Raportul lui Stalin cu privire la noua constituţie din 1936 porneşte de la hotărârea din 6 februarie 1935 a Congresului al VII-lea al Sovietelor din U.R.S.S. Aceasta, înainte chiar de a declara că era vorba de a pune noua Constituţie de acord cu relaţiile dintre forţele de clasă care existau atunci în Rusia, proclamă că este vorba de
„democratizarea mai departe a sistemului electoral, în sensul înlocuirii alegerilor nu pe deplin egale cu alegeri egale, a celor în mai multe trepte cu alegeri directe, a votului deschis cu cel secret“.
Aceste directive sunt lăudate ca un pas către un sistem „complet democratic“ şi erau de fapt o imitaţie totală a constituţiilor democratice burgheze, cu canonul lor de vot universal, direct, egal şi secret; iar lumea este invitată să le considere drept o abandonare a dictaturii pentru întoarcerea la deplina democraţie. Lumea burgheză nu a vrut să creadă acest lucru, sugestionată de faptul că la alegerile din Rusia rămânea permis şi admis în continuare un singur partid, cel de la guvernare; a crezut astfel că este şireată; în timp ce, din punct de vedere teoretic şi istoric, era vorba tocmai de a întoarce spatele dictaturii de clasă şi revoluţiei.
După cum am menţionat, Stalin, în apărarea proiectului — pe care Comisia numită atunci l-a elaborat sub preşedinţia sa — împotriva criticilor de aproape şi de departe, susţine că desfiinţarea criteriilor istoric esenţiale ale votului inegal (ilustrat de noi: muncitorii 5, ţăranii 1, burghezii 0) fusese „promisă“ de Lenin în raportul său la Congresul al VIII-lea al Partidului Comunist Bolşevic, în martie 1919.
Trebuie să distingem între două documente. Cel pe care îl citează Stalin este „Proiectul de program al P.C. (b)“ care figurează (lăsând la o parte fidelitatea) în Opere, vol. XXIV, p. 94. Este vorba, aşadar, de un text scris înainte de Congres. Însă chestiunea este tratată şi în altă scriere, care constă în „Raportul asupra programului partidului“ prezentat de Lenin la congres la 19 martie 1919, în dezacord parţial cu raportul lui Buharin, raportor pe aceeaşi temă. Acesta se află în Opere, în acelaşi volum, la p. 131. Textele, lăsând la o parte fidelitatea unuia şi a celuilalt, sunt diferite ca formă şi trebuie luate amândouă în considerare pe scurt, în relaţie cu data lor.
Data calendaristică înseamnă puţin, însă ceea ce, după cum amintim întotdeauna, este esenţial atunci când se foloseşte un citat este cadrul situaţiei generale în care a fost scris acesta şi jocul forţelor istorice care dominau scena la acea vreme.
Prin urmare, textul prezentat de Stalin în 1936 este cu ceva timp anterior datei de 19 martie 1919, perioada congresului, în care chestiunea este abordată de Lenin.
Congresul al VIII-lea a fost pregătit şi s-a desfăşurat în momentul crucial al apărării puterii bolşevice, instaurată de un an şi jumătate, împotriva asalturilor contrarevoluţionare pe care le-am tratat pe larg la sfârşitul Părţii I a acestei expuneri, considerând această perioadă ca făcând încă parte din cele în care în centru se află problema politico-militară, cu prevalenţă asupra celei economico-sociale.
La 6 martie, Kolceak traversase Uralii, iar pe 15 se afla la periferia oraşului Ufa. Abia la sfârşitul lunii aprilie avea să înceapă contraofensiva Armatei Roşii. La 21 martie, francezii înaintau dinspre sud spre Herson, plecând din Odessa, pe care aveau să o evacueze abia în aprilie. În mai se conturau atacuri şi mai grave ale lui Denikin la sud şi Iudenici la nord, care aveau să strângă cercul în jurul Leningradului şi Moscovei, eliberate de sub această presiune ameninţătoare abia spre sfârşitul toamnei. În spatele tuturor acestor armate puternice se aflau puterile imperialiste ale Antantei victorioase, care moşteniseră însăşi funcţia forţelor germane, turce etc.
În primăvara anului 1920, Denikin avea să încerce din nou dinspre sud, fiind ulterior înlocuit de armata şi mai puternică a lui Wrangel; abia după sfârşitul verii şi după războiul polonez încheiat prost în faţa Varşoviei s-ar fi putut vorbi despre pace.
În 1919, în ciuda oricărui eroism şi a maturităţii politice, muncitorii de la oraşe erau la capătul puterilor, industria se prăbuşise pe cea mai de jos treaptă din întreaga sa istorie, foametea bântuia în valuri, iar statul sovietic nu putea conta pe victorie, după o rezistenţă dârză, decât datorită forţelor unor aliaţi înarmaţi destoinici în toate provinciile. Aceste forţe nu puteau fi doar cele ale ţăranilor săraci şi semi-săraci: ar fi fost insuficiente. A trebuit să se spere în obţinerea sprijinului ţăranilor mijlocaşi — şi acesta s-a obţinut — şi chiar să se încerce evitarea ca o parte a ţăranilor bogaţi să-i urmeze pe albi şi să le ofere sprijin în oameni şi mijloace. Aceasta este problema care domină Congresul al VIII-lea şi pe care, ca întotdeauna, Lenin nu o disimulează câtuşi de puţin, chiar şi atunci când tovarăşii săi mai puţin avizaţi ar dori să mascheze durele exigenţe sub fraze doctrinare puţin exacte, aşa cum se întâmplă în cazul lui Buharin, exact aşa cum se întâmplase în precedenta criză gravă din 1918: Brest-Litovsk.
Trebuia să reamintim toate acestea pentru a înţelege sensul declaraţiilor lui Lenin şi pentru a explica exploatarea lor tendenţioasă mulţi ani mai târziu.
Pentru a întregi tabloul, nu trebuie omis faptul că, în timp ce guvernele puterilor democratice burgheze alimentează contrarevoluţia, înverşunarea feroce a social-democraţiei şi a Internaţionalei a II-a, care defăimează şi calomniază revoluţia comunistă, atinge cote extreme, cărora li se opun cu forţă scrierile teoretice ale lui Lenin şi Troţki, precum şi întreaga polemică a comuniştilor din afara Rusiei.
