Cei prezenţi la întruniri îşi amintesc cu siguranţă, ca de altfel şi toţi cititorii rezumatului sintetic publicat după Genova în două părţi, că am extras argumente valabile pentru teza noastră din compararea Constituţiei ruse din 1918 cu cea din 1936, astăzi în vigoare.
Teza este că această înlocuire a fost un pas înapoi răsunător, iar noi o legăm dialectic de faptul că cea de-a doua pretinde că guvernează o societate socialistă, în timp ce prima, care declară lupta dictaturii proletare într-o lume economică presocialistă (termen prin care desemnăm întâlnirea dintre elemente capitaliste şi precapitaliste), este singura revoluţionară şi doctrinar marxistă.
Despre acea primă Constituţie, „Istoria Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice. Curs scurt“ (pe care de acum îl cităm nu pentru a-l demola, ci pentru a deduce adevărul pornind de la natura sa recunoscută de „grădină a minciunilor“) tace cu desăvârşire. Tot ceea ce se referă vag la ea sunt doar două fraze, puse acolo doar pentru a face reclamă „contribuţiile“ lui Stalin, autorul de necontestat al noului text din 1936.
Şi într-adevăr. La pag. 238 a ediţiei italiene (Ricciardi, Napoli, 1944) se spune:
„O hotărâre specială a guvernului sovietic, cunoscută sub denumirea de «Declaraţie a drepturilor popoarelor din Rusia», proclama că libera dezvoltare a popoarelor Rusiei şi deplina lor egalitate în drepturi sunt consacrate prin lege“.
Este vorba, în fapt, de un decret din 17 noiembrie 1917, semnat de Stalin, în calitate de comisar al poporului pentru naţionalităţi, şi de Lenin, fără să se mai adauge că textul acestuia a fost apoi inclus în Declaraţie, care a devenit prima Constituţie a Republicii. Prin urmare, nu există aici nici măcar o menţiune adevărată despre aceasta. Totul se reduce la aceste alte cuvinte (pag. 248):
„Congresul al V-lea al Sovietelor adoptă Constituţia R.S.F.S.R., cea dintâi Constituţie sovietică“.
Prin urmare, Cursul scurt tace de-a dreptul în privinţa originii Constituţiei din 1918, tace în legătură cu Congresul al III-lea, fiind în întregime ocupat în acel capitol cu „edificarea“ minciunii complotului lui Troţki şi Buharin cu germanii, citându-l cu metoda obişnuită pe Lenin, care ar fi spus că cei doi
„dăduseră de fapt ajutor imperialiştilor germani, împiedicând totodată creşterea şi dezvoltarea revoluţiei în Germania“.
Ca de obicei, vol. XXII, pag. 307, ediţia rusă.
Această frază, în primul rând, îl priveşte pe Buharin, nu pe Troţki, iar apoi are sensul că Buharin — care îi acuza pe tovarăşii din Comitetul Central care îi condamnaseră teza războiului revoluţionar şi semnaseră pacea că au fost slabi în faţa germanilor — acţionase el însuşi în mod involuntar în sensul pe care îl atribuia celorlalţi, adică favorizând jocul germanilor.
Este vorba despre articolul „O lecţie serioasă şi o răspundere serioasă“, publicat la 6 martie 1918 în Pravda, care se poate citi în Opere Alese, ediţia italiană, vol. II, paginile 269—273, cu referire tocmai la vol. XXII, pag. 306—319, ediţia rusă.
Polemica este îndreptată împotriva publicaţiei „Kommunist“, pe care „comuniştii de stânga“, constituiţi în fracţiune, au scos-o la Petrograd între 5 şi 19 martie 1918, printre aceştia neaflându-se Troţki. Pasajul lui Lenin este următorul:
„N. Buharin încearcă acum să nege chiar faptul că el şi prietenii lui au afirmat că germanul nu va putea trece la ofensivă. Dar mulţi, foarte mulţi ştiu că acesta este un fapt, că Buharin şi prietenii lui au afirmat acest lucru şi că, prin semănarea acestor iluzii, ei au ajutat imperialismul german şi au împiedicat creşterea (cursivul textului) revoluţiei germane, slăbită acum ca urmare a faptului că Republica sovietică velicorusă a pierdut, atunci când armata ţărănească a luat-o la fugă cuprinsă de panică, mii şi mii de tunuri, precum şi bunuri în valoare de sute şi sute de milioane“.
Replica polemică este cât se poate de amară şi de aspră, şi meritată, dar nu este nici pe departe o acuzaţie de trădare!
Trebuie să ne cerem scuze. Am uitat că este inutil să demonstrăm că o afirmaţie din textele staliniste este o minciună. Dar nu pentru că Stalin ar fi fost demascat de ceilalţi colaboratori ai Cursului scurt! Aceştia au păstrat metoda lui Stalin de a construi minciuna, chiar şi atunci când o aplică astăzi lui Stalin însuşi. Steaua Roşie spune despre el, cu privire la războiul din 1942, ceea ce în 1917 trebuia spus despre Buharin. Stalin, prin gravele sale erori (de pregătire strategică), a facilitat înaintarea germană. Dar când se va scrie istoriografic că Stalin era plătit de Hitler, nu vom crede acest lucru.
Istoria documentului lăsat în umbră de Stalin şi asociaţii săi este următoarea. Proiectul îi aparţine lui Lenin, iar titlul pe care i l-a dat este „Declaraţia drepturilor poporului muncitor şi exploatat“. A fost redactat la sfârşitul lunii decembrie 1917 şi a apărut în Pravda din 17 ianuarie 1918, după ce fusese adoptat de Comitetul Executiv Central al Sovietelor, ales de al II-lea Congres general de la începutul lunii noiembrie, din zilele Revoluţiei, şi format din bolşevici şi socialişti-revoluţionari de stânga.
A fost făcut public în ajunul convocării Adunării Constituante, fixată pentru 18 ianuarie. De altfel, textul este redactat ca şi cum ar fi trebuit să fie adoptat de Adunarea Constituantă, care între 18 şi 19 ianuarie a fost lichidată, după cum ştim.
