Aşa cum nu se putea aborda discuţia despre economia rusă fără examinarea procesului revoluţionar, şi în cadrul acestuia a perspectivelor şi programelor care au fost avansate în acea lungă luptă pentru putere pe fronturi schimbătoare, tocmai în privinţa formării acelei structuri viitoare, raţiune şi obiectiv ale luptei însăşi, tot astfel nu se poate încheia această parte istorico-politică pentru a trece la cea istorico-economică (în măsura în care pot fi separate) fără a lua în considerare, în prima dintre ele, seria teribilă a războaielor civile care au încoronat-o şi care, până când nu s-au încheiat pretutindeni prin victorie, nu au permis ca întregul efort să se concentreze asupra structurii sociale.
Nu este posibil să scriem aici o naraţiune istorică în ordine cronologică despre aceasta — pe care ar trebui s-o numim epopee, ca aceea care în timpuri mai puţin moderne a marcat ciocnirea dintre civilizaţia europeană şi cea arabă —, [1] dar este necesar să-i amintim sinteza pentru a permite evaluarea ponderii acestei perioade ardente în bilanţul efortului revoluţiei; pondere pe care, poate, cel ce judecă de pe poziţiile zilei de azi şi nu face parte din acea veche generaţie ce a trăit de departe şi de aproape anxietatea acelor alternative înfricoşătoare, nu o pune în justa ei proporţie faţă de evenimentul devenit cel mai faimos, legat de faza acută, de apogeul luptei din capitală, de zilele din Octombrie, a căror importanţă ar fi fost ştearsă din istoria de astăzi dacă măcar una singură din nenumăratele tentative de a răsturna Octombrie cu armele în mână ar fi avut succes.
Vom împărţi seria pe fronturi, urmărindu-l pe fiecare de la început până la sfârşit şi schiţând doar sumar pentru fiecare din ele originea forţelor contrarevoluţionare, în grupări politice şi deci sociale interne, şi în invazii ale forţelor de intervenţie din state străine; începutul, fazele şi alternanţele principale şi sfârşitul, care pretutindeni a fost marcat de acelaşi cuvânt: anihilare, lichidare, stârpire, şi doar o dată sau de două ori de cuvintele pace, evacuare, fugă. Zece, douăzeci de războaie: revoluţia trebuia să le câştige pe toate, contrarevoluţiei îi ajungea să câştige doar unul: n-a câştigat. Această colosală lecţie a istoriei rămâne pentru proletariatul mondial, oricare ar fi fost peripeţia care a făcut să se sfârşească, dar nu prin traumă, Revoluţia Socialistă din Rusia.
În acest tragic ciclu, primele date trebuie scrise imediat după Octombrie 1917, ultima la sfârşitul lui 1922! Momentul culminant în care atacurile, în special din nord-vest şi din sud, păreau să fie pe punctul de a răpune Leningradul şi Moscova, poate fi considerat toamna lui 1919. Doi ani de apărare disperată, doi şi mai bine de doi ani de recucerire a teritoriilor pentru revoluţie.
Ştim că printre forţele cu care se declară în stare de război cel de-al III-lea Congres general al Sovietelor din Rusia, la 31 ianuarie 1918, se află şi guvernul Radei Ucrainene, care se aliază cu germanii în timpul deja cunoscutelor faze ale armistiţiului şi ale păcii de la Brest-Litovsk, continuare directă a războiului cu germanii. Cunoaştem ofensivele succesive ale acestora din urmă, până la acceptarea condiţiilor ultimative extrem de dure la 3 martie 1918. Dacă urmărim graniţa dintre Germania şi Rusia aşa cum era înainte de primul război mondial, mergând de la Marea Baltică la Marea Neagră, existau mai întâi trei provincii ruseşti: Estonia, Letonia, Lituania, apoi partea rusă a Poloniei cu Varşovia, şi în spatele acesteia Rusia Albă sau Bielorusia, apoi Ucraina, regiune de sud-vest a Rusiei care se învecina atunci cu Polonia austriacă şi cu restul imperiului habsburgic, şi apoi cu România. După pacea de la Brest, Germania încorporează Estonia, Letonia, Lituania, întreaga Polonie, şi ajunge să se învecineze cu Rusia Albă, care are drept capitală Minskul, la 700 km sud de Petrograd, şi apoi cu Ucraina, care are drept capitală Kievul, la vreo alţi 300 km mai la sud. Bielorusia nu are o mare importanţă, având astăzi vreo 10 milioane de locuitori, faţă de cele 40 de milioane ale bogatei Ucraine, care are pe lângă Kiev marile oraşe Harkov, Odesa, Dnepropetrovsk etc. Frontul până la Ucraina a fost respectat de Germania, întrucât a ataca ar fi însemnat ruperea tratatului de pace, lucru care ar fi produs, previzibil, o puternică impresie negativă asupra proletariatului german aflat deja în fierbere. Dar guvernul ucrainean al Radei a devenit practic un vasal al Berlinului; şi un adevărat război a început în întreaga Ucraină între marile forţe bolşevice şi cele guvernamentale ale albilor şi social-oportuniştilor. Puterea Sovietelor s-ar fi extins foarte curând asupra întregii Ucraine, dacă aceasta nu ar fi fost ocupată de „aliaţii“ germani care susţineau guvernul de la Kiev. Sub această formă, trupele germane i-au alungat pe bolşevici între lunile martie şi aprilie 1918 din Harkov, Odesa, Rostov-pe-Don şi Taganrog, port la gura de vărsare a Donului în Marea Azov, şi din Crimeea. La 29 aprilie, germanii au destituit Rada şi l-au numit hatman sau dictator pe generalul alb Skoropadski. Era o formă de invazie a Rusiei roşii bolşevice din partea germanilor, în ciuda păcii formale. Cu toate acestea, acest front s-a dizolvat după armistiţiul general din Europa în decembrie 1918, iar armata germană s-a retras în vechile sale graniţe, lăsând automat terenul forţelor bolşevice şi închizând această primă fază a luptei din sud-vest.