Nu se poate neglija gravitatea consecinţelor acestei activităţi criminale a menşevicilor ruşi şi non-ruşi, care face ca pături şovăielnice, dar extrem de numeroase ale populaţiei ruse să se alieze făţiş cu reacţionarii şi cu albii ţarişti, în intenţia de a răsturna puterea bolşevicilor.
În 1936 părea de netăgăduit că Stalin fusese trimis de Dumnezeu să împlinească promisiunile lui Lenin şi era tratat drept nebun cel care susţinea ceea ce astăzi a admis în mod ipocrit Congresul al XX-lea, adică faptul că, în toate privinţele, Stalin mersese în sens contrar directivelor lui Lenin.
Primul, prin urmare, cu o suficienţă absolută şi cu obişnuitele întrebări de tip „quiz“, expediază chestiunea votului:
„Nu a sosit oare timpul, tovarăşi, să îndeplinim indicaţia lui Lenin? Cred că a sosit timpul“.
„Se pare că e clar.
Aşa stau lucrurile“.
Iar teza este aceasta:
„Lenin spunea încă din 1919 că nu este departe timpul când puterea sovietică va socoti util să introducă votul universal fără nici un fel de restricţii. Fiţi atenţi (da, să fim!): fără nici un fel de restricţii. El spunea aceasta în acea vreme când intervenţia militară străină nu fusese încă lichidată, iar industria şi agricultura noastră se aflau într-o situaţie disperată“.
Stalin trage tocmai pe dos concluziile dintr-o situaţie cu adevărat critică, dacă nu chiar disperată, pentru soarta revoluţiei socialiste. Dacă înfrângerile ar fi continuat, şi la fel şi cele din afara Rusiei (Spartakus fusese deja gâtuit de social-democraţie: bolşevicii urmăreau cu înfrigurare evoluţia din Ungaria şi Bavaria, după cum se vede în acele texte ale lui Lenin), istoria şi un cititor al ei de talia lui Lenin ar fi pus problema concretă dacă nu cumva era cazul să salveze doar revoluţia burghezo-democratică, împotriva revenirii depline a ţarismului feudal. Atunci s-ar fi înghiţit în acest scop chiar şi broasca extrem de împuţită a votului universal! Îl rugăm pe cititorul care ne urmăreşte să revadă paragraful 44 de mai sus şi citatul aferent din Lenin. Prin urmare, oricât de grav ar fi să o spunem, din punct de vedere dialectic, în martie 1919, dacă readucem cu adevărat la viaţă în memoria şi în studiul nostru acea situaţie necruţătoare, se impunea ipoteza de a ne replia pe o republică „burgheză“ în care, chiar dacă nu ar fi fost admişi la guvernare, ar fi fost toleraţi în cadrul forţelor, pe plan social, ţăranii bogaţi, iar pe plan politic, acei menşevici şi socialişti-revoluţionari care s-au dovedit mai apoi a fi asemenea canalii încât a trebuit să fie împrăştiaţi cu mitraliera, singura alternativă la a fi supuşi aceluiaşi tratament din partea lor. Vom dovedi aceasta chiar cu textul raportului lui Lenin.
Iată pasajul, pe care nu îl putem compara în contextul unui text mai lung folosit de Stalin şi care, după cum am dedus, trebuie plasat nu mai târziu de februarie 1919.
„Spre a evita însă o generalizare greşită a unor necesităţi istorice temporare, P.C. din Rusia trebuie să explice maselor muncitoare că în Republica sovietică privarea de dreptul la vot a unei părţi a cetăţenilor nu vizează câtuşi de puţin, aşa cum era cazul în cele mai multe republici burghezo-democratice, o anumită categorie de cetăţeni, declaraţi ca lipsiţi de drepturi pe viaţă, ci se referă numai la exploatatori, numai la cei care, în pofida legilor fundamentale ale Republicii sovietice socialiste, persistă în păstrarea situaţiei lor de exploatatori, în menţinerea relaţiilor capitaliste“.
Acest prim pasaj, chiar şi ca text, nu poate fi respins din punct de vedere teoretic. Excluderea de la dreptul de vot nu decurge din calităţi morale, legale sau rasiale ale unei persoane, ci dintr-o relaţie economico-socială în care se găseşte temporar cetăţeanul: cine este patron nu votează. Dar dacă, prin expropriere sau prin alt proces, se transformă în salariat, redevine fără întârziere alegător.
Să continuăm cu textul pe care ni-l serveşte Stalin (în general, trebuie să lucrăm întotdeauna pe texte servite de aceeaşi sursă, ieri ireproşabilă, astăzi calomniată).
„Prin urmare, în Republica sovietică, pe de o parte, pe măsură ce socialismul se întăreşte zi de zi şi scade numărul celor care au posibilitatea obiectivă de a rămâne exploatatori sau de a menţine relaţiile capitaliste, şi procentul celor lipsiţi de drept de vot scade de la sine. În Rusia, procentul lor nu este astăzi, probabil, mai mare de doi-trei la sută. Pe de altă parte, într-un viitor foarte apropiat, încetarea invaziei din afară şi terminarea exproprierii exploatatorilor vor putea crea, în anumite condiţii, o situaţie în care puterea de stat proletară va apela la alte mijloace de reprimare a împotrivirii exploatatorilor şi va introduce votul universal fără nici un fel de restricţii“.
Acest fragment nu este doar luat în mod izolat, ci pare şi manipulat. Cum este posibil ca Lenin să scrie că, după ce (în viitor) se va fi înfăptuit exproprierea expropriatorilor, s-ar mai pune problema de a „reprima împotrivirea exploatatorilor“?
Acesta este motivul pentru care întreaga deducţie se urmăreşte mai bine pe un text complet, cum este cel al raportului pe care Lenin l-a prezentat la Congres şi care are în vedere un tablou de ansamblu al problemelor: ruseşti şi externe, de război civil şi de relaţii sociale, şi la acesta ne vom raporta.
