Primele opt paragrafe ale acestei a doua părţi a studiului nostru sunt cele apărute în nr. 4 din „Programma Comunista“ din 18 februarie — 2 martie 1956. Ele au fost scrise înainte ca veştile despre discuţiile de la Congresul al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice să fi sosit.
Lunga întrerupere a acoperit nu mai puţin de zece numere ale publicaţiei, iar acestea, după cum cititorii cunosc prea bine, au fost ocupate astfel: şase numere de Dialog cu morţii, studiu pe deplin inerent temei şi dedicat comentariului asupra Congresului rus. Unul, nr. 11, de un „Intermezzo“, destinat să lege mai bine relatarea întreruptă a expunerilor de la reuniunile din Napoli şi Genova (aprilie şi august 1955) cu continuarea, care abia astăzi se reia. Alte trei numere au fost apoi dedicate dării de seamă a recentei reuniuni de la Torino, ţinută la 27 şi 28 mai 1956, şi în cadrul căreia s-a dorit parcurgerea din nou, cu completările de rigoare, a întregii tematici ruse, obiect al acestei complexe elaborări.
Vrem de asemenea să amintim că Partea I a raportului de la Napoli-Genova, despre structura socială a Rusiei, avea ca titlu: Lupta pentru putere în cele două revoluţii, şi nu s-a oprit la cucerirea bolşevică din octombrie 1917, ci a continuat pe parcursul tuturor anilor războiului civil, în care confruntarea pentru putere a continuat în modul cel mai crâncen, pe fronturi multiple şi adesea ameninţătoare la adresa Revoluţiei victorioase. În acest fel, expunerea s-a extins la anii memorabili 1918, 1919, 1920 şi chiar 1921.
În acea perioadă, sarcina primordială a partidului victorios nu a fost aceea a transformării relaţiilor sociale, ci aceea a războaielor civile, care s-au grefat pe cealaltă sarcină, nu mai puţin teribilă, a ieşirii din războiul naţiunilor prin memorabilul episod istoric de la Brest-Litovsk. Pas cu pas, am indicat şi am tratat în profunzime repercusiunile acestor stadii în interiorul partidului, şi am ilustrat ceilalţi mari paşi politici: dispersarea Adunării Constituante şi ruptura definitivă de singurul şi ultimul aliat: partidul socialiştilor-revoluţionari de stânga.
Odată puse bine la locul lor aceste date istorice, am trecut la studierea evoluţiei formelor economice din societatea rusă, ca efect al distrugerii vechii puteri burghezo-social-oportuniste.
Prin neschimbata metodă a raportării constante la principiile noastre generale în evaluarea legăturii dintre faptele economice şi cele politice, am evidenţiat, la debutul acestui al doilea subiect, că un nou material istoric stătea de acum la dispoziţie: seria de măsuri şi decrete ale puterii revoluţionare în materie socială. În perioada precedentă, când partidul proletar luptă în opoziţie, şi când — ca în cazul nostru şi în cadrul metodei tactice susţinute de noi — acesta refuză orice bloc în exercitarea puterii, chiar şi programatic, singurul material de care dispunem este cel de propagandă, care merge totuşi de la studiile doctrinare la programele politice ale partidului. Faza gestionării puterii cucerite ne oferă în continuare material de acest gen, dar ne oferă în plus pe cel al măsurilor de stat şi de guvern. Am remarcat bine că, şi în acest al doilea domeniu, pentru un partid revoluţionar, rămâne o sarcină şi o datorie de agitaţie şi de propagandă în orice act de guvernare, care trebuie să ştie să se raporteze chiar şi la cele mai îndepărtate obiective istorice ale partidului, deşi acestea nu sunt totuşi de actualitate şi nici realizabile [la acel moment].
„Spuneam ieri“, începe profesorul de meserie chiar şi atunci când îşi reia cursurile după luni de zile... Ei bine, ultimul text de care ne-am folosit la începutul Părţii a II-a a fost un program al lui Lenin cu privire la sarcinile sociale imediate, datând cu o lună înainte de revoluţie. Şi am încheiat remarcând forţa unei asemenea scrieri în care cruda limitare a măsurilor propuse pe plan economic, măsuri care în orice stat burghez contemporan ar fi putut fi mai avansate, se îmbină cu profeţia puternică a victoriei muncitorilor ruşi în teribilul război de clasă care se pregătea.
Cititorul îşi aminteşte că ceea ce am scris atunci preceda declaraţiile senzaţionale ale Congresului al XX-lea, în cadrul căruia, speculându-se tot ce se putea specula, s-a făcut referire şi la acel text clasic. Şi s-a făcut aceasta cu intenţia — mai escrocească decât toate cele urmărite de Stalin, sub Stalin sau, mai bine zis, în deplină cârdăşie cu Stalin timp de atâţia ani — de a gira, cu autoritatea lui Lenin însuşi, „noua“ doctrină a trecerii „paşnice“ la socialism. Unde falsul este dublu: că Lenin ar fi vrut în acel moment nu să înainteze spre socialism, ci să treacă în Rusia la socialism — şi că el ar fi admis într-adevăr posibilitatea alegerii între lupta armată şi o cale nesângeroasă pentru înfrângerea definitivă a duşmanilor revoluţiei: blocul format din monarhişti, burghezi şi falşi socialişti ai micii burghezii.
Într-adevăr, în acea scriere se află paragraful „Dezvoltarea revoluţiei pe cale paşnică“. El este cel final şi se încheie cu cuvintele pe care le-am reprodus; şi pe care le reproducem din nou, cu aceeaşi inserţie pe care o intercalam atunci, înainte ca, să o repetăm, Congresul al XX-lea să lanseze în lume directivele noului şi celui mai josnic atentat la adresa măreţiei de nezdruncinat a doctrinei „marxist-leniniste“.
„Dacă vom rata această posibilitate (citiţi ca dialecticieni: dacă nu acceptaţi acest ultimatum, pe care nişte ticăloşi ca voi nu-l pot accepta), un aprig război civil între burghezie şi proletariat este inevitabil. Asta o dovedeşte întreaga desfăşurare a revoluţiei, începând cu mişcarea din 20 aprilie şi sfârşind cu rebeliunea lui Kornilov. Catastrofa (economică) inevitabilă va grăbi izbucnirea acestui război. După cum arată toate datele şi consideraţiile accesibile minţii omeneşti, el va trebui să se termine cu victoria deplină a clasei muncitoare, cu sprijinirea ei de către ţărănimea săracă în vederea înfăptuirii programului expus mai sus“.
Subliniam aşadar caracterul limitat din punct de vedere social al programului „expus mai sus“, pentru a-i opune în mod dialectic înălţimea gigantică a previziunii istorice.
Şi nu am omis să remarcăm — deşi nu aveam încă pe cap un Hruşciov de demascat, cu tot alaiul său — cum, în aceleaşi zile în care această scriere destinată publicului apărea (ziarul Rabocii Puti din 26 şi 27 septembrie 1917, stil vechi), sau, mai bine zis, cu câteva zile înainte (13 şi 14 septembrie s.v.), fusese trimisă scrisoarea către Comitetul Central, text intern de partid (făcut public abia în 1921), cu titlul „Marxismul şi insurecţia“.
