După întreruperea prezentei dări de seamă datorată reuniunii de la sfârşitul anului de la Milano, reluăm naraţiunea critică de la acel punct pe care, în sinteza dată în numerele 15 şi 16 din 1955 ale revistei Programma Comunista, apărute după reuniunea de la Genova din august, l-am numit „zdrobirea contrarevoluţiei“. Am tratat deja, de fapt, după cucerirea puterii în octombrie 1917, alte etape ale luptei pur politice: dizolvarea Adunării constituante şi lichidarea războiului imperialist (pacea de la Brest-Litovsk), căreia i-a urmat, ca reflex imediat, ruptura de ultimul aliat (partidul socialiştilor-revoluţionari de stânga) şi apoi reprimarea atacului său armat.
Ieşirea eserilor din guvern a avut loc la Congresul al IV-lea al Sovietelor, care, imediat după Congresul al VII-lea al partidului comunist (bolşevic), aşa cum avea să se numească de atunci înainte, a aprobat linia lui Lenin de la Brest-Litovsk. Rebeliunea a urmat celui de-al V-lea Congres general al Sovietelor din Rusia, din 4-10 iulie 1918, care a ratificat definitiv tratatul, a adoptat Prima Constituţie, a proclamat formarea (începută în februarie) Armatei Roşii permanente şi a respins tezele socialiştilor-revoluţionari îndreptate împotriva luptei fără cruţare dusă împotriva ţăranului bogat şi capitalistului agrar (chiaburul). Din opoziţie, eserii trec la rebeliune: la 5 iulie adeptul lor Blumkin (prezentat apoi, într-un film cu Totò, ca agent al lui Lev Troţki) îl asasinează pe ambasadorul german Mirbach, sperând să reaprindă războiul. În diferite oraşe şi la Moscova, eserii se răscoală, ajungând să-şi descarce tunurile asupra Kremlinului. Partidul comunist dispune fără cea mai mică ezitare lichidarea aventurii, care este dusă la îndeplinire în câteva zile: acest ultim aliat rezidual, acest ultim obiect pasibil de un „bloc“ şi de un „front unic“, spre oroarea întregului oportunism mondial şi spre bucuria marxiştilor revoluţionari căliţi din fiecare ţară, este scos în afara legii roşii şi strivit ca un cuib de vipere. Credincioşi metodei lor teroriste, consacrată de acum contrarevoluţiei, ei aveau totuşi să-l asasineze la 30 august pe valorosul bolşevic Uriţki, o grea pierdere pentru partid, şi, prin mâna lui Fanny Kaplan, să înfigă în umărul lui Lenin însuşi un glonţ de pistol, care poate că i-a scurtat existenţa.
În acel moment se deschideau unul după altul fronturile intervenţiei externe, ale războiului civil; la 17 iulie, lichidând scurt o altă chestiune sâcâitoare, familia imperială este eliminată din ordinul Guvernului bolşevic la Ekaterinburg, unde albii stau să ajungă; şi nu e de crezut că cineva ar fi fost lăsat să scape.
Se deschisese perioada în urma căreia a rămas rezolvată problema pe care am indicat-o în acel rezumat drept concluzie: ce trebuie să facă partidul revoluţionar, abia ajuns la putere? — cu soluţia: să lupte cu asprime şi îndelung, pentru a nu o pierde. O luptă care, pentru ambele părţi, nu poate oferi cruţare celor învinşi.
Osatura critică a acestei reconstrucţii istorice a noastre constă în a susţine dialectic că revoluţia rusă nu a condus la o Rusie socialistă, ci capitalistă; şi că acest lucru nu contrazice, ci confirmă teoria istorică a partidului. Între revoluţia rusă şi societatea socialistă rusă, aceasta punea „puntea“ care a lipsit: revoluţia proletară europeană. Şi în a susţine, în acelaşi timp, că, în timp ce luna februarie 1917 a fost o revoluţie politică burgheză, Octombrie 1917 a fost o revoluţie politică proletară, şi socialistă (şi deci şi o revoluţie socială care trebuie definită drept socialistă), fapt care nu-i ştirbeşte cu nimic valoarea, chiar dacă, ulterior, calea dialectică spre victoria socialismului în lumea capitalistă nu a putut fi parcursă în întregime. O cauză istorică nu este pierdută doar pentru că este amânată pentru o înfăţişare ulterioară.
Am fundamentat, aşadar, demonstraţia „dreptului“ lui Octombrie rus la clasificarea de „socialist“ şi „comunist“, pe trei sarcini ale sale, care au rămas solid implantate în corpusul istoric uman.
Prima este zdrobirea oportunismului naţionalist trădător al Internaţionalei a II-a şi lichidarea războiului capitalist.
A doua sarcină este dispersarea hotărâtă şi succesivă a tuturor mişcărilor sociale şi politice care se instalează între burghezie şi proletariatul revoluţionar, epuizându-le, într-o puternică serie dialectică, funcţia istorică pe măsură ce îşi pierd forţa de propulsie, pornind de la căderea feudalismului şi construind dovada fizică reală a necesarei unicităţi şi totalităţi a puterii revoluţionare dictatoriale şi, atunci când este nevoie, teroriste, în mâinile partidului de clasă, ale partidului marxist şi comunist.
A treia sarcină constă în soluţionarea, teoretică şi de acţiune, a raportului dintre clasa proletară revoluţionară şi Stat. Emanciparea clasei muncitoare este imposibilă în limitele statului burghez: acesta trebuie să fie înfrânt în războiul civil şi mecanismul său sfărâmat; prin aceasta, versiunea social-democrată a cursului istoric este spulberată. După victoria revoluţionară şi insurecţională este inevitabil să apară o altă formă statală istorică, dictatura proletariatului, condusă de partidul comunist, care deschide etapa istorică în care ia naştere societatea socialistă şi Statul dispare treptat. Cu aceasta este judecată lupta din 1870 dintre marxişti şi libertari, este închis ciclul iluziei anarhiste mic-burgheze, recunoscându-le totuşi libertarilor meritul tezei juste că Statul nu se cucereşte, ci se distruge.
