Trăsăturile istorice ale noului sistem electoral sovietic apărut în Rusia, care au stârnit cele mai violente polemici contemporane şi, în repetate rânduri, în viitor, sunt în esenţă două.
Excluderea unei părţi a „cetăţenilor“ ruşi de la dreptul de vot, care este expresia „dictaturii“ — asupra căreia Stalin va etala în 1936 mari speculaţii bazate pe anumite citate menite să denatureze gândirea lui Lenin —, şi ponderea extrem de diferită atribuită votului membrilor celor două clase victorioase: muncitorii şi ţăranii săraci.
Începem să tratăm aceste puncte fundamentale trecând în revistă măsurile din textul noii Constituţii, la care — după cum Lenin va aminti ulterior spre batjocura „democraţilor puri“ ruşi şi străini — munciseră poate mai mult decât bolşevicii socialiştii-revoluţionari şi chiar menşevicii, schiţând statutele angrenajului Sovietelor aşa cum se constituiseră ele spontan în luptele revoluţionare din 1917 şi, în anumite cazuri, chiar din 1905. Prevalenţa rolului muncitoresc asupra celui ţărănesc a fost un fapt de origine istorică, mai mult decât de origine doctrinară.
Partea a III-a a Constituţiei din 1918 se intitulează „Structura puterii sovietice“. Secţiunea A tratează despre Organizarea puterii centrale şi începe cu Capitolul al VI-lea: Despre Congresul general al Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor, ţăranilor, ostaşilor Armatei Roşii şi cazacilor.
Art. 24 stabileşte că acest Congres este
„puterea supremă a Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse“.
Textul fundamentalului articol 25 este următorul:
„Congresul general al Sovietelor este alcătuit din reprezentanţi ai Sovietelor orăşeneşti, în proporţie de 1 deputat la 25.000 de alegători, şi din reprezentanţi ai Congreselor guberniale ale Sovietelor, în proporţie de 1 deputat la 125.000 de locuitori“.
Lăsând pentru mai târziu discutarea diferenţei dintre expresiile: alegători, folosită pentru oraşe, şi locuitori, folosită pentru gubernii, rămâne de pe acum foarte clar că în Statul rus — şi în măsura în care puterea derivă, în construcţia oficială şi constituţională, de la baza populaţiei (ceea ce pentru marxişti nu este deloc un principiu fundamental) —, votul unui muncitor are o pondere încincită faţă de cel al unui ţăran.
Rămânând neschimbat numărul delegaţilor fiecărei gubernii, există două căi pentru desemnarea lor: fie de către congresele guberniale, fie, dacă acestea nu sunt întrunite înainte de Congresul general, trimişi direct la acesta de către congresele de ţinut (gubernia se împarte în ţinuturi).
Articolele următoare stabilesc ceea ce este deja cunoscut: între un Congres general al Sovietelor şi cel următor, puterea Centrală se află în mâinile Comitetului Executiv Central, ales de către Congres într-un număr de cel mult 200 de membri. C.E.C. are obligaţia de a convoca Congresul general al Sovietelor de cel puţin două ori pe an. Capitolul al VII-lea fixează sarcinile C.E.C., printre care se numără aprobarea legilor şi decretelor şi formarea Consiliului Comisarilor Poporului, care constituie Guvernul. Dintr-o pură analogie s-a spus întotdeauna că C.E.C. ar fi Parlamentul statelor tradiţionale. Dar, în acest caz, statele tradiţionale nu au un organ comparabil cu Congresul Sovietelor, în faţa căruia C.E.C. răspunde pentru întreaga sa activitate.
Capitolul al VIII-lea reglementează funcţiile Consiliului Comisarilor Poporului, a cărui primă listă cuprindea 18 comisariate. Pe lângă fiecare dintre comisari se constituia un Colegiu, confirmat de Consiliul Comisarilor, cu puteri de control şi de apel la Consiliul însuşi sau la C.E.C. (A fost oare restabilit astăzi acest tip de Colegiu, dispărut în Constituţia lui Stalin?).
Al XI-lea şi al XII-lea capitol privesc întregul sistem al Sovietelor de la vârf la bază, dar este poate mai bine să-l descriem în ordine inversă.
În oraşe, Sovietul are un delegat la fiecare 1.000 de locuitori, însă numărul total al delegaţilor este cuprins între 50 şi 1.000.
În „aşezări“ (sate şi multe alte denumiri tipice ruseşti din Caucaz, din ţinuturile căzăceşti, din stepe etc.): 1 delegat la fiecare 100 de locuitori.
Înainte de a urca scara ierarhică, va fi bine de spus că, potrivit următorului Capitol al XIV-lea, alegerile se fac „după obiceiurile stabilite“ şi „în zilele fixate de Sovietele locale“. În general, era vorba despre mari adunări populare fără farsa burgheză a votului secret.
Pentru aşezările mici deliberează direct adunarea generală a alegătorilor.
Fiecare Soviet alege din sânul său un organ executiv de cel mult 5 membri în aşezările rurale, de la 3 la 15 membri în oraşe, şi de cel mult 40 de membri pentru Petrograd şi Moscova.
Congresele de voloste [plasă/canton] sunt exclusiv rurale, iar fiecare Soviet sătesc trimite acolo 1 delegat la fiecare 10 membri ai săi, sau fracţiune. Adică aproximativ un delegat la Sovietul de voloste pentru fiecare 1.000 de locuitori.