În cursul anului 1918, ajutoarele germane ajung la armatele albe care fuseseră reunite între Don şi Volga de diferiţi generali ţarişti, cărora Congresul al III-lea le declarase deja război la data menţionată: Alekseev în sud-est şi până la nord de Caucaz, Kaledin pe Don, Kornilov în Kubanul învecinat. Alături de ei se afla şi albgardistul Mamontov, precum şi diferite detaşamente de cavalerie cazacă, fostul nucleu al armatei imperiale. În august 1918, Krasnov se afla la doar 15 km de importantul centru Ţariţîn de pe Volga, cheia întregului sud-est rus (mai târziu Stalingrad), dar forţele roşii ale lui Voroşilov au contraatacat la 20 august, eliberând oraşul de atâtea ori disputat. Încercuit din nou, oraşul a fost eliberat la 16 şi 17 octombrie de „Divizia de oţel“ chemată din Caucaz.
Forţele imperiilor centrale acţionau şi la sud de Caucaz, cu detaşamente turceşti şi germane. Din punct de vedere geografic, Europa se mărgineşte la lanţul Caucazului, care merge de la Marea Neagră la Marea Caspică, dar din punct de vedere politic Rusia avea în sud trei regiuni: Gruzia, cu înaltul Tiflis şi cu Batumul la Marea Neagră; Azerbaidjanul, cu Baku la Marea Caspică, şi Armenia între ele, cu Erivan. La 15 aprilie 1918, turcii au luat Batumul şi s-au răspândit în întreaga Transcaucazie, extrem de importantă din punct de vedere militar datorită zăcămintelor ei petrolifere. Odată căzute imperiile centrale, lupta pe acest front va continua, într-o fază ulterioară, împotriva englezilor.
În timp ce revoluţia luptă din greu la sud şi la vest împotriva germanilor, inamicii lor înverşunaţi intervin la rândul lor în mod concentric în acest război cât se poate de activ, sperând să lovească revoluţia drept în inimă. Prima mişcare îi aparţine Japoniei, care debarcă trupe la Vladivostok pe 5 aprilie 1918, unindu-se cu albii din regiunea Litoralului [Primorie] şi fondând un guvern al Extremului Orient care, dacă a fost cel mai îndepărtat de Moscova, a fost şi ultimul alungat de pe teritoriul sovietic: abia la 14 noiembrie 1922, patru ani şi jumătate mai târziu, japonezii evacuează Vladivostokul, iar Republica Extremului Orient, creată de Japonia ca stat-tampon, devine parte a Rusiei sovietice.
Între timp, prin acţiunea flotei britanice, se forma frontul de nord: englezii debarcă la Arhanghelsk la 1 iulie 1918 şi la Murmansk, mai la nord-vest, în Arctica, la 1 august, fondând împreună cu albii locali un Guvern al Nordului.
La 15 august vin să debarce în extremitatea Siberiei şi trupe americane, sărind în ajutorul aliaţilor lor de atunci, japonezii. Statele Antantei: Anglia, Japonia, Statele Unite, au exact aceleaşi intenţii ca şi inamicii lor cu care se aflau în război pe faţă, germanii, austriecii, turcii şi bulgarii: să răstoarne puterea bolşevicilor şi a muncitorilor revoluţionari.
Putea Franţa iacobină să lipsească de la o asemenea nobilă adunare? Ea i se va alătura nu prea glorios de îndată ce-i va fi trecut spaima de armatele încă apte de luptă ale lui „Guglielmone“, pe care doar prăbuşirea de la Brest-Litovsk a putut să le dezorganizeze. La 17 decembrie, nave franceze debarcă trupe la Odesa şi înaintează în interior. Era vorba de a prelua ştafeta de la diviziile boches, [2] care chiar în acea lună se retrăgeau în grabă, după cum am văzut. Cei care au trăit vremurile acestor lecţii solemne ale istoriei nu le-ar fi putut uita niciodată: şi cum oare, în stilul lui Mussolini din 1914, nişte fiinţe raţionale puteau să mai plângă de mila burgheziei franceze când Hitler s-a prăvălit peste ea în 1940 la fel ca Wilhelm în 1914, să se vaite aşa cum făcuse Mussolini în toamna acelui an 1914, căruia toţi nătărăii îi strigau: „veţi lăsa să fie înjunghiată Franţa?“ — acelaşi Mussolini care apoi a înjunghiat-o cu un efort mărunt în 1940, când la primele mişcări ale diviziilor blindate naziste, Mariana s-a grăbit să bage în teacă sabia lui Vercingetorix, a lui Carnot şi a lui Joffre! [3] Pe ici, pe colo, oamenii nu coseau cu Firul Timpului.
La 21 martie, trupele franceze sunt la Herson, dar prin venele lor curge sângele proletar al Egalilor şi al Comunarzilor; ele refuză josnica artă de călău; la bordul crucişătoarelor, marinarii, împreună cu Marty, [4] s-au răzvrătit; la 2 aprilie 1919 Odesa este evacuată de francezi, iar navele ies din nou în larg. Episod care se leagă perfect de seria impresionantă de revoluţii ale muncitorilor, ce marchează cu etape roşii istoria Franţei la date de neuitat; una dintre puţinele şi generoasele contribuţii pe care noi, cei din Occident, am ştiut să le dăm apărării disperate a tovarăşilor, a fraţilor noştri din Rusia.