În această scriere, Lenin revendică chestiunea de principiu că, pentru marxism şi pentru partidul marxist, insurecţia este o artă. Aceasta cu scopul declarat de a preîntâmpina blasfemia că mijlocul insurecţiei ar putea fi condamnat de vreun marxist. Având această profundă preocupare, care i-a dictat în acele zile memorabile pagini înflăcărate, ar fi putut el oare vreodată să vorbească despre o „ocazie“ de deznodământ „paşnic“ al luptei altfel decât ca mijloc de propagandă şi de agitaţie, pentru a deschide în cele din urmă ochii proletarilor şi ţăranilor asupra rolului istoric al forţelor burgheze şi oportuniste, inevitabil orientate spre a vărsa sânge şi teroare pentru ca revoluţia să se oprească şi să dea înapoi?
Asupra celor două texte fundamentale se cuvine să-i facem pe cei de la Congresul al XX-lea să se lovească din nou cu nasul lor cârn.
Cititorii ne vor scuza dacă economia mai stă încă vreo câteva zeci de minute în anticameră. Este aceeaşi chestiune. Maşina stalinistă de fabricat falsuri istorice funcţionează mai bine astăzi decât în mâinile însuşi inventatorului ei. Şi, sfărâmând falsul politic, sfărâmăm totodată şi pe cel economic: anume că Lenin ar fi stabilit ca sarcină imediată a puterii bolşevice edificarea socialismului. Într-adevăr, în „Cursul Scurt“ găsim imediat această puternică minciună a lui Stalin, încă în picioare şi astăzi:
„În primăvara anului 1918 începu, în consecinţă, trecerea la o nouă etapă a construcţiei socialiste, «de la exproprierea expropriatorilor»... la construcţia economiei naţionale sovietice. Lenin considera necesară folosirea maximă a răgazului obţinut (dar care?) pentru a se trece la construirea temeliei economiei socialiste...“.
Tot acolo suntem; mincinosul-şef era mai prudent decât acoliţii săi din 1956. „Temeliile“ sunt un concept corect, „construirea socialismului“ o gogomănie pe care o caută în zadar la Lenin.
De altfel, cealaltă minciună — cum că Lenin ar fi impus o suspendare insurecţiei, dictaturii, minciună lansată astăzi cu neruşinare — nu se găseşte nici măcar în acel florilegiu al fraudei care este „Cursul Scurt“, astăzi aruncat la urzici. Cum altfel! Încă de la al VI-lea Congres clandestin bolşevic din 26 iulie — 3 august s-a declarat:
„Perioada paşnică a revoluţiei a luat sfârşit, a început perioada nepaşnică, perioadă de încăierări şi explozii“.
Declarat de Lenin, veţi adăuga imediat, convinşi de asta. Nici vorbă:
„de tovarăşul... Stalin“.
O altă greşeală a lui Stalin, domni ai Congresului al XX-lea?
Să vedem acum ce fel de ocazie le-a indicat Lenin ticăloşilor din partidele de social-trădare din august, în scrierea „economică“ despre „Sarcinile revoluţiei“. Paragraful precedent celui despre „dezvoltarea paşnică“ se intitulează: „Lupta împotriva contrarevoluţiei moşierilor şi capitaliştilor“.
Ne cerem scuze că reamintim situaţia. Puterea era în mâinile guvernului provizoriu al lui Kerenski, sprijinit, pe lângă liberalii burghezi, de partidele social-democrat şi socialist-revoluţionar. Aceştia aveau în Soviet majoritatea împotriva bolşevicilor şi predaseră puterea Guvernului provizoriu. Prima încercare armată a bolşevicilor de a lua puterea fusese strivită în iulie, iar Lenin era ascuns.
Lenin porneşte de la revolta ulterioară a lui Kornilov şi Kaledin care, sprijiniţi de moşieri, de capitalişti şi de partidul burghez al cadeţilor, încercaseră să răstoarne guvernul provizoriu, dar în septembrie fuseseră înfrânţi de „frontul unic“ căruia bolşevicii îi acordaseră sprijin.
Lenin stabileşte că vor mai exista şi alte asalturi contrarevoluţionare şi că lor nu le va putea rezista niciodată guvernul provizoriu, ci numai puterea Sovietelor. Şi atunci le prezintă acestora, în care bolşevicii erau în minoritate, ultima posibilitate de a evita ciocnirea dintre partidele conciliatoriste cu burghezia şi bolşevicii, prin preluarea puterii (fără partidele burgheze).
O astfel de decizie este, aşadar, indirect lăsată la latitudinea celor două partide majoritare: menşevicii şi socialiştii-revoluţionari. Dar ce însemna, conform „propunerii“ lui Lenin, preluarea puterii de către Soviete, a întregii puteri?
În primul rând, luarea ei de la guvernul lui Kerenski, care era un socialist-revoluţionar! Am citat deja expresia „a-l băga pe premier în închisoare“! Apoi aceşti „democraţi“ până în măduva oaselor ar fi trebuit să asigure (printre altele):
„să fie interzise ziarele contrarevoluţionare burgheze..., să fie confiscate tipografiile lor, iar publicarea de anunţuri particulare în ziare să fie declarată monopol de stat şi dată în seama unei gazete guvernamentale“.
Pentru ca apoi să demonstreze că nicio forţă nu ar fi putut rezista puterii Sovietelor în Rusia, Lenin le explică sarcina prin aceste alte cuvinte:
„Pentru a înfringe rezistenţa capitaliştilor faţă de programul Sovietelor vor fi suficiente supravegherea exploatatorilor de către muncitori şi ţărani şi măsuri de pedepsire a celor recalcitranţi, ca, de pildă, confiscarea întregii averi, însoţită de o arestare de scurtă durată“.
Scurtă, se înţelege, în caz de capitulare! Pe scurt, ceea ce Lenin le propune Sovietelor, şi doar în sens polemic oportuniştilor care încă le mai controlează (dar pentru scurt timp), este să aplice în esenţă formele dictaturii, pentru care erau pregătiţi doar bolşevicii, sau mai degrabă, după cum au arătat faptele, nu toţi aceştia şi nici măcar majoritatea din Comitetul Central!
Această ultimă somaţie a lui Lenin nu conţinea nicidecum ipoteza istorică a unui guvern comun al partidelor reprezentate în Soviet, iar momeala întinsă social-democraţilor, de a garanta respingerea Constituantei (încă din Tezele din aprilie Lenin o condamnase pentru totdeauna, în ciuda incredibilelor devieri ale lui Stalin şi ale tovarăşilor săi!), avea gustul dialectic al zeflemelei, plătind preţul îmbrăţişării tezei comuniste: toată puterea în mâna Sovietelor! Şi, într-adevăr, Lenin vorbeşte mai departe despre eventuala „trecere paşnică a puterii de la un partid la altul“ şi despre „lupta paşnică“, dar în sânul Sovietelor!