Congresele de ţinut [uezd/district] sunt rurale şi urbane. Delegaţii rurali trebuie să fie 1 la 1.000 de locuitori şi, prin urmare, aşezările cu o populaţie mai mică de 1.000 de locuitori aleg împreună trimisul lor la nivel de ţinut. Oraşele sub 10.000 de locuitori trimit de asemenea delegaţi la congresul de ţinut.
Congresele de gubernie trebuie să aibă reprezentanţi ai Sovietelor orăşeneşti şi reprezentanţi ai congreselor de voloste în proporţie de 1 delegat la fiecare 2.000 de alegători: număr maxim 300 de delegaţi.
Congresele de regiune [provincie/oblastie] sunt formate din reprezentanţi ai Sovietelor orăşeneşti, în proporţie de un delegat la 5.000 de alegători, şi din reprezentanţi ai congreselor de ţinut, în proporţie de 1 delegat la 25.000 de locuitori. Sau din delegaţi desemnaţi de congresele de gubernie, dacă s-au întrunit înainte, în aceleaşi proporţii. Cel mult 500 de delegaţi pentru întreaga regiune.
În Congresul de regiune, care este treapta imediat premergătoare Congresului general, revine raportul de 5 reprezentanţi rurali pentru fiecare reprezentant urban. Am transcris de fiecare dată cu grijă cuvântul locuitori sau alegători. Înainte de a trage deducţii din aceasta, este bine să examinăm Partea a IV-a, sau capitolul respectiv, despre Dreptul electoral.
Art. 64. Se bucură de dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Soviete, fără deosebire de naţionalitate, religie, domiciliu, sex, toţi cetăţenii de la 18 ani în sus, în următoarele condiţii: cei care îşi câştigă existenţa printr-o muncă productivă şi utilă societăţii, precum şi cei care se ocupă de gospodăria casnică ce asigură celor dintâi posibilitatea muncii productive, şi anume:
Muncitori şi funcţionari de orice fel şi categorie din industrie, comerţ, agricultură etc.
Ţărani şi cazaci agricultori
„care nu folosesc muncă salariată în scopul obţinerii de profit“.
Ostaşi ai armatei şi ai flotei sovietice.
Cetăţeni din categoriile menţionate care şi-au pierdut capacitatea de muncă.
Sovietele locale pot coborî vârsta minimă. Conform articolului 20, se bucură de dreptul de a alege şi de a fi aleşi şi străinii de origine proletară.
Art. 65 stabileşte cine sunt cei care nu au drept de vot:
a) cei ce recurg la munca salariată în scopul obţinerii de profit;
b) cei ce trăiesc din venituri nemuncite: dobânzi de pe urma capitalului, venituri din întreprinderi, rente imobiliare şi altele similare;
c) comercianţii particulari şi intermediarii comerciali;
d) călugării şi slujitorii cultelor religioase şi ai bisericilor;
e) funcţionarii şi agenţii fostei poliţii, ai corpului special de jandarmi şi ai ohranei, precum şi membrii fostei familii domnitoare din Rusia;
f) alienaţii mintal, debilii mintal şi cei puşi sub interdicţie;
g) cei condamnaţi pentru infracţiuni săvârşite din interes material şi fapte infamante, pe termenul stabilit de lege sau prin sentinţă judecătorească.
Putem acum reexamina, fie şi numai sub profil cantitativ, raportul dintre „doza de suveranitate“ pe care Constituţia o atribuie ţăranului şi cea acordată muncitorului de la oraşe. Deoarece în primul caz se vorbeşte despre un loc în organul suprem de stat (Congresul pe întreaga Rusie) pentru fiecare 25.000 de alegători, iar în al doilea despre un loc pentru fiecare 125.000 de locuitori, se pune problema de a cunoaşte raportul mediu dintre alegători şi locuitori.
Distincţia dintre oraşe şi sate rămâne fidel aceeaşi în componenţa congreselor de regiune. La treptele inferioare, referinţa se face adesea în ambele cazuri la alegători cu paritate de proporţie la numărul delegaţilor (la gubernie) sau cu paritate, dar raportat la locuitori (la ţinut). La ultimele trepte (voloste, oraş, aşezare rurală) nu se mai vorbeşte despre alegători, ci întotdeauna despre locuitori. La bază, din motive evidente, proporţia se raportează întotdeauna la numărul de locuitori, foarte mică în comparaţie cu cele de la nivelul „politic“ şi chiar inversată: un delegat la o mie de locuitori la oraş, în timp ce în aşezările cele mai mici chiar unu la unu (adunare generală directă).
Or, raportul dintre alegători şi locuitori, având în vedere extinderea indicată a dreptului de vot, este foarte ridicat: cei excluşi sunt puţini la oraşe şi aproape deloc în aşezările rurale, unde, pe de altă parte, Sovietele îi pot lăsa să voteze şi pe tineri, care muncesc de la o vârstă mult mai mică de 18 ani. De aici decurge slaba importanţă acordată raportării la numărul de alegători la ţară: întreaga familie ţărănească munceşte şi este numărată la votul pentru Soviet; prin urmare, rămân în afară doar copiii cei mai mici. A fost aşadar mai simplu să se ia cifra locuitorilor.