Deosebit de angajaţi în tentativa de sugrumare a revoluţiei sunt englezii, cu sângerosul eliberator al umanităţii, Winston Churchill. Nu le este de ajuns frontul arctic, blocat de distanţe şi de climă. Sovietul din Baku de la Marea Caspică, dominat de trădătorii menşevici şi de eseri — aceleaşi partide care la 25 mai îi aduseseră şi îi desfăşuraseră pe germani în Gruzia, predându-le oraşul Poti —, cheamă în ajutor pe englezi împotriva bolşevicilor, cu o slabă majoritate, la 27 iulie 1918. Istoria se repetă: „Verdun, oraş laş de cofetari... a deschis porţile inamicului“. [5] La 13 august, englezii, pornind din Persia, sosesc sub comanda generalului Dunsterville şi ocupă teritoriul Azerbaidjanului. Acest impecabil gentleman nu se mulţumeşte să facă pe tâlharul de petrol, ci ca un autentic călău pune să fie împuşcaţi, cu ajutorul socialiştilor-revoluţionari, 26 de tovarăşi comisari bolşevici, printre care şi Şaumian, preşedintele Sovietului. La 13 septembrie se încheie această glorioasă acţiune prin întoarcerea în Persia a trupelor lui Dunsterville.
O altă acţiune engleză a fost rebeliunea de la Iaroslavl, oraş situat la 200 km nord de Moscova, condusă de albgardistul Savinkov şi instigată de ambasadorul englez Lockhart. Izbucnită la 6 iulie 1918, a fost înăbuşită de bolşevici încă din 21 iulie. Ameninţările dinspre nord asupra Moscovei nu au stârnit niciodată o alarmă reală, iar frontul de la Arhanghelsk a fost ulterior retras şi reîmbarcat de către englezi.
Aşa cum în anul 1918 înfrângerea militară a pus capăt tentativelor forţelor germane în vest şi în sud, tot aşa au luat sfârşit şi tentativele de intervenţie directă cu trupe regulate străine: puterile învingătoare nu au încetat să urzească planuri împotriva Rusiei sovietice, ba chiar au desfăşurat acţiuni mult mai ameninţătoare de-a lungul întregului an 1919, dar s-au transpus şi ele pe deplin pe terenul războiului civil, organizând şi înarmând, mereu prin intermediul generalilor ţarişti, forţe „indigene“ din rândul populaţiei ruse ostile regimului bolşevic, făcându-şi iluzia că se pot bizui pe rezistenţele sociale faţă de revoluţie, care desigur nu lipseau, mai ales în rândul claselor mijlocii de la sate. Din aceasta au luat naştere o serie de conflicte aspre, la care s-au adăugat totuşi şi unele adevărate războaie între state, cum a fost cel cu Finlanda şi apoi cu Polonia. La 12 mai 1918 o victorie asupra roşiilor repurtată de generalul Mannerheim a curmat speranţele într-o republică sovietică în Finlanda: cu ajutoarele directe ale Antantei, războiul pe frontul din Karelia a durat fără succese decisive de vreo parte până la începutul anului 1920. Şi aici istoria a dictat lecţii elocvente: războiul de „eliberare naţională“ a Finlandei de sub Moscova a fost pus pe picioare de germani, care au sprijinit-o la fel şi când în locul Romanovilor a venit Lenin: fără soluţie de continuitate la 1918, o asemenea funcţie este moştenită aidoma de englezi şi de aliaţi şi de copleşitoarea şi grosolana simpatie banală a americanilor, cicisbei cu sânge rece în lumea Madonei Libertate. [6] Câte lecţii, dar cât de irosite; şi mai ales când aceleaşi simpatii de duzină au girat obscena îmbrăţişare din 1941 dintre o Rusie şi o Americă supermilitariste!
Un episod de sine stătător a fost rebeliunea cehoslovacilor prizonieri de război ai ţarului într-o zonă a cursului mijlociu al Volgăi. Aceşti foşti soldaţi erau de origine socială şi politică mic-burgheză şi în parte muncitorească: reformişti şi radicali, iredenţişti din Austria. Ei au primit din partea revoluţiei libertatea şi s-a intenţionat expedierea lor prin Siberia, când în rândurile lor a început să şerpuiască rebeliunea împotriva bolşevicilor. Mişcarea a început în mai 1918 şi a fost susţinută în toate modurile de agenţi francezi. Înzestraţi cu arme din abundenţă, foştii prizonieri iau Novonikolaevsk (astăzi Pugaciovsk) pe Volga, la 26 mai, Celeabinsk, între Volga şi Urali, la 27, Penza, dincoace de fluviu, la circa 400 de kilometri est de Moscova, la 29, Omsk în Siberia dincolo de Urali la 7 iunie; Samara, astăzi Kuibîşev, pe fluviu, la 8, Ufa, la est pe Kama, la 5 iulie, Simbirsk, astăzi Ulianovsk, pe Volga, la 22 iulie, Ekaterinburg în Urali (astăzi Sverdlovsk) la 25, şi nodul fluvial Kazan de unde ameninţă Nijni Novgorod (astăzi Gorki) la 27.
