Munca noastră nu este decât o încercare de a redacta, nu o istorie (în sensul pe care filistinii îl indică prin termenul de istoriografie), ci câteva capitole de ştiinţă istorică, termen care pentru întreaga gândire modernă este o blasfemie. Ultramodernul se făleşte că a alungat din toate ştiinţele, chiar şi din cele naturale şi non-umane (pentru marxism, ştiinţa speciei umane este o ştiinţă naturală), cauzalitatea şi determinismul, doar pentru că multe probleme — dintr-o epocă nicidecum recentă — sunt abordate şi rezolvate, în ceea ce priveşte aparatul matematic, prin metoda probabilistică. Adică nu îşi asumă că ar fi determinat, prin intermediul unor legi descoperite, valoarea precisă a mărimii necunoscute, ci doar că a stabilit cunoaşterea unui anumit câmp de valori în care mărimea căutată va trebui, cu o bună probabilitate, să se „învârtă“. Unei cunoaşteri a viitorului (mai bine zis a necunoscutului, o necunoscută a trecutului putând fi de o sută de ori mai greu de calculat decât una a viitorului: să zicem, compoziţia chimică a fardului negru pe care Cleopatra şi-l dădea sub ochi, şi ora până la minut şi secundă a următoarei eclipse de lună) riguroase şi punctuale, obligatorii şi certe, i s-ar substitui una elastică şi aproximativă. Nu vom dezvolta aici ideea că această alternativă se reduce la o masturbare filozofică a unor vremuri lipsite de vlagă: certitudinea absolută a soluţiei nu este decât o ficţiune convenabilă, o convenţie, care în practica speciei a fost mereu de mare folos, dând naştere unei strălucitoare puteri de cunoaştere, precum clasicul buscar oriente per occidente, precum acel „altissimum planetam tergeminum osservavi“ al lui Galilei, care a fost primul ce a pus ochii pe Saturnul inelat. [1] Siguranţa matematică nu este decât un expedient pentru a evita gafele prea grosolane; zestrea colectivă de experienţă a speciei, pe care în istorie o numim religie, filozofie, empirism, ştiinţă, este un edificiu ridicat cu atâtea pietre, pe fiecare dintre ele putându-se scrie: prostie individuală.
Aşa se face că nouă ni s-ar părea un mare rezultat dacă s-ar verifica previziunea că al treilea război mondial va avea loc în jurul lui 1975, la trei sferturi de secol, şi nu va fi precedat de un război civil general între proletariat şi capitalism în ţările avansate din Occident, oferind doar posibilitatea acestui grandios eveniment. Şi am fi deci dispuşi să admitem că o asemenea cifră nu se poate extrage din nici o ecuaţie (prea vagă cea de 1945 - 1918 + 1945 = 1972) şi este doar rezultatul unor inducţii probabilistice. În Dialog am arătat că în privinţa unei asemenea profeţii coincideau gândirea lui Stalin, cea a economistului liberal Corbino, şi cea a foarte micii şi foarte anonimei stângi marxiste ortodoxe.
Această digresiune serveşte la a sublinia faptul că, fireşte, suntem şi noi influenţaţi de modul tradiţional de a trata subiectul, şi la fel cum suntem victime ale abuzului de nume de personaje ilustre, tot aşa suntem victime şi ale maniei datelor „matematice“.
Tratând despre Rusia, am desfăşurat la reuniunea de la Bologna o primă parte care supunea la probă expunerea marxistă a istoriei acelei ţări până la marea Revoluţie. La reuniunile de la Napoli şi Genova am trecut la tema actualei structuri ruse, iar conţinutul acestei expuneri se împarte în două părţi: lupta pentru putere în cele două revoluţii, şi cea îndreptată mai cu seamă spre tema noastră: adică de a dovedi teza că societatea rusă de astăzi este capitalistă, aflată într-o tânără dezvoltare, şi nu socialistă.
Ajunşi la 28 octombrie-5 noiembrie 1917, ar trebui să încheiem dintr-o lovitură primul subiect: bolşevicii au luat puterea. Iată-i la probă: cum au guvernat? Cum şi-au pus în aplicare programul? Este neîndoielnic că, în marxism, posedarea puterii este un mijloc, nu un scop — un punct de plecare, nu de sosire. Dar rămân numeroase argumente, care sunt încă în raza luptei pentru putere, şi nu în cea a formei sociale, căreia trecerea [puterii] i-a deschis calea.
E sigur că marxiştii nu ar avea motive să comemoreze date la zile fixe, dar nu este o crimă dacă o fac: această înaintare spre cunoaşterea speciei, o cunoaştere colectivă, s-a făcut, aşa cum s-a amintit adineauri, îmbinând laolaltă materiale eterogene, mici prostii şi mari naivităţi, mai ales contradicţii răsunătoare, rătăcind în labirinturi în care nu se întâlnesc Ariadne. Şi numai la sfârşitul unei curse milenare, şi mult dincolo de această încercare a noastră, care nu poate înainta fără piedici şi insuccese, „Firul Timpului“ va fi găsit. De mai bine de un secol el este deşirat de pe fus, dar numai în el stă miracolul că, mai bine decât somităţile lumii oficiale, un prost oarecare poate indica drumul cel bun; datorită superiorităţii pe care o are ultimul cârmaci cu ochiul pe busola magnetică, asupra dantescului şi magnificului Ulise, care nu şi-a oprit „aripile nebune“ spre necunoscut, ca să caute virtute şi ştiinţă, până când „adâncul mării“ peste el şi tovarăşii săi de sacrilegiu „se-ntinse“.
Are deci o mare însemnătate să se bată monedă pe data de 26 octombrie stil vechi, ca o cotitură instantanee, pentru că astfel se subliniază o lecţie istorică primordială: cea cuprinsă în scrisorile lui Lenin care cer să nu se mai aştepte nici o zi şi nici măcar câteva ore pentru a răsturna în Petrograd guvernul Kerenski. În realitate acest mare adevăr, adică acela că partidul trebuie să ştie să discearnă momentul, determinat în istorie, printre cele foarte rare în care practica se răstoarnă [2] şi voinţa colectivă aruncată în balanţă o face să încline, nu anulează faptul că lupta avea să continue mult timp după acea cotitură, ridicată la rang de simbol: în restul Rusiei, în imensele provincii, printre detaşamentele militare.
