Să nu i se pară cititorului sâcâitor şi obositor că facem, aproape la fiecare reluare, bilanţul întregului drum parcurs. Pedanteria este un termen pe care l-am ridicat de-acum la rangul de titlu de onoare, alături de altele, diverse şi cunoscute. Ordinea, continuitatea şi înlănţuirea derivă din ataşamentul nostru declarat şi mereu crescând faţă de metoda teoretică de lucru, şi din aversiunea noastră faţă de opera improvizată, contingentă, ocazională, conjuncturală, inspirată de veleităţi, mâncărimi sau disfuncţii biologice din creierul celor care intervin; de goana facilă şi idioată după consens, după succes, şi atât.
Expunerea noastră despre Rusia în amplul raport de la Napoli şi Genova fusese dezvoltată în ceea ce priveşte prima parte (lupta de clasă pentru cucerirea puterii şi pentru apărarea ei), şi abia începută pentru cea de-a doua (dezvoltarea formelor de producţie după revoluţie), când a fost întreruptă de cele trei zile şi şase episoade ale scrierii dedicate investigaţiei critice asupra manifestărilor, primite pretutindeni ca un fapt răsunător, ale congresului al XX-lea al partidului comunist rus. Făcând legătura cu „Dialogul cu Stalin“, care se referea, în esenţă, la materialul congresului precedent, am intitulat noul studiu: „Dialog cu morţii“. Nu pentru că între timp murise doar Stalin, nu doar pentru că a fost pus în scenă un duel macabru al acestuia cu alţi mari Morţi, cu Lenin şi Marx, ci pentru că şi toţi ceilalţi morţi, definiţi ca victime ale lui Stalin, au avut cuvântul. Ultimii, noi, minusculi şi foarte puţini, cu gravul defect de a ne încăpăţâna să crăpăm de sănătate.
Nu ne rămâne acum decât să reluăm în aceeaşi ordine proiectată textul extins, continuând cu descrierea şi explicarea economiei ruse, şi expunând tezele deja binecunoscute, atât din expunerea verbală, cât şi din rezumat (apărut în numerele 15 şi 16 ale anului 1955).
Înainte, totuşi, de a relua firul ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, trebuie să deschidem un scurt interludiu, să aruncăm un pod provizoriu, pentru a asigura claritatea expunerii, şi pentru a arăta că întreruperea, chiar dacă neplanificată, nu a fost nici arbitrară, nici inutilă, ci, dimpotrivă, a slujit la reafirmarea continuităţii şi a caracterului organic al metodei urmate în cercetare şi în expunere.
Evenimentele care au provocat cele două Dialoguri — adică ne-au determinat ca, suspendând cercetarea noastră internă şi unilateral partizană, de partid, a unei şcoli care astăzi este fie şi redusă numeric, şi arhivând cu toată umilinţa ceea ce poate părea monologul rece al unei mici grupări care nu se bucură de rumoare şi atenţie în jurul ei, să ne dedicăm discuţiei, polemicii, contradictoriului cu un interlocutor, pe de altă parte evocat de noi înşine, şi care nu avusese şi nu a arătat vreo dorinţă de a ne lua în seamă — s-au redus, în esenţă, la două congrese. Sunt aşadar, pentru noi, congresele nişte lucruri atât de fundamentale, în care torente de voci şi şuvoaie de cerneală ar avea în sfârşit virtutea de a se solidifica drept osaturi ale construcţiei istorice vii? Să fie oare congresele cele care fondează şi plăsmuiesc evenimentele? Este clar pentru oricine ne-a urmărit cât de puţin că nu am gândit sau spus niciodată aşa ceva. Aşa cum, pentru noi, indivizii umani nu au o asemenea virtute, şi nici măcar aceia consideraţi, prin notorietatea lor, excepţional de puternici, tot aşa nu o au nici congresele, nici grupurile de oameni care se ridică deasupra lor, şi despre care uneori se crede că le pun în scenă asemenea unor regizori iscusiţi. Nici măcar congresul nu face să se întâmple ceea ce vrea, nu realizează ceea ce gândeşte. Nici el, nici capii săi nu ştiu ce va veni, şi mai presus de toate nu spun ceea ce vor.