Pretutindeni, şi mai ales în est, li se alătură forţe ale albilor, ale eserilor şi chiar muncitori din industriile din Votkinsk şi Ijevsk, care îi urmează (oraşe de-a lungul Kamei). Se formează două guverne: cel de la Samara care îşi zicea „al Adunării constituante“, şi cel de la Omsk ţinut de albi şi, pentru ei, de generalul Kolceak, rămas faimos. S-a format astfel un puternic front oriental, iar Armata Roşie se organizează pentru a-l ataca: o primă ofensivă duce la recucerirea Kazanului şi se încep operaţiunile de lichidare a resturilor cehoslovacilor de-a lungul Volgăi. Dar Kolceak, retras dincolo de Urali, formează o nouă armată, după ce în decembrie 1918 printr-o lovitură de stat a preluat singur puterea, răsturnându-i pe eseri şi pe menşevici. El porneşte împotriva Permului (astăzi Molotov) decis să reia calea spre Moscova. Oraşul cade la 2 ianuarie 1919, la 6 martie Kolceak a trecut de Urali şi la 15 ia Ufa. La 28 aprilie 1919, Armata Roşie, care a fost reorganizată, reia cu succes contraofensiva. La 26 mai, Consiliul militar al Aliaţilor de la Paris îi oferă capului contrarevoluţionar recunoaştere şi sprijin, dar chiar a doua zi forţele roşii îl alungă din Sterlitamak, lângă Perm. La 4 iunie, Kolceak aderă la propunerile Parisului. Dar în cursul acestor luni el a fost respins dincolo de Urali şi nu va mai recâştiga teren; Moscova, care fusese între timp ameninţată dinspre sud, în timp ce Leningradul era dinspre nord-vest şi sud-vest, nu se mai teme de ameninţarea dinspre orient. La 14 noiembrie cade Iamburg, precum şi Omsk, capitala lui Kolceak în Siberia, iar la 4 decembrie tovarăşul Ivan Smirnov, unul dintre numeroşii conducători de partid care s-au dovedit a fi excelenţi generali, poate telegrafia: Kolceak şi-a pierdut armata. În ianuarie 1920 şi această energică operaţiune de lichidare este încheiată; capul însuşi fiind prins şi trecut prin arme.
De îndată ce s-a încheiat războiul european, după cum am mai spus, Aliaţii şi-au propus să ia locul germanilor care evacuau Ucraina, şi să pună din nou pe picioare frontul de sud şi sud-vest. La 24 noiembrie 1918, ei convoacă o conferinţă la Iaşi, în România, a ruşilor albi, adică a ţariştilor, pe deplin susţinuţi de Churchill: generalul Denikin este proclamat dictator al Rusiei. După cum ştim, acesta dispunea de forţe în Caucazul de nord încă de la începutul anului 1918: pe data de 26 se proclamă comandant suprem al tuturor forţelor ruse din Rusia meridională; aşadar, germani, francezi şi englezi nu mai sunt de găsit pe acolo: ci doar aprovizionările lor cu bani, arme şi mijloace de orice fel, şi mai ales cele ale anglo-francezilor. Marea ofensivă dinspre sud, extrem de periculoasă pentru bolşevici, se declanşează în mai 1919, iar baza ei principală se află în Kuban, între Marea Azov şi Caucaz.
Etapele înaintării şi recucerirea mult chinuitei Ucraine sunt copleşitoare. La 15 iunie, Denikin ia Kupianskul, la 100 km est de Harkov, apoi Harkovul însuşi. Printr-un nou efort, la 4 septembrie ia Kievul, capitala, iar la 22 se află la Kursk, pe direcţia Harkov-Moscova, de care îl despart doar 500 km. Se înţelege de la sine că în spatele frontului totul îi aparţine: Crimeea, Donul, bazinul Doneţului. Grava ameninţare apasă asupra Oriolului, la numai 250 km de Moscova, care este ocupat la 13 octombrie. Comitetul Central bolşevic ia măsuri de extremă urgenţă şi, în cele din urmă, la 21 octombrie, Armata Roşie desfăşurată între Oriol şi Voronej a angajat bătălia, iar armata lui Denikin a suferit o gravă înfrângere. La 17 noiembrie, Kurskul, punct vital, era recucerit de forţele roşii.
Odată dezorganizată puternica armată a lui Denikin la sfârşitul anului 1919, forţele revoluţionare se dedică dificilei opere de a reorganiza teritoriul eliberat, plin de ruine şi de capcane. Înainte de a vorbi despre reconstrucţia a tot ceea ce a fost devastat şi este indispensabil pentru viaţa populaţiei, însăşi epurarea mediului uman, ticsit de spioni, de sabotori şi de inamici politici, reprezintă o sarcină uriaşă. Războiul civil diferă de cel interstatal prin faptul că nu poate pune totul prin foc şi sabie în teritoriul ocupat, nu poate lua pradă de război şi nu poate distruge şi mai mult instalaţiile, dar şi prin faptul că trebuie să neutralizeze prin măsuri drastice acea parte a civililor care sunt adepţi disimulaţi ai forţelor contrarevoluţionare.
În timpul acestei sarcini grele, în care securitatea în spatele trupelor care înaintează nu poate fi asigurată prin măsuri de intimidare oarbă, ci trebuie făcută o diferenţiere socială între tovarăşi şi duşmanii de clasă, Denikin s-a putut retrage mult mai la sud şi, datorită solidelor ajutoare străine, a putut să-şi reorganizeze baza din Caucazul de nord. În luna martie el a încercat să se îndrepte din nou spre nord, dar de data aceasta Armata Roşie l-a oprit mult mai la sud. După ce l-a oprit, a reintrat în Rostov, pe Donul inferior, şi la 27 martie 1920 a ocupat Novorossiiskul, situat pe coastă, dincolo de strâmtoarea Kerci (prin care Marea Azov comunică cu Marea Neagră). Această poziţie domină întreaga Ciscaucazie, vechi bastion al Albilor, şi a permis lichidarea definitivă a forţelor acestora, închizând această etapă gravă a conflictului armat.