Imediat după aceea, el lansează declaraţia, reprodusă anterior, despre ineluctabilitatea războiului civil. A trebuit să vorbească aşa cum a vorbit doar pentru a da ultimul brânci partidelor trădătoare şi pentru a le înfrânge în Soviete; doar pentru a stabili că, pentru marxiştii revoluţionari, războiul social nu se poartă din sete de exterminare, ci din cauza fatalităţii demonstrate că partidele burgheze şi mic-burgheze aliate, înainte de a ceda puterea, fie ea şi „voinţei poporului“, recurg întotdeauna la baia de sânge.
Pentru a lichida această încercare obscenă de a frânge prin documente false glorioasa linie a lui Lenin, strânsă în liniile de neabătut ale doctrinei şi ale manevrei politice, condusă fără pauze şi întreruperi între paginile cărţilor şi ale ziarelor şi rafalele de mitralieră ale insurgenţilor, se cuvine, înainte de a merge mai departe, să reamintim sensul celuilalt text contemporan despre insurecţie; deşi noi am comentat deja pe larg, în tratarea precedentă, această serie de documente care zoresc şi îmboldesc Comitetul Central să declanşeze asaltul. Atunci nu aveam în faţă această ticăloşie suplimentară, care se comite astăzi la Kremlin, de a înfăţişa calea insurecţiei ca fiind proprie, cel mult, revoluţiei din Rusia, dar putând fi abandonată în celelalte ţări.
Când Lenin începe pe bună dreptate să se îngrijoreze că conducerea partidului bolşevic, păţită în urma înfrângerii din iulie şi totodată deviată de euforia victoriei smulse asupra lui Kornilov prin tactica (rapid tranzitorie) a frontului unic cu toate partidele muncitoreşti-ţărăneşti, ezita să dea ordinul de a recurge la arme pentru a răsturna guvernul, el nu se teme că obiecţiile se referă la motive contingente ale situaţiei ruse, ci la o ezitare de principiu în legătură cu metoda insurecţiei, la teama de acuzaţia de „blanquism“ şi de „non-marxism“.
În uriaşa sa indignare, el vede deja ridicându-se în faţa sa bestia obscenă a oportunismului, vede ridicându-se argumentele unor Kautsky, ale social-şoviniştilor din 1914 care, spre mânia de nedescris a oricărui marxist revoluţionar, pentru a trimite milioane de proletari să fie măcelăriţi în slujba propriilor burghezii-patrii, îndrăzniseră să susţină că preceptele lui Marx interzic proletariatului să răstoarne prin forţă şi sânge o putere care, întâmplător, ar mai fi girată încă de minciunile mandatelor parlamentare.
În câteva pagini năvalnice, Lenin spintecă chestiunea ca pe o problemă de principiu, ca pe o problemă europeană şi nu rusească, cu date pe care Marx şi Engels le-au stabilit încă din 1848 pentru toate ţările lumii capitaliste, respingând prin aceasta versiunea atâtor nesăbuiţi, de atunci şi din anii următori, cum că abia în 1917 şi în cadrul rusesc ar fi fost construită formidabila doctrină a cuceririi violente a puterii, a insurecţiei armate, a dictaturii şi a Terorii.
Prin acea scrisoare neuitată şi de neuitat, Lenin discută despre „trecerea la socialism“ nu pentru Octombrie 1917 şi pentru Revoluţia din Rusia, ale cărei „particularităţi“ sunt evidente pentru oricine o studiază aşa cum o facem noi, ci în vederea victoriei tuturor proletarilor, în toate ţările capitaliste.
El ucide ipoteza otrăvitoare că fie şi într-o singură ţară s-ar putea ridica un partid marxist care să şteargă din tablele sale programatice arta forţei.
Iar astăzi ar însemna o întoarcere la el — şi la Marx, pe care aici şi în alte mii de locuri îl apără de insultele seculare — să se stabilească, după ce s-au cerut scuze murdare în faţa nemuritoarei glorii a lui Octombrie, că există alte căi, şi anume căi de târâre paşnică la picioarele clasei exploatatoare, pentru a trece la socialism; căi bune în cealaltă Europă, pe celelalte continente; prescriind acestei omeniri cuprinse de delirium tremens şi de nebunia sinuciderii de specie — faţă de care cea din 1914 avea chipuri de Câmpii Elizee —, anestezia istorică, Revoluţia indoloră!
Şi nici nu va trebui să aruncăm prea mult în obrazul neruşinat al celor care revendică marxism-leninismul, al celor care cosmetizează ferocitatea lui Stalin, al „anesteziştilor“ muncitorilor răsculaţi din Poznań, [1] ai revoltelor descoperite şi anunţate ca „deja lichidate“ în numele căilor paşnice (şi de ce oare să nu fi lăsat în viaţă, într-o cuşcă, pentru a ni-l arăta tuturor şi a stabili de pe ce planetă a coborât, măcar pe unul dintre „agenţii imperialismului“... emulativ?).
„Una din cele mai răuvoitoare şi, poate, din cele mai răspândite denaturări ale marxismului de către partidele «socialiste» dominante este minciuna oportunistă că a pregăti insurecţia şi în general a o considera o artă ar fi «blanquism»“.
Frază care nu vorbeşte, aşadar, despre Rusia, ci despre Franţa, Germania, Austria, Italia etc.
„Şeful oportunismului, Bernstein, şi-a câştigat o tristă faimă aducând marxismului acuzaţia de blanquism, iar oportuniştii de azi, prin urletele lor pe tema blanquismului, nu împrospătează şi nu «îmbogăţesc» (ah, ce bine stă la locul său acest verb, pe care Stalin i-a învăţat pe şcolăreii săi să-l conjuge: eu îmbogăţesc, tu Hruşciov îmbogăţeşti, el Mikoian îmbogăţeşte, noi moscoviţii îmbogăţim, voi italo-francezii îmbogăţiţi — şi aceşti domni luaţi împreună îi ciumesc pe toţi) în fond cu absolut nimic sărăcăcioasele «idei» ale lui Bernstein.
Să acuzi pe marxişti de blanquism fiindcă privesc insurecţia ca o artă! Poate exista o mai flagrantă denaturare a adevărului (se poate deci, Roma, Paris, Moscova?) atunci când nici un marxist nu neagă că tocmai Marx s-a pronunţat în modul cel mai precis, mai neechivoc şi mai categoric în această chestiune, calificând insurecţia drept o artă, afirmând că insurecţia trebuie considerată o artă, că trebuie să cucerim primul succes şi apoi să mergem din succes în succes, în ofensivă neîntreruptă împotriva duşmanului, profitând de dezorientarea lui etc. etc.“.