Şi nu anulează faptul că, chiar şi după prima cucerire propagată de la capitală la întreaga ţară încă liberă de invazia germană, lupta a continuat pentru lichidarea războiului, pentru eliminarea ultimului partid aliat, partidul socialist-revoluţionar de stânga, şi a Adunării constituante, şi pentru rezistenţa de mai mulţi ani la rebeliuni interne şi la expediţii de război civil declanşate asupra tinerei republici proletare.
Lecţia cuprinsă în aceste date ale istoriei este cu atât mai grandioasă cu cât conţinutul acestor acţiuni este în totalitate de clasă, şi consacră numele de socialistă şi comunistă revoluţiei din Octombrie şi statului Sovietelor condus de partidul bolşevic, în întreaga sa acţiune politică, şi în măsura în care aceasta are un singur centru, nu într-un sistem de măsuri pentru a guverna şi administra Rusia, ci în lupta nesecată pentru Revoluţia comunistă din Europa.
Mai aspră, mai dificilă şi mai complexă este lecţia care derivă din studiul măsurilor, ca să spunem aşa, de administraţie internă. Mai anevoioasă este utilizarea sa revoluţionară, care se atinge doar făcând efortul de a admite că o asemenea sarcină „rusească“, atunci când revoluţia occidentală intră în declin, are în cea mai mare parte un conţinut nesocialist.
Prezintă deci o mare importanţă, în continuare, diverse subiecte care precedă o asemenea demonstraţie.
Statul de clasă este o maşină imensă, caracterizată prin existenţa unei „conduceri“ centrale unice. A venit momentul, aşa cum spune Lenin la sfârşitul lucrării clasice „Statul şi revoluţia“, să se justapună practica doctrinei. Orice stat este definit, la Engels, printr-un teritoriu precis şi prin natura clasei dominante. Este deci definit printr-o capitală unde se adună guvernul, care este definit în marxism drept
„un comitet care administrează treburile obşteşti ale întregii clase burgheze“.
Trecerea de la puterea feudală la cea burgheză nu scapă acestei definiţii, nici măcar în Rusia: o maşină de dominaţie trebuie să înlocuiască o alta, iar acest lucru nu se poate întâmpla decât printr-o luptă sângeroasă, care se desfăşoară în februarie 1917. Dar este inevitabil ca în această fază să iasă la suprafaţă teoria politică, cu totul şi diametral opusă, care în toate revoluţiile istorice a disimulat caracterul trecerii de la feudalism la capitalism. Se afirmă că se distruge puterea centrală despotică a unei clase, care se configurează în cea a unui monarh şi a unei dinastii, nu pentru a o înlocui cu guvernarea unei noi clase dominante împotriva alteia, ci pentru a construi un Stat, un guvern şi o putere care să nu exprime subordonarea unei părţi a societăţii faţă de o altă clasă guvernantă, ci să se bazeze pe „întregul popor“.
Faptul cel mai grandios din punct de vedere istoric este că, acolo unde, inevitabil, trebuia plătit cel mai mare tribut acestei interpretări democratice a revoluţiei, care, ca în revoluţiile europene, se plia bine pe un câmp vast de exigenţe reale — şi de iluzii tenace — ale unor largi pături sociale; acolo o serie de fapte istorice pozitive au scos la lumină, pentru lumea proletară, vigoarea dinamicii revoluţionare marxiste, fundamentată pe clase, pe dictatura uneia dintre ele, pe încălcarea violentă a libertăţii celorlalte [clase] şi a partidelor lor mergând până la teroare, fapt de altfel inseparabil de toate revoluţiile, chiar şi de cele pur burgheze.
Dintre primele astfel de fapte, una este sfărâmarea vechiului aparat de stat pe care clasa ajunsă la putere trebuie să o opereze fără ezitări: lecţie trasă deja de Karl Marx din luptele din Franţa, şi din Comuna din Paris, care s-a instalat împotriva Versailles-ului la Hôtel de Ville, a opus maşină armată contra maşină armată, a înăbuşit chiar şi prin teroare, înainte de a fi asasinată, membrii în carne şi oase ai clasei inamice, şi a primit din partea proletariatului revoluţionar mondial, după ce a fost înfrântă, formidabila atestare că, dacă a avut o vină, nu a fost aceea că a fost prea feroce, ci că nu a fost îndeajuns de feroce.
Nu teoria este cea care trebuie schiţată aici încă o dată, ci doar trebuie prezentate confirmările ei, acele ştiri care îi făceau pe revoluţionarii din Occident să tresară ca îmbătaţi de lumină şi de bucurie.
Guvernul burghez este arestat la Palatul de iarnă, dar ministerele sale, cu tot cu personalul lor, nu sunt puse la ordinele noilor şefi de guvern; ele sunt închise, iar Gărzile roşii campează în sălile lor. Noul guvern se formează încă din primele sale celule cu un nou material uman la institutul Smolnîi, sediul bolşevicilor. Troţki povesteşte un episod, care voia poate să-l ia peste picior pe Stalin, dar care le face onoare tuturor. Acesta fusese numit comisar al poporului pentru naţionalităţi (titulatura de comisar al poporului în loc de ministru a fost — se pare — propusă de Lenin: fără îndoială aceasta defineşte (sunt nomina rerum) o dictatură democratică: în Germania ar fi fost comisari muncitoreşti, sau ai proletariatului). Dar ceea ce este grandios este instalarea unei şandramale noi, dând foc celei vechi. Un tovarăş bolşevic de rând, dar din aluatul potrivit, i se adresează lui Iosif Stalin pe coridoarele institutului Smolnîi: ai un comisariat, tovarăşe? Nu, răspunde al doilea. Lasă pe mine. Nu-mi trebuie decât un mandat. Stalin l-a scris pe o bucată de hârtie şi l-a dat la semnat în sala Consiliului (o cameră comună, unde un perete despărţitor de lemn o separa de încăperea dactilografei şi a telefonului).