Această altă tentativă extrem de gravă care viza Petrogradul înaintea Moscovei şi care a coincis în timp cu războiul lui Denikin, a fost o altă acţiune direct inspirată de englezi şi de Churchill. Conducerea wilsoniană a Ligii Naţiunilor consacrase „libertatea“ popoarelor din Finlanda şi Estonia, care trebuiau să servească drept baze de atac împotriva bolşevicilor. Între timp, pe teritoriul rus se organiza armata lui Iudenici. S-au depus toate eforturile pentru a îmbina operaţiunile acestor forţe plătite de capitaliştii străini cu cele naţionale ale lui Mannerheim, însă Finlanda nu voia să întreprindă operaţiuni de invazie şi s-a oprit la frontiera sa istorică din Carelia, foarte aproape de baza navală de la Kronstadt, de la vărsarea Nevei, şi de Petrograd. De la punctul de frontieră din Terioki, pe unde, în iunie 1920, unii delegaţi la Comintern nu au fost lăsaţi de finlandezi să treacă, nu erau decât 25 km până la Petrograd, unde se inaugura Congresul al II-lea.
În ceea ce priveşte Estonia, deoarece Rusia de atunci a renunţat să o încorporeze, deşi în timpul întregii lupte a lui Iudenici i-a servit acestuia drept bază logistică, ea a semnat la 2 februarie 1920, în urma unui armistiţiu, pacea cu Moscova.
Campania lui Iudenici a început în prima parte a verii anului 1919, iar el a pornit dinspre nord-vest ameninţând direct Petrogradul, de care, în luna mai, adică atunci când Denikin pornea de la bazele de la Marea Neagră, era deja foarte aproape. Stalin a fost trimis atunci la Petrograd, unde Zinoviev conducea partidul şi Sovietul, şi prin măsuri decisive formaţiunile militare şi gărzile roşii au salvat oraşul, în timp ce marinarii roşii eliberau fortăreaţa Krasnaia Gorka, căzută în mâinile inamicului. Iudenici s-a retras, dar la 25 a intrat în Pskov, la 250 km sud-est, organizându-şi acolo baza de operaţiuni. La 13 iunie a avut loc demersul lui Churchill de a-i pune în mişcare pe finlandezi.
În octombrie, Iudenici declanşează cel mai mare şi mai periculos atac al său, iar la 16 ocupă Gatcina. La 20-21 are loc bătălia decisivă pe înălţimile de la Pulkovo, la mică distanţă la est de Petrograd: pentru Iudenici este prăbuşirea finală, iar cea de-a doua capitală roşie scapă de primejdie, în aceeaşi zi în care, între Oriol şi Voronej, aşa cum am spus în paragraful precedent, forţele lui Denikin erau zdrobite. Momentul de cel mai mare risc fusese depăşit, pe cele mai importante trei fronturi ale lungului război civil contrarevoluţia era înfrântă.
Cu toate acestea, încă un val avea să se abată asupra inelului de încercuire, de-acum slăbite de eroicele lovituri zdrobitoare, care ameninţa să se strângă în jurul celor două metropole, creierul şi inima marii Revoluţii.
O nouă armată albă se formează în aprilie 1920 şi îi este încredinţată baronului Vranghel, o altă creatură anglo-franceză, care înaintează dinspre Crimeea. Forţele inamice sunt încă impunătoare şi, abia având răgazul să-şi tragă sufletul după luptele cu Denikin şi Iudenici, Armata Roşie trebuie să se desfăşoare din nou pe două fronturi: Vranghel la sud şi, la vest, după cum vom vedea, Polonia.
Bazinul carbonifer al Doneţului, regiunea Donului şi a Kubanului fuseseră din nou pierdute de revoluţionarii prea angajaţi la vest, dar în noiembrie 1920 Armata Roşie reuşeşte să-l înfrunte pe Vranghel cu forţe masive: într-o bătălie pe istmul Perekop, care leagă peninsula Crimeea de continent, el suferă o gravă înfrângere şi fuge pentru a-şi salva viaţa; pe la jumătatea lui noiembrie, toată Crimeea, de atâtea ori pierdută şi recucerită, este din nou curăţată de bandele albilor.
Acest episod istoric a avut o însemnătate incalculabilă şi a părut să repună în mişcare toate forţele proletare din Europa: am crezut cu adevărat că, o dată cu înălţarea drapelelor roşii deasupra Varşoviei progresiste, industriale, occidentale, tot substratul din vest avea să se cutremure şi faţa vechii Europe avea să se schimbe cu totul, aşa cum s-a întâmplat la începutul secolului al XIX-lea, când a fost incendiată de baionetele marii revoluţii burgheze.
În organizarea dată de americani noii Europe a utopiei wilsoniene, oraşul bilingv Vilna rămăsese în dispută între Lituania şi Polonia, printr-un lung conflict terminat cu abuzul de putere polonez în pofida chiar a ordinelor de la Geneva. Polonezii încă din toamna anului 1919 au trecut graniţa în Bielorusia şi i-au ocupat capitala, Minskul, împreună cu unele părţi din Volînia şi Podolia. Au făcut o pauză în timpul înaintării ameninţătoare a lui Denikin în întreaga Ucraină, deoarece victoria albilor ţarişti ar fi putut contracara pretenţiile poloneze de expansiune şi chiar de independenţă. După ce Denikin a fost bătut definitiv la sfârşitul lui 1919, forţele poloneze, susţinute prin toate mijloacele de Franţa şi de emisarul ei, generalul Weygand, s-au pus în mişcare ocupând între ianuarie şi martie 1920 oraşele Dvinsk, Latgalia şi Mozîr, care se află între Bielorusia şi Ucraina, între Minsk şi Kiev. Forţele lituaniene sprijină invazia, care la 26 aprilie este în plină desfăşurare, condusă de trupele guvernului lui Petliura, sub comanda „eliberatorului Poloniei“, Pilsudski. Aici Troţki scrie:
„Deşi războiul îi fusese astfel impus Armatei Roşii, scopul guvernului sovietic nu era doar să respingă atacul, ci să ducă Revoluţia bolşevică însăşi în Polonia şi să forţeze astfel deschiderea unei uşi pentru comunism în întreaga Europă“. [7]
Iată limbajul unui stat şi al unei armate revoluţionare: când vor deveni imperialişti, atunci limbajul lor mizerabil va fi îmbibat de justificări privind apărarea Patriei împotriva agresiunii, de pacifism, de coexistenţă — iar acţiunea lor, de o trădare mârşavă.