Care este bilanţul, în Rusia şi pe plan internaţional, al acestor trei sarcini istorice gigantice?
În primul rând: înfrângerea trădătorilor din 1914 a fost definitivă în domeniul teoretic, şi definitivă, tot în acest domeniu, a fost opera de fondare a noii Internaţionale. În transpunerea istorică, în ceea ce priveşte Rusia, rezultatul a fost deplin, odată cu distrugerea „defensismului“ care renăştea ameninţător (Lenin — Aprilie), dar, în ceea ce priveşte Internaţionala, puternicei baze critice şi teoretice nu i-a corespuns un succes pe măsură. Neintervenind o revoluţie proletară europeană victorioasă, pe Octombrie-ul socialist rus nu s-a putut grefa trecerea societăţii ruse la socialism. Dar, ceea ce a fost mai rău, nu s-a grefat pe el dezvoltarea, coerentă cu glorioasele sale baze, a partidelor comuniste din Rusia şi de pretutindeni: cititorul ştie că o asemenea involuţie a fost tema reuniunii de la Milano. Oricum, la data de Octombrie 1917, bilanţ pozitiv!
Nu mai puţin pozitiv este bilanţul pentru a doua sarcină: în teorie, distrugerea totalitară a partidelor „înrudite“ rămâne o cucerire universală, în acţiune ea a fost atinsă în acea perioadă în Rusia fără excepţii. Pe plan internaţional şi din aceleaşi motive menţionate, s-a regresat apoi de la înălţimea lui Octombrie.
A treia sarcină, a distrugerii aparatului de stat tradiţional, a fost îndeplinită în doctrină prin Statul şi Revoluţia, odată cu restaurarea totală a marxismului, iar în acţiune sarcina a fost dusă în Rusia de asemenea până la extrem, sfărâmând în bucăţi atât aparatul ţarist cât şi strădaniile de orânduire burgheză din guvernul provizoriu şi din avortul de stat parlamentar. La vremea lui Octombrie acest bilanţ străluceşte prin plenitudinea sa, şi este un rezultat pe care viitorul îl va utiliza din plin, în ciuda eşecului revoluţiei din Europa şi a involuţiei puterii ruse spre forme sociale de capitalism şi statale de minciună demo-populară.
Revoluţia din Octombrie şi partidul comunist al lui Lenin au mers spre victorie conducând întreaga acţiune pe adevărata linie revoluţionară, obţinând toate rezultatele ce puteau fi obţinute, şi în sens favorabil dezvoltării revoluţiei proletare internaţionale şi a societăţii socialiste; singurele forme posibile atunci, astăzi şi mâine.
Rezistenţa formei istorice capitaliste în lumea modernă şi cu atât mai mult în Rusia se leagă încă de teribila înfrângere a mişcării clasei muncitoare la proba de foc din august 1914.
În ciuda eşecurilor strategice ulterioare ale proletariatului mondial, şi în ciuda noului şi celui mai nefast val de oportunism care a ucis partidul şi Internaţionala lui Lenin, punctul de sprijin al lui Octombrie îşi păstrează cu putere valabilitatea şi aşa va rămâne pentru tot cursul Revoluţiei viitoare. Dintre revoluţiile proletare pe care istoria le va consemna, Octombrie a fost prima care a învins şi a marcat singura cale, deschisă în mod glorios de atunci înainte.
Dacă cuceririle din Octombrie în ceea ce priveşte caracterul unipartidist total al revoluţiei, strivirea războiului imperialist şi sfărâmarea statului parlamentar constituie grandioase învăţăminte şi „antrenamente“ istorice ale proletariatului mondial, nu mai prejos este adevărata epopee prin care, în trei şi mai bine de trei ani de cumplit război civil, au fost zdrobite fără a lăsa vreo urmă palpabilă toate revenirile feroce ale contrarevoluţiei, alimentate de clasele dominante şi de forţele conservatoare din întreaga lume şi de puterile constituite din toate ţările.
O parte enormă a potenţialului revoluţionar pe care îl posedau proletarii ruşi şi formidabilul lor partid a fost absorbită în acest efort incredibil. Inamicii soseau din toate direcţiile, se aliniau pe zeci şi zeci de fronturi, aveau baze şi mijloace de operaţiune din toate punctele nu numai ale orizontului geografic, ci şi ale celui politic: multiplele şi multiformele atacuri, venind din partea unor clase, partide şi state de toate felurile, albe, galbene, verzi, rozalii, reacţionari feudali, mari capitalişti liberali, pleava radicală mic-burgheză, pleava socialistă pseudo-muncitorească, loveau cu un singur obiectiv: răsturnarea puterii bolşevice. Nu este cazul să facem istoria acestei lupte îndelungate, căreia în sinteză i-am dedicat câteva menţiuni enumerative, dar acest lucru va fi dovedit prin referirile la timp, la locurile de plecare şi de atac, la numele naţionalităţilor, ale guvernelor şi ale generalilor care au acţionat. O sută de atacuri împotriva unei singure apărări, unicolore, şi care a învins pentru că a fost „unipartidistă“.
Vrem să facem aici două observaţii. De ce, intenţionăm să ne întrebăm, în faţa incredibilei eterogenităţi a adversarului şi a diversităţii de origine a intereselor de care erau mânaţi şi susţinuţi, nu s-a gândit nimeni nici măcar o clipă să-i asmută pe unii împotriva altora, să semene între ei obişnuita discordie abilă, să facă distincţie între ei, să-i ierarhizeze; şi de ce revoluţia s-a angajat fără să discute în programul simplu şi unic de a-i respinge şi a-i anihila pe toţi, de la ţarist până la anarhist? De ce nu a fost enunţat aici niciun apel la teoria manevrei de învăluire, care a făcut atât de mult rău în strategia politică în mijlocul caleidoscopului partidelor europene? Şi care a pus rădăcinile actualei mişunări dezastruoase şi fetide de clipiri complice echivoce, ale neîncetatei pendulări în monstruoase deschideri şi ocheade de pe trotuarul politicianist?
