De la consolidarea puterii de stat a partidului bolşevic în Rusia s-au scurs puţin sub patruzeci de ani, iar aceştia ni se înfăţişează acum privirii. Trebuie să clarificăm că cele două părţi ale acestei lucrări ale noastre nu se află în contradicţie, ci sunt stabilite doar în scopul facilitării expunerii. Cu prima noastră reconstrucţie am mers de la Primul Război Mondial şi de la căderea imperiului feudal al ţarilor până la cea de-a doua revoluţie din 1917 şi la consolidarea sa în faţa tentativelor de răsturnare, care se situează în 1922. Sunt opt ani cumpliţi în care armele nu contenesc să tragă, din nenumărate direcţii. În această primă perioadă aducem în prim-plan studiul raporturilor de forţe dintre clasele societăţii ruse şi problema cuceririi şi apărării puterii politice: nu separăm de aceea chestiunea politică de cea economică, inseparabile în linie generală în concepţia noastră: am căutat, dimpotrivă, să ţinem cont la fiecare pas de relaţiile de producţie şi de formele de proprietate ruseşti din acea perioadă de palingeneză incandescentă. În perioada în care intrăm acum, şi pe care în esenţă o vom considera începută o dată cu Octombrie 1917, doar în aparenţă deţinerea puterii centrale a Statului nu suferă mutaţii, întrucât acestea nu iau niciodată forma unui război civil deschis, iar continuitatea centrului conducător şi executiv, înţeles ca angrenaj administrativ şi militar, nu este zdruncinată şi răsturnată de episoadele de conflicte interne şi de imensele vicisitudini ale celui de-al Doilea Război Mondial: mecanic vorbind, acelaşi aparat de stat şi de partid traversează fără a se răsturna aceste cumplite probe ale istoriei, ceea ce nu încetează să fie un argument de prim-plan pentru susţinătorii politici ai acestui aparat, pentru inamicii săi militari din occidentul capitalist, şi pentru acei inamici revoluţionari ai săi printre care ne numărăm şi noi, chiar dacă puţini şi puţin cunoscuţi.
Dar, aşa cum am spus, în profunzimea lucrurilor, evoluţia este cu totul alta decât cea care este dată de o putere stabilă şi de activitatea sa administrativă şi legislativă aflată în plină desfăşurare, cu variaţiile conexe ale economiei sociale. Aşa cum în prima parte tema economică nu a trecut în planul secund, la fel nu va trece în umbră nici în aceasta tema politică, cât priveşte priveşte jocul claselor în complexa societate rusă, şi cât priveşte jocul statelor în lumea internaţională.
Chestiunea raportului dintre lupta politică pentru putere şi dezvoltarea relaţiilor de producţie este chestiunea centrală a marxismului. Din toate părţile, şi poate mai grav din partea deloc puţinelor mici grupări care totuşi afirmă că condamnă, ca fiind degenerată în oportunism, mişcarea care astăzi este condusă de centrul statal din Rusia, această chestiune devine în fiecare zi tot mai confuză: şi la fiecare pas suntem nevoiţi să o clarificăm din nou. Formele economice se schimbă într-un proces neîntrerupt în istoria societăţilor umane, dar acest proces se înfăptuieşte doar ca efect al unor perioade convulsive de luptă, în care ciocnirea politică şi armată a claselor adverse sfărâmă barierele din calea zămislirii şi a creşterii accelerate a formei noi. Este perioada luptei pentru putere şi a deznodământului acesteia prin intermediul unei dictaturi a forţei de mâine asupra celei de ieri, sau a dictaturii opuse, până la o criză succesivă, pe care încă o dată, la sfârşitul părţii precedente, am enunţat-o cu cuvintele lui Lenin. Ori această alternativă, ori conservarea formelor vechi, în esenţa lor, preamărită pe de o parte, blestemată pe de alta.
Teza expusă în Statul şi revoluţia s-a impus cu o strălucire orbitoare în vremea acelei mari lupte, şi i-a fost dat în doctrină şi în bătălie numele lui Lenin. Pentru o vreme toţi s-au situat fie de partea ei, fie împotriva ei: unii nu s-au îndoit de justeţea ei şi au luptat ca istoria s-o transpună în practică; ceilalţi au luptat ca nişte îndrăciţi ca acest lucru să nu se întâmple, dar au fost siguri de puterea tezei, şi au tremurat de spaimă că a sosit momentul în care dictatura „lui Lenin“ să fie impusă întregii lumi moderne. Acea perioadă vitală şi fierbinte a trecut, însă, după un interval deloc scurt, va reveni.