Cum se face că Lenin l-a redactat în această formă? Este uşor de înţeles dacă avem în vedere tezele lui Lenin tocmai pe tema Adunării Constituante, care fuseseră deja publicate în Pravda încă din 25 decembrie 1917. Acestea, în deplină coerenţă cu doctrina şi viziunea istorică ce urcă (să o repetăm) până la tezele din aprilie 1917, se încheie cu doar două ipoteze: fie Adunarea recunoaşte puterea sovietică şi se dizolvă, transmiţând puterile C.E.C.-ului ieşit din Congresul Sovietelor; fie
„criza... nu poate fi rezolvată decât pe cale revoluţionară, pe calea unor cât mai energice... măsuri revoluţionare..., indiferent de lozincile şi instituţiile (fie chiar şi calitatea de membru al Adunării constituante) îndărătul cărora s-ar ascunde această contrarevoluţie“.
Acesta înseamnă a vorbi clar. Ultima frază spune:
„Orice încercare de a lega mâinile Puterii sovietice în această luptă ar constitui un ajutor dat contrarevoluţiei“.
Dacă am fi dedaţi alcoolului şi, într-un moment de ebrietate, am scrie că Lenin a fost un artist al istoriei, am spune că momentul acesta, al dizolvării Constituantei, rămâne pentru noi Capodopera.
Aşadar, proiectul era scris în aşa fel încât majoritatea Adunării să trebuiască să-l voteze. Însă această majoritate, departe de a-l vota, a refuzat chiar să-l ia în considerare. Aici să ni se permită, deşi am băut doar apă curată, să-l mai cităm pe marele materialist istoric Caius Duilius. [1] Când pornea în întâmpinarea puternicei flote a Cartaginei, augurii pioşi i-au adus puii sacri: nu da bătălia, amirale, puii n-au vrut să mănânce; semn rău! Să meargă atunci să bea, a spus Duilius, aruncându-i în apele azurii ale Mării Tireniene şi ordonând să se îndrepte prorele rostrate spre inamic.
Era evident că acea adunare prezumţioasă, în mijlocul căreia figurau toţi social-trădătorii, nu ar fi aprobat niciodată proiectul lui Lenin. Constituiţi-vă în grabă şi eliberaţi locul, voia să spună Vladimir. Într-adevăr, textul spunea la sfârşit, chiar înainte de paragraful referitor la naţionalităţi propus, cum se spune, de Stalin, astfel:
„Puterea trebuie să aparţină în întregime şi exclusiv maselor muncitoare şi reprezentanţei lor, învestite cu depline puteri, Sovietele de deputaţi ai muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor. Sprijinind Puterea sovietică şi decretele Consiliului Comisarilor Poporului, Adunarea constituantă consideră că misiunea ei se limitează la stabilirea bazelor fundamentale ale transformării socialiste a societăţii“.
În seara zilei de 19, comedia era sfârşită. Onorabilii constituanţi au fost trimişi să bea. N-a fost nicio baie de sânge, a fost vorba doar de câteva şuturi din partea detaşamentului de marinari roşii, trimis să protejeze Adunarea.
Între 23 şi 31 ianuarie se întruneşte al III-lea Congres general al Sovietelor. Ca prim act al său, ratifică cu entuziasm lichidarea Constituantei. Apoi ratifică, la 24 ianuarie 1918, „Declaraţia drepturilor poporului“ propusă de Lenin: trebuie să considerăm că nu a fost timp nici măcar să se corecteze forma iniţială a fiecărui alineat. La orizont se afla cu totul altceva: norul de furtună de la Brest-Litovsk.
Cursul scurt ignoră acest al III-lea Congres al Sovietelor, precum şi pe cel de-al IV-lea. Doar Congresul al V-lea, în şedinţa din 10 iulie, adoptă Constituţia completă, a cărei primă parte este formată din Declaraţie, adoptată de cel de-al III-lea.
Prin urmare, data Primei Constituţii: 10 iulie 1918. Data declaraţiei, aşa cum a fost adoptată la Congresul al III-lea şi introdusă în Constituţie de al V-lea: 24 ianuarie 1918.
Odată pusă astfel în ordine istoria documentului, în legătură cu care se face o oarecare confuzie, acesta trebuie analizat în textul definitiv al Constituţiei din iulie, eliberându-ne de putoarea parlamentară a termenului: Adunare Constituantă.
Întreaga abordare a acestei chestiuni istorice arată cum partidul comunist, care înfăptuise o revoluţie proletară în forma dictatorială cea mai hotărâtă şi cu proclamarea deschisă a programului socialist, construieşte o maşină legală aptă să funcţioneze în interesul şi în mâinile clasei muncitoare, dar ştie că aceasta va funcţiona pe o materie socială, pe un teren social care mai are încă de terminat devenirea burgheză şi va trebui să consacre acesteia o lungă perioadă. Adică moşteneşte o sarcină istorică paralelă, deşi diferită, cu cea a revoluţiilor burgheze din celelalte ţări ale lumii.
După căderea ţarului şi a feudalismului, începând din februarie 1917, Rusia nu îşi trasase o constituţie asemănătoare cu cea a celorlalte ţări care rupseseră piedicile şi legăturile sistemului feudal şi despotic.
Din acest punct de vedere, constituţia pe care bolşevicii o pregătesc pentru Rusia este asemănătoare cu cele ale revoluţiilor americană şi franceză, care s-au sprijinit pe „Declaraţii ale drepturilor“ Omului, iar apoi ale Omului şi ale Cetăţeanului. Însă critica istorică a acestei poziţii ideologice se numără printre primele cuvinte ale marxismului, poziţie prin care burghezia părea să creadă că sistemul său este cel al naturii înseşi şi că ar fi fost de ajuns să se rupă anumite legături pentru a recunoaşte acele principii de drept pe care omenirea viitoare s-ar fi aşezat fără efort într-o egalitate generală şi paşnică. Tânărul Marx afirmă şi demonstrează cum acel Om şi acel Cetăţean ale căror drepturi sunt sancţionate sunt omul Societăţii burgheze, Cetăţeanul Statului burghez, adică membrul clasei burgheze privit mai întâi sub aspect economic şi apoi politic, deţinător al bogăţiei şi al puterii.