Acest raport al lui Lenin începe cu o parte foarte importantă, de care ne-am folosit deja din plin, şi care este în polemică cu Buharin. Acesta îşi întemeiase partea economică a programului doar pe descrierea unui capitalism de tip monopolist şi imperialist; Lenin demonstrează că este inseparabilă tratarea capitalismului cu liberă concurenţă, şi aceasta atât din motive doctrinare marxiste, cât şi în raport cu formele sociale ruseşti de la acel moment, în care nu doar că este pe deplin prezentă concurenţa capitalistă, ci, alături de ea, şi forme sociale şi mai înapoiate. Această temă gravă se leagă în întregime de discursul despre impozitul în natură şi de celebra broşură din 1918 pe care Lenin o citează pe larg în acesta.
O a doua parte este tot o critică la adresa lui Buharin şi nu este mai puţin importantă. Tot în legătură cu tabloul istoric al dezvoltării ruseşti în diferitele regiuni, dintre care multe erau extrem de înapoiate, sunt respinse ezitările lui Buharin privind autodeterminarea naţională a popoarelor şi înlocuirea acesteia cu formula fals de stânga a autodeterminării proletariatului (subiect pe care mişcarea noastră l-a tratat la Trieste şi care va face obiectul unor studii ulterioare).
Întregul tablou tinde să sublinieze încă o dată cât de mult lest burghez este legat de dezvoltarea rusească şi cum doar Europa poate remorca Rusia spre socialism, iar nu invers — o teză care, greu de acceptat în anii de glorioasă bătălie revoluţionară, a fost impusă — pe lângă faptul că fusese deja dictată de doctrina sănătoasă — de forţa de netăgăduit a istoriei.
Lenin trece apoi la chestiunea atitudinii faţă de micii proprietari şi de ţăranii mijlocaşi. Aici el nu îl critică doar pe Buharin, ci şi organele de stat şi de partid care îl insultă pe ţăranul mijlocaş. În cadrul aceluiaşi congres, Lenin prezintă şi un raport cu privire la munca la sate şi analizează în profunzime această problemă, pe urmele lui Marx şi Engels. Tot în acest discurs, Lenin reia tema centrală a antitezei alternative: dictatura burgheziei sau a proletariatului, singurele forţe active ale istoriei moderne, şi o conduce de la „Capitalul“ lui Marx la „verificarea“ ei în Revoluţia Rusă. Nicio concesie, aşadar, de natură doctrinară.
Cu toate acestea, când vine vorba de ţăranul mijlocaş, Lenin îi ia apărarea într-un mod impresionant şi explică faptul că, chiar şi după cum spunea Engels, acea violenţă pe care proletariatul revoluţionar o îndreaptă împotriva moşierilor şi a capitaliştilor nu poate fi folosită cu aceeaşi intensitate împotriva ţăranului mijlocaş. El spune chiar mai mult; iar citatul să nu surprindă:
„Chiar şi în ceea ce priveşte ţărănimea bogată noi nu spunem tot atât de categoric ca în ceea ce priveşte burghezia: exproprierea totală a ţărănimii bogate şi a chiaburimii. În programul nostru am făcut această distincţie. Noi spunem: reprimarea împotrivirii ţărănimii bogate, reprimarea tentativelor ei contrarevoluţionare. Asta nu înseamnă expropriere totală“.
Îl rugăm pe cititor să urmărească efortul nostru de a prezenta termenii dialectici ai succesiunilor istorice. Suntem ca de obicei în faţa aceleiaşi situaţii: Stalin a trecut în 1928 la stânga lui Lenin, a desfiinţat N.E.P. şi i-a exterminat pe chiaburi, cu metode mai rele decât în orice altă etapă. Deocamdată, în 1919, fără a ceda niciun milimetru din poziţiile marxismului revoluţionar, Lenin spune clar: ne aflăm într-o situaţie în care nu-l putem „provoca“ nici măcar pe ţăranul bogat. Îi vom spune: dacă mergi cu Kolceak, te vom aduce la foamete şi, dacă vom putea, te vom împuşca; dar dacă respingi chemarea lui Kolceak, fii sigur că vom face o oarecare diferenţă între tratamentul care ţi se aplică ţie şi cel folosit faţă de lordul funciar şi de marele capitalist.
Întregul discurs nu poate fi înţeles fără o referire strânsă la momentul pe care îl traversează statul şi partidul sovietic. Coerenţa teoretică riguroasă nu împiedică adoptarea celor mai utile poziţii în rândul forţelor aflate în joc, mai ales evitând să ne lăudăm că am fi depăşit deja obstacole cu care mai sunt încă de reglat conturi spinoase şi sângeroase.
În tot acest discurs despre ţărani, Lenin spune că încă nu s-a deprins felul în care aceştia trebuie trataţi politic, repetă la fiecare pas toate defectele periculoase ale acestor pături (am citat deja diverse pasaje în cele ce preced) şi, mai ales, pune în lumină chestiunea economică: în 1919, producţia industrială este la zero, nu se ştie ce să li se ofere ţăranilor în schimbul produselor lor, relaţia este încă de aşa natură încât rămâne sub nivelul unei depline societăţi burgheze. Date fiind aceste realităţi, partidul trebuie să meargă înainte, fără nicio renunţare la principiile şi scopurile sale revoluţionare. Un alt element de care trebuie să se ţină seama este nivelul de cultură extrem de scăzut al ţăranului rus, cum, de altfel, era încă scăzut şi cel al muncitorului.
Lenin stabileşte că în acea fază — dintre atâtea altele de tranziţie pe care l-am auzit amintindu-le —, între proletarii urbani şi ţărani există un pact de unitate care trebuie respectat, care nu se poate ridica la o dictatură a statului muncitoresc în mediul rural, ci trebuie să lase cale liberă, faţă de cei de la ţară, mijloacelor de convingere ale unei democraţii interne comune (o specie de pact de non-dictatură) care, indiscutabil, în teorie, este o moştenire burghezo-democratică de care va dura mult timp să ne eliberăm. Cei 20 de ani pe care Stalin îi înşiră pe dos când spune că, după 17 ani, cele două clase pot fi aduse constituţional la o deplină egalitate!