În ajunul fierbinte, Lenin nu avea timp pentru a-şi etala erudiţia în materie de citate. Cuvintele pe care le citează aici şi celelalte referitoare la Danton, citate în scrisoarea încă şi mai aprinsă din 8-21 octombrie: de l’audace, encore de l’audace, toujours de l’audace!, precum şi cele după care „defensiva este moartea oricărei insurecţii armate“, şi cele pe care le cităm noi acum: „să creeze o putere executivă puternică, activă, care să nu se dea în lături de la nimic (cursiv în text)!“ se află în seria de scrisori pe care Engels le-a scris, în colaborare cu Marx, pentru New York Tribune, şi anume în cea publicată la 18 septembrie 1852. Scrisorile, după cum ştie toată lumea, se referă la Germania şi Austria. Dacă ele foloseau la pălmuirea trădătorilor (în textul lui Marx-Engels: „Într-o revoluţie, cel care deţine o poziţie importantă şi o predă, în loc să silească inamicul să încerce un atac, merită întotdeauna să fie tratat ca un trădător“ — 17 aprilie 1852) după 65 de ani de istorie, să le folosească şi astăzi, pentru cei care dau înapoi în mod dispreţuitor la Congresul al XX-lea, după 104 ani. Regulile Revoluţiei sunt seculare: aceşti oameni de nimic flecăresc la fiecare şase luni că deschid un nou curs. Dar este mereu acelaşi curs, este cloaca maxima a contrarevoluţiei.
Fără îndoială, Stalin, deşi pătat de sângele tovarăşilor săi, se află cu o treaptă mai sus de fundul acestui abis. A crăpat spunând încă imperialismului occidental: ne vreţi? luaţi-ne cu asalt!
În continuare, Lenin clarifică distincţia dintre blanquism şi marxism şi face un efort ciclopic pentru a le introduce în capul membrilor Comitetului Central sensul manevrei frontului unic: unde este cel care, după el, a înţeles-o? Poate doar noi, care am respins-o întotdeauna în Europa, chiar şi pe cuvântul lui.
Propunerea de compromis, strigă el, nu ne leagă absolut deloc!
„Ar fi cea mai mare greşeală să credem că propunerea noastră de compromis n-a fost încă respinsă, că ea ar mai putea fi acceptată de Consfătuirea democratică. (La scurt timp după această conferinţă-comedie, din fericire şi datorită lui Troţki, bolşevicii ieşeau trântind uşa, deşi unii îşi înăbuşeau bombănelile: vezi Partea I a lucrării noastre). Compromisul a fost propus de un partid altor partide; altfel nici nu se putea. Partidele respective l-au respins... Am comite cea mai mare greşeală şi am da dovadă de cel mai cras cretinism parlamentar dacă am considera Consfătuirea democratică un parlament, deoarece, chiar dacă ea s-ar proclama parlament permanent şi suveran al revoluţiei, tot n-ar putea să hotărască nimic: totul se hotărăşte în afara ei, în cartierele muncitoreşti ale Petrogradului şi ale Moscovei“.
„Avem în faţă toate premisele obiective ale unei insurecţii victorioase... Nu mai avem timp de aşteptat. Revoluţia e la un pas de pieire“.
Cunoscând istoria lui Octombrie 1917 şi a luptei teribile pe care însuşi Lenin a trebuit să o ducă împotriva celor mai buni conducători marxişti, în prezenţa întregii ruine ce a urmat timp de patruzeci de ani în marxismul european şi mondial, suntem decişi să susţinem că în marxism-leninism trebuie să rămână integrală şi universală doctrina artei insurecţiei, care s-a născut odată cu el. Vrem de asemenea ca, după ce am revendicat cu mândrie valoarea liniei extrem de viguroase a lui Lenin în Rusia, să-l sărăcim pentru lumea occidentală de manevra „propunerii de compromis“.
În propunerea de emulaţie de astăzi nu există certitudinea respingerii şi hotărârea fermă de a organiza lupta care are ca program şi ca punct de sosire războiul de clasă. Există, deja consumat în toate punctele cardinale, naufragiul în cretinismul parlamentar înfierat de Marx şi de Lenin împreună cu el, în zeama fetidă ce curge pe fundul cloacei capitaliste.
Odată cu moartea lui Stalin, cu dezonorarea lui Stalin, avem dovada supremă că totul s-a scurs la fund. Cel puţin pentru cei care mai sperau încă.
Catastrofa economică, dezintegrarea structurii de producţie, pe care Lenin le denunţa în august 1917, în ciuda victoriei insurecţiei revoluţionare în cele din urmă dezlănţuite, s-au manifestat cu o intensitate şi mai gravă pe măsură ce treceau lunile şi anii, în faţa noii puteri constituite în Octombrie.
În timp ce cartierele muncitoreşti din Petrograd şi din Moscova iau lucrurile în propriile mâini, urmate de cele din atâtea alte oraşe ale Rusiei (şi, cu valuri ale căror reverberaţii nu s-au simţit imediat, de satele însele), Congresul Sovietelor din întreaga Rusie, după cum am descris, atribuie majoritatea mandatelor partidului bolşevic şi, sub preşedinţia lui Troţki, care conducea Comitetul Revoluţionar, îl primeşte şi îl aclamă pe Lenin şi adoptă primele decrete în care se rezumă actele Celei de-a II-a Revoluţii.
Am spus destul în cele ce preced despre cele „politice“. Guvernul provizoriu este răsturnat, iar membrii săi care nu au fugit sunt arestaţi. Întreaga putere centrală şi locală trece în mâna Sovietelor. Noul Guvern Rus propune pacea imediată tuturor beligeranţilor, cu un armistiţiu de trei luni. Partidul bolşevic îşi schiţează politica în această privinţă: dacă statele Antantei refuză, el va propune o pace separată imperiilor germane. Am spus deja ce crize au urmat acestei orientări istorice, pe care Lenin a simţit-o cel dintâi, în sânul partidului şi în relaţiile cu socialiştii-revoluţionari, care tânjeau după un „război sfânt revoluţionar“ împotriva samavolniciei şi invaziei germane. Încă o dată, Lenin a văzut mai departe decât toţi, şi doar cei mai decişi marxişti din Europa au urmat clar această teribilă întorsătură.
Şi trebuie spus acum cum cel de-al Doilea Congres al Sovietelor din întreaga Rusie, primul al Revoluţiei proletare, a considerat istoricele măsuri sociale.
Ne aflăm în prezenţa a două grupuri de decizii. Unele privesc chestiunea economiei manufacturiere, urbane, comerciale — celelalte, chestiunea pământului.
Cele din urmă sunt mult mai sugestive decât primele pentru descrierea relaţiilor proprii societăţii ruse şi a palingenezei lor. De aceea, se va putea vorbi despre ele mai târziu.
Doi adversari au fost trântiţi la pământ şi nu va rămâne decât să fie stăpânită prin forţă orice ripostă a lor: clasa proprietarilor feudali şi burghezi de pământ — şi burghezia industrială şi comercială. Prin urmare, în economia manufacturieră nu se mai pune problema unei lupte între forţe opuse. Însă în economia satelor totul este încă incandescent, deoarece sub Guvernul provizoriu, şi cu complicitatea oportuniştilor, s-a ţinut în suspensie pe cât posibil lupta pentru pământ, sub pretextul că în această materie ar trebui să legifereze Adunarea constituantă. O întreagă pleiadă de forţe sociale aflate în conflict şi departe de a fi în echilibru se mai mişcă încă aici.