Dar în anumite momente de cotitură, aşa cum au fost acestea două, se pot descifra multe din ceea ce a spus un congres sau un oarecare alt vârf politic al unei organizaţii, lucruri multe şi cu totul diferite de cele pe care actorii săi le gândesc, le spun sau doresc să se înţeleagă.
Şi într-adevăr cele două cotituri şi enunţurile aferente, ieri ale lui Stalin, astăzi ale unui pumn de fii spirituali ai săi, asupra cărora se aruncă toată banalitatea opiniei mondiale pentru a înţelege ce este nou, ce se pregăteşte nou, ne-au slujit nouă unui scop opus: să deducem de aici confirmările unei teorii a dezvoltării ruse stabilită de noi de mult timp, perfect opusă celei „oficiale“ a sistemului politic şi statal rus sub Stalin şi încă mai rău după Stalin.
Cu siguranţă nu dintr-o prostească vanitate ţinem să arătăm, înainte de a relua calea studiului nostru de la pagina întreruptă, că rezultatele ultimului congres au venit, chiar mai curând decât ne aşteptam, să confirme acele poziţii ale noastre pe care, imaginându-ne că discutăm cu Marele Stalin, i le contestasem cu asprime în 1952.
Va trebui să-i rugăm pe cititori să revadă prefaţa şi primele pagini ale volumului editat la acea vreme, şi prin aceasta va rămâne, de asemenea, lămurită problema formulată mai sus, a greutăţii care trebuie acordată congreselor.
În opinia noastră, încă din 1926 se produce ruptura marii mişcări ruseşti, căreia i se dă numele lui Stalin, faţă de linia marxistă revoluţionară, şi deci şi de cea a lui Lenin. Încă de pe atunci noi, viii-morţi (Troţki, Zinoviev, Kamenev etc.), am negat că partidul din Rusia ar trebui sau ar putea să „construiască socialismul“, ca o soluţie alternativă de repliere la declinul valului revoluţionar occidental; şi am afirmat că societatea rusă era de-a dreptul preburgheză şi că, în măsura în care economia sa putea fi dirijată, şi în lipsa revoluţiei muncitoreşti europene, singurul ei program putea fi acel „pas spre socialism“ care consta în a dezvolta deplinele forme mercantile capitaliste cu obiectivul suprem al unui capitalism de stat în industrie.
Stalin şi ai săi susţineau o teză mai radicală: adică aceea că (dă-i naibii pe proletarii străini prea puţin revoluţionari), în Rusia se va face socialism în economie fără a-i mai aştepta. Această teză, mârşav de oportunistă, era, din nefericire, de natură să orbească mulţi militanţi non-„oportunişti“, ci doar nerăbdători şi în mod formalist, sentimental, extremişti. Cum adică noi să ne apucăm să facem capitalism?! Oroare! Modelul acestei categorii este marele Buharin, care i-a dat de furcă lui Lenin toată viaţa: Cum adică noi să semnăm pacea cu imperialiştii germani?! Situaţia a devenit apoi foarte clară când nu numai că şi Buharin a fost măcelărit, ci şi înfierat sub ruşinea nu doar de a fi un trădător oportunist, ci un agent provocator al capitalului străin.
Tovarăşi în genul lui Buharin mai există încă; în realitate, ei pot face la fel de mult rău ca şi oportuniştii autentici. Pentru a-i defini, s-a adoptat de mult timp cuvântul făurit de Lenin, infantili, căruia i s-a dat un sens jignitor, pe când Lenin a definit extremismul ca o boală a copilăriei, adică de creştere fiziologică a comunismului plin de vigoare. Pentru a-i contrapune prostituării oportuniste de dreapta, îi vom numi pe aceşti tovarăşi cu epitetul de caşti. Păzindu-se să nu se contamineze, ei ar condamna prin metoda lor partidul la o eternă sterilitate, chiar şi pentru acel moment suprem în care „ionizarea istoriei“ cheamă în sfârşit pe câmpul de luptă, fără văluri, „dualismul lor simplist“, redus de ei, din punct de sosire şi de cucerire, la o cheie magică a întregii istorii.