Şi, în sfârşit, găsim aici o expunere a acestei probleme mai coordonată decât cea din pasajul prezentat de Stalin în 1936. Aceasta este în funcţie de un fapt evident: albii acţionează la sate pentru a depăşi ura tuturor ţăranilor faţă de amintirea recentă a iobăgiei boiereşti şi ţariste, aţâţându-i împotriva „conducătorilor bolşevici din Leningrad şi Moscova“. Vedeţi, le spun ei ţăranului — care, cu cât este mai puţin sărac, cu atât se fereşte mai puţin de aceştia —, aţi găsit noi stăpâni, exploatatori, jefuitori. La alegeri, oraşele contează înaintea voastră. Asta înseamnă că atunci când va fi vorba să vă dea puţinele produse manufacturate de care aveţi nevoie, vă vor lua de cinci ori mai mult grâu decât se cuvine. Ţăranul cel mai sărman îi va crede din cauza ignoranţei sale uriaşe, cel bogat şi cel mijlocaş, în parte, şi din interes. Iar Lenin, deşi spune că dictatura trebuie să fie de fier, nu de piftie, are curajul să afirme în faţa congresului care îl aplaudă: trebuie, desigur, să emitem decrete, dar nu trebuie să-i ordonăm ţăranului mijlocaş să le respecte!
Şi ajungem în sfârşit la punctul care, cu siguranţă nu degeaba, a provocat această expunere şi discuţie a textelor de partid şi a faptelor istorice.
Prima afirmaţie a lui Lenin este:
„Ultimul punct pe care urmează să-l ating este problema rolului conducător al proletariatului şi problema privării de dreptul de vot“.
Subliniindu-l, autorul plasează acest punct de principiu în afara oricărei discuţii.
El aminteşte că acest fapt este consfinţit de Constituţie, menţionează atacurile feroce ale oportuniştilor din străinătate şi răspunsurile viguroase care le-au fost date cu privire la dictatură, democraţie burgheză şi democraţie proletară.
Adaugă totuşi:
„Problema privării burgheziei de dreptul de vot noi n-am privit-o de loc ca absolută, deoarece din punct de vedere teoretic este pe deplin admisibil ca dictatura proletariatului să reprime la fiece pas burghezia, dar poate să nu o lipsească de dreptul de vot. Teoreticeşte faptul este pe deplin admisibil, şi noi nu prezentăm Constituţia noastră ca un model pentru alte ţări. Noi afirmăm numai (scuzaţi dacă e puţin lucru, adăugăm noi) că cine consideră că trecerea la socialism este posibilă fără reprimarea burgheziei nu este socialist“.
Unei critici superficiale i se poate părea că acest pasaj — şi reamintirea ulterioară a faptului că nu bolşevicii au fabricat şi impus Constituţia, ci, aşa cum am amintit deja, au format-o faptele istorice reale, iar menşevicii şi socialiştii-revoluţionari au extins-o material înainte de a fi alungaţi chiar şi din Soviete
(„Burghezia nu a fost izgonită din Soviete nici înainte de Revoluţia din Octombrie, nici după revoluţie. Ea a ieşit singură din Soviete“
— adică a lăsat în seama Sovietelor, formate în rândul maselor, conducerea Revoluţiei împotriva ţarului, pe care ar fi trebuit să o facă ea însăşi!) că aceste pasaje parafrazează mai mult sau mai puţin ceea ce insinuăm că a fost „aranjat“ de Pepe Stalin.
Trebuie să mergem mai în profunzime, menţionând totodată şi ceea ce spune Lenin (iar aceasta este încheierea raportului):
„Constituţia noastră a fost nevoită, aşa cum am arătat, să introducă această inegalitate deoarece la noi nivelul cultural este scăzut, deoarece organizarea este slabă. Noi însă nu ne facem din asta un ideal“.
Pentru marxism, o Constituţie nu este, într-adevăr, un ideal. Noi considerăm că Constituţiile sunt rezultate trecătoare ale istoriei, şi nu piloni fundamentali ai istoriei viitoare a unui popor. Constituţiile sunt o formă a dominaţiei de clasă şi sunt caracteristice revoluţiilor burgheze. O Revoluţie socialistă integrală se va lipsi de carte constituţionale.
Ea se va lipsi, de asemenea, de drepturi electorale. Revoluţia rusă a trebuit să îşi pună o problemă de drepturi electorale, deoarece problema istorică a naşterii democraţiei în Rusia era încă în picioare şi, nefiind gestionată de burghezia nevolnică, a făcut parte din povara pe care au trebuit să şi-o asume proletarii comunişti. Aceştia au ca sarcină istorică specifică stingerea democraţiei şi a statului, prin desfiinţarea claselor (Engels, Lenin). Luând în mâini acea altă sarcină din voinţa istoriei, au rezolvat-o într-un mod original, într-un mod cu totul diferit de cel al democraţilor burghezi şi de cel al social-democraţilor (a se vedea, spune Lenin, Republica de la Weimar, care îşi spune muncitorească!). Ei nu au idealuri constituţionale proprii, ci au doar sarcina dialectică de a forţa paşii în inevitabilele faze de tranziţie.
În acestea, problema fundamentală este de a nu pierde puterea. Ceea ce pentru Lenin este o chestiune de principiu este că burghezia trebuie reprimată. Răul este de a nu o reprima, de a nu o zdrobi, de a nu o călca în picioare. Cu această condiţie, s-ar putea chiar întâmpla să o lăsăm să voteze. Argumentul este mai degrabă batjocoritor decât polemic şi seamănă cu cel folosit pentru chiabur: dacă se ridică împotriva noastră îl vom doborî, dar nu-i anunţăm că o vom face în cazul în care rămâne cel puţin neutru în războiul civil.
O altă punere a problemei ar putea duce la această eroare: pentru a face socialismul să învingă nu este nevoie să zdrobeşti şi să expropriezi burghezia, este suficient să scrii pe o „hârtie“ că ea nu are drept de vot.
Revoluţia proletară pură are ca cale, după cum arată sute de pasaje citate aici şi în alte părţi, războiul de clasă, nu numărarea voturilor. Revoluţia rusă era „dublă“ şi nu pură, ea trebuind să treacă prin războaie de clasă şi războaie de voturi: importanţa modului său de a vota a fost aceea de a-i face pe proletarii din întreaga lume să înţeleagă, pe plan doctrinar şi politic, teza fundamentală a dictaturii, fără însuşirea căreia chiar şi recurgerea la arme rămâne lipsită de o vigoare revoluţionară eficientă.