Vom vorbi, aşadar, despre măsurile industriale şi comerciale. Deşi aici este vorba despre oraşe, unde oamenii viguroşi „din cartierele muncitoreşti“ sunt gata să curme orice joc murdar, totuşi măsurile sunt, în concordanţă cu ceea ce am încercat să înfăţişăm de multă vreme, extrem de limitate şi se poate spune chiar timide. Odată învinsă orice timiditate privind dreptul la insurecţie şi certitudinea victoriei şi după ce s-a obţinut un control sigur asupra terenului, puţine se pot face în operaţiunile de „politică economică“.
Partidul şi Lenin promiseseră puţin şi, mai ales, nu promiseseră niciodată miracole colectiviste în economia rusă, limitată şi vlăguită de război. Măsurile de intervenţie ale statului Sovietelor în domeniul manufacturier şi comercial trebuie urmărite cu unicul scop de a clarifica echivocul de bază al „edificării“ staliniste „a socialismului“, pentru a demonstra cât de departe de aceasta se aflau realitatea, partidul bolşevic şi viziunea sigură a lui Lenin.
Desigur, din momentul în care partidul comunist a învins politic şi se află la putere un guvern socialist, în sensul corect, în sfârşit, al cuvântului, orice măsură adoptată este de aşa natură încât să fie îndreptată în direcţia socialismului, să constituie unul dintre acei „paşi“ în sensul indicat de busola socialismului, paşi pe care nu doar burghezii, ci mai ales social-oportuniştii nu doreau sub nicio formă să-i vadă făcuţi, considerând, în virtutea legăturilor care îi legau, că este o datorie „democratică“ să respecte interesele „legale“ chiar şi ale burghezilor din industrie, comerţ şi bănci.
Avem un proiect de regulament cu privire la controlul muncitoresc din 16 noiembrie 1917 (vom urma noul stil de acum înainte) şi un proiect de decret cu privire la socializarea economiei naţionale, din decembrie, operă a lui Lenin.
Prima măsură de stat poartă data de 14 noiembrie, a doua pe cea de 28 decembrie: dar aceasta din urmă se referă doar la bănci.
Consiliul economic superior este înfiinţat prin decretul din 18 decembrie. El are, în teorie, dreptul de a „obliga diferitele ramuri ale industriei şi comerţului să se unească în sindicate“ şi, de asemenea, de a „rechiziţiona şi confisca“, dar mai ales de a controla întreaga economie a ţării.
Un prim decret de confiscare în favoarea Republicii este emis la 18 decembrie împotriva „Societăţii Electrice 1886“, pe motiv că „refuzase să se supună decretului cu privire la controlul muncitoresc“. Apoi urmează multe altele din motive izolate: dezorganizare, datorii faţă de stat etc. Primul decret de naţionalizare cu caracter general, care priveşte multe sectoare de bază ale industriei şi multe mari întreprinderi, datează din 20 iunie 1918. La 3 martie 1918 este emis un prim decret privind administrarea uzinelor naţionalizate. Ar fi prea lung să cităm deocamdată seria de măsuri privind disciplina muncii: salarii, program de lucru, asistenţă socială, litigii, munca femeilor şi a minorilor etc.
Să examinăm conţinutul primelor măsuri pe care le-au studiat Lenin şi guvernul.
Controlul muncitoresc a fost stabilit la câteva zile după revoluţie, pentru toate întreprinderile cu peste 5 muncitori şi 10.000 de ruble cifră de afaceri. Reprezentanţii muncitorilor trebuiau aleşi imediat. Printre atribuţiile lor se numărau: interzicerea oricărei suspendări a lucrului în industriile de importanţă naţională, inspectarea întregii corespondenţe şi a tuturor depozitelor. Proprietarii şi delegaţii muncitorilor sunt răspunzători în faţa statului pentru ordine şi disciplină în producţie. Sovietele şi conferinţele generale ale comitetelor de muncitori şi funcţionari pot emite norme mai detaliate cu privire la control.
La 13 decembrie 1917, guvernul adoptă instrucţiuni mai precise cu privire la control şi la limitele sale. În esenţă, controlul constă în dreptul de a şti totul despre mersul întreprinderii, cu puterea de a atrage atenţia puterii publice asupra a ceea ce s-ar considera dăunător clasei muncitoare sau economiei generale. Însă articolul 7 stipulează: Dreptul de a da dispoziţii în conducerea întreprinderii, precum şi mersul şi funcţionarea ei rămân de competenţa proprietarului. Comisia de control nu participă la administrarea întreprinderii şi nu are nicio răspundere pentru mersul şi funcţionarea acesteia. Această răspundere continuă să revină proprietarului. Iar articolul 8 precizează: Comisia de control nu se ocupă de problemele financiare ale întreprinderii. În cazul în care apar asemenea probleme, ele sunt transmise instituţiilor de conducere ale guvernului.
Aceste dispoziţii, coerente cu binecunoscutele opinii ale marxiştilor care nu deviaseră spre fabricism şi sindicalism, şi cu cele ale lui Lenin, au întâmpinat rezistenţe cunoscute în anumite straturi ale clasei muncitoare şi ale partidului, care înclinau spre soluţia autonomiei întreprinderilor, într-o primă etapă controlate doar de propriul lor personal, iar într-o a doua etapă, după eliminarea proprietarului, conduse de-a dreptul nu doar din punct de vedere tehnic, ci şi financiar de personalul însuşi.
Nu dezvoltăm încă în profunzime o astfel de chestiune, dar este bine de spus că ea nu corespunde deloc unui „model“ de societate socialistă şi nici măcar primei faze economice în care ne aflăm, în care este vorba despre un control de stat asupra industriei încă private, ca etapă de trecere către măsura mai avansată, dar cu siguranţă nu încă „socialistă“ în sens economic (în sens politic poate foarte bine să fie astfel şi simplul control muncitoresc sau de stat), a gestionării de către stat a unei întreprinderi industriale sau de alt tip.
Decretul cu privire la socializarea economiei naţionale este mai important în redactarea pe care i-a dat-o Lenin, dar nu se găseşte tradus în aceiaşi termeni în culegerile legislaţiei sovietice. Propunerile lui Lenin au fost puse în aplicare prin alte măsuri. Naţionalizarea băncilor a fost statuată prin scurtul decret din 28 decembrie care înfiinţa „Banca Poporului“ şi declara toate operaţiunile bancare monopol de stat. Din 29 decembrie datează decretul care suspendă plata dividendelor la acţiunile societăţilor anonime, iar din 23 ianuarie 1918 cel care anulează toate împrumuturile de stat, interne şi externe. Diverse măsuri succesive salvează drepturile micilor deţinători.
Decretul cu privire la obligativitatea muncii, pentru teritoriul Petrogradului, datează din 8 octombrie 1918.
Schiţa lui Lenin, deşi pare mult mai radicală, nu ajunge la o etatizare generală a economiei şi se bazează pe motivarea situaţiei economice critice, a foametei iminente, a sabotajului burghez, a ruinei generale,
„care impun luarea unor măsuri revoluţionare extraordinare în vederea combaterii acestui rău“.