Dat fiind că, îndeosebi în societatea rusă, toţi cei excluşi de la dreptul de vot, sau aproape toţi, se află în oraşe, a fost un motiv de principiu cel care a făcut să se stabilească faptul că delegaţii, să spunem din Moscova, îşi derivau puterea de la muncitori şi nu de la exploatatorii din Moscova; şi nicidecum pentru că s-ar fi dorit atenuarea inferiorităţii ţărăneşti în raport cu oraşul proletar. Păstrează deci toată greutatea sa raportul de 1 la 5, iar cercetarea suplimentară are valoarea unei simple curiozităţi. Cei care trăiesc din rentă şi din profit industrial nu pot depăşi decât un procent redus, nu mai mult de 10%, iar în acea împrejurare istorică, în care cei bogaţi fugiseră deja din oraşe şi din partea de ţară controlată de Soviete, nu mai mult de 5%. Rămâne deci de scăzut doar populaţia sub 18 ani. Conform tabelelor italiene, care pot fi comparabile cu cele ruseşti, minorii sub 18 ani reprezintă circa o treime din locuitori. Se poate deduce de aici că alegătorii în raport cu locuitorii reprezintă circa 60%, ţinând seama şi de cei excluşi.
Atunci, un delegat la fiecare 25.000 de alegători înseamnă unul la fiecare 40.000 de locuitori la oraş, ceea ce, pus faţă în faţă cu cei 125.000 de la ţară, dă întotdeauna un raport de circa trei. Aşadar, forţa politică acordată proletariatului, în teorie încincită, devine în practică triplă, lucru oricum remarcabil; şi desfiinţat în 1936.
Aceste raporturi privesc însă persoanele cu drept de vot, nu participanţii efectivi la vot. Având în vedere dificultatea de a aduna voturile în mediul rural în acea situaţie aprigă, este limpede că e de ajuns acest fapt pentru a ridica raportul de forţe în favoarea muncitorilor cu mult peste nivelul la care l-am coborât acum!
Motivul, ţinând de politica de clasă, era înainte de toate faptul că în Rusia ţăranii erau cu mult mai numeroşi decât proletarii. Conform cifrelor pe care Lenin le citează în 1919, referitoare doar la 26 de gubernii ale Rusiei deja „controlate“, faţă de 42,4 milioane de locuitori la sate stau 10,3 milioane la oraşe: aproximativ un sfert. Comunismul revoluţionar îşi are rădăcina în oraşele industriale şi îşi trage din ele forţa conducătoare: aliatul tranzitoriu rus, care calitativ se află cu o întreagă epocă istorică mai jos, a fost aşezat, prin doctrina şi forţa partidului-călăuză, şi cantitativ mai prejos de clasa proletară, hegemonă a Revoluţiei Sociale.
Acest fapt fundamental, această piatră de temelie a Revoluţiei, a fost dărâmat sub Stalin şi lăudat atunci, iar astăzi cu atât mai mult, drept un merit în ochii noilor aliaţi — capitaliştii din Occident, „ortodoxia“ democratică pură!
Grăbiţi fiind de tema relaţiilor de producţie, nu putem abandona ordinea cronologică a faptelor economice şi nu dezvoltăm acum critica Constituţiei din 1936, care va veni mai târziu.
Totuşi, forma istorică ieşită din lupte, mai mult decât din voinţa partidelor şi a oamenilor politici, a constituit o strălucită confirmare a previziunii teoretice a lui Lenin şi a interpretării sale asupra devenirii ruse, anticipată cu două decenii înainte, şi constituie mai presus de toate o nouă dovadă a eficacităţii aplicării metodei marxiste la istoria care se desfăşoară în prezent, după ce a fost fundamentată pe aceea care s-a desfăşurat deja.
Înainte ca faptul istoric să o confirme, formula putea părea de neînţeles şi chiar — cum i s-a întâmplat lui Troţki însuşi — prea puţin revoluţionară; deşi era foarte clar că nu era o formulă a revoluţiei europene, pentru care era valabilă încă din 1871 şi a fost lansată în 1917 şi în anii următori aceea a „dictaturii proletariatului“ asupra tuturor celorlalte clase supravieţuitoare. Formula lui Lenin era valabilă în mod declarat doar pentru Rusia şi ieşirea ei din feudalism, în perspectiva că trebuia să servească drept punct de sprijin nu societăţii socialiste în Rusia, ci unei politici socialiste a puterii ruse în direcţia revoluţiei şi a dictaturii proletare europene.
Între 1917 şi 1921, toate documentele Revoluţiei stau mărturie cât de teribilă a fost conducerea acestei politici a alianţei şi a tratării aliatului-pericol. Comportamentul faţă de diferitele pături ţărăneşti a trebuit să se întemeieze pe faptul că numai forţa lor luptătoare a îngăduit să nu fie înfrânţi de contrarevoluţia ţaristă şi capitalistă în asprele lupte de ani şi ani de zile, şi pe o serie de etape dificile în schimbul dintre produsele industriale şi cele agrare, care au permis forţelor revoluţionare, mai înainte chiar de a învinge, să trăiască din punct de vedere material, cu sacrificii teribile pentru avangarda muncitorească a oraşelor.
Mişcările dificile ale acestei primejdioase traversări istorice au fost invocate la fiecare pas de oportunismul debordant, odată ce orice pericol de contrarevoluţie fusese eliminat, pentru a şterge teza doctrinară marxistă şi leninistă despre viitoarea funcţie reacţionară a ţăranilor proprietari de pământ — sau uzufructuari de pământ, ceea ce este totuna — şi despre necesitatea unei lupte ulterioare a salariaţilor din oraşe şi de la sate împotriva lor.