Acolo unde această tranziţie istorică este un fapt împlinit, revoluţia socialistă nu va avea de copiat Constituante şi Constituţii, şi cu atât mai puţin cu caracter stabil, static, pretinse copii ale unui model „natural“ atins şi până acum falsificat. Nu va stabili scrierea unor noi sau diferite drepturi personale, ci va dezvolta forţa unei noi clase, care va avea nevoie de o ultimă maşină-stat, iar odată cu aceasta de un instrument-constituţie şi de un angrenaj de drept pozitiv, cu unicul scop de a asigura dominaţia inversată de clasă, ştiind că toate acestea se vor epuiza pe măsură ce şi pe măsura timpului în care diferenţele de clasă vor fi eliminate de-a lungul unui proces deloc scurt.
Programatic, şi în Rusia Revoluţia are această sarcină, însă nu este o sarcină a sa „teritorială“, ci un sector al sarcinii mondiale a clasei proletare, care în alte părţi zace încă sub Dictatura Capitalului.
Teritorial, ca să nu spunem naţional, ea trebuie să aibă un drept şi o Cartă fundamentală a acestuia, asemenea Angliei, Americii, Franţei şi tuturor celorlalte ţări moderne. Aceasta este o sarcină a sa burgheză.
Această datorie istorică a putut fi plătită, şi s-a ştiut cum să se facă acest lucru, fără a renega perfecta poziţie doctrinară. Declaraţia nu ignoră, precum cele de acum mai bine de un secol, dinamica socială a claselor şi, pe de altă parte, nu admite ca fondul Revoluţiei să fie doar politic şi juridic. Ea traduce formula dictaturii democratice a muncitorilor şi ţăranilor — care nu este cea a vechilor revoluţii liberale şi nici cea a viitoarelor revoluţii socialiste — într-o proclamare ce are un iz juridic, dar nu se opreşte la dreptul individual al fiecărui individ ce locuieşte pe teritoriu şi este supus al statului, ci afirmă revendicările istorice ale unor clase sociale, prin formula, pe cât de hibridă din punct de vedere istoric, pe atât de impecabilă sub aspect social, a drepturilor poporului muncitor şi exploatat.
Pentru Cartele burgheze, Societatea, Poporul şi Statul au aceleaşi graniţe, iar clasele înfrânte, cum ar fi nobilimea, odată distruse Stările, se contopesc în popor şi în dreptul său personal. De aceea Marx, încă din anii 1840, arată cum printre aceste drepturi ale tuturor, pe lângă libertate şi egalitate, sunt indicate în Constituţia din 1793 siguranţa şi proprietatea, care interesează doar minoritatea avută şi o interesează împotriva restului majorităţii.
Revoluţia rusă, hibridă din punct de vedere istoric, trebuie să mai poarte cel puţin o generaţie povara poporului, cel puţin ca povară terminologică, dar înainte de a o lua în spate, a frânt-o în două: îi alungă pe proprietari şi pe burghezi în afara Constituţiei şi face din ea o pavăză doar a drepturilor „muncitorilor“ şi ale „exploataţilor“: prin acest al doilea termen, destul de ambiguu, ea trebuie să-i cuprindă atât pe salariaţi, cât şi pe micii ţărani, ţăranii „săraci“, dar care nu sunt total lipsiţi de proprietate şi fără rezerve precum un muncitor.
Admiţând că, fără niciun fel de caracter de „eternitate“, chiar şi în sens juridic, proletariatul ajuns la putere într-o ţară capitalistă pe deplin dezvoltată ar trebui să promulge o Cartă, aceasta nu va putea vorbi de Popor, ci va vorbi de Clasă.
Poate că va vorbi şi de Drepturi în sensul, pururi trecător, în care Marx le prevede pentru faza inferioară a socialismului, în care acestea vor fi o copie a dreptului burghez, ca simplu expedient de gestiune socială. Dar vor fi drepturi de clasă, legate de prezenţa în Stat a unei singure clase, adică a aceleia a proletarilor lipsiţi de orice rezervă de petice de proprietate şi de capital, şi deci excluzându-i pe micii posesori şi producători, chiar dacă aceştia pot intra sub expresiile generice de muncitori şi de exploataţi, întrucât în societatea capitalistă orice mic gestionar economic este exploatat de straturile de deasupra, şi chiar micul capitalist de către marele capitalist; şi persistă în agricultură, la fel ca în manufactură, forme mixte de muncă, capital şi proprietate, în care în nu puţine cazuri exploatarea este mai intensă decât pentru salariatul pur şi pentru mari pături de salariaţi puri.
Dacă în acest caz va fi nevoie de o „Declaraţie“ a drepturilor salariatului, aceasta va fi în măsura în care, după revoluţia politică, va trebui să persiste forma salariu legată de schimbul mercantil.
În Constituţia din 1918 nu numai că se ia act de supravieţuirea într-un viitor îndelungat a unei asemenea forme nesocialiste, dar şi a unor forme încă şi mai joase din punct de vedere istoric şi economic. Dovada stă în textul său. Dar Constituţia nu a încetat pentru aceasta să fie, în Rusia şi în afara Rusiei, un puternic instrument de agitaţie, întrucât, comparată cu cea a celor mai avansate state burgheze, niciuna dintre acestea nu îndrăznise să ajungă până la a interzice exploatarea, oricât de insuficientă ar fi o asemenea expresie pe linia doctrinei marxiste. Au făcut ocolul lumii formulele care îi umpleau pe tinerii proletari şi revoluţionari ai vremii de un entuziasm de nestăvilit: desfiinţarea exploatării omului de către om — cine nu munceşte nu mănâncă — cine nu munceşte nu votează. Nimeni nu reneagă acele entuziasme generoase, însă militanţii unui partid marxist trebuie să ştie că niciodată nu se va putea închide într-o declaraţie de drepturi şi de principii juridice (concept diferit de cel al principiilor teoretice de partid, care sunt principii ştiinţifice) conţinutul Revoluţiei Comuniste, distrugătoare a formei Capitaliste moderne.