La 30 aprilie, Troţki scria astfel Comitetului Central:
„Tocmai pentru că este o luptă pe viaţă şi pe moarte, ea va avea un caracter extrem de încordat şi de aspru“.
Şi a avertizat împotriva speranţei ultraoptimiste într-o revoluţie în Polonia (obişnuiţii falşi stângişti susţineau încă o dată că nu ar trebui să se lupte în câmp deschis, armată contra armată, ci să se conteze pe forţa remarcabilă a proletarilor şi a comuniştilor din Polonia).
„Că războiul... se va termina printr-o revoluţie muncitorească în Polonia, în această privinţă nu poate exista nicio îndoială; dar în acelaşi timp nu există niciun motiv să credem că războiul va începe cu o astfel de revoluţie...“
Troţki a demonstrat că nu a fost favorabil, din cauza slăbiciunii forţelor militare sovietice, unui „marş direct asupra Varşoviei“. Dar Lenin era susţinătorul acestei idei; el simţea că revoluţia din Europa nu mai putea fi aşteptată la nesfârşit şi, ca întotdeauna, că fără ea totul ar fi fost pierdut; acea idee ne-a îmbătat atunci pe toţi cei care urmăream cu nerăbdare distanţa până la Varşovia proletară, care a dat atâtea dovezi de eroism de clasă înainte şi după aceea, un autentic Paris al Estului, al avangărzilor Revoluţiei mondiale.
La 8 mai, polonezii cuceresc cu forţa Kievul, capitala ucraineană, iar bolşevicii răspund cu cel mai puternic efort al lor. Inamicul dă înapoi sub contraatacul de pe întregul front: în mijlocul entuziasmului lumii proletare se succed ştirile presante: la 13 iunie Kievul roşu este din nou al nostru; la 11 iulie se ajunge la Minsk; la 14 la Vilna; polonezii au fugit până la râul Bug. La 1 august Tuhacevski este la Brest; Varşovia e la mai puţin de 100 de kilometri spre vest; la 11 Armata Roşie este desfăşurată în faţa oraşului.
Din păcate, acest marş triumfal a fost dur oprit, dând o lovitură teribilă entuziasmului revoluţionar. Discuţiile asupra dezastrului continuă şi astăzi. Aripa stângă rusă se lansase spre sud-vest, în direcţia Lvovului (Lemberg, Lwów), sub comanda lui Voroşilov şi Budionnîi. Comandantul suprem Egorov a dispus ca armata de cavalerie să se lanseze spre nord pentru a-i lua din flanc pe apărătorii Varşoviei, îndreptându-se spre Lublin, care se află între Lvov şi Varşovia. Acest ordin îi era datorat lui Troţki, preşedintele Comitetului revoluţionar de război, în timp ce Stalin, care se afla pe lângă Voroşilov, se pare că susţinea înaintarea asupra Lvovului, până la zece kilometri de oraş; abia apoi [s-a făcut] schimbarea de direcţie. Manevra nu a avut loc, iar la 16 august, în faţa Varşoviei, la sfatul lui Weygand, polonezii l-au atacat pe Tuhacevski şi l-au bătut. La 17 august, cu frontul străpuns, comandamentului rus nu i-a rămas decât să ordone retragerea generală, abandonând teritoriul polonez. Marea speranţă era pierdută. La 2 septembrie au început tratativele de pace, întrucât, în ciuda succesului răsunător, franco-polonezii au considerat zadarnică ideea de a invada teritoriul sovietic. Pacea de la Riga a fost semnată la 20 octombrie 1920. De atunci acel front, acea graniţă chinuită, nu avea să se mai mute până în septembrie 1939, când, 19 ani mai târziu, Hitler şi Stalin şi-au împărţit Polonia strivită de germani. Astăzi Polonia este un stat satelit al imperialismului militar al Moscovei: Lvovul a rămas în graniţele ruseşti propriu-zise, la fel ca multe alte oraşe poloneze precum Brest şi Grodno; Estonia, Letonia şi Lituania, fino-germane, sunt ruseşti; Königsberg se numeşte Kaliningrad. Această graniţă va mai continua să se mute mult timp până când marile capitale se vor ridica victorioase în picioare, aşa cum a încercat să facă Varşovia la sfârşitul războiului, sucombând cu luptătorii ei muncitori sub ruinele caselor rase de germani una câte una, în timp ce de pe vechile poziţii ale lui Tuhacevski, victoriosul generalisim Stalin stătea şi privea. Aşa cum şi Berlinul a încercat la rândul său şi, într-o zi încă îndepărtată, va încerca din nou.
În dezbaterile dure şi amare de la Congresul al X-lea al partidului comunist rus din martie 1921 se va face bilanţul acelui eşec crucial: Lenin va asculta palid acuzaţiile reciproce. Poate că el nu se gândea la chestiunea succesorului, care orbeşte opinia curentă, ci privea imensul miraj al revoluţiei mondiale, care, îndepărtându-se de noi cu mult, ne impunea o lungă şi grea aşteptare, dar o certitudine la fel de neclintită.