„Într-una din încăperile deja ocupate ale institutului Smolnîi, Pestkovski a găsit o măsuţă liberă şi a aşezat-o lângă perete, prinzând deasupra ei o foaie de hârtie cu inscripţia: «Comisariatul poporului pentru afacerile naţionalităţilor». La toate acestea au adăugat două scaune. «Tovarăşe Stalin, — am spus eu —, nu avem nici un sfanţ»... — «E nevoie de mult?» — a întrebat Stalin. «Pentru început ar ajunge o mie de ruble»... — Când m-am prezentat peste o oră, Stalin mi-a cerut să fac un împrumut de trei mii de ruble de la Troţki. «El are, i-a găsit la fostul Minister al afacerilor externe». M-am dus la Troţki şi i-am dat o chitanţă în regulă pentru cele 3 mii de ruble. Din câte ştiu, Comisariatul poporului pentru naţionalităţi nu i-a restituit nici până acum aceşti bani tov. Troţki“.
Peste mormintele comunarzilor executaţi pluteşte inegalabilul elogiu funebru al lui Marx, care îi consacră istoriei, dar îi acuză că nu au aruncat în aer, din naivitate, seifurile Băncii Franţei.
Revoluţia nu are dreptul de a avansa cu mâinile curate.
Revoluţia liberal-democratică din 19 februarie, pe urmele istorice ale oricărei revoluţii burgheze, a convocat o Adunare constituantă electivă a întregii Rusii, care trebuia să promulge noua Constituţie şi legile parlamentare. În perioada zbuciumată care a urmat, alegerile erau amânate încontinuu de guvernul provizoriu, chiar şi atunci când acesta a devenit un guvern de coaliţie între burghezi şi socialiştii dreptei oportuniste.
În timp ce bolşevicii conduceau lupta în Soviete, şi chiar şi atunci când, lăsând la o parte orice ezitare, au transferat-o pe câmpul războiului civil, ei nu au dezavuat niciodată oficial Constituanta şi nici nu au anunţat că vor boicota alegerile pentru ea. Deşi agitau formula puterii pentru Soviete, ei nu au afirmat public că guvernul stabil nu ar trebui să fie desemnat de majoritatea Constituantei. Ei şi-au anunţat în mod repetat candidaţii pentru aceasta.
Noi ştim, totuşi, că încă din Tezele din aprilie Lenin proclamă principiile conform cărora republica nu trebuie să fie parlamentară, ci să se sprijine pe sistemul Sovietelor, excluzând aşadar votul celor care nu muncesc, deşi în Soviete, pe lângă muncitori, erau admişi şi ţăranii-soldaţi. Exista o fidelitate absolută faţă de formula dictaturii democratice (ceea ce, încă o dată, înseamnă nu a unei singure clase, ci a mai multor clase. Dacă baza ar fi dintr-o singură clasă, rămâne substantivul dictatură şi dispare adjectivul democratic — dacă e din toate clasele, dispare dictatura şi rămâne democraţia). Pretinsa trecere, susţinută de stalinişti, şi într-un anumit sens limitat chiar şi de Troţki, nu doar în teorie, ci şi în practică, la dictatura proletariatului tout court, cum se împacă oare cu faptul că astăzi în Rusia votează toţi cetăţenii? Răspunsul cum că, neexistând burghezie, sancţiunea este de prisos, este în van: în orice caz, dacă ar fi valabil pentru a demonstra că există o dictatură, aceasta ar fi mereu o dictatură interclasistă (admite la vot ţărani, artizani, mici industriaşi, comercianţi etc., a căror existenţă până în ziua de azi este de netăgăduit) şi, prin urmare, pasul dincolo de dictatura democratică, potrivit lui Lenin 1905, nu a avut loc niciodată: de fapt, el putea avea loc doar ca efect al revoluţiei din afara Rusiei.
La timpul potrivit ne vom ocupa de chestiunea studierii Constituţiilor, şi de cea a definirii Rusiei de astăzi ca o republică capitalistă care, în ciuda practicii statale totalitare, este tot atât de parlamentară pe cât erau cele burgheze ale lui Hitler şi Mussolini.
Lenin teoretizează aşadar că, chiar şi nefiind în prezenţa unei revoluţii proletare integrale, trebuie să se pună imediat problema depăşirii formei parlamentare de stat. Prin urmare, încă din aprilie, el condamnă Adunarea constituantă. Însăşi formula din 1903-1913 o condamnase deja ca program practic de guvernare la căderea ţarilor.
Am citat apoi fragmente din Lenin, după cum ştie cititorul, care conţin implicit principiul neconvocării Constituantei, deşi protestează împotriva amânării exproprierii pământului până la întrunirea acesteia.
Şi totuşi, însuşi Troţki, care se declară adept al dictaturii proletare în revoluţia permanentă, crede că trebuie să justifice, din motive de ordin contingent, măsura dizolvării Adunării, convocată după preluarea puterii de către bolşevici. Scriind în 1918, el crede în mod evident că majoritatea oamenilor consideră că dictatura ar putea fi aruncată peste bord rămânând în câmpul democraţiei, şi nu trecând pentru totdeauna dincolo de democraţie, mergând prin dictatura uniclasistă şi unipartidistă până la ţelul non-Statului — singurul sens marxist-engelsian în care dictatura este „tranzitorie“.
Redăm justificarea lui Troţki din broşura „De la Revoluţia din Octombrie la pacea de la Brest-Litovsk“, scrisă tocmai în timpul îndelungatei amânări a acelor tratative.
„Şi când spuneam că drumul spre Adunarea constituantă nu trece prin preparlamentul lui Ţereteli, ci prin cucerirea puterii de către Soviete, eram pe deplin sinceri.