În al doilea rând, vrem să notăm că, chiar dacă nu au lipsit unele episoade de internaţionalism proletar care au oprit sau au întârziat nu puţine dintre acţiunile intervenţiei burgheze şi străine în Rusia socialistă, a existat o disproporţie prea mare între partea de povară care a recăzut pe armata internă a revoluţiei şi ceea ce a însemnat ajutorul proletarilor străini şi lupta sub lozinca: Jos mâinile de pe Rusia!, care ar fi fost mai bine să se desfăşoare sub lozinca: Jos burghezia de la putere în afara Rusiei! Nu în mică măsură acest enorm consum de forţe într-o luptă feroce pe viaţă şi pe moarte, în care la fiecare act întreaga miză era în joc, s-a răsfrânt asupra slăbiciunilor strategiei externe a partidelor, asupra fragilităţii nu uşor de explicat cu care bolşevismul, puternic dintr-o tradiţie de fermitate fără egal, a permis apoi, chiar şi după imolarea unei părţi extrem de însemnate a marii sale miliţii, să fie denaturate principiile fundamentale programatice ale marxismului şi ale revoluţiei, să se măsluiască josnic valoarea formelor sociale şi, în cele din urmă, să se dezlănţuie degenerarea înfricoşătoare, care s-a desfăşurat sub lozinca nesăbuită a construirii socialismului doar în Rusia.
Tot ceea ce proletariatul rus şi partidul rus puteau face singuri, la data victoriei din războiul civil din 1920—1921, era făcut. Şi tot ceea ce se putea da fusese dat. Venirea socialismului cerea intrarea în scenă a proletariatului internaţional. Acestuia nu i-a fost trasată directiva pe care conducerea a ştiut să o dea Armatei Roşii încă din faza extrem de dificilă şi zbuciumată a formării sale: de a merge în egală măsură împotriva tuturor inamicilor şi de a încerca să-i lovească pe toţi drept în inimă fără discriminări linguşitoare.
Cum se explică această dublă poziţie? Reuşită pe teren militar şi greşeală de manevră pe cel politic şi extern? Ar fi un lucru banal. Nu conducătorii, liderii, guvernele şi partidele sunt cei care au în mâini asemenea alegeri. Forţa istoriei însăşi este cea care îi determină să ia poziţiile ce izvorăsc din raporturile fizice ale infrastructurii. În Rusia faza revoluţionară era matură pentru a impulsiona într-un ciclu scurt forţe noi şi a dezagrega formele moarte; în afară, în Europa, situaţia era în mod fals revoluţionară, iar alinierea forţelor nu a fost decisivă, incertitudinea şi mutabilitatea atitudinii au fost efectul, şi nu cauza, devierii curbei istorice a potenţialului de clasă.
Dacă s-a greşit şi dacă are sens să vorbim despre o greşeală a oamenilor şi a politicienilor, aceasta nu a constat în pierderea unor autobuze istorice care ar fi putut fi prinse, ci în faptul că, odată sesizată prezenţa situaţiei supreme în lupta din Rusia, s-a crezut că în Europa efectul acesteia ar putea fi substituit prin iluzorii artificii subiective; a constat în lipsa forţei mişcării de a spune clar că autobuzul puterii proletare în Occident nu trecuse încă şi că, prin urmare, era o minciună să se anunţe sosirea celui al economiei socialiste în Rusia. Pentru noi, istoria nu este făcută de Eroi: dar nici de Trădători.
În schimb, momentul şi perioada fericită au fost percepute în Rusia de seismografele subsolului social. Diagramele au fost descifrate de privirea unui Lenin care a strigat că asaltul din Octombrie este o chestiune de ore; un Lenin care, din centrul unei reţele de fire telegrafice, a supravegheat dinamica unitară prin care era strâns şi slăbit laţul din jurul gâtului revoluţiei, un laţ tras de o sută de mâini care îi imprimau o tensiune unică; acel Lenin care difuza comunicări în stilul imperativ atestat de Troţki: către Kamenev (trimis în primăvara lui 1919 în Ucraina cu funcţii administrative şi încercuit de albi):
„E absolut necesar ca d-ta personal... nu numai să controlezi şi să grăbeşti trimiterea întăririlor pentru Lugansk şi pentru Donbass, în general, dar să le şi duci chiar d-ta acolo; căci altfel se va produce, fără îndoială, o catastrofă colosală şi aproape ireparabilă... Dacă nu curăţăm definitiv, în termen scurt, Donbassul, ne aşteaptă o pieire sigură“.
Încă o dată, istoria nu se face, şi este deja un noroc ocazional să o descifrezi: să lăsăm ca în fiecare zi să crească cu o unitate numărul nătărăilor care nu înţeleg acest lucru, şi care, cu mâinile goale, se apucă să o facă ei înşişi, strivind-o dintr-o singură mişcare a degetului mare... Ba chiar nici măcar nu i se descifrează calea sigură, ceea ce ar putea duce la fatalism, care îl îngrozeşte pe neputinciosul înnăscut...: se stabilesc doar anumite legături între condiţii date şi dezvoltările corespunzătoare.
În Europa centro-occidentală, în acei ani şi în cei care au urmat, nu se trăia o perioadă analogă de freamăt istoric: s-a mers pe bâjbâite, s-a deviat de mai multe ori şi în cele din urmă, aşa cum organismul lui Lenin a cedat după ce a dat totul (comparaţia are doar o valoare didactică), a cedat şi cel al partidului rus, iar comunismul internaţional a intrat în derivă.