Situaţia luptei armate s-a stabilizat astfel treptat, după seria de faze convulsive ale căror momente principale credem că le-am prezentat. Multe, foarte multe au mai fost episoadele până când au dispărut toate ameninţările la adresa puterii cucerite: ar trebui să vorbim despre anarhiştii lui Mahno, care încă în dificila lună august a anului 1920 periclitau drumurile şi căile ferate ucrainene, despre rebeliunile lui Semionov şi Ungern în Orient, despre gărzile albe finlandeze în Carelia, despre acea cumplită rebeliune a marinarilor din Kronstadt, în care, indiscutabil, au fost implicaţi comunişti extremişti şi anarhişti, şi care a fost înfrântă la semicentenarul Comunei din Paris, la 18 martie 1921: istoria nu dispune de toate materialele pentru a judeca un asemenea episod.
Credem că este străin temei noastre tot şirul de dezbateri privind responsabilitatea pentru crizele care au marcat etapele lungului război intern. Dezminţirile aduse de Lev Troţki uluitoarelor naraţiuni ale Istoriei staliniste oficiale sunt de o valoare decisivă: ele sunt chiar de prisos în ochii oricui a constatat vreodată entuziasmul ostaşilor roşii, nu atât pentru persoana lui inegalabilă, cât pentru opera luminoasă a marelui conducător militar al Revoluţiei. Răspunsul său final dat lui Stalin îl striveşte pe învingător sub demnitatea şi grandoarea învinsului. Aproape niciodată, spune marele organizator al victoriei, pe care l-am văzut de mai multe ori în faţa marilor hărţi geografice luminate marcând punctele victoriilor şi ale înfrângerilor, cu o viziune constant raţională şi ordonată a măsurilor ce trebuiau adoptate, cu răceală de tehnician şi fără să pozeze în mare comandant, aproape niciodată (spune el cu seninătate) eu nu m-am aflat pe fronturile victoriilor sigure, studiate şi puse în practică reparând rupturile de front, golurile şi greşelile, dacă nu chiar trădările (care în mod incredibil i-au fost puse în cârcă), pentru că efortul meu se concentra asupra punctelor de minimă rezistenţă, de probabilă ruptură viitoare, în strategia noastră simplă, după cum spune el, a liniilor interioare, care ne impunea să intervenim de urgenţă la porţiunile slabe ale inelului, care ajunsese să aibă o rază de numai două sute de kilometri. Doar la Pulkovo el povesteşte că a comandat direct victoria asupra lui Iudenici.
Măreţia victoriei bolşevice în războiul civil este atât de înaltă, iar semnificaţia acestui proces vulcanic al războiului de clasă atât de vastă, încât doar un nebun şi o bandă de defetişti se pot complace, din interese meschine de tarabă, să descrie eroica falangă a apărării roşii ca pe un cuib de viermi al agenţilor inamicului.
Până în 1921 şi 1922, odată stabilizat teritoriul dictaturii comuniste până la graniţele celui aflat sub imperiul ţarului, se succedă înfiinţările republicilor comuniste unite şi federate cu Rusia; lista ar fi interminabilă: Guria şi Daghestan la sfârşitul anului 1921, Crimeea în acel octombrie, Buhara în septembrie 1920; etc.
Transcaucazia a fost multă vreme chinuită de luptele pe care le-am prezentat, deosebit de expusă la uneltirile capitalismului mondial. În februarie 1921 Stalin a pus ca Georgia să fie ocupată de forţele armate, în timp ce partidul dorea să obţină alipirea ei prin adeziune spontană, însă aceasta a fost printre ultimele operaţiuni teritoriale de tip militar. La 12 martie 1922 a fost proclamată republica Transcaucaziană (astăzi Armenia, Azerbaidjan şi Georgia).
Războiul civil se terminase şi începea epoca politicii economice şi administrative, despre care vom vorbi în a doua noastră parte. Dar subiectul politic nu se va închide cu aceasta. Lupta dintre diversele curente, care nu puteau să nu răspundă unor forţe sociale efective, va continua multă vreme în partid. Ea nu va da aproape niciodată naştere unor acte de forţă armată ale dizidenţilor, ci unor represiuni din partea centrului atât de vaste încât au avut caracterul unei adevărate exterminări a mişcărilor inamice centrului statal. Expunerea faptelor şi a programelor economice, readucându-ne în plină problemă istorică ale cărei date formidabile le-am prezentat, nu ne va permite să trecem sub tăcere această luptă înverşunată şi să nu dedicăm, în cadrul expunerii structurii economico-sociale, câteva capitole ciocnirii cu opoziţiile, terorii din partid şi din stat, precum şi ferocelor epurări care au măturat atâţia dintre protagoniştii lungilor vicisitudini care aduseseră partidul revoluţionar la putere, cu luminoasa sa cucerire şi cu glorioasa sa apărare. O lungă luptă în care, în spatele acestor nume de oameni persecutaţi nu atât de plutoane de execuţie, cât de un eşafodaj al infamiei, s-a aflat în mod indiscutabil o mişcare de mase a proletariatului rus, incapabil să ridice greutatea sufocantă sub care, rămasă singură într-o lume inamică, revoluţia comunistă din Rusia, într-un proces original, dar pe deplin descifrabil de doctrina marxistă, a trebuit să se plieze, în mod sângeros chiar dacă fără un nou şi adevărat război civil, spre gloria eternului inamic.