Putem acum formula concluzii asupra chestiunii dreptului inegal de vot în Rusia, care a stârnit atunci şi va stârni întotdeauna o vâlvă uriaşă. Comuniştii nu au făcut niciodată concesii în această privinţă în ceea ce priveşte principiile care, în discuţia doctrinară, s-au dovedit a fi cele ale lui Marx şi Engels. Unul dintre aspectele esenţiale ale comunismului este critica democraţiei. Sarcina revoluţiei comuniste este lichidarea democraţiei. Aceasta este un moment istoric din seria dominaţiilor de clasă şi o faţadă a societăţii moderne divizate în clase. În doctrină, îi distrugem orice pretenţie de a se ridica la rangul de „valoare“ universală şi eternă, aşa cum o distrugem şi pentru puterea de stat, un alt aspect al tuturor societăţilor de clasă vechi şi moderne. Marxismul stabileşte tendinţa istorică spre societatea fără clase, care este fără stat şi fără democraţie electivă; stingerea atât a unuia, cât şi a celeilalte.
Coerenţa cu aceste poziţii de principiu este suficientă pentru a condamna actualele elucubraţii despre „calea“ spre comunism „prin“ democraţie. Şi degenerările oportunismului de ieri şi de astăzi, care ridică democraţia la rangul de „valoare-limită“, din ale cărei linii calea spre socialism nu poate ieşi: în 1919, aceasta ajunsese la formula smintită menţionată: dictatura democraţiei!
Rămâne problema căii prin care se va ajunge la lichidarea istorică a statului electoral. Şi tocmai pe marginea acestei dificile doctrine, repuse în drepturi de marxistul Lenin, au speculat toţi adversarii.
Tocmai pentru că nu suntem adepţi ai unor idealuri, ai unor utopii şi, prin urmare, ai unor modele constituţionale după care să se deseneze statul nou (care pentru noi este non-statul), ştim că, în mod dialectic, la fel ca însuşi capitalismul, democraţia, ca formă istorică, trebuie să descrie o anumită orbită pentru a ajunge să apună. Prin urmare, în operele teoretice ale lui Marx, Engels, Lenin, Troţki găsim conectate dialectic „ramurile ascendente“ şi „ramurile descendente“ ale acestei orbite. Dialectica ne permite să înţelegem cum se ajunge la moartea democraţiei prin chiar propria sa dezvoltare, prin perfecţionarea sa, prin împingerea sa către extremul său intrinsec. Rusia era ţara în care această ramură mai trebuia încă parcursă, ba chiar abia trebuia început parcursul, ducând lipsă de o istorie a libertăţilor democratice, primele Dume fiind doar palide caricaturi ale parlamentelor occidentale, existente deja de secole. Decăzând burghezia locală din această sarcină a sa de glorificare democratică, proletariatul şi ţărănimea şi-o însuşesc şi urcă în paşi uriaşi pe ramura ascendentă.
Lenin trebuie să-i demaşte pe Kautsky şi pe cei de teapa lui în ceea ce priveşte teza că la Marx s-ar găsi conceptul democraţiei ca formă-limită a revoluţiei proletare. Dar trebuie să-l combată şi în privinţa minciunii că eliberarea Rusiei de despotismul preburghez ar fi fost realizată de puterea Sovietelor într-un mod inferior în raport cu liberalismele burgheze clasice. Iar el îi contestă că, în revoluţia Sovietelor, descătuşarea, spontaneitatea maselor în mişcare au atins limite necunoscute chiar şi celor mai glorioase revoluţii liberale.
Putem exprima acest concept spunând că în Occident masele muncitoare nu doar că îşi potoliseră setea, dar erau deja dezgustate de limfa care curgea din izvorul electoral, care la început pare o desfătare, iar la sfârşit otravă. În Rusia, setea de democraţie electivă era un fapt istoric ce nu putea fi stins prin abstinenţă. Această imagine nu trebuie să ne ducă cu gândul la elemente de ordin psihologic sau moral, ci la problema materială a raporturilor de forţe. De aceasta depinde dacă ţăranii aruncă sau nu milioane de luptători în armata inamică şi nu în a noastră. De ticăloşiile adepţilor lui Kautsky depinde o influenţă care le reţine pe masele europene de la a lega mâinile guvernelor lor în acţiunea de complicitate cu bandele albe.
În acest sens, Lenin, în doctrină, nu trebuie să excludă posibilitatea ca mersul complex al revoluţiei ruse să nu fie nevoit, pentru un moment, să bea apa sau elixirul buletinului de vot pentru toţi.
Altceva spune Stalin în 1936, altceva spun fiii săi de-a dreptul degeneraţi de astăzi. Ei nu spun că votul universal poate fi un fluviu pe care să fim nevoiţi să-l trecem înot, ca pe atâtea altele. Ei cad în poziţia reacţionară care face din el un ocean ale cărui limite nu vor fi depăşite niciodată.
Într-o zi, proletariatul din Occident, care poate trece dintr-un singur pas pe malul celălalt al acestui fluviu tulbure şi al mâlurilor sale letale, va regăsi în întreaga sa vigoare tradiţia istorică a dictaturii ruse, care l-a învăţat pentru totdeauna dreptul de a rupe votul universal popular, chiar şi atunci când acesta a trebuit mai întâi parcurs, în faza burgheză a procesului.
Lecţia este aceea că nu se merge spre socialism fără a reprima burghezia. Şi este de asemenea permis să i se ia sfântul drept la vot. S-ar putea întâmpla, din întâmplare, ca burghezul să aibă, într-o anumită conjunctură, permisiunea de a se prezenta la urne. Însă revoluţia îşi revendică dreptul ca, la dus sau la întors, să-l anuleze ca figură economico-socială, să-l suprime ca figură fizică.
Măreţia istorică şi internaţională a Revoluţiei Ruse — ca rezultat pe care nimic nu l-a distrus, nici înfrângerile, nici înfricoşătoarele degenerări — constă în adoptarea, în faza în care totul permitea să ne aşteptăm că se va dezvolta într-o revoluţie europeană şi mondială, ritmului maxim de dezvoltare a formelor statului, până la o dictatură totală faţă de clasele posedante, în ciuda caracteristicii interne a unei toleranţe democratice faţă de păturile mic-burgheze agrare; în timp ce pasul de evoluţie a relaţiilor de producţie şi a economiei sociale era minim.