Câteva constituţii burgheze au făcut ulterior vreun palid pas înainte, cum este cea a italicei Republici întemeiate pe muncă. Ce vrea să spună asta? Drept pentru drept, se poate citi că este întemeiată pe munca exploatată, pe munca altora.
Înainte de a merge mai departe, să indicăm că încă de la al II-lea Congres al Sovietelor, cu data de 30 noiembrie 1917, se votase o scurtă „Constituţie“, limitată la câteva alineate ce s-ar putea numi de „organizare a Statului“.
Consiliul Comisarilor Poporului (care iau locul miniştrilor burghezi) răspunde în faţa Comitetului Executiv Central al Sovietelor. Toate actele importante sunt supuse aprobării C.E.C. Măsurile de luptă împotriva contrarevoluţiei sunt luate de Consiliul Comisarilor, sub rezerva responsabilităţii sale faţă de C.E.C. Cincisprezece membri ai acestuia pot exercita dreptul de interpelare la adresa guvernului Comisarilor, care este obligat să dea un răspuns imediat.
Textul complet din 10 iulie 1918, în fine, stabileşte că legea fundamentală unică a R.S.F.S.R. este constituită din Declaraţia ratificată de al III-lea congres şi din Constituţia care îi urmează.
Titlul I al Declaraţiei, în forma sa definitivă, priveşte două rezultate de fapt şi de natură politică, care marchează obiective atinse şi nu implică niciun comentariu.
Art. 1. Rusia este declarată republică a Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor. Toată puterea centrală şi locală aparţine acestor Soviete.
Art. 2. Republica Sovietică Rusă se constituie pe baza unirii libere a unor naţiuni libere, ca federaţie a Republicilor Sovietice naţionale.
Titlul al II-lea stabileşte scopurile sociale ale Republicii revoluţionare, care în decursul viitorului vor trebui să fie atinse.
Articolul 3 oferă prima listă a acestora, cu formula:
„Fixându-şi ca sarcină principală... al II-lea congres naţional al Sovietelor hotărăşte:“.
Să examinăm pe rând natura istorică a scopurilor enumerate.
Desfiinţarea oricărei exploatări a omului de către om. Fără a reveni asupra valorii ştiinţifice a unei asemenea expresii, ea este o recunoaştere a faptului că în societatea rusă exploatarea există şi că trebuie luptat pentru a o elimina.
Înlăturarea totală a împărţirii societăţii în clase. Acest scop conţine întregul program socialist. Când acesta va fi atins, potrivit doctrinei noastre, nu vor mai exista nici Stat, nici Constituţie. Trebuie amintit că redactorul textului este Lenin şi că, într-o primă fază, textul a trebuit să aibă şi adeziunea eserilor. Aceştia erau aliaţi ai bolşevicilor la Congresul al II-lea; la al III-lea au ieşit din Guvern, la al IV-lea au încercat calea forţei, fiind zdrobiţi.
Reprimarea fără cruţare a împotrivirii exploatatorilor. Luăm formula proiectului lui Lenin în locul celei dintr-o culegere franceză de Legislaţie comunistă (R. Labry, Paris, Payot, 1920), care aici ni se pare prost tradusă: exterminarea fără milă a exploatatorilor. Sensul este cel al dictaturii de clasă. Exploatatorii există, la fel ca exploatarea. Dacă se vor opune, nu atât măsurilor sociale, cât excluderii lor din orice drept politic şi de la putere, reprimarea oricărei încercări de a încălca hotărârile puterii proletare sau de a o răsturna va fi inexorabilă. Prin urmare, Constituţia nu ne povesteşte, precum cea din 1936, că nu mai există exploatare şi exploatatori, ci prevede cum trebuie trataţi aceştia atâta timp cât vor mai exista.
Statornicirea organizării socialiste a societăţii şi victoria socialismului în toate ţările. Ediţia lui Lenin în limba italiană apărută la Moscova spune La creazione [Crearea]; textul francez, pe care de data aceasta îl preferăm: l’établissement. Nicio virgulă nu separă cele două concepte, pe care le citim împreună, adică fixând drept scop societatea socialistă nu doar în Rusia, ci în toate ţările. În orice caz, lăsând la o parte subtilităţile gramaticale, sensul este că scopul este formarea economiei socialiste în Rusia, la fel ca în oricare altă ţară, şi că aceasta se va produce odată cu victoria în toate ţările. Prin victoria socialismului înţelegem cucerirea puterii politice de către proletariatul revoluţionar. Conceptul reapare astfel în toate textele lui Lenin, care la acea vreme vedea ca iminentă victoria în Europa. Aşadar, nici socialism constatat, nici socialism promis pe teritoriul rus izolat.
Preambulului care descrie scopurile istorice ale revoluţiei îi urmează, de la a) la g), şapte măsuri în textul francez — care se pretinde oficial sau extras din surse oficiale — şi 5 în cel al lui Lenin. Vom trece cu vederea diferenţele minore, întrucât unele dintre alineatele care se găsesc în Declaraţie sunt aceleaşi din deja ilustratul „Mandat ţărănesc“ al Congresului al II-lea.
a) În vederea realizării socializării pământului, proprietatea privată asupra solului este desfiinţată, iar toate pământurile sunt considerate ca aparţinând întregii naţiuni şi sunt transmise oamenilor muncii, fără nicio despăgubire şi pe baza principiului folosinţei egalitare.
b) Pădurile, păşunile şi apele care au o importanţă naţională, precum şi bunurile imobile şi mobile ale fermelor-model şi ale marilor gospodării agricole devin proprietate naţională.
După cum ştim deja, această măsură de naţionalizare a pământului este concretă şi nemijlocită, însă nu are un conţinut socialist şi nici măcar de capitalism de stat, atâta timp cât este în vigoare formula folosinţei prin gospodării parcelate.
c) Ca prim pas spre trecerea deplină în posesia Republicii muncitoreşti şi ţărăneşti a Sovietelor a tuturor fabricilor, uzinelor, minelor, căilor ferate şi celorlalte mijloace de producţie şi de transport, este confirmată legea promulgată de Soviete cu privire la controlul muncitoresc şi la Consiliul Superior al Economiei Naţionale, în scopul de a garanta puterea oamenilor muncii asupra patronilor.