Am ilustrat mereu expunerea noastră prin demonstraţia că ea se întemeiază pe perspectiva rusă a lui Lenin. Acesta este un fapt care nu se deduce din acel „Lenin are mereu dreptate“ al filistinilor, pentru că cititorii ştiu că în privinţa perspectivei europene, la scara tactică a anilor ce încep din 1919, noi suntem în dezacord pe puncte esenţiale cu previziunea lui Lenin. Atunci când el vedea apropiată revoluţia occidentală care nu a venit, nu greşea. Acestea nu sunt erori, ci merite revoluţionare. Dar atunci când nu a văzut ameninţarea oportunismului care avea să ridice din nou capul, el a greşit: pentru că nu l-a considerat inseparabil de dezvoltarea anumitor manevre tactice admise.
În economia dezvoltării ruse şi în politica partidului el nu a greşit; şi acest lucru este important, pentru că nu are nimic de-a face cu infailibilităţi personale bune pentru naivi, servind scopului vital de a fixa integritatea dialectică a unei întregi construcţii doctrinare istorice.
Iată cum a tratat el problema atitudinii faţă de adversarii oportunişti în interiorul Rusiei şi în timpul luptei supreme (iulie 1919):
„Noi trebuie să punem problema deschis: Ce e mai bine? Să prindem şi să punem la popreală, iar uneori chiar să împuşcăm sute de trădători cadeţi, fără partid, menşevici sau eseri care «iau atitudine» (unii cu arma în mână, alţii organizând comploturi, alţii făcând agitaţie împotriva mobilizării, ca tipografii sau feroviarii menşevici etc.) împotriva Puterii sovietice, adică pentru Denikin, sau să lăsăm ca lucrurile să ajungă până acolo încât Kolceak şi Denikin să poată stâlci în bătăi, să poată masacra şi împuşca zeci de mii de muncitori şi ţărani?
Alegerea nu e grea“.
Revoluţia nu a făcut distincţii în Rusia, şi a ieşit victorioasă.
A făcut distincţii între inamicii din afara Rusiei, admiţând o metodă care astăzi a ajuns până la cea mai gravă mârşăvie, şi nu doar că a fost învinsă, ci a fost şi dezonorată şi mânjită.
După victoria asupra lui Kolceak din august 1919 — şi cu aceasta suspendăm citatele — Lenin scrie:
„Ori dictatura (adică puterea de fier) a moşierilor şi capitaliştilor, ori dictatura clasei muncitoare.
Cale de mijloc nu există. O astfel de cale visează zadarnic coconaşii, intelectualii şi domnişorii care au învăţat prost din cărţi proaste. Nicăieri în lume nu există şi nu poate exista cale de mijloc. Ori dictatura burgheziei (camuflată sub paravanul pompoaselor fraze esero-menşevice despre democraţie, Adunare constituantă, libertăţi etc.), ori dictatura proletariatului. Cine n-a înţeles acest lucru din toată istoria veacului al XIX-lea este un cretin sută-n sută. În Rusia am văzut cu toţii cum în timpul lui Kerenski şi sub Kolceak la o astfel de cale visau menşevicii şi eserii“.
Acum o generaţie noi am visat împreună cu Lenin la revoluţia în afara Rusiei. Voi ce visaţi astăzi, tineri proletari din 1956? Ce cale de mijloc? Ce cărţi proaste învăţaţi prost; şi ca nişte cretini sută-n sută?
[1]. Autorul face referire la marile epopei medievale europene (precum „Cântecul lui Roland“ sau „Cântecul Cidului“), care au transformat în mit istoric ciocnirea şi luptele seculare dintre cavalerismul creştin european şi armatele arabo-maure din Evul Mediu.
[2]. „Boches“ – termen peiorativ folosit de francezi pentru germani.
[3]. Autorul face aici o aluzie ironică la capitularea rapidă a Franţei în faţa Germaniei naziste în iunie 1940, arătând cum Republica Franceză — personificată tradiţional prin figura Marianei — s-a grăbit să capituleze, dând uitării glorioasa ei istorie militară şi eroii ei naţionali: Vercingetorix (căpetenia galilor, care a condus marea răscoală împotriva dominaţiei romane a lui Iulius Cezar), Lazare Carnot (militant de seamă al Revoluţiei Franceze, supranumit „Organizatorul victoriei“ din 1793) şi Joseph Joffre (mareşal al Franţei, comandantul suprem al armatei franceze în Primul Război Mondial, învingătorul de la Marna).
[4]. André Marty (1886–1956) — militant de seamă al mişcării muncitoreşti franceze şi internaţionale. În aprilie 1919, a fost unul dintre principalii organizatori şi conducători ai răscoalei marinarilor de pe navele escadrei franceze a Mării Negre, trimisă de imperialiştii Antantei să intervină împotriva Republicii sovietice.
[5]. Aluzie la sonetul IV din ciclul Ça ira al poetului italian Giosuè Carducci, unde sunt descrise evenimentele din 1792 în care nobilimea şi burghezia trădătoare din Verdun au predat oraşul trupelor prusace invadatoare.
[6]. Cicisbeu — în Italia secolelor XVIII—XIX, cavaler servitor, amant oficial şi tolerat al unei femei măritate. Autorul îi ironizează pe americani, numindu-i curtezani calculaţi ai „Zeiţei Libertăţii“.
[7]. Pasajul citat aici de Bordiga îi este atribuit lui L. Troţki, însă el reprezintă, în realitate, o interpolare a lui Charles Malamuth, traducătorul şi editorul primei ediţii în limba engleză a lucrării neterminate a lui Troţki, Stalin (1941). Malamuth a inserat frecvent propriile comentarii şi rezumate în manuscrisul lăsat neterminat de autor în urma asasinării sale. Amadeo Bordiga a folosit ediţia italiană a lucrării, tradusă din limba engleză, preluând acest pasaj, cu convingerea că el îi aparţine lui Troţki. Pentru prezenta ediţie am restabilit traducerea exactă a inserţiei originale din limba engleză.