Pentru a clarifica conceptul privind discrepanţa dintre cele două medii (arii, le-am numit uneori) şi cele două timpuri, sau faze, ne vom îngădui să recurgem la o imagine fizică şi vom spune că, în Rusia perioadei de război civil, direcţia de tragere a artileriei nu a fost greşită pentru că, în perioadele vitale pentru Revoluţie, atmosfera istorică este ionizată. Fiecare moleculă umană se orientează în mod necesar, automat, şi nu trebuie să se ostenească pentru a-şi alege poziţia.
Descoperirea ionilor a constituit preludiul chimiei fizice interatomice moderne, deşi nu era încă vorba de părţi ale atomului; a constituit preludiul sintezelor dintre datele experimentale mecanice, chimice şi electrice.
Orice moleculă a unui anumit corp chimic se compune din două părţi care se numesc ioni, unite printr-o legătură electrică. Cei doi ioni poartă o sarcină electrică de poli opuşi şi, prin urmare, se atrag, se ţin strâns legaţi unul de altul. Ionul pozitiv de sodiu şi ionul negativ de clor (metal şi metaloid) formează, prin combinare, sarea comună, clorura de sodiu. Luaţi aminte că aici nu este vorba de discursul despre electron şi proton, care prin unirea lor formează neutronul, dar ne serveşte la fel de bine în acest context. Molecula de sare este, după acea împreunare electrochimică, neutră, descărcată, stabilă, indiferentă, se aşează în orice poziţie chiar şi atunci când se află într-un câmp electric puternic, şi nu catadicseşte să se întoarcă spre nimeni.
Dar ionizaţi sarea! Lucru care se întâmplă în atâtea cazuri, printre care şi cel foarte simplu al dizolvării ei în apă, şi faceţi să treacă prin ea un curent electric slab (bine a spus alchimistul de acum o mie de ani corpora non agunt nisi soluta, corpurile sunt active doar în soluţie, iar ştiinţa ajunge în cele din urmă să fie mereu şi veche şi nouă): ei bine, cei doi ioni se despart, sarcina lor polară iese din nou în evidenţă, ei nu mai pot să adopte o atitudine arbitrară, de-a lungul oricărei axe, ci se disting doar în două singure tipuri: cei pozitivi şi cei negativi. Ei aleargă în doar două sensuri opuse pe aceeaşi linie: primii către afluxul forţei electrice negative, ceilalţi în sens invers.
Să aplicăm, vă rugăm, pentru un moment micul nostru model — care într-o investigaţie mai profundă este valabil pentru toate corpurile şi pentru toate câmpurile naturii fizice, până la cazul senzaţional al atmosferei terestre în care suntem scufundaţi şi pe care cataclisme astrale îndepărtate, sau terestrele bombe atomice umane, vin în felurite moduri să o polarizeze, să o facă radioactivă (ceea ce, în contextul discuţiei noastre, este cam acelaşi lucru) — la cursul istoric al aglomeratului uman. În anumite momente, ca în 1956 şi în această fază surdă a civilizaţiei burgheze occidentale, mediul istoric nu este ionizat, nenumăratele molecule umane, indivizii, nu sunt orientaţi în două tabere antagoniste. În aceste perioade moarte şi dezgustătoare, molecula-persoană se poate aşeza şi orienta în orice fel doreşte, „câmpul“ istoric este nul şi nimănui nu-i pasă de nimic. Tocmai în aceste timpuri, inerta şi recea moleculă, nefiind străbătută şi fixată pe o axă inflexibilă de un curent imperios, se acoperă de un soi de crustă care se cheamă conştiinţă şi începe să bată câmpii spunând că va merge când vrea, unde vrea, ridicând incomensurabila sa nulitate şi nătângie la rangul de motor, de subiect cauzal al istoriei.
E de ajuns însă ca, precum în Rusia marelui război civil, marile forţe ale câmpului istoric să se trezească stârnite de izbiturile noilor forţe productive care presează asupra reţelei vechilor forme sociale ce se clatină; abia atunci, în imaginea noastră, atmosfera istorică, magma socială umană, se prezintă ionizată, şi dacă ar exista un contor Geiger al revoluţiei, acul său indicator ar începe să danseze cu frenezie. Liniile de forţă ale câmpului se fixează pe traiectoriile lor, totul este polarizat între două orientări inexorabile şi antagoniste, fiecare element al complexului îşi alege polul şi se aruncă în ciocnirea cu cel opus, se sfârşeşte cu îndoiala fatală, se duce dracului în mod ruşinos orice joc dublu, individul-moleculă-om aleargă în tabăra sa şi zboară de-a lungul liniei sale de forţă, uitând în sfârşit acea idioţie patologică pe care secole de rătăcire i-au tot lăudat-o drept liber arbitru!
Am vrut în acest mod să prezentăm faptul istoric sugestiv că, în lungul război de trei ani, imensa şi glorioasa revoluţie bolşevică a avut împotriva ei zeci şi zeci de tabere inamice, dar istoria formidabilei ei bătălii şi a atitudinii sale suprastructurale cunoaşte doar două tabere, două direcţii, două forţe care se ciocnesc, doar două deznodăminte posibile ale tragediei sociale: ori vom pieri noi, ori vor pieri hoardele respingătoare de contrarevoluţionari fără adjective.
Revoluţia comunistă poate învinge numai atunci când, polarizată de forţe noi această atmosferă moartă care ne sufocă astăzi, odată spulberată blasfemia ştiinţifică a laşei şi indiferentei coexistenţe dintre poli inamici, întreaga lume capitalistă va fi ionizată în faza revoluţionară viitoare, iar în faţa luptei supreme se vor profila doar două deznodăminte posibile.