După ce am tratat, aşadar, primele măsuri ale statului sovietic şi ale guvernului comunist, precum şi evoluţiile inedite prin care au fost încadrate formele statului ridicat în octombrie pe ruinele celui ţarist şi ale ramificaţiilor sale burgheze şi social-oportuniste din februarie-octombrie, ne putem întoarce acum la tabloul economiei ţării sovietice în primii ani după cucerirea puterii, în timpul şi după faza de apărare a puterii revoluţionare în războiul civil deschis.
Aşa cum nu era posibil şi cu atât mai puţin util să evităm, pe tot parcursul expunerii am atins deja, datorită repetatelor cotituri istorice, tabloul acestor relaţii şi am descris, printre altele, dezordinea totală, paralizia gravă în care căzuseră sub efectul războiului mondial şi în perioada primei revoluţii care l-a înlăturat pe ţar.
Am recurs deja în mod suficient, printre altele, la sursa reprezentată de scrierea lui Lenin (pentru noi este important, dincolo de urmărirea evoluţiei faptelor economice, mai ales să stabilim că grandioasa mişcare a comunismului bolşevic a avut o viziune clară şi completă asupra acestora etapă cu etapă, până când a apărut un val contrarevoluţionar care a ridicat steagul trădător al socialismului construibil şi construit în interiorul insulei ruseşti), scriere care precedă Octombrie: Catastrofa iminentă şi cum trebuie să luptăm împotriva ei — 10-14 septembrie 1917.
În faza următoare, sarcinile economice trebuie să cedeze pasul celor politice: insurecţia armată — cucerirea puterii centrale — dizolvarea adunării parlamentare — lichidarea războiului imperialist — rezistenţa împotriva atacurilor armate ale contrarevoluţiei.
Imediat după Brest-Litovsk şi ruptura consecutivă cu socialiştii-revoluţionari — aliaţi în guvern timp de câteva luni — şi de asemenea după criza internă deloc neglijabilă a partidului bolşevic legată de acceptarea teribilului tratat dictat de germani, într-o situaţie economică extrem de nefavorabilă şi de foamete, dar într-un moment în care încă nu se intensificase presiunea războiului civil, scrierea din aprilie 1918 despre „Sarcinile imediate ale puterii sovietice“ rezumă, prin pana lui Lenin, perspectiva economică; am apelat de mai multe ori la ea pentru a clarifica faptul că nu se punea nicidecum problema unei aplicări, ca resursă concretă, a unor sisteme de producţie şi de consum socialiste, ci a unei orientări revoluţionare şi politic socialiste în stabilirea măsurilor guvernamentale şi a activităţilor partidului care îl gestiona.
În această scriere se stabileşte în mod clar că este vorba de a conduce gestiunea economiei — definită chiar în mod hotărât ca fiind burgheză şi mai prejos de burgheză — printr-o bună „administrare“ şi „organizare“. Instaurarea societăţii socialiste este un lucru mult mai înalt decât introducerea unei bune organizări şi a unei bune administrări; va fi vorba de ceva radical diferit de moralizarea, curăţarea şi reordonarea vieţii economice, de ingenua „révolte contre tous les coquins“ din cântec! [1]
În Rusia, în aprilie 1918, Lenin nu spune: facem socialismul; şi nici: acum îmi suflec mânecile şi-l fac! El le spune tocmai muncitorilor — avangarda revoluţiei, sacrificaţi şi înfometaţi de foamete: pe ei, pe ticăloşi, hoţi, speculatori, contrabandişti şi bandiţi, pentru a obţine o gestionare mai puţin dezastruoasă a resurselor vitale, fie şi în vechile forme burgheze, mercantile şi primitive.
Lenin începe prin a spune că s-a dat dovadă deja de prea multă grabă în exproprierea capitalului (adică în simpla etatizare a întreprinderilor şi a grupurilor de întreprinderi).
„Până acum erau pe primul plan măsurile de expropriere directă a expropriatorilor (o frumoasă frază veche a lui Marx, dar o frază de agitaţie mai degrabă decât de program, observăm noi). În prezent se pune, pe primul plan organizarea evidenţei şi controlului în întreprinderile în care au fost deja expropriaţi capitaliştii, precum şi în toate celelalte întreprinderi“.
Este vorba de o punere la punct marxistă de o forţă deosebită. Conducerea întreprinderilor nu este socialism; socialismul înseamnă a ajunge la o producţie eliberată de forma de întreprindere, o sarcină îndepărtată şi mondială.
Nu este cazul aici să întărim această teză cu nenumăratele citate din Marx, din care reiese că el a oferit, la fiecare pas, trăsăturile distinctive esenţiale dintre economia socialistă şi economia capitalistă.
Este interesant să mai urmărim puţin textul lui Lenin:
„Dacă am vrea acum să continuăm să expropriem capitalul în acelaşi ritm ca înainte, am suferi în mod sigur o înfrângere, căci pentru orice om cu judecată este limpede, este vădit că eforturile noastre îndreptate spre organizarea evidenţei şi controlului proletar au rămas în urma activităţii noastre de directă «expropriere a expropriatorilor»“.
„Dacă ne vom încorda acum toate puterile în direcţia organizării evidenţei şi controlului, vom putea să aducem la îndeplinire această sarcină, vom recupera ceea ce a rămas nefăcut, vom câştiga întreaga noastră «campanie» împotriva capitalului“.
O parte importantă a acestei activităţi este cea care, aşa cum se va întâmpla timp de mai mulţi ani, se referă la necesitatea de a angaja „specialişti“ din străinătate.
„Fără îndrumările date de specialiştii din diferitele ramuri ale ştiinţei, tehnicii şi experienţei e imposibilă trecerea la socialism, fiindcă socialismul cere o înaintare conştientă şi în proporţii de masă spre o productivitate a muncii mai înaltă decât aceea a capitalismului şi pe baza rezultatelor obţinute de capitalism“.