Dar în acest interludiu laş şi stagnant, din toate părţile, virulente sau infestate, Eroarea şi Minciuna ies din nou la suprafaţă.
Un economist de-al nostru [italian], Luigi d’Amato, [1] a publicat un volum de studii, „Pentru critica economiei marxiste“: din el face parte un eseu final despre „Teoria marxistă a statului“ şi despre pretinsa evoluţie a acesteia. Teoria este expusă corect:
„Atât Marx, cât şi Engels fixaseră în câteva puncte precise concepţia comunistă despre stat, conform căreia statul burghez este un organ al dominaţiei de clasă; iar proletariatul trebuie să cucerească puterea pentru a se servi de ea ca forţă represivă cu care să zdrobească burghezia. Acestei lupte îi urmează o fază de tranziţie de la societatea capitalistă la cea comunistă, care nu poate fi altceva decât dictatura proletariatului. În faza ultimă, când clasele vor fi dispărut, va dispărea şi statul“.
Până aici, deşi noi nu cităm decât dintr-un articol de recenzie, trebuie să spunem că ideologul adversar a expus bine doctrina noastră.
De ce atunci, într-un tratat bine condus, trebuie să urmeze o enormă aberaţie istorică, abstracţie făcând de preferinţele şi parti-pris-urile teoretice?
„Marea revizuire a acestei teorii este de-acum încheiată. Teoria lui Marx şi a lui Engels a fost ştearsă, mai întâi de Lenin, apoi de Stalin. Statul va fi conservat chiar şi în sistemul comunist, până când va fi lichidată încercuirea capitalistă. În concluzie, paradisul comunist, al statului fără clase, al statului non-stat, într-un cuvânt al libertăţii, este încă foarte departe, astăzi la fel ca acum treizeci şi opt de ani, când marea şi sângeroasa experienţă şi-a avut tragicul ei început“.
Nu ne preocupă frazeologia greşită despre paradis, libertate, experienţă şi alţi termeni din afara vocabularului nostru, pe care nu ştim dacă să i-i imputăm autorului. Falsul stă în rolul atribuit lui Lenin, şi chiar şi lui Stalin. Revizionismul socialist dinainte de război pretinsese că a şters teoria lui Marx şi Engels despre dictatură, iar Lenin a repus-o cu putere pe picioare; şi niciodată, nici în scris, nici în practică, el nu a renunţat câtuşi de puţin la teza dispariţiei statului, cu aceeaşi hotărâre cu care, după cum ştie şi însuşi adversarul de astăzi, a susţinut-o şi a aplicat-o pe cea a dictaturii.
Cât despre Stalin şi ai săi, ei nu au admis niciodată că ar fi modificat teoria generală a statului. Au declarat şi au acţionat în ideea că statul de la Moscova trebuie în perioada actuală, fie ea şi de 38 de ani, să rămână în vigoare şi la putere maximă: dacă motivul ar fi fost scopul de a sparge încercuirea capitalistă, cu siguranţă ei nu ar fi nişte revizionişti ai lui Lenin şi Marx. Ei o fac, însă, în măsura în care: a) declară că în Rusia nu mai este nevoie de dictatură, pretinzând că nu mai există influenţe sociale ale forţei capitaliste care să trebuiască a fi contracarate; b) declară faptul că înfruntarea cu încercuirea va face loc coexistenţei paşnice; c) admit prin aceasta, fie şi fără voie, că statul lor este permanent, tocmai din motivul oferit de teoria Marx-Engels-Lenin, întrucât nu se merge spre societatea fără clase, ci spre societatea capitalistă.