Dar amânarea la nesfârşit a convocării Adunării constituante nu a trecut fără să lase urme asupra acestei instituţii“.
Aici Troţki explică faptul că partidul cel mai puternic numeric din Rusia era cel socialist-revoluţionar, a cărui aripă de dreapta prevala de departe, şi la sate, cu o minoritate de stânga a muncitorilor urbani. Or, deşi alegerile au avut loc chiar şi după revoluţia din Octombrie, în primele săptămâni, veştile s-au răspândit greu pe imensul teritoriu, şi a fost clar că eserii de dreapta aveau să deţină majoritatea: acest lucru însemna majoritate pentru guvernul destituit al lui Kerenski: nostimă ideea de a-l chema înapoi şi de a-i spune: primiţi scuzele noastre şi urcaţi din nou la putere, principiile democraţiei sunt pentru noi primordiale şi universale; revoluţie, socialism, proletariat, sunt lucruri secundare!
Troţki se află sub efectul potopului de blesteme venite din Occident, la ştirea împrăştierii turmei de proaspeţi parlamentari cu lovituri de pat de puşcă şi fără a vărsa o picătură de sânge, ale ignobilelor pedanterii ale lui Karl Kautsky, căruia i-a dedicat apoi un volum formidabil.
După ce a exclus prin istoricul chestiunii posibilitatea de a juca rolul de prost până într-acolo, el continuă:
„În calitatea noastră de marxişti, nu am fost niciodată idolatrii democraţiei formale. Într-o societate de clasă, instituţiile democratice nu numai că nu înlătură lupta de clasă, ci oferă intereselor de clasă o expresie extrem de imperfectă. Claselor avute le rămân întotdeauna la dispoziţie zeci şi sute de mijloace pentru a falsifica, a truca şi a viola voinţa maselor populare muncitoare. Un aparat şi mai imperfect pentru exprimarea luptei de clasă sunt instituţiile democraţiei în condiţiile revoluţiei. Marx a numit revoluţia «locomotiva istoriei». Datorită luptei deschise şi nemijlocite pentru putere, masele muncitoare acumulează într-o perioadă scurtă multă experienţă politică şi trec rapid în dezvoltarea lor de la o treaptă la alta. Mecanismul greoi al instituţiilor democratice ţine pasul cu această evoluţie cu atât mai puţin cu cât ţara este mai imensă şi aparatul ei tehnic mai imperfect“.
Aceasta este o bună polemică împotriva social-democraţilor care totuşi admit lupta de clasă şi cucerirea puterii politice. Dar nouă ne pare o analiză insuficientă, întrucât considerăm că, cu cât o ţară este mai dezvoltată în ceea ce priveşte tehnica şi exerciţiul îndelungat al democraţiei reprezentative burgheze, cu atât mai mult aparatul acesteia se pretează la minciună, corupţie şi îndobitocire a maselor, şi este apt, odată consultat, să spună din ce în ce mai mult nu socialismului proletar.
Însuşi Troţki spune că Lenin a ţinut morţiş să redacteze el însuşi decretul de evacuare. Îi stătea în gât de cel puţin şase luni.
Vreţi o mică mostră de dialectică? Declaraţia drepturilor poporului muncitor şi exploatat, nucleul primei constituţii sovietice, şi care va fi ulterior obiectul examinării noastre, scrisă de Lenin la 4 ianuarie 1918, are ca subiect gramatical Adunarea constituantă. Decretul, ieşit din aceeaşi pană, care o dizolvă, este din 7 ianuarie.
Într-adevăr, Adunarea, întrunită la 5 ianuarie, nu acceptase cererea Comitetului Executiv Central din Rusia al Sovietelor de a adopta Declaraţia drepturilor în proiectul lui Lenin, care începe cu afirmaţia că toată puterea centrală şi locală aparţine Sovietelor.
Decretul lui Lenin nu se bazează pe schimbări contingente, ci merge direct la concluzia sa lapidară:
„De aceea Comitetul Executiv Central hotărăşte: Adunarea constituantă este dizolvată“.
Decizia porneşte de la faptul că Revoluţia Rusă a creat încă de la început Sovietele, că acestea s-au dezvoltat împotriva iluziilor de colaborare cu partidele burgheze şi de
„formele amăgitoare ale parlamentarismului burghezo-democratic şi ajungând în mod practic la concluzia că, fără a rupe cu aceste forme şi cu orice politică de conciliere, dezrobirea claselor asuprite nu este cu putinţă. O asemenea ruptură a fost Revoluţia din Octombrie, care a predat întreaga putere în mâna Sovietelor“.
Aceasta a provocat reacţia exploatatorilor şi, în reprimarea acestei rezistenţe disperate, ea a demonstrat pe deplin că este începutul revoluţiei socialiste. O astfel de formulă riguroasă trebuie asumată integral de către marxişti, întrucât era vorba de revoluţia socialistă internaţională, şi nicidecum de „construcţia socialistă într-o singură ţară“, născocită ulterior.
Textul continuă:
„Clasele muncitoare s-au putut convinge din experienţă că vechiul parlamentarism burghez (tânăr în Rusia, vechi în Europa, pentru care întreaga grandioasă demonstraţie istorică a fost ridicată atunci, şi rămâne astăzi integral valabilă) este perimat, că este cu desăvârşire incompatibil cu sarcinile înfăptuirii socialismului, că numai nişte instituţii de clasă (cum sunt Sovietele), şi nu nişte instituţii general-naţionale, sunt în stare să înfrângă împotrivirea claselor avute şi să pună (adăugirea noastră pe firul logicii şi al doctrinei: prin chiar acest fapt) bazele societăţii socialiste. Orice renunţare la deţinerea întregii puteri de către Soviete, la Republica sovietică cucerită de popor, în favoarea parlamentarismului burghez şi a Adunării constituante, ar însemna în prezent un pas înapoi şi prăbuşirea întregii Revoluţii muncitoreşti-ţărăneşti din Octombrie“.