Oricum, acum ne interesează acest lucru: după ce şi-a redus la tăcere contradictorii, stalinismul abandonează pentru un sfert de secol acel dialog istoric; el numeşte socialism practica sa de conducere economică statală. Deoarece toată haita capitalistă îi ţine isonul din plin şi, mânată de ura faţă de socialism, se înarmează împotriva lui cu ură şi fier, regimul şi partidul sovietic nu discută deloc poziţia, repudiată cu scârbă ca fiind „teoretică“: oare nu este economia socialistă, societatea socialistă, un lucru cu care situaţia rusă nu are nimic în comun?
În acest conflict acaparator, purtat prin păci şi războaie înspăimântătoare, cei puţini şi necunoscuţi care afirmă: socialismul nu este acolo, nu are cum să fie acolo, sunt reduşi la a monologa, nu au cu cine dialoga, şi dacă ar stârni vreun ecou ar fi cu uşurinţă ajunşi din urmă în Mexic şi în alte părţi.
De ce, aşadar, s-a apucat Stalin, în 1952, să răspundă în această privinţă? A pretins el pe tărâmul teoriei să confrunte legile economiei capitaliste cu cele ale unei economii socialiste, care, după spusele sale, ar fi existat în sistemul rus? Pusă astfel chestiunea, răspunsul se caută în direcţia obişnuită: distragere a atenţiei? Eroare? Finalitate ocultă? Plan secret şi diabolic?
Noi am început, ca marxişti, să punem întrebarea altfel: de ce a trebuit Stalin să ne răspundă astfel, fără să aibă măcar idee că existăm?
Scriam în „Dialogul“ cu el:
„Stalin răspunde punctelor ridicate timp de doi ani... de mişcarea noastră... Nu intenţionăm prin aceasta să spunem că Stalin... s-a adresat nouă. Nu este vorba, dacă suntem cu adevărat marxişti, de a crede că marile dezbateri istorice au nevoie, pentru ghidarea lumii, de protagonişti personificaţi... În realitate, faptele şi forţele fizice, din substratul situaţiilor, pornesc determinist să discute între ele...“.
Noi tindem spre acest rezultat (care era la îndemâna oricui ar fi renunţat la stupida frenezie de a-şi rezerva un loc în lojele regale ale istoriei), de a fi iniţiat o discuţie anonimă între fapte şi lucruri, purtată de vii şi de morţi despre care se sconta că dorm somnul etern al infamiei (infam: cel care nu mai poate vorbi, şi despre care nu se mai poate vorbi), discuţie care a ţintuit — desigur, nu în virtutea vreunui merit subiectiv, ci a înţelegerii căii forţelor obiective — şi a condamnat adversarul să abordeze, fără a vrea, acele teme pe care credea că le-a împins pentru totdeauna sub greutatea sufocantă a umbrei.
Încă de acum patru ani, dezvoltarea sistematică a poziţiei marxiste originale ne-a permis să anticipăm pe ce termeni ruşinoşi se va edifica prevăzuta mărturisire, despre care spuneam că era în aparenţă înfruntată şi frânată, dar în realitate pregătită de Stalin, cu privire la natura non-socialistă a acelei economii. Am atras atenţia, deci, cu ce murdării se va prezenta o etapă ulterioară, care la congresul al XX-lea a luat formula vâscoasă a noilor căi de trecere la socialism, lubrifiată cu condamnarea ipocrită a ceea ce astăzi se definesc a fi nu atât erorile, cât ororile lui Stalin.
„Metodele de represiune, de strivire, pe care stalinismul le aplică celor care îi rezistă din toate părţile... nu trebuie să ofere absolut deloc un punct de sprijin vreunui tip de condamnare care să aibă câtuşi de puţin aerul unei căinţe în privinţa tezelor noastre clasice despre Violenţă, Dictatură şi Teroare, ca arme istorice a căror folosire este proclamată: căinţă care să fie, fie şi pe departe, primul pas spre ipocrita propagandă a curentelor «lumii libere» şi falsa lor revendicare a toleranţei şi a respectului sacru faţă de persoana umană. Marxiştii, neputând fi astăzi protagonişti ai istoriei, nu pot dori nimic mai bun decât catastrofa politică, socială şi de război a dominaţiei americane asupra lumii capitaliste.