Dar nu este de ajuns că la dezordine şi la derută contribuie de comun acord economişti capitalişti şi renegaţi stalinişti: există orientări care se declară adversare ale unora şi ale celorlalţi şi care, totuşi, îşi arogă dreptul de a revizui ceea ce, pentru spiritul lor mic-burghez, reprezintă experienţa din Rusia şi a lui Lenin. Pentru aceştia, folosirea statului a dat greş, nu pentru că ciclul pe care până şi un d’Amato a ştiut să-l rescrie a fost frânt, ci pentru că ciclul până la dispariţia statului ar fi iluzoriu, imposibil de propus. Pentru aceştia nu este adevărat că diviziunea în clase înseamnă formarea puterii de stat, ci dimpotrivă; şi anume că puterea de stat înseamnă formarea diviziunii societăţii în clase; pentru că stat înseamnă birocraţie, iar birocraţia ar însemna privilegiu, corupţie, îmbogăţire, exploatare a săracului. Exact pe dos. Marx a descoperit că statul este muritor, în timp ce aceşti pretinşi susţinători ai săi descoperă că statul este nemuritor. Şi atunci ei găsesc o reţetă deloc nouă: lupta pentru a se elibera de stat nu ar fi o luptă politică pentru puterea centrală: ci o luptă pentru a injecta printre celulele actualei economii pe cele ale unei economii viitoare, ferindu-se de a fonda state şi dictaturi, ferindu-se de a fonda partide, pentru că partid şi politică ar însemna foame de putere, foame de bogăţie, conducere a muncii altuia şi, prin urmare, exploatare a eforturilor altora; şi nu ar conta deloc ceea ce se deduce din istoria modurilor de producţie, a forţelor şi a resurselor neîncetat noi ale producţiei: singurul lucru care ar conta este ceea ce se deduce din răutatea naturii umane... Avem de-a face, după cum se vede, cu o marfă mai mult decât putredă, şi încă o marfă prezentată cu aer triumfător de către aceştia care se cred, la modul cel mai serios, nişte inovatori, înlocuitori ai unor teorii depăşite, descoperitori şi profeţi ai unor adevăruri noi. Aceştia fac din binomul economie-politică nu un raport dialectic, ci un talmeş-balmeş indefinibil, şi aduc poate mai multe prejudicii clarei fundamentări a chestiunii centrale pe pilonii Clasă-Stat-Revoluţie decât inamicii tradiţionali ai lui Marx, Engels şi Lenin, care sunt apărători ai eternităţii statului juridic şi politic, cărora stalinismul le dă atât de multă apă la moară şi atâta suflu.
Destul despre aceştia, căci alta este deocamdată calea noastră. Ne vom mai ocupa de ei şi le vom localiza sursele, printre care le vom distinge pe cele ce pot fi numite, de cele de nenumit: iar primele pot fi cele care abia în această scurtă perioadă postbelică au luat, fie şi fără succes şi fără speranţe ulterioare de a avea vreunul, primul contact cu filonul marxist.
Aşadar, în tot ceea ce precede, am vorbit mereu despre previziunile pe care bolşevicii şi Lenin le-au făcut, nu doar cu privire la lupta pentru putere în stat, ci şi cu privire la evoluţia vechilor forme economice care avea să urmeze. Am susţinut de-a lungul întregului nostru parcurs ideea centrală că, în timp ce în metoda politică revoluţionară viziunile erau absolut radicale, îndreptate spre o inexorabilă dictatură de clasă şi o putere monopolizată de partidul proletar comunist, în schimb revendicările economice erau extraordinar de modeste, şi în cea mai mare parte se limitau la transformarea instituţiilor şi formelor feudaliste în forme moderne analoage celor din ţările occidentale ieşite de mult timp din revoluţiile liberale burgheze.
Printr-o formulă oarecum schematică, dar, ca de obicei, foarte utilă pentru claritatea expunerii, se poate spune că, trecând de la arena politică la cea economică, trecem de la un Lenin extremist, care împinge neîncetat partidul mai înainte şi spre ţeluri mai complete, îndrăzneţe şi hotărâte, care adesea altora le par nişte nebunii, la un alt Lenin plin de măsură şi moderaţie, care recomandă să se înainteze treptat şi să nu se substituie realităţii sociale iluzii generoase şi verbale. Cheia acestei pretinse enigme şi dedublări a „sufletelor“ lui Lenin este pe cât se poate de simplă şi uşor de prins: socialismul în economie îşi are baza în dezvoltarea integrală a lumii capitaliste şi imperialiste moderne, şi nu se poate desfăşura rapid decât după rezultatul „politic“ al unei puternice dictaturi internaţionale a clasei muncitoare, a partidului comunist mondial.
Încă de la bun început, în mintea lui Lenin, ca şi în cea a tuturor marxiştilor revoluţionari din orice ţară, era bine stabilit că, în cazul lipsei unei victorii a clasei muncitoare în Occident, calea revoluţiei din Rusia era pecetluită: din punct de vedere politic, putea merge dincolo de toate ţelurile şi putea mătura fără ezitare toate formele statale burgheze succesive, depăşind printr-un salt puternic limitele oricărui constituţionalism şi ale oricărei democraţii parlamentare, aplicând în toată extensia sa dictatura de clasă şi de partid, scoţând în afara garanţiilor legale, pe ruinele oricărei minciuni despre egalitatea de drept a poporului, până şi pe ultimele partide burgheze şi mic-burgheze, fără a exclude niciunul.