Istoria nu este ionizată de moftul unor molecule minuscule de a fi neutre până la sterilizarea aducătoare de moarte, şi nici nu a fost ionizată doar de revoluţia noastră: ea a fost, de exemplu, ionizată chiar şi atunci când adepţii lui Hristos — care a fost numit Dumnezeu pentru că nu s-a redus la rolul rizibil de Om-Lider şi Erou, ci era o forţă impersonală a câmpului istoric — au ionizat lumea vechilor societăţi sclavagiste prin formula echivalentă: cine nu va fi cu mine, va fi împotriva mea.
Un episod de o elocvenţă enormă va servi la explicarea parabolei noastre de astăzi. El datează din vremea când apărarea revoluţionară unitară trebuia, fără a-şi trage sufletul, să se arunce împotriva ofensivelor susţinute de germani, bulgari şi turci, împotriva debarcărilor englezilor, americanilor, francezilor şi japonezilor, împotriva revoltelor ţărăneşti ale partidelor oportuniste şi anarhiste, împotriva cuiburilor de forţe feudale şi nobiliare de tip ţarist, împotriva foştilor generali ai monarhiei şi a sanfediştilor clericali, [1] împotriva pseudo-guvernelor burgheze, social-democrate şi social-revoluţionare, şi când această apărare unitară avea o singură armă: Armata Roşie, de formaţie recentă şi febrilă, în sânul căreia încerca la fiecare pas, şi adesea cu succes, să-şi croiască drum sabotajul şi trădarea, consumate de spioni de toate culorile politice în scopul comun de a înjunghia în inimă guvernul roşu.
Orice armată este un instrument tehnic, iar angrenajele sale trebuie din timp pregătite şi antrenate. Foarte numeroasa Armată Roşie se ridica din primele formaţiuni de muncitori înarmaţi şi de gărzi roşii, care îşi trăgeau pregătirea pentru arta luptei de masă doar din entuziasmul lor revoluţionar şi de clasă. Se trăia continua alternativă de a dispune de elemente politiceşte sigure, dar lipsite de experienţă militară, sau de elemente politiceşte cel puţin dubioase, dar tehnic apte pentru război şi pregătite corespunzător din punct de vedere al instrucţiei şi al antrenamentului.
Armata, condusă de Troţki, Comisar suprem pentru război, a fost organizată încadrând în rândurile ei, pe lângă voluntarii comunişti şi muncitori, soldaţi şi mai ales ofiţeri de diferite grade din armata profesională ţaristă.
O poziţie, ce putea fi fără îndoială taxată drept infantilism, a fost adoptată de unele elemente din partid: că nu trebuia să se lupte decât cu militanţi cu o convingere revoluţionară dovedită şi că, pentru a preîntâmpina trădările, nu trebuiau încredinţate unităţi sub comanda ofiţerilor fostului ţar.
Troţki depăşise de multă vreme asemenea ezitări prin experienţa directă a acestei activităţi complexe şi deşi cunoştea, fără îndoială, numeroase cazuri de defetism. Chestiunea a fost adusă în mod repetat spre decizie lui Lenin. Tot Troţki este cel care povesteşte, ca de obicei, în cartea sa „Stalin“.
„În martie 1919, la şedinţa de seară a Consiliului Comisarilor Poporului, în legătură cu o comunicare despre o nouă trădare a unor comandanţi ai Armatei Roşii, Lenin mi-a scris un bileţel: n-ar fi oare mai bine să-i dăm afară pe toţi specialiştii şi să-l numim comandant-şef pe Laşevici (un vechi bolşevic)? Am înţeles că adversarii politicii departamentului militar, în special Stalin, făcuseră cu deosebită insistenţă presiuni asupra lui Lenin în zilele precedente şi îi treziseră anumite îndoieli... Pe versoul aceleiaşi întrebări am scris răspunsul: «jocuri de copii» şi i-am înapoiat lui Lenin bileţelul. Cuvintele supărate au produs, pesemne, impresie. Lenin preţuia formulele categorice.
A doua zi, cu o notă informativă a statului-major în buzunar, m-am dus la Lenin în cabinetul său de la Kremlin şi i-am pus întrebarea:
— Ştiţi câţi ofiţeri ţarişti avem în armată?
— Nu, nu ştiu, a răspuns el, interesat.
— Aproximativ?
— Nu ştiu. Refuza categoric să ghicească (nu era genul să joace la „lascia e raddoppia“, [2] permiteţi-ne să inserăm...).
— Nu mai puţin de 30.000! Cifra pur şi simplu l-a uluit. «30.000...», repeta el.
— Acum calculaţi, am insistat eu, care este printre ei procentul de trădători şi dezertori — nu e deloc atât de mare. Între timp am construit armata din nimic, şi această armată creşte şi se întăreşte!
Câteva zile mai târziu, la un miting la Petrograd, Lenin a făcut bilanţul propriilor sale îndoieli în problema politicii militare:
— Când mi-a comunicat recent tov. Troţki — continua Lenin — că la noi, în departamentul militar, numărul ofiţerilor se ridică la câteva zeci de mii, atunci am căpătat o imagine concretă în ce constă secretul folosirii inamicului nostru: cum să-i silim pe adversarii comunismului să-l construiască, să construim comunismul din cărămizile pe care capitaliştii le-au adunat împotriva noastră. Nu avem alte cărămizi!“
Acest episod, autentic pentru că numai un debil mintal l-ar putea lua drept o invenţie, nu ne serveşte aici pentru a releva faptul că, atunci când Lenin vorbeşte despre construcţie, el nu o face din perspectiva unui antreprenor imobiliar, ci din aceea a unui conducător de partid revoluţionar. Aici cărămizile nu sunt din argilă, ci din carne şi oase, iar imaginea cărămizii este echivalentă cu aceea a moleculei umane. Iar faptul că abia atunci când capitalismul va fi copt cărămizi şi va fi topit oţel, acestea vor fi în număr suficient pentru forma economică socialistă, este un lucru clar chiar şi în sens fizic. Şi în Rusia prea multe case mai sunt încă din lemn. Deci, să nu deviem de la subiect.