Nu este nevoie să subliniem extrema modestie economico-socială a acestei măsuri practice. În fond, nu va fi neconstituţională pe viitor existenţa unor gestiuni industriale capitaliste private.
d) Legea cu privire la anularea împrumuturilor contractate de guvernul ţarului, al moşierilor şi al burgheziei este o primă lovitură dată capitalului financiar internaţional. Victoria deplină a insurecţiei muncitoreşti împotriva jugului Capitalului nu va putea fi obţinută decât dacă Sovietele vor continua să urmeze calea trasată de respectiva lege.
e) Trecerea băncilor în proprietatea Statului muncitoresc şi ţărănesc este una dintre condiţiile emancipării maselor muncitoare de sub jugul capitalului.
f) Pentru stârpirea claselor parazitare ale Societăţii, se decretează munca general obligatorie.
g) În scopul de a asigura deplinătatea puterii maselor muncitoare şi pentru a înlătura definitiv posibilitatea restabilirii regimului exploatatorilor, se decretează înarmarea muncitorilor şi ţăranilor, formarea armatei roşii socialiste şi dezarmarea completă a claselor avute.
Această parte finală este cea mai importantă. A declara că nu mai există clase privilegiate este o farsă ieftină, ce va fi făcută începând din 1936. Însă poziţia revoluţionară constă în a lua în calcul supravieţuirea lor şi a pregăti dezarmarea lor riguroasă de către proletariatul înarmat.
Titlul al III-lea al Declaraţiei priveşte chestiunile mondiale. Războiul care era încă în curs este definit drept „cel mai criminal dintre toate“. Este reluată revendicarea anulării tratatelor secrete, organizarea fraternizării pe fronturi şi înfăptuirea „prin măsuri revoluţionare“ a dreptului popoarelor la autodeterminare. Aceasta în art. 4. Articolul 5 conţine condamnarea imperialismului şi a barbariei coloniale odată cu aservirea faţă de capitalism a unor întregi popoare de culoare. Art. 6 ratifică deciziile de a lăsa libere Finlanda şi Armenia şi de a evacua militar Persia.
Titlul IV priveşte chestiunea internă a naţionalităţilor, după ce a reafirmat principiul dictaturii, adică excluderea absolută a exploatatorilor muncii altuia de la orice drept politic, fie el cât de mic. Art. 8 defineşte chestiunea naţională (ale cărei încălcări de către Stalin aveau să-l indigneze atât de mult pe Lenin ulterior, în timp ce Stalin nu face decât să se laude că este autorul acestor părţi ale textului).
„În tendinţa de a crea o uniune cu adevărat liberă şi liber consimţită, şi deci cu atât mai strânsă şi mai trainică, a claselor de oameni ai muncii ale tuturor naţiunilor din Rusia, Congresul îşi limitează sarcina la stabilirea principiilor fundamentale ale federaţiei Republicilor Sovietice din Rusia, lăsând muncitorilor şi ţăranilor fiecărei naţiuni libertatea de a hotărî în mod independent, la propriul lor congres sovietic (aici proiectul lui Lenin spune „învestit cu depline puteri“; textul francez citat spune în schimb „autorizat“, ceea ce ar fi altceva: de către cine, s-ar putea întreba?), dacă vor, şi pe ce baze, să participe la guvernul federal şi la celelalte instituţii sovietice federale“.
Aici am ajuns la capătul Declaraţiei. Rezultă clar că nu exista atunci nicio nerăbdare de a declara că într-un termen scurt se va ajunge la socialism ca structură de producţie, ci se aflau în prim-plan probleme politice, abordate şi rezolvate în spirit de clasă şi revoluţionar şi, mai presus de toate, cu o strictă coerenţă faţă de doctrina marxistă.
Primul punct este aplicarea severă a dictaturii şi, dacă este cazul, a terorii asupra claselor deposedate de putere, chiar şi atunci când acestea vor conserva pentru o lungă perioadă funcţii şi, prin urmare, privilegii economice.
Un alt punct este anticiparea contrarevoluţiei şi măsurile pentru a-i face faţă. A lupta, şi nu a „construi“, este porunca istoriei. A lupta înseamnă mai presus de toate a distruge: va fi cu atât mai mult aşa cu cât va fi de îndurat un război de asediu; strânşi într-un cerc tot mai îngust în jurul celor două mari oraşe, care pot produce arme, dar nu şi provizii pentru populaţie şi luptători. Instituirea gărzii armate interne şi a armatei pentru fronturile externe, înarmarea lor, hrănirea lor, iată prima problemă.
Al treilea punct. În iulie, odată cu pacea de la Brest, Rusia este eliberată de războiul internaţional: însă persistă totuşi cerinţa de a-l curma, de a lansa în lume îndemnul către proletariatul de orice limbă de a depune armele, de a sabota imperialismul, de a ataca la temelie monstrul formei capitaliste. Aceasta este calea pentru a uşura efortul militar al Rusiei împotriva atacurilor albgardiste alimentate de puterile străine şi pentru a rezolva problema trecerii la socialism, care este o problemă supranaţională, cu precădere pentru Rusia.
Declaraţia este un alt document care demonstrează caracterul mincinos al tezei staliniştilor conform căreia Lenin ar fi pus pe umerii exclusiv ai proletariatului rus, pe lângă războiul de clasă, sarcina absurdă de a „construi socialismul“.
Acest termen echivoc, alături de alţii care au fost introduşi dialectic în agitaţie din necesitate istorică, însă de către oameni care aveau forţa de a o face fără a atinge câtuşi de puţin „sancta sanctorum“-ul teoriei, care este viaţa partidului revoluţionar — cum ar fi, de pildă, faimoasa desfiinţare a exploatării omului de către om —, se leagă, în fond, de tranzitoriul „bloc“ cu eserii, încheiat pentru numărarea voturilor şi pe hârtie, şi destrămat rapid cu focuri de puşcă: aceştia au pus mâna pe puşti, însă pentru prima oară în istorie proletarii nu au sfârşit ca în Franţa 1831, 1848, 1871, Germania 1918, Ungaria 1919 etc., ci au căzut trădătorii revoluţiei.