Pentru filistin, formula lui Lenin era o contradicţie în termeni, întrucât există dictatură dacă se neagă democraţia, şi democraţie dacă se neagă dictatura; ceea ce nu-l împiedică pe filistinul burghez să opteze întotdeauna pentru propria sa dictatură şi împotriva democraţiei „generale“, atunci când istoric nu are altă cale de a nu fi păcălit. Dacă această situaţie rusă este tranzitorie — au spus filistinii —, ce va veni după ea? Va trebui aruncat substantivul dictatură, sau adjectivul democratică?
Stalinismul din 1936 a pretins că Lenin ar fi prevăzut, încă din 1919, că trebuia să se treacă, menţinându-se neschimbată alianţa cu ţăranii, la o eliminare a dictaturii şi la o „convieţuire democratică“ a proletarilor şi ţăranilor.
A şters încă de atunci, şi încă de la promulgarea contrarevoluţionarei Constituţii din 1936 (contrarevoluţionară întrucât, tocmai, după cum vom explica din nou în detaliu la timpul cuvenit, instaura minciuna proclamatei instaurări a socialismului), teoria lui Marx şi a lui Lenin despre raportul dintre proletari şi ţărani, teorie clar stabilită în toate textele doctrinare (pentru Lenin, printre altele, „Statul şi revoluţia“ şi „Revoluţia proletară şi renegatul Kautsky“). Stalin a extorcat, prin obişnuitele citate, teza că trăsăturile proeminente ale revoluţiei din 1917 — şi chiar, printre ele, excluderea de la dreptul de vot a claselor care nu erau nici muncitoreşti, nici ţărăneşti sărace (fără de care ar fi existat o democraţie muncitorească-ţărănească, care poate fi concepută istoric doar ca o democraţie totală şi burgheză, şi nu o „dictatură“ ce utilizează mecanismul democratic analizat adineauri) — ar fi fost o normă pur rusească, şi nu o mostră istorică a normei mult mai severe care, în revoluţiile din ţările capitaliste avansate, i-ar fi aruncat afară din Statul Revoluţionar pe toţi cei ce se bucură de venituri străine de muncă.
Potrivit accepţiunii corecte, nu termenul dictatură, ci acela de democratică este cel care va trebui să cadă (şi care ar fi căzut dacă revoluţia ar fi învins în Europa) pentru a lăsa locul dictaturii proletare, după care Statul moare şi, odată cu el şi pentru totdeauna, democraţia.
Pentru a stabili acest lucru, ne vom servi de textul lui Lenin pe care a fost întemeiată speculaţia stalinistă pentru a săvârşi această răsturnare de poziţie şi îl vom raporta la tabloul situaţiei în care a fost dictat: precum şi la întreaga sa construcţie.
Ordinea cronologică, chiar introducând o nouă pauză în chestiunile de strictă economie, ne readuce la o scriere pe care Lenin a redactat-o în aprilie 1918, intitulată: „Sarcinile imediate ale puterii sovietice“. Ceea ce caracterizează cadrul istoric al acestei scrieri este succedarea ei imediată după Pacea de la Brest-Litovsk. În aprilie 1918 părea că cel mai mare efort militar al revoluţiei pentru apărarea puterii cucerite trecuse deja. Deşi chiar în aceste pagini Lenin reafirmă necesitatea unei puteri de fier şi nu pierde din vedere posibilitatea războiului civil, el consideră că s-a trecut la o a treia etapă; după prima etapă, aceea a cuceririi puterii în octombrie 1917, şi cea următoare, a salvării ei din capcana imperialismului german şi a zdrobirii unei prime serii de atacuri reacţionare, dintre care Lenin le enumeră pe cele ale lui Kerenski, Krasnov, Savinkov, Goţ, Dutov şi Bogaevski, care pe atunci capitulase pe Don. Îl menţionează, într-adevăr, doar pe Gheghecikori ca forţă care încă mai rezista cu armele în mână. Nu pare să prevadă că alte lupte vor fi aţâţate de imperialiştii din tabăra opusă germanilor, că „a doua etapă“ va mai trebui să se răfuiască cu Kolceak, Denikin, Iudenici, Vranghel şi toţi ceilalţi pe care îi cunoaştem prea bine; astfel încât, din 1919 până la începutul anului 1921, se va recădea în această a doua etapă. A treia etapă, pe care Lenin o studiază în acel aprilie 1918, este aceea de „a administra Rusia“, iar întregul context arată ce noroc ar fi fost să se reuşească acest lucru chiar conservând numeroase forme burgheze şi capitaliste.
Totuşi, criteriul structurii puterii este aici pe deplin revendicat şi contrastează considerabil cu citatele exploatate de Stalin, care datează din vremea Congresului al VIII-lea al partidului bolşevic (martie 1919), într-un moment în care apărarea armată era încă sarcina primordială a revoluţiei bolşevice. Diferenţa dintre cele două situaţii poate explica tonul diferit al enunţurilor, presupunând că acelea pe care lui Stalin i-a convenit să le folosească în 1936 nu ar fi fost deformate, cum este îndreptăţit să credem.