Am reprodus acest dialog viu şi vibrant pentru a aplica acestui dat cald — încă palpitând de forţă istorică după aproape patruzeci de ani, şi pus în paralel cu fapte analoge pe care le-am putea extrage din istoria unor războaie civile şi revoluţionare mult mai îndepărtate —, pentru a-i aplica aşadar doctrina noastră, nicidecum nouă, însă actuală în modul ei de prezentare. Ofiţerii ţarişti au putut să lupte şi să învingă cu eficacitate pentru revoluţie, ba chiar să determine ei înşişi, prin aportul lor indispensabil, victoria revoluţiei, pentru că mediul social era, folosind termenul adoptat de noi, puternic „ionizat“, iar molecula „ofiţer de armată“ nu se putea polariza decât într-unul din cele două sensuri, şi în mod necesar în cel al înfrângerii contrarevoluţionarilor.
Ei au luptat cu aceeaşi dăruire, fie că aveau împotriva lor forţe sub stindarde dinastice şi feudale, fie forţe de origine burgheză naţională sau străină, şi nu s-au oprit să facă distincţii politice între diferitele detaşamente şi fronturi inamice. În situaţia supremă în care întreaga societate se mişcă între doi poli incandescenţi, nu rămâne prea mult timp pentru faptele secundare ale crizelor de conştiinţă şi ale deciziilor subiective, sau pentru „votul“ care se dă consultând în forul interior preţioasa sa opinie.
Aceleaşi fapte şi câmpuri puternice au orientat, au ionizat atitudinile lui Troţki şi ale lui Lenin, a căror măreţie iese la iveală tocmai din episoade ca acestea. Orientarea în marile chestiuni nu izvorăşte din mintea Conducătorului, aşa cum nu o face nici dintr-o constituţie colectivă: ea este trasată, conform legilor determinante ale istoriei, de creiere care constituie nişte „contoare“ de ioni, de electroni în mişcare, deosebit de capabile şi de sensibile.
Dacă ar fi câtuşi de puţin plauzibil să luăm în seamă acele versiuni mai mult decât romanţate în care personajele sunt, după ce au ieşit din scenă şi au murit, turnate în tipare ridicole, i-am vedea pe cei doi interlocutori ai dialogului nostru îmbrăcând haine diametral opuse, unul luând figura de Geniu absolut al Adevărului şi Binelui, celălalt de simbol absolut al Falsului şi Răului. Ar trebui să înghiţim o versiune de următorul calibru: că, în timp ce Lenin era cel ale cărui cuvinte erau, printr-o virtute arcană, infailibile (şi însuşi Troţki a spus la discuţia din 1926 că ori de câte ori vreunul dintre ei a fost în dezacord cu Lenin, istoria i-a dovedit că s-a înşelat, şi a demonstrat că în astfel de cazuri s-a aflat uneori în mod grav şi Stalin, după cum bine ştim — dar asta nicidecum în sensul stupid că într-un singur creier este sădit mandatul de a emite la fiecare răspântie Adevărul Suprem), dimpotrivă, oponentul său de atunci nu se consulta cu el şi cu ceilalţi pentru a asigura cel mai bun succes al armatei Revoluţiei, ci urmărea deja de mulţi ani sabotarea acesteia; şi că harul profetic al lui Lenin ar fi împiedicat acest lucru! Nemaiputându-se totuşi asuma ca fapt real că propunerea de a exclude din armată pe toţi ofiţerii de origine profesională ar fi fost pusă în aplicare, şi neînregistrându-se în această privinţă niciun triumf al sabotajului şi al trădării, o asemenea versiune nu ar putea găsi crezare nicăieri.
Dar, favorizând starea unei societăţi amorfe şi dezorientate cum n-a mai fost alta, la antipozii vitalului şi generosului proces de ionizare, să admitem totuşi că s-ar putea acredita o asemenea manipulare; ce ar mai rămâne dintr-o teorie a istoriei în care forţele bazei economice şi ale claselor şi-ar pierde orice efect determinant, iar în locul lor totul ar fi lăsat la cheremul a două personalităţi, a doi Oameni şi a două Nume, dintre care unul are virtutea de a salva totul, iar celălalt pe aceea de a risipi totul?
Presupunând aşadar că lumea ar putea fi convinsă de această versiune a faptelor, este evident că nu i-ar mai rămâne altceva de făcut, nici măcar aceluia care a studiat şi aplicat o viaţă întreagă Capitalul lui Karl Marx, decât să ducă această carte în locul unde se ţine acel sul de hârtie care însumează una dintre marile realizări ale societăţii capitaliste, de când acest obiect funcţional a înlocuit pânza de catifea rezervată prinţilor şi practica pe care primitivul Jaeger medieval o cântă în balada rustică, rezolvând cazul mit seinem Faust. [3]
Pentru că la asemenea niveluri se coboară atunci când este vândută o „istorie“ faţă de care mult mai respectabile sunt fabulele imaginate de măscărici şi histrioni cu scopul de a face să se prăpădească de râs publicul nepretenţios, acela care, cu aceeaşi atitudine şi lipsă de substanţă, trece de la sala de proiecţie la mitingul electoralist.
Transformaţi-l pe Lenin într-un automat infailibil şi ideea voastră prostească de a înălţa forţa motrice a omului-geniu mai presus de „forţele de câmp“ ale dinamicii istorice va duce, ca efect al acestei tentative dezastruoase, la minimalizarea istoriei adevărate a sarcinii şi a învăţăturii sale, care e totuna cu învăţămintele pe care le-a tras el, pe care le-a tras partidul, din lecţia evenimentelor la scara deceniilor şi a secolelor.