A încheia istoria milenară a exploatărilor sociale şi a înălţa împărăţia egalitară reprezintă, în perspectiva populistă şi socialist-revoluţionară — care prinde rădăcini nu doar în Rusia şi atunci, ci pretutindeni şi întotdeauna —, o joacă de copii. Se ia tot pământul sau se ia tot capitalul şi se împart în atâtea mici bucăţi egale, unde fiecare îşi lucrează petecul său. Odată clădită această societate ţărănească la sate, iar la oraşe, dacă nu chiar meşteşugărească ca acum o mie de ani, fie şi de „acţionariat social“, iată dintr-o singură lovitură desfiinţată exploatarea şi construit socialismul.
Nu se va putea demonstra vreodată că această formulă utopică a societăţii s-ar putea înfăptui istoric, şi cu atât mai puţin că, odată înfăptuită, s-ar putea menţine; însă ceea ce pentru marxişti este evident este că o astfel de formă absurdă din punct de vedere istoric, aptă să se nască în capetele mic-burghezilor şi să îmbrăţişeze teoriile de tip libertarian, nu numai că nu conţine niciun element al formei socialiste, dar ar fi inferioară celei capitaliste prin randament, prin impulsul dat productivităţii muncii şi chiar volumetriei producţiei, atât de idolatrizată astăzi.
Ea nu trece dincolo — ba chiar cu mai puţină forţă şi elocvenţă — de vechile poziţii mistice şi etice care vorbeau despre coborârea pe pământ a împărăţiei divine a dreptăţii şi a fraternităţii. În sânul lumii moderne nu au ieşit din ea decât nenumărate avorturi: fabianismul, Armata Salvării; un ultim exemplu derizoriu în justiţialismul lui Perón şi al Evitei, [2] care a căzut în ridicol după ce a amăgit mase de exploataţi, ajungând să fie numit fascism de tipul celui al republicii de la Salò; ceea ce nu a împiedicat ca, acum câteva săptămâni, o represiune feroce şi sângeroasă să-l zdrobească, scăldând pe merit într-o baie de sânge obscurele „idealuri ale lumii libere“, printre care prinde rădăcini analoga formulă idioată: libertatea faţă de lipsuri, libertatea faţă de frică. [3]
Cât de mult, ca marxişti ruşi şi europeni, eram noi în acei ani străluciţi ridicaţi deasupra acestei mărfi sociale de duzină, neclintit de siguri că în lupta doctrinară măturaserăm tot acest sirop râncezit, pentru a scrie în locul lui dinamica reală a istoriei şi a socialismului ce răsare din ea, fără să existe asupra lui „drepturi de autor“ burgheze.
Astăzi ne înecăm în acele mucegaiuri pestilenţiale şi dezgustătoare, din toate părţile.
Am vrut prin urmare să spunem că Lenin însuşi a trebuit, cu o deplină hotărâre — recunoscută astăzi de adevăraţii marxişti —, să utilizeze acele formule de agitaţie şi de compromis politic. Astfel încât, chiar dacă ar fi scris că doreşte să edifice sau să construiască socialismul în Rusia, folosirea unor astfel de verbe nu ar ştirbi cu nimic linia sa de neclintit. Totuşi, în polemici recente, înşişi burghezii — care adesea citesc istoria mai bine decât cretinismul populist sau popular (este totuna) care se revarsă — au putut să le demonstreze pe bază de documente staliniştilor şi hruşcioviştilor că Lenin a stabilit, a proclamat şi a scris de nenumărate ori contrariul, şi că, în mod similar, nu i-a scăpat niciodată cealaltă frază, de aceeaşi teapă, a coexistenţei paşnice între state socialiste şi state capitaliste.
Declaraţia lui Lenin formează prima parte a Constituţiei din iulie şi a celui de-al V-lea Congres general al Sovietelor din Rusia. A doua, intitulată: Dispoziţii generale ale Constituţiei R.S.F.S.R. (înlocuim, neavând la îndemână texte ruseşti, cuvântul „Dispoziţii generale“ în locul franţuzescului „Réglement“, prea prozaic), conţine totuşi enunţuri de principiu care trebuie evidenţiate.
S-ar putea spune că Declaraţia putea foarte bine să aibă ca obiect o fază de rapidă tranziţie, însă constituţiile au ca obiect viitorul îndepărtat: cea americană şi cea franceză sunt încă în viaţă (şi prosteşte tămâiate) după mai bine de un secol şi jumătate.
Art. 9 din Titlul V spune tocmai că
„pentru perioada de tranziţie actuală, datoria Republicii (frază pe care, în teorie, Lenin nu ar fi scris-o, pentru a nu aluneca în antimarxistul „Stat etic“) constă în stabilirea dictaturii proletariatului oraşelor şi satelor sub forma unui guvern puternic al Sovietului naţional“.
Aici însă centralismul trece, cu drapelele desfăşurate, din doctrină în legislaţia pozitivă.
Sunt explicate apoi finalităţile acestui Guvern. Formula este mai tranşantă: pentru noi, un Guvern nu are datorii, ci are finalităţi istorice şi de clasă.
„Acest Guvern (central) are drept scop să strivească burghezia, să desfiinţeze exploatarea omului de către om, să statornicească socialismul, în care nu vor exista nici diviziuni de clasă, nici putere de guvernare“.
Scopurile sunt gradate istoric. A strivi burghezia înseamnă a-i răpi orice putere politică; distrugerea ei fizică va veni la sfârşit, odată cu al treilea termen: desfiinţarea claselor. Urmează desfiinţarea exploatării omului: repetăm că acest termen nu ar trebui să fie mai apropiat în timp decât socialismul total, care se află la al treilea punct (când, odată cu burghezia, dispare însuşi proletariatul), iar dacă el subzistă aici, este rămăşiţa broaştei râioase istorice ce a trebuit înghiţită, aceea a ţărănimii, mai greu de ucis decât aceea a eserilor. Folosinţa egalitară nu este socialism şi nici nu se află în programul agrar al comuniştilor (Lenin, citat de o mie de ori), dar este totuşi o reţetă ce nu ne aparţine, în care nobilul, landlordul, chiaburul nu mai pot să înfulece produsul sudorii celui ce sapă. Lucru frumos şi curat, dar insuficient din punct de vedere marxist, pe cât de periculos — după cum a arătat istoria — pentru muncitorul din fabrică şi pentru cel al pământului.