Textul continuă spunând că această Adunare a respins teza puterii pentru Soviete şi prin aceasta
„a rupt orice legătură dintre ea şi Republica sovietică a Rusiei. Era inevitabil ca 0 asemenea Adunare constituantă să fie părăsită de către fracţiunea bolşevicilor şi cea a socialiştilor-revoluţionari de stânga, care acum formează, fără doar şi poate, uriaşa majoritate în Soviete şi se bucură de încrederea muncitorilor şi a majorităţii (auziţi) ţăranilor“.
Partidele aflate în majoritate în Constituantă duc în realitate, în afara ei, o acţiune defetistă împotriva revoluţiei, îi apără pe sabotorii capitalişti, apelurile la teroare ale unor agenţi necunoscuţi ai contrarevoluţiei.
„E clar că, aşa stând lucrurile, cei rămaşi în Adunarea constituantă n-ar putea să joace decât un rol de paravan pentru lupta dusă de contrarevoluţionari în vederea răsturnării Puterii sovietice“.
Să cadă, aşadar, securea. Grandiosul document se încheie.
Măreţia acestui text constă în faptul că nu se bazează pe contingenţe previzibile şi particulare ale dezvoltării concrete ruseşti. Aceasta a oferit doar prilejurile aşteptate: magnific a fost acela că, la alegeri, revoluţionarii nu au avut majoritatea; ar fi fost teribil de stânjenitor şi cine ştie câţi bolşevici ar fi şovăit încă o dată.
Textul istoric se bazează pe argumente de principiu extrase nu din istoria trecută, ci din istoria aşteptată a revoluţiei proletare şi comuniste mondiale, pe incompatibilitatea dintre democraţia parlamentară şi realizarea socialismului, care va urma răsturnării violente a obstacolelor sociale, a formelor tradiţionale de producţie, aşa cum stă scris în Manifest.
Adepţii marxismului necorupt, de dincolo de zece frontiere, nu au citit argumentul, ci le-a fost de ajuns simpla veste că minoritatea a părăsit adunarea şi a ordonat ca majoritatea să fie redusă la tăcere, pentru a aclama una dintre cele mai fulminante potriviri între previziunea doctrinară şi istoria vie. Masa proletarilor exploataţi, ridicată de război la lupta revoluţionară, a înţeles măreţia evenimentului, chiar dacă într-o formă mai puţin ştiinţifică; a strigat cu milioane de voci că încă o dată Lumina (numiţi-o, o filistinilor, dacă vă înveninează, mesianică: în lexicul nostru nu este Cuvântul care se face Carne, ci este Teoria care se face Realitate!) se ridicase strălucitoare la orizontul Orientului.
A apus apoi, înăbuşită de fetida putrefacţie parlamentară.
Acestei cotituri, Istoria oficială a Partidului îi dedică câteva rânduri.
„Se disolvă Adunarea Constituantă care în fond fusese aleasă încă înainte de Revoluţia din Octombrie şi care refuzase să ratifice decretele congresului al II-lea al Sovietelor asupra păcii, pământului şi trecerii puterii în mâinile Sovietelor“.
Ton de pură scuză.
Paginile naraţiunii staliniste pe acest subiect sunt de aşa natură, cel puţin pentru cei care trăiau deja pe atunci, încât simpla lor citare pentru a le respinge ar echivala cu mărturisirea unei idioţii congenitale. Troţki şi Buharin ar fi lucrat împotriva păcii, pentru a face ca germanii, care îi plăteau, să cucerească Rusia şi să înăbuşe Revoluţia. Geniul lui Lenin a împiedicat acest lucru: dar cum de acel geniu nu ar fi ajuns să înţeleagă că principalii săi colaboratori, încă ani şi ani de zile şi până la moartea sa, erau nişte simpli asasini plătiţi? Şi cum de nu ar fi înţeles acest lucru nici măcar Stalin, pentru a cărui măreţie se difuzează acel text? Ei doi, şi toţi ceilalţi, şi noi toţi, ce fantastică adunătură de nătărăi! S-o lăsăm baltă. Nu putem, de fapt, mărturisi că germanii plătesc şi „Firul timpului“.
Din acelaşi motiv nu interesează toate detaliile, deşi decisive, ale respingerii pe care o face Troţki acestei construcţii incredibile. Cine crede că socialismul este o construcţie se poate apuca şi de „construirea istoriei“, aşa cum face oficialitatea kremlineză. În ambele cazuri construieşte pe nisipuri mişcătoare, iar pe noi ne interesează lucruri mai solide.
Cel de-al II-lea Congres general al Sovietelor din Rusia, care a preluat puterea la 26 octombrie-7 noiembrie, a adoptat în aceeaşi şedinţă decretul asupra păcii, pregătit de Lenin, primul act al noii puteri. Prin acesta se propune tuturor ţărilor aflate în război începerea imediată a tratativelor „pentru o pace democratică dreaptă“. Textul spune imediat ce se înţelege prin această formulă.
„O pace imediată“, „dorită cu atâta ardoare în toate ţările beligerante“, „fără anexiuni (adică fără cotropirea unor teritorii străine, fără alipirea cu forţa a altor naţionalităţi) şi fără contribuţii“.
O clarificare ulterioară:
„Potrivit sentimentului de justiţie al democraţiei în general şi al claselor de oameni ai muncii în special, prin anexarea sau cotropirea unor teritorii străine, guvernul (rus) înţelege orice alipire a unei naţionalităţi mici sau slabe la un stat mare sau puternic fără consimţământul şi dorinţa — exprimate precis, clar şi de bunăvoie — ale acestei naţionalităţi, indiferent când a fost săvârşită această alipire forţată şi indiferent de gradul de dezvoltare sau de înapoiere al naţiunii alipite cu forţa sau reţinute cu forţa în graniţele statului respectiv. Şi, în sfârşit, indiferent dacă această naţiune trăieşte în Europa sau în depărtate ţări de peste ocean“.