Cu greu a ajuns partidul, alături de Lenin şi de toate forţele sale, la succesul său, şi a ajuns la el în măsura în care a ştiut să se menţină pe linia filonului doctrinar sigur şi continuu peste timpuri şi generaţii. Lenin ni se dezvăluie în întregime în episodul citat, în care el nu dictează, ci înţelege lucrurile cu forţa adevăraţilor marxişti şi cu neîncrederea pe care aceştia o au faţă de factorul opiniei şi voinţei indivizilor. În martie 1919 este momentul când el îi confirmă în rândurile Armatei, până la victorie, pe ofiţerii ţarişti. Şi totuşi, în noiembrie 1918, el vorbeşte cu prilejul „zilei ofiţerului roşu“ şi face o paralelă între vechea şi noua armată, prima urâtă, a doua iubită de mase. Şi spune (în adevăr, este vorba de o scurtă relatare apărută în presă):
„Vechiul corp ofiţeresc era, în covârşitoarea sa majoritate, alcătuit din răsfăţate şi depravate odrasle de capitalişti, care n-aveau nimic comun cu soldatul de rând. De aceea, acum, când făurim o armată nouă, comandanţii trebuie să fie recrutaţi numai din rândurile poporului. Numai ofiţerii roşii se vor putea bucura de autoritate printre soldaţi şi vor putea statornici socialismul în armata noastră. O asemenea armată va fi de neînvins“.
Acestea sunt idei diferite de cele conturate după discuţia cu Troţki, dar numai un filistin ar găsi că a constata acest lucru înseamnă a-l minimaliza pe Lenin şi aportul său excepţional. E drept că textul citat mai sus nu reproduce cuvintele sale exacte, şi e de ajuns să-l confruntăm cu textele sale aspre privind folosirea în general a specialiştilor necomunişti, şi cu formularea indubitabil originală citată de Troţki.
Mai presus de oamenii mari şi mici, şi împotriva teoriei absurde că partidul şi conducătorii săi pot şi trebuie să născocească în orice situaţie resurse pentru a o schimba şi a o pune în mişcare, noi deducem totul din gradele potenţialului istoric, ale cărui legi de transformare pot fi totuşi investigate, şi îi punem sub nas fiecărui actor istoric încrezut şi fără rol contorul Geiger: vezi acul stând nemişcat? Scuteşte-te de osteneala de a da... din coadă.
Mai mult decât detaliile de cronică ale războiului civil rus, ni s-a părut aşadar importantă această remarcă: că nu s-a gândit nimeni nicio clipă să se folosească de breşele dintre o armată şi alta a contrarevoluţiei, ci s-a luptat împotriva tuturor, disputându-se terenul palmă cu palmă, printr-un război care nu avea pe niciun sector perspective de armistiţiu, ci doar sfârşitul în neant al uneia dintre cele două tabere armate. Nici măcar nu s-a visat la „spargerea blocului“ masei înfricoşătoare şi ameninţătoare a atâtor agresori. Şi vedem din nou în acest element istoric o altă grandioasă cucerire a revoluţiei ruse, cucerire care rămâne ca o armă şi un avertisment pentru viitor, în ciuda faptului că victoria totalitară de atunci pe câmpurile războiului de clasă nu a putut conduce la triumful final al comunismului, care, tocmai, nu poate sosi atâta timp cât în anumite părţi ale lumii burgheze se mai află sub arme armate intacte.
Această lecţie a faptelor înscrie în doctrina noastră acea altă teoremă conform căreia „războiul claselor nu are pacifisme“, nu are coexistenţe de armate aflate sub arme, şi cu atât mai puţin de state politice naţionale. Iar această lecţie se desprinde din faza cea mai grandioasă a revoluţiei bolşevicilor, mârşav abătută din drum de către cei care i-au furat însemnele prin scamatorii de o dibăcie şarlatanească.
Şi aici va trebui încă o dată să-i dăm cuvântul lui Lenin, reproducând scrisoarea sa din mai 1918 adresată muncitorilor din Petrograd, cu privire la foamete.
„Sau muncitorii înaintaţi, muncitorii conştienţi, unind în jurul lor masele celor săraci şi instaurând o ordine de fier, o putere de o asprime necruţătoare, o adevărată dictatură a proletariatului, vor ieşi învingători şi, introducând o justă repartiţie a cerealelor şi combustibilului pe scară naţională, vor sili pe chiaburi să se supună (introducem aici între paranteze un fragment elocvent care urmează mai jos în text, dar care se potriveşte de minune: «Muncitorul, care a devenit conducătorul înaintat al sărăcimii, n-a devenit prin aceasta un sfânt. El a condus poporul înainte, dar uneori s-a molipsit şi el de bolile descompunerii mic-burgheze... clasa muncitoare nu poate să se lepede dintr-o dată de toate slăbiciunile şi viciile moştenite de la societatea moşierilor şi capitaliştilor, a exploatatorilor şi paraziţilor...»); — sau burghezia, cu ajutorul chiaburilor şi cu sprijinul indirect al celor confuzi şi lipsiţi de caracter (anarhiştii şi socialiştii-revoluţionari de stânga), va doborî Puterea sovietică şi va înscăuna pe un Komilov ruso-german sau ruso-japonez... Sau — sau. Cale de mijloc nu există. Ţara se află într-o situaţie extrem de critică. Cine reflectă mai atent asupra vieţii politice nu poate să nu vadă că menşevicii, socialiştii-revoluţionari de dreapta şi cadeţii caută să ajungă la un punct de vedere comun, şi anume dacă este «mai plăcut» un Kornilov ruso-german sau unul ruso-japonez, dacă revoluţia va fi strivită mai bine şi mai sigur de un Kornilov încoronat sau de unul republican“.
Aici este chiar Lenin cel care aliniază în faţa muncitorilor, pentru a-i incita la lupta de moarte, unitatea frontului inamic multicolor, fără a face absolut nicio distincţie, fără a arăta vreo altă ieşire decât distrugerea tuturor sau moartea Revoluţiei.