Scopul de a ajunge la „adevăratul“ socialism, la socialismul superior, la comunismul fără niciun alt adjectiv, este cel final, aşa cum spun cuvintele care îl definesc: nu doar inexistenţa împărţirii în clase (aspectul social), ci şi dispariţia oricărei puteri de guvernare (aspectul politic, dispariţia treptată istorică a Statului). Acest scop figurează în Constituţie, dar merge dincolo de republica istorică dictatorială a proletarilor şi ţăranilor. Înainte de a se ajunge la dispariţia claselor, binomul va trebui să devină un monom: toţi muncitori salariaţi; iar pe treapta următoare, nici măcar salariaţi. Doar atunci când va fi murit forma salariu, şi de multă vreme va fi murit forma „folosinţei egalitare a pământului“ (care continuă să trăiască în colhoz), se va ivi la orizontul istoric dispariţia Statului. El va trebui mai întâi să lichideze tranziţia de la forma binomă, muncitori-ţărani, la cea monomă: doar muncitori, şi printr-o luptă de clasă.
Dacă, prin urmare, printre „scopurile“ puternicului guvern muncitoresc şi ţărănesc al Rusiei se află şi acesta, ultimul, el se referă nu la etapele societăţii ruse, ci la cele ale tuturor societăţilor capitaliste moderne. Acest pasaj al primei Constituţii — „socialistă“ din punct de vedere politic pentru că provenea din victoria unui partid comunist internaţionalist — se îndreaptă către întreaga Europă şi către celelalte ţări dezvoltate şi afirmă pentru lumea întreagă pilonii marxismului: dictatură, putere statală centrală, desfiinţarea împărţirii în clase şi a claselor (proletariatul cel din urmă, dar inclus), societate comunistă fără putere de Stat. Este vorba despre doctrina partidului învingător, singurul care, pe lângă faptul de a tinde spre programul socialist total, putea conduce lupta binomului rus sub forma puterii muncitoreşti-ţărăneşti în Soviete.
Cele trei norme care urmează acestui articol, pe care l-am putea numi teoretic, reafirmă că puterea Republicii este unică şi centrală, că ierarhia Sovietelor periferice culminează în Congresul general suprem al Sovietelor şi (când acesta nu este întrunit) în Comitetul Executiv Central, ales de către acesta.
Republica este federativă în ceea ce priveşte naţionalităţile de rase şi limbi diverse care trebuie eliberate istoric de sub jugul despotismului imperial (etapă burghezo-democratică, pe cât de imperioasă a Revoluţiei), însă nu acordă autonomii regionale, provinciale sau comunale în acţiunea Statului şi în administraţia sa, în care momentele decisive revin în mod declarat puterii Centrului.
Urmează reglementarea câtorva probleme aflate la întretăierea dintre cele pe care şi le-au pus clasicele revoluţii burgheze şi cele proprii unei republici a cărei ideologie şi a cărei politică tind în mod declarat spre societatea socialistă.
Art. 13. Libertatea de conştiinţă: care trebuie garantată „oamenilor muncii“ în mod efectiv. În acest scop, Biserica este separată de Stat, iar şcoala de Biserică: tuturor cetăţenilor li se recunoaşte libertatea propagandei religioase şi antireligioase. Formulă de tranziţie pe care, în partea ei pozitivă, o republică burgheză o poate accepta, rupând cu tradiţiile feudale. Într-o republică muncitorească comunistă, tratarea chestiunii religioase ar fi lăsată pe seama partidului şi s-ar interzice propaganda cultelor şi exercitarea lor.
Art. 14. Libertatea de gândire, efectivă (formule teoretice clasice ale lui Lenin în polemica cu demo-socialiştii, care intră glorios în practică). Republica desfiinţează dependenţa presei de Capital şi pune în mâinile clasei muncitoare şi ale ţărănimii sărace tot aparatul tehnic necesar pentru a publica ziare, broşuri, cărţi etc. şi garantează libera lor răspândire în ţară. Aceasta nu trebuie citită în sensul că grupuri autonome ar putea tipări şi difuza tot ceea ce le place, ci este un criteriu de clasă: delimitarea în favoarea celor două clase conducătoare se face la vârful Statului. Dar este deplină fidelitatea faţă de critica marxistă a neroadei cerinţe a „libertăţii presei“, care este o libertate pentru milionari.
Art. 15. Libertatea de întrunire, ca de obicei, efectivă. Încăperile şi clădirile adecvate adunărilor publice sunt puse de către Republică la dispoziţia celor două clase sociale sus-menţionate, cu mobilierul, iluminatul şi încălzirea lor etc. Orice cetăţean are dreptul de a organiza. Se recade pentru o clipă în dreptul cetăţeanului individual, care în practică nu este o normă revoluţionară, dar rămânem pe linia superbei doctrine care ia în râs acordarea de drepturi platonice fără acordarea mijloacelor de a te bucura de ele.
Art. 16. Libertatea de asociere. Republica, sfărâmând puterea claselor avute, a înlăturat de fapt obstacolele din calea organizării maselor proletare şi ţărăneşti şi le acordă orice sprijin pentru a se reuni şi organiza liber. Aceasta nu înseamnă nicidecum că „orice“ organizaţie ar fi tolerată, chiar şi atunci când are programe în contradicţie cu Constituţia Republicii. De remarcat că nu găsim scris că nu se pot fonda alte partide politice în afară de cel aflat la putere. Această cartă glorioasă este cu atât mai mult astfel, cu cât, dictată de un partid aflat în posesia unui „antrenament“ teoretic fără precedent istoric, se înalţă la vârful unei revoluţii duble, al unei revoluţii între trei regimuri, în care formele regimului burghez intermediar trebuie ajutate să se nască şi, în cel mai scurt termen cu putinţă, călăuzite spre moarte.
Învăţământul este declarat complet şi gratuit, dar aici (în mod admirabil) nu pentru fiecare locuitor al teritoriului, ci pentru muncitori şi ţăranii săraci (art. 17).