Această propunere concretă nu constituie o construcţie teoretică. Poziţia marxistă este că un partid proletar nu poate în nici un caz să sprijine o anexare politică forţată; dar ea nu constă în a face din reconfigurarea ex novo [de la zero] a tuturor popoarelor omogene într-o nouă orânduire politico-geografică de state, obţinută şi menţinută prin consens şi fără violenţă, un capitol al programului partidului. Acest lucru este considerat de marxişti o utopie, incompatibilă cu societatea de clasă capitalistă, mai mult chiar decât cu oricare alta, în timp ce într-o societate socialistă problema trece pe alte baze, incluzând slăbirea şi stingerea oricărei violenţe statale.
Este o propunere de aşa natură, pe care ţările burgheze ar putea să o accepte sau cel puţin nu o pot refuza din motive de principiu, şi care deci i-ar demasca dacă ar refuza-o — aşa cum este sigur — în apetitul lor de brigandaj imperial. Se va fi dovedit astfel că o conştiinţă juridică internaţională a statelor nu există de fapt, şi nici nu poate exista în lumea actuală.
Decretul conţine alte două puncte fundamentale: renunţarea la secretul diplomatic şi anularea tratatelor, secrete sau nu, stipulate de statul rus până atunci — şi propunerea unui armistiţiu de cel puţin trei luni pentru desfăşurarea negocierilor.
Concluzia decretului este puternică. El explică faptul că nu se poate să nu se ofere discutarea cu guvernele, şi că trebuie dat un caracter neultimativ propunerii de pace „fără anexiuni şi contribuţii“, pentru a putea iniţia orice discuţie. Dar prin aceasta nu renunţăm să ne adresăm şi popoarelor, muncitorilor din toate ţările pentru ca aceştia să răstoarne guvernele care se opun păcii.
„Noi luptăm împotriva minciunii guvernelor care în vorbă se declară toate pentru pace şi pentru dreptate, iar în fapt duc războaie de cotropire şi jaf“.
Decretul elogiază deschis insurecţia muncitorească, răzvrătirile din flota germană. El exclude însă posibilitatea de a pune capăt unilateral războiului: acestuia nu i se poate pune capăt decât prin pace. El nu conţine — încă — previziunea unei păci separate.
La 7 noiembrie, propunerea a fost transmisă tuturor guvernelor aflate în război. Răspunsul aliaţilor francezi, englezi etc. a fost transmis nu guvernului bolşevic, ci cartierului general al armatei, la 11 noiembrie: era o ameninţare clară cu atacarea Rusiei în cazul în care aceasta ar fi îndrăznit să încheie o pace separată cu germanii.
În cuvântul de încheiere, Lenin explicase deschis că propunerii de armistiţiu general nu i se dăduse forma de ultimatum, ameninţând cu pacea separată, ci că se sconta pe oboseala maselor beligerante pentru a sili guvernele să ducă tratative; amintise de asemenea de răzvrătirea reprimată cu cruzime din marina germană, precum şi de mişcările din Italia după Caporetto şi de zilele de la Torino:
„Iată, de pildă, Italia, unde această oboseală a dat naştere unei mişcări revoluţionare de lungă durată, care cerea încetarea măcelului“.
La ameninţarea aliaţilor din 11 noiembrie a răspuns un apel al Sovietului către muncitori, soldaţi şi ţărani, în care se declara că Puterea sovietică nu ar fi tolerat niciodată ca sângele „armatei noastre să fie vărsat sub biciul burgheziei străine“. Guvernul bolşevic a menţinut invitaţia la armistiţiu şi angajamentul de a da publicităţii toate tratatele secrete.
La 30 noiembrie, guvernul sovietic hotărăşte să înceapă tratativele de pace cu Puterile Centrale şi invită în zadar puterile occidentale să participe la ele. La 2 decembrie încep la Brest-Litovsk negocierile primei delegaţii conduse de Ioffe: între 22 şi 28 se desfăşoară conferinţa de pace care se încheie cu propuneri extrem de aspre şi inacceptabile din partea germanilor. Datele menţionate sunt pe stil nou, pe care îl vom folosi de acum înainte întrucât în februarie 1918 un decret al noului guvern îl adopta pentru întreaga Rusie.
Un armistiţiu cu germanii fusese încheiat la 5 decembrie. La 9 se începuseră discuţiile, iar germanii pretinseseră în primă instanţă că acceptă bazele juridice ale păcii propuse de ruşi, ceea ce a produs o impresie puternică. Declaraţia lui Kühlmann în acest sens, după multe amânări, a fost făcută la 25 decembrie şi a provocat pe 28 o mare demonstraţie de masă la Petrograd pentru o pace democratică. Dar a doua zi delegaţia lui Ioffe se întorcea, denunţând faptul că cererile efective ale germanilor presupuneau căderea ţărilor baltice, a Poloniei şi chiar a Ucrainei sub jugul german.
La 10 ianuarie este trimisă a doua delegaţie, condusă de Troţki, şi încep noi şedinţe lungi care durează până la 10 februarie. Situaţia a fost complicată de o delegaţie a Radei ucrainene de la Kiev, care, pretinzând a fi autonomă faţă de noua Republică Rusă, era un fel de marionetă în mâna germanilor şi la 9 februarie, în timp ce puterea sa devenea tot mai iluzorie, a semnat de una singură o pace cu Germania şi Austria.
A doua zi, ruşii declară că nu pot accepta condiţiile exorbitante şi se retrag declarând că oricum vor pune capăt războiului, demobilizând armata.