Prin urmare, nu avem nimic de-a face cu cererea de metode mai liberale sau mai democratice, ostentate de grupuri politice ultra-echivoce şi proclamată de state care în realitate au avut cele mai feroce origini, cum este cel al lui Tito“.
În deplina desfăşurare a unei linii drepte şi coerente, nu ne-au mişcat sau zguduit absolut deloc, prin urmare, insultele congresului al XX-lea la adresa marelui nostru inamic Iosif Stalin, pentru că ele sunt îndreptate doar spre a fornica cu democraţia mondială, spre a deschide calea complimentelor servile adresate Americii libere prin intermediul celor adresate mult-defăimatului şef al statului iugoslav. Înlocuirea şi substituirea persoanelor, la care se uită doar atenţia morbidă a lumii, reuşeşte tot mai puţin să ascundă opoziţia inconciliabilă dintre metodele oportunismului şi cele ale luptei revoluţionare, cărora cu fiecare etapă li se întoarce tot mai mult spatele.
Povestea căii „naţionale“ spre socialism pute a hoit de un secol. Până la Dialogul cu Stalin nu se îndrăznise încă să se dezvăluie această chestiune a căii violente sau paşnice: piatra unghiulară a dictaturii proletariatului nu fusese încă ameninţată de minele pacifiste. Stalin, în ultima sa scriere, încă mai schiţa această poziţie: Între forma capitalistă şi forma socialistă, forţa este cea care va decide. Din 1926 noi am declarat că suspendăm incitarea la război civil de clasă în străinătate. Totuşi, în ajunul anului 1939, încă mai spuneam că forţa militară va decide; sub forma victoriei pe câmpul de luptă a armatei roşii şi ruse. După înfrângerea germanilor, i-am făcut pe muncitorii din lume să creadă că pe o astfel de cale vom doborî America. Astăzi (1952) suntem pentru pace, dar apărăm încă teza lui Lenin: sfârşitul războaielor va fi dat de căderea capitalismului şi a imperialismului. Şi al treilea război imperialist va izbucni între puterile străine, chiar dacă noi ne declarăm pacifişti, şi nu-l vom purta decât dacă vom fi „agresaţi“. Aşa zicea Iosif.
Teoria forţei ca „cale de trecere la socialism“ era astfel retrasă din câmpul internaţional; dar, spunând că doar căderea capitalismului va pune capăt războaielor, se arăta încă încrederea în calea forţei din interiorul statelor.
Astăzi pasul înapoi este şi mai ruşinos: se declară în câmpul internaţional realizabilă pacea perpetuă cu ţările capitaliste, sau între ele. Se declară, în plus, retragerea teoriei forţei din câmpul social: Stalin nu comisese încă o asemenea laşitate.
Calea forţei, teoria forţei, expulzată de pretutindeni, rămâne în picioare doar pentru două cazuri istorice excepţionale. În trecut, pentru revoluţia rusă, care era de un tip special al ei, naţional! În viitor, dacă pacea nu se impune prin convingere emulativă, în singurul caz în care patria rusă trebuie apărată de un „agresor“! Aşa zice congresul al XX-lea.
Credem că este important de remarcat cum toată această dezvoltare este judecată şi explicată în mod exhaustiv de legăturile dintre primul Dialog, studiul general despre Rusia şi Dialogul de astăzi.
De ce ar fi trebuit Rusia să parcurgă, ea singură, calea forţei pentru a merge spre socialism?
La reuniunea de la Bologna am expus şi am revendicat viziunea primului marxism european cu privire la „calea rusă“. Nimeni nu se întreba pe atunci: forţa, sau pacea?
Acest vechi vis al evitării forţei — de aici am pornit — are trei etape.
