iarnă. La ora 11 seara, pe 7, se deschide al II-lea Congres general al Sovietelor din Rusia.
Social-trădătorii îl abandonează. Congresul preia puterea. În aceeaşi zi, manifestul partidului bolşevic către cetăţenii Rusiei declarase că guvernul provizoriu fusese în sfârşit destituit.
Marele ciclu al luptei se încheiase cu faza preluării insurecţionale a puterii.
Partidul se afla în faţa programului său. Dar, cu mult înaintea sarcinilor sociale, acesta şi istoria îi puneau încă formidabile sarcini politice. Acestea din urmă, proletare şi socialiste o mie la sută. Primele, încă învăluite în mari zguri democratice şi capitaliste.
[1]. Secesiunea Aventinului (1924) — protestul steril şi pur legalist al deputaţilor opoziţiei burgheze şi reformiste din Italia, care au părăsit parlamentul după asasinarea lui G. Matteotti de către fascişti. Speranţa lor iluzorie a dezarmat masele şi a consolidat dictatura lui Mussolini.
[2]. Comitetele de Eliberare Naţională (C.L.N.) — blocuri politice interclasiste formate în Italia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (din comunişti stalinişti, socialişti, liberali şi catolici). Stânga comunistă le-a denunţat ca instrumente ale colaboraţionismului de clasă, care au subordonat proletariatul intereselor imperialismului democratic şi reconstrucţiei statului burghez.
[3]. Tartuffe este personajul principal al celebrei comedii cu acelaşi nume, scrisă de dramaturgul francez Molière în 1664. Personajul întruchipează tipul impostorului şi al ipocritului absolut care, sub masca evlaviei şi a virtuţii, urmăreşte interese meschine.
[4]. Giovanni Gronchi (1887—1978) — politician creştin-democrat, preşedinte al Italiei între 1955 şi 1962. A fost unul dintre promotorii aducerii stângii în cadrul guvernărilor burgheze (aşa-numita „deschidere spre stânga“).
[5]. Aluzie ironică la faptul că Mussolini a preluat puterea nu printr-o revoluţie, ci fiind chemat de regele Victor Emanuel al III-lea la palatul Quirinal (reşedinţa regală), unde s-a prezentat în ţinută de gală (frac).