Cuvintele din scrierea din 1918 sunt următoarele:
„Caracterul socialist al democratismului sovietic, adică proletar (cursiv în text), în aplicarea lui concretă, dată, constă, în primul rând (cursivul nostru), în faptul că alegătorii sunt masele muncitoare şi exploatate, în timp ce burghezia este exclusă de la vot; în al doilea rând, în faptul că sunt înlăturate orice formalităţi şi restricţii birocratice electorale şi că masele stabilesc ele însele în ce mod şi la ce intervale se ţin alegerile, având totodată deplina libertate de a-i rechema pe cei aleşi“.
În al treilea rând, Lenin subliniază ceea ce numeşte îmbinarea dintre puterea legislativă şi cea executivă şi se referă la
„situaţia când într-adevăr întreaga populaţie învaţă să conducă statul şi începe să-l conducă“.
El adaugă această formulare:
„Acestea sunt principalele trăsături distinctive ale democratismului pus în aplicare în Rusia, democratism de tip superior, care înseamnă o ruptură cu denaturarea lui burgheză şi trecerea la democratismul socialist şi la condiţiile în care statul va putea începe treptat să dispară“.
Am subliniat aceasta pentru a face legătura cu un singur pasaj al lui Lenin din Statul şi revoluţia, mai exact cu fundamentalul pasaj al lui Engels pe care Lenin îl citează:
„... când este vorba de un partid al cărui program economic nu este pur şi simplu socialist în general, ci chiar comunist, şi al cărui scop politic final este desfiinţarea statului, prin urmare şi a democraţiei“.
Engels vorbeşte despre partidul nostru, adică despre partidul său, pe atunci infestat de denumirea de social-democraţie. Citatul se află în cap. IV, pct. 6, intitulat: „Engels despre înlăturarea democraţiei“. Iar Lenin îşi însuşeşte această idee în context de repetate ori:
„Problema denumirii partidului este incomparabil mai puţin importantă decât problema atitudinii proletariatului revoluţionar faţă de stat... se comite mereu o greşeală împotriva căreia Engels ne pune în gardă aici şi pe care noi am menţionat-o... Anume: se uită mereu faptul că desfiinţarea statului înseamnă, în acelaşi timp, şi desfiinţarea democraţiei; că dispariţia treptată a statului înseamnă dispariţia treptată a democraţiei“.
În aceeaşi scriere din aprilie 1918, conceptul de democraţie extremă, proletară, de guvernare a populaţiei — capodoperă a revoluţiei ruse — nu anulează faptul că Dictatura este nu doar cerută în mod tot mai inexorabil, ci şi că — împotriva a o mie de ideologi mic-burghezi şi anarhizanţi ai vremii — forma unipersonală a exercitării sale este justificată în cel mai clar mod din punct de vedere marxist. Acest lucru nu îl putem omite în epoca „întoarcerii la marxism-leninism“ de la scandalosul Congres al XX-lea. Nici vreun Karl Marx, nici vreun Vladimir Lenin nu au aplicat vreodată Dictaturii astăzi fabulatul prezervativ colegial sau vreun alt lubrifiant.
Lenin porneşte de la rezistenţele întâmpinate de hotărârea Congresului al III-lea al Sovietelor privind o „organizaţie bine închegată“ şi întărirea disciplinei. Este unul dintre numeroasele acte ale luptei împotriva autonomismului anarhizant din fabrici şi întreprinderi, privind autoconducerea lor de către masă — o gogomănie uriaşă de care ne-am eliberat în doctrină la primii paşi marxişti, iar în practică prin preajma anului 1919, şi pe care astăzi unii o scot la iveală ca pe o nouă formulă a societăţii proletare, ca o corecţie adusă lui Marx! Lenin biciuieşte aici acele poziţii mic-burgheze şi pseudo-extremiste (faţă de care Stânga italiană se dovedise, la vremea respectivă, un duşman necruţător), iar ceea ce scrie poate fi aplicat celor care se „întorc“ la el în chefurile lor despre democraţia populară şi conducerile colegiale.
„Ar fi să dăm dovadă de cea mai mare prostie şi de cel mai absurd utopism dacă am crede că trecerea de la capitalism la socialism este posibilă fără constrângere şi fără dictatură“.
„În orice trecere de la capitalism la socialism dictatura este necesară pentru două motive principale sau în două direcţii principale“.
Primul este rezistenţa exploatatorilor, al doilea este că, chiar şi fără războiul extern, este inevitabil războiul civil intern.
„Această experienţă istorică a tuturor revoluţiilor... a fost concretizată chiar de Marx într-o formulă concisă, clară, precisă şi pregnantă: dictatura proletariatului“.
„Dar dictatura este un cuvânt mare. Şi cuvintele mari nu trebuie aruncate în vânt. Dictatura este o putere de fier, care acţionează cu îndrăzneală şi rapiditate revoluţionară şi care e necruţătoare în măsurile ei de represiune îndreptate atât împotriva exploatatorilor, cât şi împotriva huliganilor. Dar puterea noastră de stat este extrem de moale; de cele mai multe ori ea aduce mai mult a piftie decât a fier“!
„... pe de altă parte, ea (contrarevoluţia) acţionează dinăuntru, căutând să folosească orice element de descompunere, orice slăbiciune pentru a corupe oamenii, pentru a agrava indisciplina, dezmăţul şi haosul. Cu cât ne apropiem mai mult de reprimarea militară totală a împotrivirii opuse de burghezie, cu atât mai periculoasă devine pentru noi stihia anarhiei mic-burgheze. Şi lupta împotriva acestei stihii... trebuie dusă şi prin constrângere“.