Măsurile prevăzute sunt acestea. Toate societăţile pe acţiuni sunt declarate proprietate a statului. Membrii consiliilor de administraţie şi ai direcţiilor sunt obligaţi să rămână la posturile lor, cu salarii stabilite şi sub control.
Urmează anularea datoriilor statului, interne şi externe.
O altă măsură garantează interesele micilor deţinători de obligaţiuni şi acţiuni. Se introduce obligativitatea generală a muncii (consfinţită, după cum vom vedea, prin Declaraţia drepturilor poporului muncitor şi exploatat, adică prin Constituţia din 1917—1918). Sunt limitate retragerile periodice de bani de către persoanele care au fonduri în bancă, este interzisă deţinerea de bani lichizi şi este prevăzută o înlocuire a monedei pentru a-i pedepsi pe cei care încalcă legea.
În ceea ce priveşte distribuţia, această schiţă a lui Lenin prefigurează un sistem de asociaţii de consum, din care ar trebui să facă parte fiecare cetăţean, în vederea
„unei evidenţe şi repartiţii juste atât a alimentelor cât şi a altor produse necesare“.
Dar, în realitate, mecanismul de distribuţie a rămas la început în mâinile comerţului privat, fărâmiţat în mii de speculatori care, chiar dacă se dorea reprimarea lor nemiloasă, se dovedeau, în vremuri de război naţional şi civil, de neprins. Asupra comerţului exterior statul revoluţionar a putut exercita o influenţă imediată; cu toate acestea, abia la 24 aprilie 1918 a fost emis decretul care stabileşte monopolul de stat asupra acestuia. Prin decretul din 8 februarie, statul a rechiziţionat întreaga flotă comercială, cu excepţia micilor ambarcaţiuni fluviale şi de pescuit.
Tot acest ansamblu de măsuri, într-o perioadă de absolută urgenţă economică, limita în esenţă intenţia puterii revoluţionare de a realiza o evidenţă completă a activităţilor economice, astfel încât să poată face faţă, prin măsuri de excepţie, crizei, foametei şi mizeriei şi, mai ales, să asigure aprovizionarea armatei şi funcţionarea serviciilor generale şi publice fundamentale. Însă chiar şi această sarcină, atâta timp cât din cauza evenimentelor militare fronturile erau instabile, iar întinderea teritoriilor nu era definită, constituia o problemă aproape insolubilă.
Nu a fost vorba, aşadar, de a transpune în viaţă „socialismul“ prin decrete de stat; iar dacă s-a vorbit despre perioada comunismului de război, a fost în sensul unui sistem de măsuri de constrângere, la care recurseseră, în multe cazuri şi epoci istorice, chiar şi statele capitaliste şi tradiţionale, prin confiscări, rechiziţii, sisteme de control, obligaţii de declarare şi de predare a mărfurilor, titlurilor şi valutelor şi aşa mai departe.
În niciunul dintre aceste decrete şi nici în prezentarea lor politică în faţa partidului şi a ţării nu găsim în această fază decizia declarată de a „edifica socialismul“ în producţia de bunuri manufacturate sau în distribuţia lor. De altfel, înseşi prevederile Constituţiei republicii, deşi aveau caracterul unei formidabile declaraţii de agitaţie revoluţionară, nu au un asemenea caracter.
Să trecem la un domeniu în care materialul este mult mai semnificativ în sens istoric şi social. La cel de-al II-lea Congres al Sovietelor din întreaga Rusie, însuşi Lenin prezintă raportul cu privire la pământ, care conţine structura decretului respectiv şi face trimitere la un text, deja convenit cu aliaţii socialişti-revoluţionari de stânga, coparticipanţi cu bolşevicii la guvernare, privitor la „Mandatul ţăranilor cu privire la pământ“, deja publicat încă din august 1917 pe baza celor 242 de „mandate“ acceptate de la ţăranii din cele mai diverse localităţi ale Rusiei. Lenin a citit acest text la 8 noiembrie, iar congresul l-a aprobat împreună cu declaraţia constituţională a republicii.
Raportul lui Lenin este completat de o scrisoare a sa către redacţia Pravdei, din 2 decembrie 1917.
Aici ne confruntăm cu întâlnirea a două programe istoric diferite şi opuse: cel al marxiştilor bolşevici şi cel al socialiştilor-revoluţionari. O mare parte dintre ţărani îi urmează pe aceştia din urmă şi sunt atraşi de formula lor: folosinţa egalitară a pământului.
Această formulă reflectă idealul micii culturi familiale şi confundă cu socialismul, în sensul complet al cuvântului, un simplu egalitarism, care vrea să evite ca o familie să aibă mai mult pământ decât alta, un ţăran mai mult decât altul. Împărţirea presupune că pământul are peste tot aceeaşi fertilitate, altfel parcelele nu ar trebui să aibă aceeaşi întindere, ci aceeaşi capacitate productivă. În realitate, satul rus era aproape în întregime de o fertilitate extrem de redusă şi prost populat şi cultivat. Sub iobăgie sau sub semiiobăgia faţă de boier sau moşier, practic fiecare familie se întindea deja pe o bucăţică de pământ corespunzătoare forţei sale de muncă, numai că din recolta puţină trebuia să dea o cotă atât de mare boierului şi moşierului, încât cu restul abia reuşea să se hrănească în mod mizerabil.
Revoluţia agrară concepută de „populişti“ consta în a-l elibera pe ţăran, rămas pe mica sa parcelă de pământ, de tributul faţă de nobil, de proprietarul funciar burghez, de ordinul religios sau chiar de stat, lăsându-i tot produsul câmpului său şi al braţelor sale, ceea ce ar fi constituit un avantaj imens. De acest postulat se lega, evident, o presiune uriaşă a maselor ţărăneşti, care nutreau aceeaşi ură nestinsă faţă de nobilimea feudală, burghezia de la sate, stat şi clerul monahal.
Revoluţia din Februarie nu curăţase terenul de toate aceste clase şi forme sociale; lupta clocotea în sate, iar ţăranii se răsculau din când în când, în timp ce guvernul provizoriu se arăta tot mai înclinat să adopte mijloacele de represiune poliţienească ale regimului autocratic.
Acest program al împărţirii în loturi egale nu putea fi acceptat de marxiştii revoluţionari. El ar fi condamnat în esenţă Rusia la o mizerie seculară şi eternă, pe care însăşi desfiinţarea iobăgiei din 1861 o agravase, astfel încât cifrele de productivitate şi ale nivelului de trai ale ţăranului erau îngrozitor de scăzute în comparaţie cu orice altă ţară.
Marxiştii nu puteau să nu susţină formarea unor unităţi de producţie mai mari, în care să poată fi valorificat avantajul muncii asociate, iar la baza unei astfel de constituiri a marii culturi puneau formula alungării de pe pământ a boierilor, moşierilor şi a altor entităţi parazitare, împreună cu trecerea pământului în proprietatea statului: împărţirii (şi, de asemenea, municipalizării susţinute de alte curente) ei îi opuneau socializarea pământului, naţionalizarea — fără despăgubiri — a întregii proprietăţi funciare.