Dacă proletariatul din Occident nu ar fi răspuns acestui apel grandios, de cu totul alte proporţii ar fi fost rezultatul revoluţiei politice în ceea ce priveşte formele sociale: paşii săi, deşi grandioşi, ar fi trebuit să se limiteze la dezrădăcinarea formelor vechi: feudale, patriarhale, semibarbare din imensul teritoriu, şi la o acţiune paralelă în Orientul învecinat, la lichidarea economiilor închise, locale, naturale, la formarea unei circulaţii economice interne naţionale şi la o participare la cea internaţională mai profundă decât cea din timpul ţarismului, cu imperialismul său specific, dar modern, la dezvoltarea ulterioară a formelor productive moderne în industrie, în transporturi. Ca partide politice şi ca grupuri sociale, dictatura comunistă trebuia să-i pedepsească aprig pe capitaliştii şi burghezii locali, şi să lucreze pentru ca, în primul rând, să-i asmută pe muncitorii revoluţionari din Occident împotriva capitaliştilor străini, forjând pentru ei arme teoretice şi fizice: dar conturile cu forma capitalistă a marii producţii din Rusia nu s-ar fi putut regla de la egal la egal decât după Revoluţia Europeană; în timp ce ar fi fost extrem de dificilă, prin conţinutul ei dialectic, lupta împotriva micii producţii interne şi a meschinului, primitivului şi insidiosului aparat de distribuţie, luptă pe care era ruinător să nu o câştigi, dar care ar fi fost câştigată spre cea mai mare glorie a formei capitaliste. Un om poate fi mare până într-atât încât să înţeleagă acest lucru, şi Lenin a fost aşa: un om atât de mare încât să forţeze această trecere nu există: cu atât mai puţin o puteau găsi omuleţii care, după ce i-au lichidat pe cei mai buni discipoli şi tovarăşi de luptă ai săi, i-au luat locul. Şi poate că sensul operei omului în istorie are o anvergură atât de redusă încât, dacă Lenin ar fi trăit, ar fi vorbit şi ar fi acţionat ca aceştia: mort, el a rămas al nostru, şi al Revoluţiei Mondiale.
Până în acest punct am putut discuta perspectiva economică şi socială a partidului lui Lenin pe baza programelor sale, a tezelor, a deciziilor congreselor, a celor propuse în adunările muncitoreşti, în congresele Sovietelor. De aici înainte avem la dispoziţie o dublă categorie de materiale: programele pe care partidul continuă să le elaboreze, şi măsurile pe care acesta le pune în aplicare prin organele statului, legile, decretele care sunt emise. Se înţelege de la sine că acest material îl completează pe cel, mult mai important, al datelor efective ale economiei ruse, al schimbărilor care au loc în cadrul ei după revoluţie şi în raport cu politica noii puteri — la fel cum, şi înainte, de o importanţă capitală, pornind de la studiile marxiştilor ruşi înşişi, au fost caracteristicile societăţii ruse din ultimele decenii şi datele sale de producţie, muncă şi consum.
Orice manifestare a partidului conţine, inseparabile, dar în măsură diferită, două elemente: cel descriptiv şi ştiinţific, pe care posibilităţile imediate şi concrete trebuie să se grefeze în mod strict, şi cel de agitaţie, care în mod necesar trebuie să meargă mai departe şi să avanseze revendicări majore, chiar dacă sunt de o realizare mai îndepărtată. Când trecem de la programul de partid la decretul de stat, nici acest caracter de agitaţie, care are o importanţă primordială în fazele istorice active şi fertile, nu poate dispărea complet: în anumite cazuri, raportul se poate chiar inversa, iar o teză de economie teoretică pe care partidul o elaborează pe plan intern, ca ghidaj pentru sine, poate fi mai puţin radicală decât un decret pe care îl proclamă şi care, pe lângă faptul că asigură măsuri practice, trebuie să vorbească şi maselor, să le trezească şi să le instruiască pentru sarcinile etapelor ulterioare.
Fără aceasta, deşi ar păstra o valabilitate ceea ce vom deduce din evenimentele economice efective în datele lor — atunci când dispunem de ele — chiar şi cantitative, întregul material legislativ al noii republici revoluţionare nu ar fi bine utilizat, nu numai când este vorba de declaraţii de principii şi de drepturi, ci şi când este vorba de măsuri tehnice efective. Şi nimic nu ar fi bine înţeles dacă nu s-ar şti să se dea ponderea justă acestui element de agitaţie revoluţionară, să nu spunem doar legitim, ci necesar şi inevitabil, de neomis, cu atât mai mult cu cât el se adresează întregii lumi şi proletariatului mondial. Nu este vorba de a-i oferi acestuia nişte modele de imitat, ba dimpotrivă, nu trebuie tăinuit faptul că măsurile practice sunt absolut hibride şi impure în comparaţie cu cele pe care le-ar lua o republică proletară germană sau engleză. Dar este vorba că pas cu pas, în timp ce trebuie să se spună că forma care se realizează se nimereşte a fi o formă cu totul burgheză, trebuie amintit faptul că, dacă este admisă şi favorizată, aceasta se face doar din exigenţa drumului general al întregii lumi, şi deci şi al Rusiei însăşi în cadrul ei, spre programul socialist integral, postcapitalist.