Art. 18 repetă că munca este obligatorie, şi aici, cu exactitate, pentru toţi cetăţenii. Vor rămâne cei bogaţi, dar vor fi puşi la muncă chiar înainte de a putea fi deposedaţi.
Art. 19 face obligatorie datoria de a apăra (nu patria) ci „societatea socialistă“. Însă numai proletarii fac parte din armata luptătoare, ceilalţi vor fi supuşi altor îndatoriri militare. Adevărată formulă, nu a unei societăţi fără clase, ci a unei societăţi „cu clasă revoluţionară dominantă“.
Art. 20 îl face cetăţean al Statului pe orice străin aparţinând clasei muncitoare care se află pe teritoriu, fără formalităţi sau cerere. Formulă ce subliniază superioritatea comunităţii de clasă asupra celei de naţiune.
Art. 21 desfiinţează orice privilegiu rasial sau naţional. O republică burgheză poate admite, teoretic, această normă.
Art. 22 (nu mai puţin decât fiecare dintre cele spuse mai înainte) poate servi drept dovadă că Republica bolşevică ştie că nu se află în pragul unei societăţi socialiste în ceea ce priveşte structura economică.
„Sunt anulate toate drepturile persoanelor particulare şi ale grupurilor sociale...“.
Şi aici articolul s-ar termina, dacă ne-am afla „în anticamera socialismului“. Dar nu se termină, ci continuă astfel:
„care folosesc aceste drepturi în detrimentul intereselor revoluţiei socialiste“.
Fie ca cititorul să reflecteze la puternica construcţie dialectică a acestui document, în care nu a rămas nimic mistic şi nimic demagogic şi care, pe de o parte, priveşte realitatea înapoiată şi zdruncinată a Rusiei în trăsăturile ei reale, fără a ascunde vreuna dintre ele, iar pe de altă parte, prin proclamările sale, alimentează flacăra mondială a efortului clasei revoluţionare, a puternicului său presentiment al viitorului adevăr socialist, a înfăptuirii de neocolit a programului pe care comuniştii, de aproape un secol, l-au înălţat în lume, vestind formei capitaliste sfârşitul său prin moarte violentă.
Constituţia lui Lenin, a bolşevicilor marxişti, a Sovietelor din 1918, care nu au nimic în comun cu neisprăviţii ruşi de ieri şi de astăzi, ia act de faptul că se pregăteşte să administreze timp de decenii relaţii de producţie nesocialiste, ci burgheze şi preburgheze; dar pretinde cu mândrie uriaşă că o va face cu mijloace şi pe căi care, fără desfiinţări de scenă şi lovituri de baghetă magică — necunoscute marxismului ştiinţific —, vor trimite, una câte una, lovituri directe în inima duşmanului internaţional, a societăţii capitaliste, a puterilor imperialiste.
Chemarea a fost înţeleasă şi preluată în lumea întreagă şi s-a dezlănţuit dura bătălie în care însuşi conţinutul socialist şi revoluţionar al Cartei din iulie 1918 era pus integral în joc, fără speranţă de alternativă.
Noua Cartă burgheză din 1936 a pecetluit înfrângerea revoluţionarilor în această teribilă încercare. Înfrângere totală, dar care poate fi răscumpărată dacă nu i se adaugă trocul splendidului realism doctrinar, care în 1918 a susţinut şi a trecut victorios o probă supremă, de neşters vreodată.
În acest scop, trebuie spălată infamia prin care capitularea din 1936 a îndrăznit să se prezinte drept bilanţ al victoriei şi să mascheze în haină socialistă o structură socială care se ridicase la trăsături mai burgheze, dar de care se legase în mod josnic.
Dar Constituţia din 1918 trebuie să ne spună şi altceva: Partea a III-a, care descrie angrenajul sovietic al noii Rusii, arată că binomul dintre cele două clase ce exercită dictatura nu este un binom de termeni egali; ci conţine superioritatea şi hegemonia uneia dintre cele două clase: proletariatul industrial, asupra aliatului mai mic, deşi necesar: clasa ţărănească. Glorioasă soră mai mică, dar soră mai mică a acelei mari Revoluţii. Şi care în istorie trebuia să se dea la o parte; ba chiar a făcut-o deja.
[1]. Caius Duilius a fost un consul şi general roman care a obţinut prima mare victorie navală a Romei împotriva Cartaginei în bătălia de la Mylae (260 î.Hr.). Totuşi, anecdota aruncării puilor sacri în mare („dacă nu vor să mănânce, atunci să bea“) îi este atribuită din punct de vedere istoric consulului Publius Claudius Pulcher, înainte de înfrângerea sa din bătălia de la Drepana (249 î.Hr.). Bordiga contopeşte ironic cele două figuri ale războiului punic, numindu-l pe autorul acestui gest de sfidare a augurilor religioşi „mare materialist istoric“.
[2]. Justiţialismul (în spaniolă justicialismo, derivat din justicia social — „dreptate socială“) — doctrina oficială a mişcării peroniste din Argentina, fondată de generalul Juan Domingo Perón (preşedinte între 1946—1955 şi 1973—1974) şi soţia sa Eva („Evita“) Perón. Proclamându-se o „a treia cale“ (Tercera Posición) între capitalismul anglo-saxon şi colectivismul sovietic, peronismul a reprezentat o formă de bonapartism şi populism de stat: a îmbinat naţionalismul economic, dirijismul, asistenţialismul şi concesiile salariale acordate maselor muncitoare (descamisados) cu un control corporatist strict asupra sindicatelor.
[3]. Formula „libertatea faţă de lipsuri, libertatea faţă de frică“ provine din celebrul discurs despre Cele Patru Libertăţi (Four Freedoms) rostit de preşedintele american Franklin D. Roosevelt la 6 ianuarie 1941 în faţa Congresului SUA (libertatea cuvântului, libertatea religioasă, libertatea faţă de lipsuri — freedom from want, şi libertatea faţă de frică — freedom from fear). Integrată ulterior în Carta Atlanticului (1941) şi în preambulul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (1948), formula a devenit pivotul ideologic al propagandei blocului capitalist occidental autointitulat „lumea liberă“.