În timp ce pentru „eseri“ ţăranul redus la starea de zilier, adică lipsit de pământ şi chiar de cel mai mic inventar de unelte, este un pretendent la „folosinţa“ fragmentului său „egalitar“, pentru bolşevicii marxişti el este un proletar pur, înfrăţit în muncă cu tovarăşii săi într-o unitate avansată, pe care nu trebuie să aspire să o fărâmiţeze, ci să o smulgă din mâna moşierimii şi a capitalistului rural pentru a da gestionarea ei proletariatului învingător din oraşe şi sate.
Exista deja de pe atunci, în întreaga lume, o bandă de idioţi care i-au atribuit lui Lenin programul împărţirii latifundiilor către ţărani şi deplasarea, pe baza acestei ciocniri istorice dintre forţele de producţie şi formele de proprietate, a baricentrului dinamicii revoluţionare mondiale, subordonându-l celei dintre salariatul fără rezerve şi capitalismul marii întreprinderi. Această specie de nenorociţi nu a dispărut nici după patruzeci de ani şi se dedică trup şi suflet fărâmiţării latifundiilor prin formula folosinţei egalitare, formulă care, înainte de toate, îl trage în piept pe ţăranul muncitor.
Lenin îşi urma şi în acel moment magnifica sa traiectorie istorică întinsă pe decenii şi decenii, care îl conecta cu teoria agrară a lui Marx şi cu viitoarea revoluţie comunistă mondială, fără rupturi şi deformări.
Lenin ştia că fără a-i pune în mişcare pe ţăranii ruşi revoluţia nu ar fi învins şi că lipseau premisele tehnico-economice pentru a le oferi acestora, spre a le determina mişcarea, orice ar fi depăşit „folosinţa“ şi „defazarea“.
El ştia că lucrurile stăteau diferit în cazul celeilalte baze a dictaturii revoluţionare, proletariatul urban. Muncitorii din „cartierele muncitoreşti ale Petrogradului şi ale Moscovei“ nu se răsculau pentru a obţine folosinţe imediate şi palpabile. Ei erau mult dincolo de capacitatea la care se limitează energia revoluţionară a claselor micii burghezii sărace. Gradul de capitalism şi de imperialism care prinsese rădăcini puternice în Rusia de câteva decenii le dăduse, la fel ca şi fraţilor lor de peste frontieră, acel minimum de pâine, de copeici şi de instruire elementară care le permisese să cumpere presa partidului, ziarul de clasă. Aveau tradiţia şi experienţa unor ani de lupte teribile, din anii îndepărtaţi ai lui 1905 şi din lunile iulie şi septembrie, în care îi îmbibase tradiţia bolşevică a partidului.
Ei ştiau bine că „măsurile“ (pe care le-am tratat mai sus) chiar şi cele mai hotărâte, în domeniul economiei manufacturiere urbane, nu le-ar fi dat o sută de grame de pâine în plus, ci doar ar fi asigurat menţinerea armatei pe fronturile de clasă şi a detaşamentelor lor înarmate, mersul trenurilor, funcţionarea statului dictaturii revoluţionare. Partidul lor şi Lenin, care vorbea în numele lui, se puteau baza pe ei şi puteau garanta pentru ei: nu cereau folosinţe egale, nici inegale, ci ştiau că trebuie să sufere în continuare pentru eliberarea clasei lor de sub sclavia capitalistă internaţională.
Baza dualistă a puterii revoluţionare originale care triumfa în acea zi stătea sub ochii marxiştilor şi ai lui Lenin: totul trebuia dat pentru alianţa strânsă a celor două clase, dar fără a uita vreodată că doctrina o arăta ca fiind trecătoare în istorie; trecătoare ca meteorele care lasă totul schimbat în calea lor.
Socialismul era mult mai îndepărtat: aliatului ţăran rus trebuia să-i urmeze în curând cel proletar european: cel mult (vezi darea de seamă a reuniunii de la Torino) „douăzeci de ani de relaţii bune cu ţăranii...“, prevăzuţi de Lenin ca cea mai nefavorabilă dintre ipoteze.
Lenin tocmai a terminat de citit la congres Decretul asupra pământului şi Mandatul ţărănesc. Îşi ridică ochii spre adunarea fremătătoare.
„Se aud aici voci care spun că decretul şi mandatul au fost întocmite de socialiştii-revoluţionari. Fie şi aşa. Are oare importanţă cine le-a întocmit? Noi însă, ca guvern democratic, nu putem trece peste o hotărâre a maselor largi ale poporului, chiar dacă n-am fi de acord cu ea. În vâltoarea vieţii, punând în practică această lege, înfăptuind-o pe teren, ţăranii vor înţelege ei înşişi care e adevărul. Şi chiar dacă ţăranii îi vor urma şi mai departe pe socialiştii-revoluţionari, chiar dacă vor da acestui partid majoritatea în Adunarea constituantă, chiar şi atunci vom spune: fie şi aşa. Viaţa este cel mai bun dascăl, ea va arăta cine are dreptate, şi nu-i nimic dacă la rezolvarea acestei probleme noi vom porni de la un capăt (auziţi, auziţi! spunem noi, nu congresul), iar ţăranii de la celălalt... Ţăranii au învăţat câte ceva în cele opt luni ale revoluţiei noastre, vor să rezolve ei înşişi toate problemele în legătură cu pământul... Important nu este dacă [ţărănimea] o va rezolva în spiritul nostru sau în spiritul programului socialiştilor-revoluţionari. Important este ca ţărănimea să capete certitudinea că nu mai există moşieri la sate şi că ţăranii trebuie să rezolve ei înşişi toate problemele, să-şi organizeze ei înşişi viaţa“. (Aplauze puternice).
Care erau termenii acestei întâlniri, pornind de la cele două capete opuse? Decretul începe astfel: Proprietatea moşierească asupra pământului se desfiinţează imediat, fără nicio despăgubire. Aici au capitulat eserii. Un decret al lor ar fi spus: proprietatea, chiar şi cea a domeniului de stat, trece în mâinile ţăranilor care lucrează pământul — sau chiar: în mâinile municipalităţilor rurale, care o vor repartiza în mod egalitar familiilor de ţărani. O victorie doar teoretică: de acord.
Cel de-al doilea articol spune că toate proprietăţile şi inventarul lor trec,
„până la întrunirea Adunării constituante, la dispoziţia comitetelor agrare de plasă şi a Sovietelor judeţene de deputaţi ai ţăranilor“.
De aici şi referirea din discursul lui Lenin de la final. Dar, la scurt timp după aceea, Lenin avea să redacteze decretul de dizolvare a acelei Adunări, în care bolşevicii şi socialiştii-revoluţionari aveau să fie înfrânţi la vot. Puţin mai târziu, odată cu chestiunea de la Brest-Litovsk, socialiştii-revoluţionari aveau să rupă acordul de guvernare şi să ia armele, fiind înfrânţi.