Acest lucru trebuie aplicat mai ales, cu o dialectică viguroasă, la materialele politicii revoluţionare din primii ani, din anii cu Lenin, în care războiul pe faţă cu lumea capitalistă era în plină desfăşurare, atât pentru că emisarii şi agenţii ei în Rusia încă ţineau armele în mână, cât şi pentru că comuniştii din afara Rusiei ţinteau încă spre inima inamicului şi ar fi putut fi în pragul preluării depline a puterii asupra unor maşinării economice de forţa, de exemplu, a celei germane, unde decretele puterii socialiste, în acelaşi fel, le-ar fi devansat cu o jumătate de secol pe cele din Rusia şi ar fi conferit seriei acestora un avans de cel puţin un sfert de secol faţă de cele ale unei Rusii izolate, un pretins model, un „paradis“ luat în derâdere.
În epoca infamă de astăzi, a diplomaţiei, a Naţiunilor Unite, în care un Lenin viu nu ar fi intrat niciodată, a coexistenţei paşnice, a neagresiunii, şi chiar a emulaţiei internaţionale, limbajul statelor este, la ambele puncte cardinale, acelaşi: şters, surd şi laş în aceeaşi măsură, şi chiar şi retorica, ce nu lipseşte niciodată alături de aceste texte oficiale, face să răsune aceleaşi note, aceleaşi motive ipocrite; forţa de clasă în act sau în potenţă nu este invocată niciodată, ci doar valorile populare, progresiste, democratice şi ale celui mai stupid umanitarism, plâns cu lacrimi de crocodili de rahat de către ambii siniştri experimentatori de bombe H.
Putem acum să ne referim la două scrieri ale lui Lenin anterioare lunii Octombrie şi care dedică o mare parte unui program economic. Ele preced faza luptei armate pentru putere, dar sunt interesante pentru că descriu situaţia economică dificilă a Rusiei ca efect al războiului şi al ruinelor lăsate de regimul ţarist, precum şi de incompetenţa celui burghez, şi arată posibilitatea unor măsuri pozitive, care sunt în fond aceleaşi pe care bolşevicii le vor susţine după insurecţia victorioasă şi venirea la putere. Până în acest punct, Lenin schiţează încă posibilitatea unei preluări paşnice a puterii de către Soviete, care erau încă în majoritate nebolşevice: în timp ce abia de la începutul lui Octombrie 1917 el îşi concentrează întreaga activitate pe incitarea partidului să pună neîntârziat mâna pe arme pentru a răsturna, după cum bine ştim, guvernul lui Kerenski.
Cea de-a doua scriere, datată 27 septembrie - 10 octombrie 1917, poartă titlul: Sarcinile revoluţiei, este mai scurtă şi conţine puţine referiri economice, care sunt mult mai ample în cea precedentă, intitulată: Catastrofa care ne ameninţă şi cum trebuie să luptăm împotriva ei, datată 14 septembrie - 27 septembrie.
De remarcat că, deşi şi a doua vorbeşte, din motive evidente de agitaţie şi de polemică, despre eventualitatea neînsângerată a revoluţiei, din aceeaşi dată este şi textul comentat de noi pe larg care demonstrează cum pentru marxişti insurecţia este o artă.
În primul studiu, redactat de Lenin în ascunzătoarea sa finlandeză, se examinează mai întâi penuria bunurilor de consum şi şomajul ridicat. Se demonstrează că sunt posibile măsuri utile pentru a le reduce, dar singurul motiv pentru care guvernul „socialist“ nu le aplică este acela de a nu aduce prejudicii intereselor proprietarilor funciari şi ale capitaliştilor. Măsurile pe care le indică Lenin sunt pur şi simplu: control, supraveghere, recensământ economic „din partea statului“. El condamnă „inacţiunea“ statului faţă de viaţa economică: cere în această fază doar o directivă de „intervenţie“ a statului central în economie.
Măsurile practice care nu se vor a fi aplicate sunt, fără îndoială, acelea pe care toate guvernele burgheze beligerante le-au aplicat pentru a face faţă unor pericole analoage în criza războiului.
Pentru bănci se propune naţionalizarea, sau chiar mai puţin, fuziunea lor într-o Bancă unică sub controlul statului.