Se miza pe o reacţie din partea proletariatului din Germania şi Austria, se spera că armata germană nu îşi va relua înaintarea în scop de invazie. Dar n-a fost aşa. Generalul Hoffmann, la cinci zile după ultima şedinţă, încălcând termenul prevăzut de şapte zile, a declarat expirat armistiţiul şi a reluat operaţiunile. Frontul rus s-a destrămat complet. Contrarevoluţionarii finlandezi şi ucraineni au invocat baionetele germane pentru a rezista bolşevicilor care îi copleşiseră. Ameninţarea plana asupra Petrogradului. La 19 februarie, prin radio, guvernul rus se declară gata să semneze orice fel de pace dictată de germani, care însă nu se opresc şi abia la 23 comunică noile condiţii extrem de dure. La 28 februarie, a treia delegaţie, condusă de Sokolnikov, ajunge la Brest-Litovsk: la 3 martie 1918, în cele din urmă, a fost semnată pacea înrobitoare. Treceau la Germania Estonia, Letonia şi Polonia, Ucraina devenea stat vasal acesteia, iar Rusia trebuia să plătească o despăgubire. Dar toate acestea, pe cadranul istoriei, erau destinate să dureze doar câteva luni, până la prăbuşirea Germaniei în noiembrie şi la armistiţiul general cu occidentalii victorioşi. Criza de la Brest-Litovsk vlăguise, în esenţă, pe plan intern Germania, şi nu Rusia.
În timpul cumplitelor alternative de la Brest se dezvoltase în partid o profundă disensiune. Un curent, care s-a numit al comuniştilor de stânga, şi care găsea sprijin în atitudinea dreptei coaliţiei de guvernare, adică la eseri, s-a situat împotriva păcii separate şi mai ales împotriva acceptării unor condiţii atât de împovărătoare. Odată puterea preluată de muncitori, susţineau aceştia, războiul nu mai este cel al imperialiştilor şi al oportuniştilor, ci este un război revoluţionar, un război sfânt: trebuie ridicat la luptă armată întregul popor rus, nu trebuie să semnăm, apărând în faţa proletarilor străini ca trădători ai Internaţionalei, şi mai degrabă să sucombăm în luptă pierzând puterea şi cucerirea revoluţiei, dacă forţele proletare ruse vor fi zdrobite pe câmpul de luptă.
Împotriva acestei poziţii s-a ridicat cu o consecvenţă şi o hotărâre inflexibilă, şi, ca de obicei, în anumite faze aproape singur, Lenin. Argumentul său fundamental era încrederea în revoluţia europeană, căreia trebuia să i se acorde creditul unei aşteptări mai lungi decât cea de câteva săptămâni şi luni, acceptând cu spirit de sacrificiu orice concesii naţionale doar pentru a se afla la putere la sfârşitul războiului, chiar dacă trebuia, după cum s-a şi întâmplat ulterior, să se mute capitala la Moscova.
Aşa cum am mai făcut-o şi altă dată, vom aminti că, atunci când ecourile acestei teribile dezbateri au ajuns în Europa, şi când mulţi care treceau drept oameni de stânga se exaltau la ideea unui război disperat antigerman, elementele de stânga ale partidului italian, chiar şi în absenţa aproape totală a documentaţiei, au îmbrăţişat teza leninistă şi au susţinut-o în Avanti! şi în Avanguardia tineretului, cu aceeaşi intensitate cu care se solidarizaseră cu dizolvarea Constituantei şi cu formidabila cruciadă împotriva tuturor oportuniştilor şi trădătorilor din interiorul şi din afara Rusiei; punând în sarcina muncitorilor din Europa şi din Italia datoria de a stinge, de a îngropa războiul, preîntâmpinând o izbucnire de fanatism patriotic, pe panta celui al intervenţionismului trădător şi antigerman.
Delegaţia lui Troţki s-a întors cu vestea că nu acceptase să semneze pacea la 10 februarie. Dar chestiunea fusese deja discutată într-o conferinţă a 63 de bolşevici, ţinută la 21 ianuarie, la care fusese chemat Troţki. Teza lui Lenin de a semna pacea aşa cum voiau germanii a fost înfrântă, întrunind doar 15 voturi. Teza nici război, nici pace a lui Troţki a întrunit 16 voturi. Majoritatea absolută, 32 de voturi, a urmat teza lui Buharin pentru refuzul semnării şi proclamarea unui război revoluţionar. La 22 ianuarie discuţia a revenit în faţa Comitetului Central al partidului. Lenin a propus să nu se refuze semnarea, ci să se tergiverseze tratativele: 12 pentru, 1 contra. Troţki a insistat cu propunerea sa: refuzul semnării, demobilizare, cu 9 pentru şi 7 contra.
La 28 ianuarie se discută din nou într-o reuniune comună cu eserii de stânga. Majoritatea decide să supună congresului Sovietelor formula: nici război, nici pace.
La 10 februarie, după cum s-a spus, se întoarce delegaţia care a aplicat această orientare, împotriva părerii lui Lenin, dar nu împotriva celei a majorităţii. Krîlenko, care deţinea comanda supremă, ordonă demobilizarea. Condiţiile militare pe plan tehnic erau atât de evidente, încât nimeni nu s-a opus.
Când s-a aflat că germanii, după o conferinţă prezidată de kaiserul Wilhelm la Hamburg, reluaseră înaintarea, a fost întrunit din nou Comitetul Central la 17 februarie. Propunerea de a relua negocierile cu germanii şi de a semna pacea a fost respinsă cu 6 voturi contra 5. Nu au existat voturi pentru războiul revoluţionar, ci doar abţinerea lui Buharin, Ioffe şi Lomov.
La 18 februarie, într-o şedinţă lungă, mai întâi au susţinut semnarea Lenin şi Zinoviev, refuzul Troţki şi Buharin, iar propunerea de a trata a fost respinsă cu 7 voturi contra 6; mai târziu s-a decis trimiterea unei telegrame care oferea pacea în vechile condiţii sau chiar în condiţii diferite, cu aprobarea lui Lenin, Smilga, Stalin, Sverdlov, Troţki, Zinoviev, Sokolnikov, cu 4 contra şi 2 abţineri. Răspunsul a venit pe 23. Comitetul Central a votat acceptarea cu 7 voturi contra celor 4 ale lui Buharin, Dzerjinski, Uriţki şi Lomov. S-a votat, totuşi, pregătirea pentru războiul revoluţionar. La 3 martie s-a încheiat pacea.