„E caracteristică lupta care s-a desfăşurat, pe acest teren, în jurul ultimului decret cu privire la conducerea căilor ferate, prin care se acordă unora dintre conducători puteri dictatoriale (sau puteri «nelimitate»)... Unii dintre socialiştii-revoluţionari de stânga au desfăşurat pe alocuri o agitaţie de-a dreptul huliganică împotriva decretului asupra puterilor dictatoriale“.
Cei de la Moscova, luaţi-o pe asta:
„A apărut astfel o problemă de o însemnătate cu adevărat uriaşă. În primul rând se punea chestiunea, de ordin principial, dacă în general numirea unor persoane învestite cu puteri dictatoriale nelimitate este compatibilă cu principiile fundamentale ale Puterii sovietice“.
„Că în istoria mişcărilor revoluţionare dictatura personală a fost foarte adeseori exponentul, purtătorul şi promotorul dictaturii claselor revoluţionare — e un lucru dovedit de experienţa incontestabilă a istoriei. Cu democratismul burghez, dictatura personală era, desigur, compatibilă“.
De câte ori nu am amintit filistinismului stângist italian de generalul Garibaldi, dictator la Napoli, care în mod prostesc a predat-o unui rege parlamentar?
Voi, le spune Lenin filistinilor Europei din 1918, vreţi de la noi o democraţie superioară celei burgheze, iar apoi ne spuneţi: cu democraţia voastră sovietică, adică socialistă, dictatura personală este absolut incompatibilă!
„Aceste raţionamente sunt din cale-afară de şubrede. Dacă nu suntem anarhişti, trebuie să recunoaştem necesitatea statului, adică a constrângerii, pentru trecerea de la capitalism la socialism“.
Forma acelei constrângeri este determinată, explică Lenin, de o serie de circumstanţe: dezvoltarea clasei revoluţionare, efectele războiului, gradul de rezistenţă al exploatatorilor.
„De aceea nu există absolut nici o contradicţie principială între democratismul sovietic... şi exercitarea puterii dictatoriale de către anumite persoane“.
Contradicţia de principiu nu constă între moliciunea democratică şi dictatura individuală, ci între dictatura exercitată de burghezie împotriva proletariatului şi cea a proletariatului pentru zdrobirea burgheziei. Pentru ca cea de-a doua să treacă, şi nu prima, binevenită este conducerea supremă individuală în circumstanţele potrivite; un exemplu strălucit: Lenin însuşi în aprilie şi octombrie, împotriva tuturor „colegiilor“ prostite.
Odată clarificată problema dictaturii politice supreme, Lenin trece la cea din diferitele servicii şi instituţii ale statului revoluţionar, făcând o apărare la fel de strânsă şi de hotărâtă a acesteia. Formulele sunt de aşa natură încât au efectul unei pânze roşii în faţa taurului asupra obişnuiţilor mic-burghezi şi libertari.
„... orice mare industrie mecanizată... necesită o absolută şi strictă unitate de voinţă, care să îndrumeze munca în comun a sute, mii şi zeci de mii de oameni... Dar cum poate fi asigurată o strictă unitate de voinţă? — Prin subordonarea voinţei a mii de oameni voinţei unui singur om“.
Mai crudă de atât nu vă putea fi prezentată, obsedaţilor de demnitatea persoanei!
„Revoluţia a sfărâmat abia de curând cătuşele cele mai vechi, cele mai solide şi mai grele, cărora masele li se supuneau din constrângere. Asta a fost ieri. Iar astăzi aceeaşi revoluţie — şi tocmai în interesul dezvoltării şi consolidării ei, tocmai în interesul socialismului — cere o supunere absolută a maselor faţă de voinţa unică a celor ce conduc procesul muncii“.
Repetăm că nu am adăugat niciun liant acestor cuvinte şi fraze incisive, din care s-ar putea face o antologie pentru rapoartele despre crimele... lui Stalin, spre a fi dată de băut proştilor.
Tabloul situaţiei prezentat de Lenin începea prin a stabili precaritatea răgazului pe care Rusia îl obţinuse în timp ce conflagraţia mondială continua. Nu era vorba nicidecum de „a construi socialismul“. Era nevoie
„de o extremă încordare a tuturor forţelor noastre spre a folosi acest răgaz, care ne-a fost oferit de un concurs de împrejurări, pentru tămăduirea rănilor grave ce au fost pricinuite de război întregului organism social al ţării şi pentru ridicarea ei economică, fără de care nici vorbă nu poate fi de o sporire cât de cât serioasă a capacităţii ei de apărare“.
Iar Lenin adaugă:
„Se înţelege, de asemenea, că vom fi în stare să dăm un serios ajutor revoluţiei socialiste din apus — care, datorită unui şir de cauze, e în întârziere — numai în măsura în care vom şti să rezolvăm sarcina organizatorică ce ne stă în faţă“.
Pentru dezvoltarea relaţiilor de producţie prezintă interes temele care urmează: „Noua fază a luptei împotriva burgheziei“, care impune „încetinirea“ — chiar dacă nu politic — a ofensivei împotriva Capitalului. „Însemnătatea luptei pentru o evidenţă şi un control exercitate de întregul popor“. „Creşterea productivităţii muncii“, deficitară în Rusia. „Organizarea întrecerii“. „«Organizaţii bine închegate» şi dictatură“ (din care am spicuit mai sus). „Dezvoltarea organizaţiei sovietice“. Pentru a demonstra necesitatea evidenţei economice, Lenin scrie aceste cuvinte deosebit de importante, în care se poate citi viitoarea depăşire a mercantilismului, de care Rusia de astăzi este încă foarte departe.