Lenin explică net că această măsură nu are niciun conţinut socialist, pentru că îi permite doar statului să ştie cum merge fluxul economic al capitalurilor şi al valorilor „fără a lua o copeică niciunui proprietar sau deponent“. Cu acest control statul poate reglementa viaţa economică pentru a evita criza finală: America şi Germania o fac admirabil în interesul burghezilor: partidele ruseşti ale aşa-zisei democraţii revoluţionare nu îndrăznesc şi nici nu ar vrea să o facă în interesul claselor sărace.
Al doilea punct: naţionalizarea sindicatelor capitaliste. Este vorba de trusturi, de cartelurile industriale, produse ale imperialismului modern bine cunoscute în Rusia chiar şi sub ţar. Ca şi în alte părţi, ele controlează producţia şi consumul în anumite ramuri: zahăr, cărbune, petrol. Este vorba de a substitui acestor monopoluri ale grupurilor private monopolul de stat asupra respectivelor ramuri. Această măsură nu este încă etatizarea întreprinderii industriale (care nici ea nu este socialism), ci doar trecerea de la grupul privat la stat a mecanismului care este deja capabil să regleze de la centru producţia şi piaţa acelor mărfuri: acest lucru îl va face statul, impunându-l industriaşilor fără a-i expropria prin aceasta de capitaluri, nici de profituri.
Un alt punct, al treilea: desfiinţarea secretului comercial. Fără aceasta nu este posibil niciun control de stat şi nicio investigaţie asupra fugii profiturilor şi a supraprofiturilor. Altă măsură actuală din toate statele burgheze, cu diferitele lor poliţii financiare şi investigaţii fiscale.
Al patrulea: cartelizarea forţată. Acest lucru înseamnă că statul, în ramurile în care nu există un monopol şi cartel care să formeze preţurile de piaţă, îi obligă pe patronii privaţi, care îşi păstrează acest statut, să se asocieze în sindicate patronale. Este citat exemplul Germaniei.
Toate aceste măsuri, minime şi imediate, într-o ţară burgheză cu rămăşiţe feudale, tind să grăbească trecerea de la capitalismul întreprinderilor autonome şi concurenţiale la cel al monopolurilor de producţie şi al preţurilor impuse. În ţările burgheze de astăzi, şi care se pretind înapoiate, aşa cum este Italia, cu ce se ocupă imbecilitatea „leniniştilor“ formali? Cu urlatul ca monopolurile să fie desfiinţate şi cocoloşiţi micii industriaşi şi comercianţi „liberi“, şi chiar şi cei mijlocii! Sunt lacrimae rerum! [2]
Reglementarea consumului, ultimul punct. Rusia a avut până acum, încă din timpul ţarismului, la fel ca şi celelalte ţări în război, cartela de pâine. Dar în întreg domeniul consumului bogaţii nu primesc din partea guvernului niciun deranj. Acest fapt dusese pe atunci la creşterea preţului plafonat al grâului şi, prin urmare, al pâinii, ceea ce înşişi socialiştii reformişti deplânseseră în van: influenţa burghezilor agrari şi a comercianţilor urbani asupra statului îi permisese acest lucru trădătorului Kerenski; aici economia lui Lenin este expeditivă: să-l bage pe premier la închisoare.
Odată conturat pericolul falimentului statului şi al inflaţiei monetare, în această schiţă de program nu se propune altceva decât un impozit pe venitul capitalurilor puternic progresiv, care exista încă de pe vremea ţarului, dar care ar deveni nefictiv doar datorită unui control proletar, în locul controlului birocratic reacţionar propriu statelor străine.
Partea polemică şi politică a acestei scrieri a fost deja invocată de noi. Nu este vorba de a propune socialismul, ceea ce nu este posibil, ci de a dovedi că menşevicii şi eserii nu îndrăznesc să ia aceste simple măsuri practice pentru că se tem să „avanseze spre socialism“.
Aici Lenin schiţează acea doctrină, la care va recurge în deplină coerenţă în discursul din 1921 despre Impozitul în natură, care a dat naştere aşa-numitei N.E.P. şi care va constitui un amplu subiect de discuţie pentru noi.
În timpul războiului, toate statele au evoluat spre un capitalism monopolist de stat pe care cei de teapa lui Kautsky l-au numit în Germania „socialism de război“. Nu va fi altceva, decenii mai târziu, „socialismul“ naţional al lui Hitler.
Acest aparat serveşte războiului şi intereselor capitalului. Dar acelaşi aparat, dacă statul ar cădea în mâinile clasei proletare, i-ar servi ei.