Pentru creştin, ţinta este atinsă de două mii de ani, nu este nevoie decât de o emulaţie persuasivă între oameni şi între popoare pentru a continua viaţa umanităţii. Omul religios este precursorul teoriei coexistenţei paşnice dintre cel puternic şi cel slab, dintre cel bogat şi cel puternic, dintre poporul A şi poporul B...
Pentru burghezul liberal, pentru a înlătura folosirea forţei, mai este nevoie de o etapă, dar una singură, sângeroasă: revoluţia care să doboare regimurile feudale şi absolutiste. După aceasta, între cetăţeni egali, coexistenţa generală va fi posibilă; iar între popoare libere, idem şi la fel.
Marxismul invocă pentru a treia oară sarcina forţei: în revoluţia de clasă din interiorul fiecărei ţări; el nu exorcizează forţa în războaiele dintre state, ci stabileşte că numai victoria proletară internaţională le va pune capăt, şi nu formele de acord, de înţelegere, de respect sau de organizare mondială.
Cazul Rusiei: consens unanim al burghezilor liberali şi al proletarilor marxişti din secolul al XIX-lea: este nevoie de forţă pentru a-l da jos pe ţar.
Problemă istorică: se poate, prin această aceeaşi revoluţie, trece la socialism sărind peste capitalism? Răspuns (aici reamintim pe scurt ceea ce am dezvoltat pe larg în privinţa reflexelor sociale şi istorice): nu, nu se va putea sări peste capitalism.
Dacă totuşi revoluţia liberală rusă declanşează revoluţia socială în Occident, şi dacă nu încape îndoială că aici şi pretutindeni calea este forţa (lucru pe care doar revizioniştii şi social-democraţii vor ajunge, la sfârşitul secolului al XIX-lea, trădându-l pe Marx, să-l nege), atunci cele două revoluţii din Rusia se vor putea suprapune. Dar dacă Europa, după căderea ţarului, rămâne burgheză, concluzia era că forţa trebuia să acţioneze în Rusia şi a doua oară, la fel ca în „cazul general“.
Am explicat, aşadar, pe larg cum marxiştii ruşi, Plehanov şi apoi, chiar şi împotriva acestui maestru al său, Lenin, reafirmă teoria dublei forţe, a dublei revoluţii ruse.
Această teorie nu se abate nici cu un pas de la ideea că a doua revoluţie rusă are nevoie, drept condiţie, de revoluţia socialistă occidentală. Originalitatea sa, dacă se poate numi aşa, constă doar în a nu se încrede în clasa burgheză şi partidele sale, în clasele mijlocii şi partidelor lor, nici măcar pentru a înfăptui prima dintre cele două revoluţii indispensabile.
Proletariatul şi partidul său marxist le vor conduce pe amândouă. Mai întâi vor ajuta pe oricine la răsturnarea ţarului. Apoi vor avea din partea istoriei două alternative: fie să ia puterea în timp ce o ia în străinătate socialismul internaţional, şi atunci vor „administra“ transformarea socialistă a economiei. Fie vor lua puterea singuri în Rusia: atunci (s-a spus-o mereu în mod crud, şi am dat în acest sens o mie de dovezi istorice) vor aştepta revoluţia internaţională „administrând“ transformarea societăţii ruse în capitalism. După cum s-a stabilit în confruntarea doctrinară din 1926, nu vor „edifica socialismul“, ci „bazele socialismului“.
Această preluare a puterii împotriva partidelor burgheze şi mic-burgheze, cu singurul sprijin social al ţăranilor săraci (neproprietari) şi cu o politică economică de tip tranzitoriu şi impur, a fost prevăzută net, şi înfăptuită ca o victorie a socialismului, dar nu ca naşterea unei societăţi socialiste.
Toate acestea fiind stabilite în doctrină şi confirmate de evenimente, prin ce ar diferi calea rusă de cea a altor ţări, mai avansate ca structură productivă?
Numai prin aceasta: că dictatura proletară a lui Marx este necesară de două ori, în dublu mod: într-o primă perioadă în care serveşte doar la a respinge forţele feudale şi la a doborî forţa politică a burgheziei, într-o a doua în care va servi la trecerea, ca în Europa, şi împreună cu Europa sau cu ţările ei cele mai importante, la forma economică socialistă.