Lenin declară că importanţa redusă acordată activităţii de evidenţă şi control explică reţinerile multor muncitori şi tovarăşi de a încredinţa posturi de conducere specialiştilor „burghezi“. Şi concluzionează că este nevoie de specialişti pentru a învăţa de la ţările capitaliste, şi că statul sovietic va trebui să se hotărască să-i plătească conform pretenţiilor lor.
În campania sa pentru evidenţă şi control şi pentru creşterea productivităţii muncii — acesta fiind un indicator care interesează socialismul (şi nu cel al creşterii producţiei), întrucât înseamnă restrângerea timpului de muncă —, Lenin aminteşte că rusul este un lucrător prost în comparaţie cu cei din ţările burgheze şi ajunge să preconizeze predarea în Rusia a celebrului sistem Taylor pentru raţionalizarea proceselor de muncă. Doar că burghezia îl vede ca pe un mijloc pentru un „produs mai mare“, iar socialismul ca pe un mijloc „pentru un efort mai mic şi un timp de muncă mai scurt“.
În acest punct ne întâlnim cu o teză a lui Lenin, dezvoltată pe scară largă în epoca stalinistă şi umflată până la formele exagerate de premii, decoraţii şi glorificări acordate acelor muncitori şi acelor colective locale de muncitori care obţineau produsul maxim sau care depăşeau sarcinile ce le erau atribuite în diferitele şi multiplele planuri şi programe de muncă şi de producţie.
Este vorba de teza despre „întrecere“ [emulaţie], un cuvânt care avea să aibă, într-adevăr, un trist destin. Lenin porneşte de la respingerea tezei banale prin care burghezii din toate timpurile au declarat în mod prostesc producţia socialistă ca fiind imposibilă. Suprimaţi, au spus ei încă de la primele polemici, interesul individual, stimulul câştigului, impulsul de a fi mai bun decât seamănul său, şi producţia se va opri, nimeni nu va mai vrea să muncească. Societatea trăieşte datorită competiţiei, întrecerii dintre membrii săi, pe care socialiştii vor să o elimine.
În realitate, răspunsul este că în societatea actuală 95% dintre oameni se supun efortului muncii nu din visul de a o duce mai bine, ci din faptul real că, dacă nu o fac, starea lor se înrăutăţeşte, coboară alte trepte economice, până când mor de foame. Impulsul este dat de nevoie şi de frică, nu de invidia faţă de vecin şi de competiţia cu el; în orice caz, este o competiţie pentru a-l trage pe sfoară, nu pentru a face mai bine decât el, în scopuri sociale.
Lenin a răspuns atunci că revoluţia sovietică, trezind masele dintr-o letargie seculară ce se învecina cu o indolenţă totală şi aducându-le în focul cerinţelor sociale, acţiona ca un stimulent, şi nu ca un narcotic al activităţii de muncă. De fapt, nu era vorba de a trece de la o economie pronunţat privată şi individuală la economia asociată — aflată încă departe —, ci de ceva opus: de a introduce, urcând de la o economie naturală patriarhală la un schimb naţional de produse, noi nevoi şi apetituri economice.
Lenin compară mijlocul burghez de stimulare a întrecerii şi a îmbunătăţirilor — publicitatea — cu metoda cu totul diferită prin care el îndeamnă sistemul sovietic să organizeze o întrecere „de masă“. El cere ca verificarea şi formarea tablourilor statistice şi a evidenţei economice să fie însoţite de difuzarea rezultatelor, punând în evidenţă cele mai bune rezultate în presă, smulsă din mâna burgheziei. Însă pârghiile la care face referire Lenin nu sunt recompense în bani acordate de stat sau alte avantaje şi onoruri măgulitoare, ci dezvoltarea unei mai mari maturităţi culturale şi a unei sensibilităţi sociale şi politice, prin care ştirile despre cele mai bune exemple ar trebui să servească la stimularea activităţii productive generale, într-un interes comun şi scop de clasă.
Imperativul momentului este, într-adevăr, o creştere a producţiei, care trebuie ridicată de la minimele înfricoşătoare, sub limita vitală, la care a coborât. Apelul la efortul suprem al clasei muncitoare se sprijină, de fapt, pe de o parte, pe întrecerea dintre straturile cele mai eficiente şi cele pe care criza generală le-a amorţit până la extrem, dar se sprijină, de asemenea, pe utilizarea, pe care am tratat-o deja pe larg, a unei ierarhii stricte de autoritate în producţie şi a facultăţilor dictatoriale, chiar personale, atribuite conducătorilor ei ierarhici.
Peste efectele nefaste ale acestei economii dezorganizate a venit curând să se adauge uraganul războiului civil pe toate fronturile; iar flăcările şi fumul incendiilor sale au ascuns adevăratele trăsături ale structurii sociale ruseşti, pe care Lenin era nerăbdător să o supună unei anatomii precise şi unei prezentări şi evaluări complete.
Ne interesează modul în care a fost schiţat atunci acest tablou, deoarece numai pornind de aici putem clarifica modificările care au survenit în succesiunea fazelor istorice: consolidarea puterii sovietice, distrugerea opoziţiei de stânga, progresul economic din 1926 până în 1939, al Doilea Război Mondial, împărţirea lumii cu aliaţii, rivalitatea, Războiul Rece, ciclul contemporan al coexistenţei paşnice.
Pentru a face acest lucru, trebuie, încă o dată, şi înainte de a trece la politica economică a statului bolşevic după încheierea războiului civil, să ne folosim de dezbaterile de la Congresul al VIII-lea al partidului, din primăvara extrem de agitatului an 1919.
Era vorba de programul unui partid ajuns la putere, în care problemele de principiu şi de teorie se considerau deja rezolvate şi trebuia să se treacă la problema concretă a politicii economice a noului guvern. Nu se mai discuta faptul că partidul comunist luptă pentru a înfăptui politic dictatura proletară, ci se stabilea ce utilizare trebuia să dea partidul acestei dictaturi cucerite, în cadrul societăţii ruse din acea vreme.
Doctrina răspunsese deja că dictatura proletară este o fază de tranziţie în timpul căreia trebuie depăşite formele capitaliste.