La 6-8 martie polemica a izbucnit violent la Congresul al VII-lea al Partidului, şi a fost aprobată, împotriva opoziţiei vii a fracţiunii Buharin, acceptarea păcii de la Brest. Rezoluţia lui Lenin a întrunit 30 de voturi contra 12 şi 2 abţineri. La acest congres partidul ia numele de Comunist (bolşevic), aşa cum propusese Lenin cu un an înainte.
La Congresul al IV-lea al Sovietelor chestiunea revine şi, de data aceasta, în opoziţie sunt şi socialiştii-revoluţionari de stânga: coaliţia este ruptă şi aceştia trec la opoziţia cea mai hotărâtă împotriva guvernului bolşevic. Ne aflăm la 15-17 martie, guvernul este remaniat, cu Cicerin Comisar pentru Afacerile Externe, Troţki pentru Război.
Scrierile lui Lenin lovesc puternic în atitudinea acelei „stângi“ care voia refuzul oricărei păci şi războiul sfânt împotriva germanilor. Opoziţia câştigase de partea ei organizaţia de partid din Moscova, şi la 24 februarie a votat neîncrederea în Comitetul Central. Lenin numeşte „stranie şi monstruoasă“ o atare poziţie. Cei de stânga trebuiau să admită că acest război ar fi fost fără speranţă şi că germanii ar fi învins şi ar fi înaintat şi mai mult, având drept consecinţă căderea puterii Sovietelor. Ei au răspuns că o asemenea eventualitate era preferabilă dezonoarei de a suporta dictatul imperialist german. Lenin demonstrează că aceasta este o poziţie de disperare şi că a semna o pace împovărătoare şi cumplită cu imperialismul german nu înseamnă defetism faţă de revoluţia internaţională: perspectiva sa că revoluţia va depăşi acest pas cumplit va căpăta, încă o dată, un caracter profetic.
Cu toate acestea, Lenin nu a condamnat niciodată în principiu războiul revoluţionar. De fapt, cu câteva zile înainte de scrierea citată acum, la 22 februarie, el redactase apelul pentru apărarea revoluţionară, intitulat în Operele alese cu cuvintele, nu ştim dacă originale, şi atât de abuzate în 1942: „Patria socialistă este în primejdie“.
Sunt date toate dispoziţiile pentru o rezistenţă disperată împotriva invadatorului, în cazul în care acesta ar respinge delegaţia deja plecată pentru a semna pacea şi ar continua în mod deliberat să pătrundă în ţară.
Dar în scrierile ulterioare de pregătire a Congresului al VII-lea, Buharin şi ai săi sunt înfieraţi cu şi mai multă vehemenţă, pe baza unei relatări amănunţite asupra situaţiei reale.
Încheierea războiului era un obiectiv fundamental, poate cel mai vital, al unei lupte extrem de lungi, care dura din 1914 şi, într-un anumit sens, din 1900. Era indispensabil ca această piatră de temelie să fie pusă cu orice preţ: războiul imperialist şi ţarist s-a terminat; trădarea social-şovină a fost zdrobită; şi aceasta era o piatră de temelie la fel de importantă a revoluţiei ruse cât şi, mai presus de orice, a revoluţiei internaţionale. Nu aveau să lipsească luptele şi războaiele civile pentru apărarea revoluţiei şi a victoriilor din Octombrie: Lenin ştia acest lucru şi l-a spus clar.
Dar Brest a fost o etapă pe drumul care trebuia să ducă de la războiul imperialist la războiul civil în fiecare ţară, aşa cum fusese declarat în 1914, şi chiar mai înainte, de către marxismul revoluţionar. Iar proletariatul german a dat cu Spartacus în 1918, la sfârşitul acelui an cumplit, dovada că a înţeles angajamentul ce îi revenea din calvarul îndurat prin „pacea ruşinoasă“, pe care bolşevismul şi Lenin au avut curajul gigantic de a o semna în mod deliberat în istorica zi de 3 martie de la Brest. Istoria avea să pună în curând la pământ tocmai partea adversă, contractantă şi triumfătoare.
În etapa de la Brest, Revoluţia Europeană se afla într-un marş glorios. Pe linia politică revoluţionară, puterea rusă din Octombrie ţinea de una singură, şi cu toate atributele legitimităţii, steagul roşu în mână.
[1]. „Buscar oriente per occidente“ (în spaniolă în original: „buscar el levante por el poniente“) este principiul care a stat la baza expediţiei lui Cristofor Columb: a ajunge în Orient navigând spre Occident. „Altissimum planetam tergeminum observavi“ este o frază în latină („Am observat că cea mai înaltă planetă este întreită“) dintr-o scrisoare trimisă de Galileo Galilei lui Johannes Kepler în 1610. Din cauza rezoluţiei slabe a telescopului său, Galilei nu a putut distinge inelele lui Saturn, crezând că observă o planetă formată din trei corpuri (o sferă mare centrală şi două mai mici laterale). Bordiga foloseşte aceste două exemple pentru a sublinia cum „erori“ individuale sau aproximaţii teoretice au condus, în practica speciei umane, la descoperiri uriaşe (descoperirea Americii, respectiv a inelelor lui Saturn).
[2]. „Răsturnarea practicii“ este un concept fundamental în teoria partidului elaborată de Amadeo Bordiga. Potrivit acestei teorii, la nivelul individului izolat şi al masei, determinismul acţionează de la bază spre suprastructură: nevoia fizică determină interesul economic, care provoacă o acţiune, şi abia ulterior, după acţiune, apar voinţa şi conştiinţa (teoria). În schimb, în cadrul partidului de clasă — care centralizează influenţele mediului şi experienţa istorică — această succesiune se răstoarnă. Partidul posedă conştiinţa teoretică a dezvoltării evenimentelor şi o voinţă prestabilită, ceea ce îi permite ca, în anumite momente cruciale de ruptură istorică, să ia decizii şi să preceadă/conducă acţiunea maselor, devenind un factor activ care înclină balanţa forţelor sociale. Vezi A. Bordiga, „Teoria şi acţiunea în doctrina marxistă“, 1951.