Aceste pasaje din Lenin arată cum trasează el calea formelor succesive pe care războiul imperialist le declanşase. Capitalism privat. Capitalism monopolist. Capitalism monopolist de stat. Aici ne aflăm în „anticamera socialismului“, pe
„acea treaptă a scării istorice între care (treaptă) şi treapta numită socialism nu există altă treaptă intermediară“.
De aceea Lenin afirmă că
„războiul imperialist este ajunul revoluţiei socialiste“.
Şi adaugă:
„Nu numai pentru că războiul cu ororile lui generează insurecţia proletară — nici o insurecţie nu va crea socialismul dacă el nu e maturizat economiceşte —, ci...“
...tocmai din motivul menţionat al instaurării sistematice a monopolismului. Acesta (oroare pentru cominformiştii de astăzi) constituie un „pas“ pe „drumul“ socialismului.
Lenin priveşte şi aici spre revoluţia europeană. Le reproşează lui Kerenski şi asociaţilor săi că evită acei paşi pentru că nu vor socialismul, dar în ceea ce priveşte Rusia precizează:
„nu poţi merge înainte fără să mergi spre socialism, fără să faci paşi spre socialism (paşi care sunt în funcţie de nivelul tehnicii şt al culturii: marea gospodărie mecanizată nu poate fi «introdusă» în agricultura ţărănească, după cum ea nu poate fi desfiinţată în producţia zahărului)“.
Fiind astfel pusă atât de clar teza condiţiilor teoretice indispensabile pentru socialism, Lenin le aruncă în faţă celor de „dreapta“ frica pe care o au faţă de acesta. Ei abordează problema în mod scolastic, pornind de la o doctrină pe care au învăţat-o pe de rost şi au înţeles-o prost, ca pe un viitor necunoscut, îndepărtat, obscur.
„Socialismul însă priveşte astăzi spre noi prin toate ferestrele capitalismului contemporan, el se profilează în mod direct, practic, în fiecare măsură importantă care reprezintă un pas înainte pe baza capitalismului contemporan“.
Previziunea lui Lenin este sigură. Cu datele economiei ruse, chiar dacă acestea ar fi valabile nu numai în Rusia, ci în întreaga lume, se pot doar deschide ferestre în capitalism, din care priveşte socialismul. A construi socialismul, nu. Într-adevăr, Stalin şi asociaţii săi au construit o mulţime de astfel de ferestre, în uzinele din marile oraşe industriale, în structurile gigantice ale centralelor hidroelectrice. Dar socialismul nu ne priveşte deloc în Rusia din ferestrele caselor colhoznice ale ţăranilor: în Italia, şi astăzi, el chiar ne întoarce spatele din ferestrele caselor, fabricate de consorţii capitaliste parazitare, şi deja stricate de intemperii, ridicate de Institutul pentru Reforma Agrară, un organism atât de drag cominformiştilor (chiar dacă aceştia îl defăimează din interese meschine, de tarabă electorală).
Am reprodus din acest text descrierea Rusiei ca o ţară în care mica burghezie formează o imensă majoritate. Nu ne întrebăm acum dacă, după patruzeci de ani, această majoritate s-a schimbat. Lenin deduce de aici că cauza revoluţiei depinde de oscilaţiile acestei clase: dacă ea merge cu burghezii în loc să meargă cu muncitorii comunişti, revoluţia va cădea.
Pentru a o determina să rupă cu burghezia fără ca o dictatură strict muncitorească să o constrângă prin forţă (aşa cum s-a întâmplat de fapt în mare măsură, pentru că aliaţii bolşevicilor au fost ţărani cu totul proletari, şi nu mici burghezi), Lenin enumeră încă o dată programul social al celei de-a doua revoluţii, care are dreptul la numele de socialistă pentru că paşnică nu a fost, şi pentru că acel program este ţesut în întregime din „paşi“, pentru acel timp şi acea ţară extrem de îndrăzneţi, spre socialism, dar din măsuri cu un conţinut încă nu socialist, dacă sunt considerate ca puncte de sosire, în măsura în care fuseseră deja aplicate în ţări guvernate de capitalişti.
Primul punct: Puterea în mâna Sovietelor. Punct politic, totalmente socialist, dat fiind că Sovietele erau deja pe punctul de a întoarce spatele oportuniştilor şi adepţilor coaliţiei cu burghezia.
Al doilea punct: Pace popoarelor. Alt punct politic socialist: propunerea imediată a unui armistiţiu şi a unei păci generale fără anexiuni. În caz de refuz, denunţarea alianţei cu Antanta. Lenin răspunde la ameninţarea că aceasta va priva Rusia de ajutor financiar (care îi susţine pe proletarii ruşi aşa cum frânghia îl susţine pe spânzurat) şi la ameninţarea de a o invada.