„Statul socialist poate lua fiinţă numai ca o reţea de comune de producţie şi de consum, care să ţină o evidenţă riguroasă a producţiei şi consumului lor, să facă economie de muncă, să sporească necontenit productivitatea ei şi să capete astfel posibilitatea de a reduce ziua de lucru la şapte, la şase ore şi chiar la mai puţin“.
Analiza economică ne va face pe deplin evident că societatea rusă „a lui Stalin“ a mers în direcţii opuse în privinţa tuturor acestor puncte, unul câte unul.
În concluzia finală a scrierii sale, Lenin arată din nou ca fiind cel mai grav pericol „ameninţătoarea stihie a dezmăţului şi anarhiei mic-burgheze“. Până într-acolo încât spune:
„Aceasta e veriga — din lanţul istoric al evenimentelor — de care trebuie să ne prindem cu toate puterile, pentru a fi la înălţimea sarcinii, până ce vom trece la veriga următoare“.
Era oare „construirea socialismului“ în Rusia acea verigă următoare?! Lenin o indică imediat:
„... veriga următoare, care ne atrage prin deosebita ei strălucire, prin strălucirea victoriilor revoluţiei proletare internaţionale“.
De data aceasta, majusculele chiar trebuie puse!
El revine la înfierarea revoluţionarului guraliv şi nerăbdător.
„Izvorul social al acestor tipuri de oameni este micul proprietar, care e exasperat de grozăviile războiului, de dezastrul neaşteptat..., care se zbate cuprins de isterie..., oscilând între încrederea în proletariat şi sprijinirea lui, de o parte, şi accese de disperare, de altă parte“.
„Trebuie să înţelegem bine odată şi să ne intre bine în cap că pe o asemenea bază socială nu se poate clădi nici un fel de socialism“.
Zac!
Pentru a înţelege că linia istorică a revoluţiei bolşevice, mai întâi teoretizată şi apoi pusă în aplicare, nu conţine niciodată edificarea socialismului în Rusia izolată — că etapele sale sunt: cucerirea puterii politice de către partidul muncitoresc; desăvârşirea revoluţiei democratico-burgheze; revoluţia socialistă politică, adică conducerea socială şi la sate de către statul muncitoresc; este suficient să recurgem la polemica lui Lenin (şi a lui Troţki) împotriva trădătorilor marxismului din Occident.
Etapele revoluţiei ruse la sate sunt determinate, în primul rând, de condiţiile de fapt: agricultură extensivă, număr extrem de limitat de salariaţi în raport cu totalitatea ţărănimii, ignoranţă tehnică şi culturală la sate (în Italia ar trebui să fim în prima linie datorită forţei glorioase a zilierilor agricoli, prima linie a comunismului, şi a capitalismului întreprinzător agrar: Lenin le reproşează oportuniştilor că în Anglia sunt foarte puţini ţărani mici, dar acest lucru este compensat de îmburghezirea proletarilor dintr-o industrie care pe atunci sugea din toată lumea. La noi, într-o cârdăşie murdară, partidul popilor şi partidul stalinist lucrează la îmburghezirea proletariatului rural, la fel de mult ca şi aristocraţiile urbane de tip FIAT, unde au prins rădăcini adânci).
De la o situaţie precum cea rusă la o gestiune colectivistă a agriculturii nu se trece decât prin multe şi lungi faze de tranziţie: o singură forţă istorică le-ar fi putut scurta: revoluţia din Europa.
Din textele lui Lenin reiese de mai multe ori că democraţia în statul muncitoresc, sub formula de democraţie ţărănesc-muncitorească sau sub cea de democraţie proletară, ne-a rămas în coaste din cauza situaţiei de la sate: nu se putea face altfel. Dar întreaga luptă a fost dusă în egală măsură în forme nu parlamentare, ci dictatoriale, de către partidul revoluţionar: o cucerire uriaşă, mai ales pentru revoluţia occidentală, pe care încă o mai aşteptăm.
În martie 1919, Lenin, pe de o parte, vorbeşte la fiecare pas despre revoluţia maghiară care îşi câştigă bătăliile — pe de altă parte, vede norii negri ai războiului civil care a recucerit teritorii de la trupele albe, acestea tinzând să îşi găsească o bază de sprijin, dincolo de chiaburii bogaţi (pe care nu este greu să-i lichidezi în timpul retragerilor roşiilor), în masa oscilantă (Lenin) a ţăranilor mijlocaşi. Lenin luptă cu disperare pentru a nu se comite greşeala de a-i transforma în duşmani şi revendică concesii pentru aceştia, fără a ascunde faptul că ele sunt de tip burghez.
Să luăm din acest text un pasaj important:
„Munca noastră de construcţie la sate (nici a socialismului, nici a bazelor sale) a depăşit cadrul în care totul era subordonat cerinţei esenţiale a luptei pentru putere“.
Şi astfel marchează Lenin tranziţia din Octombrie.