Nu ne îndoim că, la început, chiar şi tovarăşilor cu o pregătire temeinică probabil că nu li s-a părut un lucru sigur faptul că poziţia fundamentală justă ar fi fost aceea de a spune: trebuie obţinută o economie capitalistă, nu socialistă, doar în Rusia, şi de a declara acest lucru. Oare nu e aceasta o teză prea slabă? vor fi gândit mulţi. Mulţi vor fi admis dovada noastră doctrinară împotriva lui Stalin, cum că forma rusă, chiar şi în industrie, are caracter capitalist şi nu socialist, dar într-o primă etapă vor fi fost conduşi să spună: Stalin este un porc, pentru că a edificat capitalismul. Are o savoare mai dialectică poziţia completă: Stalin este un porc (lăsând la o parte forma sumară) pentru că a abandonat revoluţia europeană şi pentru că numeşte socialism o formă burgheză, însă Marx şi Lenin şi toţi ceilalţi stabiliseră că doar prin revoluţia europeană se putea ieşi din acea formă.
Acum se vede bine, după răsunătoarea aruncare peste bord a dictaturii pentru ţările capitaliste, după replierea, în ceea ce priveşte „filozofia forţei“, pe poziţii pur liberale, ba chiar mai rele decât cele social-democrate, ce derapaj a fost acela al caştilor, care împreună cu Buharin, dând câştig de cauză în mod iremediabil stalinismului, şi deci contrarevoluţiei, afirmau că, având dictatura politică ferm în mâini, nu se vor opri şi vor „crea socialismul“ în ciuda oricăror obstacole.
Stalin a declarat la congresul al XIX-lea că acest lucru era deja înfăptuit şi că se pregătea să treacă la stadiul superior, la comunismul integral: lumea burgheză a trâmbiţat pretutindeni această gogoriţă enormă.
Congresul al XX-lea, chiar făcând praf opera istorică, politică, organizatorică şi economică a lui Stalin, în limitele în care aceasta era încă de natură să provoace fiori marxişti pe şira spinării burgheziei, menţine totuşi definiţia de socialism construit şi de stadiu comunist început, în timp ce întinde capitalismelor străine punţi mercantile de fornicaţie afaceristă.
În acelaşi plan şi cu aceeaşi intenţie, el îşi cere scuze că a trebuit să se folosească în Rusia de dictatură, forţă, violenţă, teroare, şi declară că acestea sunt unelte de uz exclusiv, la fel ca cnutul. Era o chestiune internă, naţională; acel unic exemplu istoric supravieţuitor de dictatură care se salvează (în timp ce cu neruşinare se spune că este abandonat Stalin pentru a ne întoarce în sânul lui Marx-Lenin) trebuie raportat nu la o doctrină generală a sfârşitului capitalismului, fondată de Marx şi restaurată împotriva oricărui atentat de Lenin, ci la doctrinele sfârşitului feudalismului, la Robespierre şi la Danton. Marx este redus la zero, în timp ce se face paradă prin înlăturarea portretelor lui Stalin şi prin fluturarea ca pe un stindard a bărbii sale zbârlite. I se promite lumii burgheze că nu va vedea niciodată dictatura, pentru că căile sunt atâtea şi atâtea, şi doar cea rusă a fost atât de amară şi rea. Dar această scuză încă nu este de ajuns: c’est la faute à Staline — acei domni de la congresul al XX-lea spun mai mult: c’est la faute à... Rasputine!
Să ne fie îngăduit, aşadar, să privim la construcţia noastră umilă, lentă, dar extrem de solidă. În ultima etapă este evidentă ruina oricărei componente istorice, organizatorice şi politice clasiste. În zilele ultimului Dialog am arătat extinderea acestei ruine.
Istoria: ne-am folosit pas cu pas, în raportul diverselor noastre reuniuni, de oficialul Curs de Istorie a partidului bolşevic, demonstrând falsităţile sale enorme: astăzi obstacolul se prăbuşeşte de la sine în faţa noastră. Urmarea textului nostru va lua un alt ton: o mică dovadă că nu se naşte din minţi sclipitoare, ci din fidelitatea faţă de determinismul material.