Al treilea punct: pământ celor ce muncesc. Acest punct, căruia i-am dedicat expuneri repetate, va fi evident dezvoltat în continuare, iar conţinutul său nu este socialist în sens economic (Lenin va spune mai încolo: ne reproşaţi că am adoptat programul socialist-revoluţionar), întrucât în realitate există un pas înapoi între program şi decrete. Aici nu se vorbeşte nici de împărţire, nici de naţionalizare, ci de desfiinţarea proprietăţii private funciare şi de gestionarea pământului de către comitetele ţărăneşti. O aluzie la distribuirea capitalului-inventar către ţăranii săraci. A distribui, aşa cum se face şi astăzi, pământuri şi capitaluri nu înseamnă socialism.
Al patrulea punct: Lupta împotriva dezastrului economic cu postulatele de la paragrafele precedente în materie industrială, financiară şi comercială.
Pentru ultima oară în istorie, Lenin ia în considerare ipoteza unei revoluţii paşnice, cu
„alegerea paşnică a deputaţilor (nu spune a Adunării constituante, ci vrea să spună a Sovietelor) de către popor, lupta paşnică între partide în cadrul Sovietelor, verificarea în practică a programului diferitelor partide, trecerea pe cale paşnică a puterii din mâna unui partid în mâna altuia (în cadrul Sovietelor)“.
Este vorba, prin necesităţile în ultimă instanţă ale dialecticii forţelor într-un moment de echilibru instabil, ale polemicii şi ale agitaţiei, de prezentarea curajoasă a „faţetei complementare“ a realităţii istorice.
Dar (în aceeaşi zi pleca scrisoarea către Comitetul Central despre Marxismul şi insurecţia!) vine imediat după aceea faţa directă a previziunii, pe care o citim astăzi cu forţa ei de nespus.
„Dacă vom rata această posibilitate (citiţi ca dialecticieni: dacă nu acceptaţi acest ultimatum, pe care canaliile de teapa voastră nu-l pot accepta), un aprig război civil între burghezie şi proletariat este inevitabil. Asta o dovedeşte întreaga desfăşurare a revoluţiei, începând cu mişcarea din 20 aprilie şi sfârşind cu rebeliunea lui Kornilov. Catastrofa inevitabilă va grăbi izbucnirea acestui război. După cum arată toate datele şi consideraţiile accesibile minţii omeneşti, el va trebui să se termine cu victoria deplină a clasei muncitoare, cu sprijinirea ei de către ţărănimea săracă în vederea înfăptuirii programului expus mai sus“.
Un program economic cât se poate de modest, pentru că nici măcar voinţa revoluţionară nu poate încălca condiţiile determinate de dezvoltarea forţelor de producţie.
O dinamică revoluţionară extrem de înaltă, la cel mai înalt potenţial pe care l-a văzut până astăzi istoria societăţii moderne.
Nicio teamă în glorioasa mişcare a bolşevismului de a merge în întâmpinarea acestei contradicţii izbitoare: a se face purtătorul unui program inferior din punct de vedere social celui care s-ar putea împrumuta de la o republică burgheză progresistă şi avansată; a desfăşura o politică de clasă capabilă să facă să tremure din temelii întreaga lume capitalistă.
Atunci, ca şi astăzi şi mâine nu mai puţin decât atunci, una este soluţia acestei antiteze extrem de dure: declanşarea războiului de clasă în sânul celor mai puternice ţări ale capitalismului, dictatura proletară în Europa şi în lumea albă, şi — extrem de apropiată de aceasta — dubla revoluţie a popoarelor de culoare, a cărei teorie nu poate fi construită cu alt material decât cel pe care ni-l oferă cheia marxistă a enigmei ruseşti: dublă revoluţie politică, burgheză şi socialistă — societate economică post-revoluţionară exclusiv capitalistă, şi nu socialistă. Un pas gigantic pe care istoria l-a făcut pe calea socialismului mondial.
[1]. Luigi d’Amato (1924—1993) — economist, sociolog şi cadru universitar italian, reprezentant al intelectualităţii academice burgheze şi liberal-democrate din perioada postbelică.
[2]. Sunt lacrimae rerum! (lat.) — „Sunt lacrimi pentru lucruri“ sau „lucrurile au lacrimile lor“. Expresie celebră din Eneida lui Vergiliu, rostită de Enea privind o frescă ce înfăţişa distrugerea Troiei, pentru a exprima tragismul inerent condiţiei umane. Bordiga o foloseşte aici ironic, persiflând lacrimile pe care oportuniştii le varsă ipocrit, asemenea unor personaje de tragedie, de mila micului şi mijlociului burghez striviţi de monopolurile capitaliste.