O sinteză a situaţiei de război trebuie trasă şi din Lenin, la data de august 1918, într-un alt apel adresat muncitorilor pentru lupta decisivă. Încă o dată, nu se lasă loc niciunei speranţe că ostilităţile încă în curs între diferitele grupuri inamice pe plan mondial ar putea face mai puţin dur şi mai puţin total efortul Rusiei sovietice. Nicio înclinare de partea blocului austro-german sau a celui anglo-francez, nicio diferenţiere în războiul de exterminare declarat partidelor interne de dreapta sau de stânga.
„Republica sovietică este înconjurată de duşmani. Dar ea va învinge şi pe duşmanii din afară şi pe cei dinăuntru, în masele muncitoare se şi observă un avânt care este chezăşia victoriei. Se şi observă cum se înteţesc scânteile şi izbucnirile vâlvătăii revoluţionare în Europa occidentală (niciodată privirea viului Lenin nu se abate de la acest nod al întregii dezvoltări, el fiind măreţ tocmai prin această magnifică eroare), care ne dau certitudinea victoriei apropiate a revoluţiei muncitoreşti internaţionale.
Duşmanul din afară al Republicii Sovietice Socialiste Ruse este în momentul de faţă imperialismul anglo-francez şi cel japono-american. Acest duşman atacă acum Rusia; el jefuieşte pământurile noastre, a ocupat Arhanghelskul şi, pornind de la Vladivostok, a înaintat (dacă ar fi să dăm crezare ziarelor franceze) până la Nikolsk-Ussuriisk. El a cumpărat pe generalii şi ofiţerii corpului de armată cehoslovac (prizonieri de război eliberaţi şi expediaţi via Siberia şi Extremul Orient) şi atacă Rusia paşnică într-un mod tot atât de bestial şi de prădalnic ca şi germanii în februarie, cu deosebirea însă că anglo-japonezii urmăresc nu numai cotropirea şi jefuirea pământului rusesc, ci şi răsturnarea Puterii sovietice în vederea «restabilirii frontului», adică pentru a târî din nou Rusia în războiul imperialist (sau mai simplu — tâlhăresc) dintre Anglia şi Germania.
Capitaliştii anglo-japonezi vor să restaureze puterea moşierilor şi capitaliştilor în Rusia pentru a împărţi împreună cu ei prada jefuită în război, pentru a aservi pe muncitorii şi ţăranii ruşi capitalului anglo-francez, pentru a stoarce din sudoarea lor dobânzi la împrumuturile de multe miliarde, pentru a stinge vâlvătaia revoluţiei socialiste care a izbucnit la noi şi care ameninţă tot mai mult (auziţi) să cuprindă lumea întreagă.
Fiarele imperialismului anglo-japonez nu vor avea destule forţe pentru a ocupa şi a subjuga Rusia. De astfel de forţe nu dispune nici măcar vecina noastră Germania, după cum a dovedit «experienţa» ei cu Ucraina. Anglo-japonezii sperau să ne ia prin surprindere. Dar n-au reuşit. Muncitorii din Petrograd, apoi cei din Moscova, iar după ei şi muncitorii din întreaga regiune industrială centrală se ridică tot mai uniţi, tot mai dârji, în mase tot mai mari şi cu un spirit de abnegaţie mereu crescând. În aceasta stă chezăşia victoriei noastre.
... Rechinii... contează şi pe alianţa lor cu duşmanii dinăuntru ai Puterii sovietice. Ştim prea bine cine sunt aceşti duşmani dinăuntru. Sunt capitaliştii, moşierii, chiaburii... Aşa au procedat şi procedează cadeţii, eserii de dreapta, menşevicii; este de ajuns să ne amintim ce isprăvi au săvârşit ei în «cehoslovacia». Aşa procedează, din nesocotinţă şi din lipsă de caracter, şi eserii de stânga, care cu rebeliunea lor de la Moscova au dat o mână de ajutor albgardiştilor din Iaroslavl, cehoslovacilor şi albilor din Kazan“.
Acest tablou sumar, în care încă nu se prefigurează ofensivele lui Kolceak, Vranghel, Denikin şi Iudenici, dă ideea enormei mize istorice aflate în joc. Miza acelui front compact, care merge de la ţarişti la anarhişti, de la kaiseriştii germani la democraţii francezi şi englezi, este una singură: să oprească revoluţia în Europa. Cele două grupuri de state inamice din teribilul război încă nedecis se solidarizează în efortul împotriva comunismului care înaintează. Nu se luptă pentru Moscova sau pentru Rusia, ci pentru lumea întreagă, iar solidaritatea de clasă trece dincolo de războiul naţional.
Cu aceeaşi putere dialectică cu care viguroasa construcţie a lui Lenin a desfirat şiragul seriei istorice a claselor şi a partidelor, de la feudali până la eserii de stânga, într-un lung parcurs din 1900 până în 1918, tot astfel ea le-a aliniat laolaltă, atunci şi pentru totdeauna, în războiul pe faţă dus împotriva Revoluţiei mondiale. Au dezonorat această tradiţie imensă aceia care, în triştii ani ce au urmat, s-au apucat din nou să scormonească după diferenţieri între diversele oportunisme şi între diferitele imperialisme, deşi toate acestea strigaseră deopotrivă ură şi moarte bolşevismului şi Lui.
[1]. Sanfediştii — membrii „Armatei Sfintei Credinţe“ (Esercito della Santa Fede), o mişcare reacţionară condusă de clerul catolic la 1799, care a luptat pentru răsturnarea Republicii Partenopee. Autorul foloseşte termenul în sens generic pentru a desemna forţele contrarevoluţiei fanatizate religios.
[2]. Lascia o raddoppia? („Renunţi sau dublezi?“), celebră emisiune-concurs difuzată la televiziunea italiană între 1955 şi 1959.
[3]. Bordiga face aici aluzie la un vechi cântec popular şi studenţesc german cu caracter satiric, al cărui personaj — un vânător (Jaeger) aflat în pădure, lipsit de confortul modern — este nevoit să recurgă la igiena intimă „mit seinem Faust“ (cu propriul pumn).