Buharin, însărcinat cu redactarea proiectului de program — pătruns de victoria acestor poziţii: necesitatea dictaturii revoluţionare; prima sa înfăptuire istorică în Rusia; legătura strânsă (la scurt timp avea să se înfiinţeze la Moscova Internaţionala a III-a) cu mişcarea proletară din ţările burgheze; şi de teza, comună pe atunci tuturor, că trecerea la socialism era o problemă ce trebuia pusă nu doar pentru Rusia, ci ca efect al unei revoluţii internaţionale —, formulase partea descriptivă a programului cu referire la etapa imperialistă a capitalismului mondial — şi, într-un sens corect, şi a celui rus.
Construcţia putea părea evidentă. Lenin fundamentase în mod clasic doctrina, consecvent şi strict marxistă, a imperialismului, legând originea războiului mondial de acest grandios fapt istoric. Acesta din urmă atrăsese Rusia şi provocase revoluţia socială în această ţară imensă; din această revoluţie se născuse realitatea istorică concretă a dictaturii. Totul se sprijinea pe aceşti doi piloni: imperialismul capitalist — dictatura proletară.
Este remarcabil că tocmai Lenin (am menţionat acest lucru în Dialog cu morţii), teoreticianul fazei mondiale imperialiste, rectifică această poziţie a lui Buharin în ceea ce priveşte Rusia. Buharin eliminase din vechiul program toată partea care descria capitalismul timpuriu, concurenţial şi liberal, în care întreprinderile de producţie se mişcau fiecare în mod autonom, fără legături de carteluri şi trusturi şi fără legislaţii de politică dirigistă de stat.
Dar în Rusia, şi nu numai în Rusia, nu există o opoziţie între două tipuri şi faze ale capitalismului: cel liberal şi cel monopolist. Este vorba de două feţe ale aceleiaşi forme, aşa cum este clar încă din primele eseuri ale lui Marx şi Engels despre economia burgheză, chiar înainte de 1850. Lenin a descris fenomenele imperialismului din secolul al XX-lea ca o confirmare a previziunilor stabilite de marxişti în faţa fenomenelor economiei capitalismului privat şi a apologiilor sale liberale, concurenţiale, benthamiene şi aşa mai departe.
Buharin căzuse într-o opoziţie scolastică, iar majoritatea comisiei, urmându-l pe Lenin, a vrut să restabilească întreaga descriere critică a capitalismului timpuriu. Iar Lenin ţine, în raportul său prezentat congresului, să stabilească faptul că nu a fost vorba de considerente istoriografice sau de tradiţionalism, ci de o legătură strânsă cu realitatea de atunci.
„Un imperialism pur, care să nu aibă la bază capitalismul, n-a existat niciodată, nu există nicăieri şi nu va exista vreodată. Este vorba de o greşită generalizare a tot ce s-a spus despre sindicate, carteluri, trusturi, capitalism financiar, când capitalismul financiar era prezentat ca şi cum nu ar avea la bază vechiul capitalism“.
Lenin a declarat acest lucru ca fiind fals. Şi o dovedeşte raportându-se, într-un mod extrem de interesant, la teza lui Engels conform căreia viitorul război (care a venit apoi în 1914), mult mai teribil decât toate cele vechi, ar fi făcut omenirea să dea înapoi într-o asemenea măsură încât să compromită înseşi cuceririle capitalismului modern, acceptate ca bază de către marxism.
Această poziţie a lui Engels nu este una „pacifistă“, în sensul că ar îndemna burghezii şi proletarii să acţioneze împreună pentru a evita războiul. Ea este revoluţionară, pentru că explică ceea ce noi repetăm de mai mult timp: un război lung ne aruncă înapoi în ceea ce priveşte condiţiile obiective şi subiective pentru revoluţia socialistă; departe de a-l accepta, ca în 1914, socialiştii trebuie să-l „oprească prin revoluţie“. Altfel, capitalismul are suflul necesar pentru a „o lua de la capăt“.
Nici al doilea război nu a fost oprit, iar revoluţia s-a îndepărtat cu încă alte decenii: dacă al treilea va trece, va pregăti pentru capitalism un alt jumătate de secol-tampon, ca cel actual. Sau chiar îi va pune din nou problema de a-şi retrăi întreaga viaţă, transformându-l dintr-un bătrân împuţit într-un nou-născut îmbujorat!
Lenin aminteşte de lăudăroşeniile socialiştilor de război care, în faţa reproşului sângeros al maselor pe care le împinseseră în măcelul naţiunilor, răsuflau uşuraţi constatând că eşafodajul economic capitalist nu căzuse într-o stare de barbarie
„... şi îşi băteau joc de noi, numindu-ne «fanatici sau semianarhişti». «Vedeţi — spuneau ei —, aceste prorociri nu s-au adeverit»“.
Lenin afirmă că, şi nu doar în Rusia, capitalismul după primul război a regresat spre forme vechi şi oferă această definiţie a structurii sociale ruseşti din acea vreme, pe care o considerăm de o importanţă critică supremă:
„În Rusia suportăm urmările războiului imperialist şi trăim începutul dictaturii proletariatului. În acelaşi timp, într-o serie întreagă de regiuni ale Rusiei, mai izolate acum una de alta decât în trecut, asistăm la tot pasul la renaşterea capitalismului şi la dezvoltarea primului său stadiu“.
Vorbea acelaşi Maestru care oferise în 1890 prima analiză a apariţiei capitalismului în Rusia, iar în 1915 prima analiză a apariţiei imperialismului mondial. De fiecare dată arătând că nu adăuga nimic la Marx.
[1]. Trimitere la refrenul celebrului cântec revoluţionar francez „La Jeune Garde“ („Tânăra Gardă“), compus în 1911 de Gaston Montéhus (muzică de Saint-Gilles). Devenit imnul tineretului socialist şi apoi comunist din ţările francofone, refrenul său sună astfel: „C'est la Révolution qui s'avance, / C'est la bataille contre tous les coquins“ („Este Revoluţia care înaintează, / Este bătălia împotriva tuturor ticăloşilor“). Bordiga foloseşte această referinţă pentru a ironiza perspectiva naivă, pur moralistă şi mic-burgheză asupra socialismului, care reduce revoluţia socială la o simplă luptă a „oamenilor cinstiţi“ împotriva „ticăloşilor/escrocilor“ (les coquins), în loc să o vadă ca pe o distrugere a relaţiilor de producţie capitaliste.