Organizarea: la fiecare pas am evidenţiat sarcina partidului de clasă, necesitatea ca el să fie continuu în timp, legat de una şi aceeaşi teorie: astăzi am putut arăta cum, de îndată ce au fost slăbite frânele, fie şi printre declaraţii ortodoxe ipocrite de respect, bandele tocmite de social-trădători aleargă să dezonoreze această „piatră unghiulară“, nu mai puţin fundamentală, a o sută de ani de marxism.
Lupta de clasă: nu numai că războiul civil este repudiat, dar alianţa cu clasele mijlocii şi chiar burgheze este transformată în regulă generală, în mult trâmbiţatele şi sacrele limite legalitare şi constituţionale.
Politica şi teoria Statului. Se vede distrusă doctrina Statului de clasă şi a cuceririi puterii: aşa cum spuneam, acum forţa, violenţa, dictatura şi teroarea sunt alungate cu indignare de întreaga lume, fiind justificate doar în Rusia. Dar aici nu este o excepţie printre căile spre socialism, ci este o confirmare a regulii pentru căile spre capitalism, în Anglia, Franţa, pretutindeni, şi, în fine, în Rusia! Teoria revoluţiei proletare autonome este retrasă în proporţie de o mie la sută.
Filozofia. Orice doctrină privind generarea istoriei de către forţele colective fundamentate pe situaţiile economice este dată la schimb: am arătat temeinic cum nimic din toate acestea nu este salvat de capodopera ipocriziei din acest congres: pretinsa cotitură de la cultul lui Stalin la conducerea colectivă. Pentru Stalin a existat o singură cotitură: trecerea de la atitudinea sa arogantă faţă de puterile burgheze, la o slugărnicie greţoasă, la o ofertă de bună coabitare într-o lume comună, un lupanar de afaceri al comerţului burghez de pe orice ţărm.
Dacă ne-a fost dat cu atâta uşurinţă să schiţăm în 1956 acest bilanţ totalitar al năvălirii sabotorilor în întreg câmpul suprastructurii noastre ideologice, proletare şi marxiste, scoţând clar la lumină substituirea ei în totul şi cu totul de către suprastructuri burgheze, aceasta s-a datorat faptului că în 1952 am constatat în baza economică a sistemului lui Stalin aceeaşi abandonare totală a poziţiilor socialiste şi adeziunea la legile şi formele de producţie şi de schimb care definesc capitalismul; fapt pe care, în acelaşi timp, l-am identificat în realitatea formei ruse, în descrierea prin care Stalin o confirma, şi în teoretizarea eterodoxă şi lipsită de orice forţă ştiinţifică pe care el o încerca.
Este, aşadar, de o deplină valoare deterministă şi marxistă legătura indisolubilă care strânge faza istorică ce se vrea a fi întruchipată de Stalin şi de viaţa sa politică, cu curentul celor care, pe scena congresului al XX-lea, au vrut să se acrediteze pozând în oameni care se leapădă de el.
În acest sens, şcoala marxismului integral acordă greutate acestei cotituri, care a atras atenţia lumii, şi îi reafirmă amploarea în noii paşi către cealaltă cotitură prin care, într-un viitor nu prea îndepărtat, regimul statal rus se va alinia istoric cu cele ale celorlalte ţări, va declara că ideologia şi practica sa coincid cu cele ale ţărilor industriale străine, şi cu ceea ce ele însele etalează, ca asistenţă socială, ca murdară laudă şi recunoştinţă socială faţă de clasa supusă servituţii salariate, ca devotament faţă de stupidul idol modern comun al tehnicii supraproductive, al bunăstării şi al ridicatului venit „naţional“.
În expunerea istorică, la care ne întoarcem după ce nu numai că am relatat toate vicisitudinile fazelor revoluţionare succesive şi ale celei finale de apărare a puterii în războiul civil din 1917 până în 1922, dar mai ales am dat pas cu pas interpretarea bolşevică şi leninistă a procesului care se desfăşura, am trecut aşadar tocmai la studiul măsurilor sociale ale noii puteri, în măsura în care acestea tindeau să controleze procesul economic.