Ştia Lenin toate acestea şi, prin urmare, i-a păcălit pe ascultătorii şi pe aliaţii săi? O, ce mizerie! Partidul era condus astfel încât să depăşească toate acele eventualităţi alternative şi să se lipsească, pe termen scurt, de sprijinul partidului politic al eserilor, iar pe termen istoric, de alianţa cu ţărănimea. Era bine pregătit să nu comită prostia de a ceda puterea pentru votul unei Adunări Constituante şi, poate, chiar al unui Congres al Sovietelor, fără proba forţei fizice.
Cel de-al treilea articol conţine măsuri radicale împotriva posibilelor deteriorări ale culturilor şi ale uneltelor utile în cazul unei ocupări pripite a pământurilor confiscate, sub responsabilitatea Sovietelor locale. Cel de-al patrulea face trimitere la Mandat. Cel de-al cincilea (un succes al eserilor) exclude de la confiscare pământurile „ţăranilor de rând şi ale cazacilor de rând“.
În mandat se repetă trimiterea la Adunarea Constituantă. Este conţinut principiul naţionalizării întregului pământ, „devenind un bun al întregului popor şi trecând în folosinţa tuturor celor care-l muncesc“. Este principiul eser de „folosinţă“, care suprimă zeciuielile şi arendele în natură sau în bani. Se stipulează că capitalul sub formă de inventar mare trece la stat, cel mediu la comunităţi, iar cel mic la ţăranii „cu pământ puţin“. O formulă de compromis: de la împărţirea pământului se trece la cea a capitalului. Dar prima este eternă, cea de-a doua nu...
Munca salariată este interzisă, fiind prevăzută gospodăria familială şi, de asemenea, cea cooperatistă. Pământul confiscat este împărţit de comunele locale conform principiului folosinţei egalitare „după norma de muncă sau de consum“, dar tehnica de exploatare este declarată liberă: sunt prevăzute redistribuiri periodice. Aici vedem reapărând o instituţie preburgheză, proprie mir-ului agricol şi care a supravieţuit până în secolul al XX-lea în comunităţile asiatice şi germanice: redistribuirea loturilor: idealul pe care populiştii îl confundă în mod grosolan cu socialismul, fiind urmaţi de o sută de alte partide, de la catolici la republicani şi fascişti...
Scrisoarea către redacţia Pravdei din 2 decembrie a răspuns în mod evident nedumeririlor a nu puţini bolşevici: n-am făcut oare concesii de principiu?
Lenin explică faptul că i-a reasigurat pe cei prezenţi la Congresul ţăranilor cu privire la posibilitatea unei alianţe „cinstite“ între bolşevici şi eseri, între muncitorii salariaţi şi ţărani — în timp ce o astfel de posibilitate lipseşte în orice alianţă între clasele exploatate şi burghezie.
Lenin îl citează pe Kautsky „pe vremea când era încă marxist“. Măsurile de trecere spre socialism nu pot fi aceleaşi în ţările cu mare agricultură şi în ţările cu mică agricultură.
Şi Lenin aminteşte ce măsuri de acest gen îi interesează pe muncitorii salariaţi:
„controlul muncitoresc asupra fabricilor şi, apoi, exproprierea lor, naţionalizarea băncilor, crearea unui consiliu economic superior, care să reglementeze întreaga economie naţională a ţării“.
Asigurate aceste condiţii, „în interesul victoriei socialismului“, muncitorii
„sunt datori să fie de acord cu măsurile de trecere pe care le propun micii ţărani muncitori şi exploataţi“.
Un eser de stânga l-a întrebat pe Lenin: ce veţi face dacă majoritatea în Adunare va depinde de voi, când burghezia se va opune împărţirii folosinţei pământului? Lenin a avut răbdarea uriaşă de a nu-i spune: aşteaptă puţin şi nu vei vedea nici fracţiune burgheză, nici Adunare; şi a răspuns, ca dialecticianul puternic ce era: ei bine, vom vota pentru propunerea voastră, după ce vom face o declaraţie conform doctrinei noastre agrare marxiste.
„Vom preciza că nu suntem totuşi de acord etc.“ cu folosinţa egalitară a pământului,
a cărei existenţă nu va dăuna cauzei socialismului, dacă puterea se află în mâinile unui guvern muncitoresc şi ţărănesc.
În mod evident, în „planul“ lui Lenin, tolerarea micilor folosinţe ar fi fost rapid depăşită dacă o victorie a comuniştilor europeni ar fi pus în mâinile proletariatului învingător capitaluri importante gata pentru exploatarea agricolă, care să fie depuse şi în satele ruseşti. În lipsa acesteia, el a stabilit limita la douăzeci de ani pentru a dispune în Rusia de un asemenea capital industrial etatizat şi pentru a face să predomine marea cultură, care în însuşi mandatul ţărănesc fusese exceptată pentru
„terenurile pe care există gospodării cu culturi speciale... ele vor fi date (nu doar în proprietatea, ci şi) în folosinţa exclusivă a statului“.
Cum a rezolvat forma actuală compromisul din 1917? Iată rezultatul care trebuie să reiasă din examinarea structurii ruse. Gospodărirea de stat (sovhozul) este astăzi într-o netă minoritate. A prevalat oare o gospodărire cooperatistă asupra celei familiale? Ele s-au „hibridat“ în instituţia colhozurilor, în care pământul şi capitalul, în măsura în care nu se află în folosinţa Statului (iar în ceea ce priveşte capitalul şi casele, nici măcar în proprietatea acestuia), se împart între marile loturi colective ale colhozului, în care, practic, colhoznicii muncesc ca salariaţi, şi suma micilor loturi ale unităţilor familiale, în care trăieşte şi triumfă formula „folosinţei egalitare“. Aceasta a fost îndurată de Lenin, dar nu cu perspectiva a nu mai puţin de patruzeci de ani şi nu cu scopul de a o „consolida“, în loc de a o supune unei eliminări treptate; nu după moda unei republici fasciste, clericale sau laic-populare.
La congresele de la Moscova se spun multe poveşti despre economia rusă, dar nu ni se dau datele pentru a măsura, în mod relativ, între gospodărirea de stat, cooperatistă şi familială, mărimile: pământului aflat în folosinţă, ca suprafaţă şi valoare fertilă, capitalului dedicat acesteia, forţei de muncă aplicate acolo.
Noi putem încerca această măsurătoare şi, ceea ce contează mai mult, să cercetăm curba probabilei sale variaţii. Dar încă de acum un lucru este cert pentru noi, cu Lenin mort, cu duşmanii lui Stalin şi cu Stalin: niciuna dintre cele trei nu este o formă socialistă!
[1]. Revolta de la Poznań (iunie 1956) — primul protest de masă al muncitorilor polonezi împotriva regimului comunist din Polonia, declanşat la uzinele locale din cauza degradării condiţiilor de trai şi de muncă. Manifestaţiile de stradă au fost reprimate violent prin intervenţia armatei şi a forţelor de securitate, soldându-se cu zeci de morţi şi sute de răniţi. Acest moment de criză a prefigurat schimbările politice din toamna aceluiaşi an, cunoscute sub numele de „Octombrie polonez“, care au impus o conducere de partid mai reformistă sub Władysław Gomułka.