„Această muncă de construcţie la sate a trecut prin două faze principale. În octombrie 1917 am cucerit puterea împreună cu întreaga ţărănime (cursivul lui Lenin). Aceasta a fost o revoluţie burgheză, întrucât lupta de clasă (Lenin înţelege nu lupta dintre ţărani şi feudali, ci pe cea dintre ţăranii semiproletari şi ţăranii bogaţi, burghezi) nu începuse să se desfăşoare încă la sate. Aşa cum am mai spus, abia în vara anului 1918 a început adevărata revoluţie proletară la sate. Activitatea noastră n-ar fi fost completă dacă nu am fi reuşit să dezlănţuim această revoluţie“.
Lenin, întotdeauna de o sublimă exactitate şi claritate (şi totuşi atât de falsificat!), insistă din nou.
„Prima etapă a fost luarea puterii la oraşe şi instaurarea formei sovietice de guvernământ. A doua etapă a fost ceea ce constituie esenţialul pentru toţi socialiştii şi fără de care socialiştii nu sunt socialişti: delimitarea elementelor proletare şi semiproletare la sate (ţărani care sunt constrânşi să presteze o muncă parţial salariată) şi unirea lor cu proletariatul orăşenesc în vederea luptei împotriva burgheziei de la sate. Această etapă este şi ea în linii generale terminată“.
Şi aici Lenin aminteşte de comitetele sărăcimii şi de posibilitatea obţinută de a le „înlocui cu Soviete alese în toată regula“, ca organe ale aceleiaşi puteri proletare la sate. În răspunsul adresat lui Kautsky, el notează că la congresul din noiembrie 1919 (al IV-lea) delegaţii bolşevici, între oraşe şi sate, reprezentau 97%. Căutaţi cât vreţi concesiile lui Lenin făcute cuvântului democraţie: nu veţi rămâne decât cu un pumn... de purici în mână.
Formula de a fi mers alături de ţărănime, în prima etapă, în totalitatea ei, nu este un mod de a spune, ci o teoremă a doctrinei. O găsim în lucrarea Anti-Kautsky (scrisă la sfârşitul anului 1918).
„Toţi oamenii bine informaţi... spun că abia acum, în vara şi toamna anului 1918, satul nostru îşi face propria sa revoluţie «din Octombrie» (adică revoluţia proletară: paranteză în text)... La un an după revoluţia proletară din capitale (sic!), cu ajutorul şi sub influenţa ei a fost înfăptuită revoluţia proletară până şi în cele mai îndepărtate colţuri de ţară“.
„Proletariatul din Rusia, după ce a desăvârşit, împreună cu întreaga ţărănime (auziţi), revoluţia burghezo-democratică (auziţi), a trecut definitiv la revoluţia socialistă atunci când a reuşit să scindeze satul, să-şi alăture pe proletarii şi pe semi-proletarii satelor, să-i unească împotriva chiaburilor şi a burgheziei, inclusiv burghezia ţărănească“.
Iar noi adăugăm: [revoluţie socialistă] politică.
În lipsa acestui fapt, continuă Lenin, s-ar fi văzut că proletariatul rus nu era matur pentru revoluţia socialistă, ţărănimea ar fi rămas
„întreagă“... „iar revoluţia n-ar fi depăşit limitele revoluţiei burghezo-democratice“.
Chiar şi în acest caz, spune Lenin, băgaţi de seamă, nu s-ar fi dovedit că proletariatul nu trebuia să ia puterea! Iar acum ascultaţi bine — suntem pe cale, pentru aceşti şarlatani, să ne întoarcem la Marx-Lenin! —
„... căci numai el a dus într-adevăr până la capăt revoluţia burghezo-democratică, numai el (lăsaţi-ne să subliniem şi aici!) a făcut ceva serios pentru grăbirea revoluţiei proletare mondiale, numai el a creat Statul sovietic, al doilea pas, după Comună, în direcţia făuririi unui stat socialist“.
În principiul marxist, revoluţie socialistă înseamnă crearea statului socialist. Care poate fi întemeiat într-o singură ţară, chiar şi înapoiată.
Crearea societăţii socialiste în Rusia este o gogoriţă care din pana marxistă a lui Lenin nu a ieşit niciodată, domnilor falsificatori.
El repetă (o face întotdeauna):
„O revoluţie ţărănească generală este încă o revoluţie burgheză şi... într-o ţară înapoiată ea poate fi transformată în revoluţie socialistă numai printr-o serie de tranziţii, de trepte intermediare“.
Se vorbeşte întotdeauna de revoluţie de clasă, nu de structură economico-socială. Unul dintre acele stadii erau cei douăzeci de ani, după care, chiar întârziind revoluţia în Occident, se putea trece nu la socialism, ci, de la democraţia muncitorească-ţărănească în formă sovietică, la pura dictatură proletară, fără democraţie, oricum ar fi ea adjectivată.
Trebuie să mai vedem cum stalinismul a susţinut — iar pretinsul antistalinism repetă — că tocmai în acele date Lenin prevedea că se va trece de la dictatură la votul universal! Niciun interes nu au cei de la Congresul al XX-lea să ne spună unde se află falsul editorial.
În polemica cu Kautsky, Lenin, după ce a reamintit că
„în Rusia există muncitori agricoli salariaţi, dar numărul lor e mic“,
şi după ce a admis că în virtutea democraţiei muncitoreşti-ţărăneşti a trebuit, în ciuda dictaturii capitalelor bolşevice, să se accepte formula social-revoluţionară a folosinţei egalitare, adică practica nemarxistă a împărţirii, ironizează soluţia lui Kautsky, care acum nu mai „simte“ decât o singură democraţie: cea burgheză.