Am stabilit şi trebuie să continuăm să stabilim o coerenţă sigură între aceste „realizări“ şi teoria mereu dezvoltată de partidul lui Lenin, cât timp acesta era în viaţă, şi apoi revendicată în diferitele etape până în 1926.
Ne-am întors la textele de program economic elaborate de Lenin şi scrise în ajunul lui Octombrie, pentru a arăta cât de clară era perspectiva necesităţii de a acţiona într-o formă socială mixtă de tipuri preburgheze, în care rămâneau de depăşit înainte de toate forme asiatice, patriarhale, feudale, şi pentru care formarea sistematică a unei pieţe interne de schimb de produse industriale şi agrare nu reprezenta doar un pas înainte, ci şi unul dificil şi laborios, atâta timp cât capitalismul ar fi dominat fie şi la un metru dincolo de frontierele republicii roşii.
În acest discurs din 1917 este conţinută toată teoria pusă la baza celui din 1921 despre „impozitul în natură“, pe care acum va trebui să o utilizăm temeinic, ea constituind una dintre contribuţiile fundamentale ale lui Lenin la marxism.
Nici Lenin, nici Rusia (şi nici istoria) nu au decis în 1921 să facă un pas înapoi, renunţând să continue a lua măsuri statale cu conţinut comunist şi socialist, pentru a face loc „întoarcerii“ la forme burgheze. Acea fază era integral prevăzută în doctrină, iar măsurile luate au avut acelaşi caracter politic de „paşi spre socialism“, şi economic de trecere materială şi necesară prin etape încă capitaliste, şi mai prejos de capitaliste.
Este aşadar momentul de a spulbera legenda „comunismului de război“, despre care am demonstrat de mai multe ori că este nefondată. Fără aceasta nu ne-ar rămâne decât să participăm la laudele la adresa lui Stalin, care, pornind de la NEP, ar fi mers mai departe împotriva burgheziei rurale (ceea ce, în sensul just, este un fapt) şi care ar fi „edificat socialismul“ prin aceasta (ceea ce este o inepţie). Şi fără aceasta ar trebui să înghiţim nimic mai puţin decât drojdia din ultimul pahar, cel al unui Nenni, care marchează cu o bucurie de prostituată, chiar şi astăzi în 1956, ieşirea din „comunismul de război“! şi deduce de aici victoria „comunismului constituţional“, a „comunismului de pace“, adică (în calitatea sa de om care nu are scrupule în a călca în picioare doctrina, şi care atunci când o face nici măcar nu-şi dă seama) păşeşte înainte, şi fie-i adusă slavă, ca un vrednic deschizător de drumuri al aruncării la canal a ultimei fâşii din steagul socialismului, şi din partidul proletariatului, în care a pătruns cu şperaclul.
Să evităm asemenea tovărăşii mefitice, şi să ne dorim o nu prea îndepărtată recucerire, nu a steagurilor, ci a cuvintelor noastre, a acelei hrane, care (ca într-o frază a lui Galileo bătrân şi persecutat) solum è mio. [1]
Noi, care nu avem culte, continuăm să arătăm calea lui Lenin, a cărui privire fixează cu aceeaşi putere realitatea prezentă şi pe cea viitoare: ritm lent şi umil de transformare economică, dinamică dezlănţuită a războiului social împotriva oricărei forţe inamice uriaşe.
[1]. Prin această metaforă, Bordiga face o paralelă între izolarea stângii comuniste în faţa valului oportunist şi situaţia lui Galileo Galilei spre sfârşitul vieţii. Bătrân, orb, vizat de cenzură şi ţinut sub arest la domiciliu de către Inchiziţie, Galileo considera că, deşi i s-a refuzat posibilitatea de a comunica lumii, i-a rămas „hrana“ spiritului şi a intelectului — propriile descoperiri şi adevărul ştiinţific pe care le-a atins —, singura avere care îi mai aparţinea cu adevărat („solum è mio“).