Din dezbaterea lui Lenin cu Buharin de la Congresul al VIII-lea al partidului bolşevic am extras un citat care concluziona: asistăm la tot pasul la renaşterea capitalismului şi la dezvoltarea primului său stadiu.
Lenin deducea acest limpede adevăr de fapt din consecinţele războiului imperialist care devastase o parte a Rusiei, urmat de celelalte devastări, nu mai puţin grave, ale războiului civil.
Ne pare util să punem în legătură această constatare şi dezvoltarea doctrinară pe care i-o dă Lenin cu formula folosită de noi atât în „Dialog cu morţii“, cât şi la recenta reuniune de la Cosenza (darea de seamă sumară în numărul trecut).
Toate datele ruseşti, şi chiar cele care se găsesc în faimosul „Curs scurt“ şi în „Manualul de economie politică“, de strictă marcă stalinistă, concordă în a aprecia că, la punctul său minim, producţia industrială rusă, tocmai în acel an 1919, a atins nivelul cel mai scăzut de o şeptime din producţia dinaintea războiului. Acest lucru confirmă ceea ce am prezentat în „Tabloul“ nostru şi în diagramele ilustrate la Cosenza, aflate în curs de o mai exactă elaborare, cu privire la prăbuşirea dintre 1913 şi 1920, care este de 87% din nivelul de plecare. Exemple istorice de scăderi de o asemenea gravitate noi am găsit: efectul maxim al scăderilor cauzate de „criza economică“ este dat de Statele Unite în 1929—32 şi este de 46%; adică jumătate din dezastrul industrial rus, un sfert în ceea ce priveşte punctul de sosire. În plus, se coboară de la un nivel cu potenţial industrial înalt, mult superior maximului rus dinaintea războiului, ceea ce ar fi uşor de scos în evidenţă prin indicii pe locuitor. Rusia anului 1920 nu a produs decât 116.300 tone de fontă: 3% din 1913! De oţel, în 1913 (Manualul) a produs 4 milioane de tone (circa 30 de kilograme pe locuitor). La nivelul cel mai scăzut al crizei nu mai rămânea decât circa 1 kilogram (unul) pe locuitor! Astăzi sunt (vezi Dialog cu morţii, p. 56) 200 de kilograme faţă de cele 660 americane. Refăcând calculul pentru 200 în loc de 220 de milioane de locuitori, sunt 225 de kilograme.
Or, America, la nivelul cel mai scăzut al cumplitei crize din 1932, producea totuşi vreo treizeci de milioane de tone de oţel şi, prin urmare, circa 200 de kilograme pe locuitor, la fel de mult ca extrem de lăudata Rusie siderurgică de astăzi, 1955! Nicio comparaţie între amploarea celor două crize.
Dacă privim scăderile industriale cauzate de război, maximele sunt date de Germania, de două ori: 45% şi 69%, şi de Japonia, o dată: 70%. S-ar putea reface comparaţia şi ar fi întotdeauna fenomene diferite de prăbuşirea rusă de 87, adică la 13%, la arhicunoscuta şeptime, în timp ce pentru cele două ţări cu o echipare tehnică mult mai puternică în comparaţie cu Rusia din 1913, se cade la circa o treime (31 şi 30), supravieţuind cel puţin atâta potenţial industrial cât se obţinuse în Rusia înainte de prăpastie (circa 30 de kilograme de oţel pe locuitor).
Dialectic, cantitatea apare drept calitate: un capitalism redus la un kilogram de oţel de persoană, care ajunge pentru cuie, peniţe şi ace într-un an, nu mai este capitalism. El nu reurcă, cum ar părea „cantitativ“, ci renaşte, dintr-un fond social precapitalist. Prin urmare, Rusia a avut două capitalisme, şi nu un capitalism înlocuit de socialism.
Este prin urmare important pentru noi că această aceeaşi teoremă îi era explicată de Lenin chiar şi vrednicului Buharin, interpelat rând pe rând în frecventele cotituri dialectice luate pe dos, dar răscumpărat în cele din urmă căzând ca un revoluţionar pur-sânge, profund cunoscător al lui Marx (chiar şi în acest text), deşi neîndemânatic în folosirea dialecticii.
Lenin vede venind acest nou industrialism capitalist, fără a recurge la vreun văl îndurător, în întreaga forţă dinamică a marxismului. Vede toate soluţiile sale posibile, iar această abordare dată de la bun început, în momentul înspăimântătoarei pauze vitale, conţine deja întreaga alternativă care a apăsat asupra partidului bolşevic rus în anii care au urmat şi a umplut confruntările violente cu opoziţiile, pe care este o muncă titanică să le desprinzi de sub povara mormanului de falsităţi pe care stalinismul l-a suprapus peste ele timp de peste treizeci de ani — în timp ce este zadarnic să sperăm că maşinăria conducătoare a statului rus, văduvită de orice forţă teoretică de partid şi deopotrivă neputincioasă să digere doctrina lui Marx şi Lenin, va face ceva pentru a scoate din nou la lumină adevărul, devotată cum este în întregime manevrării cârmei după oportunitatea de fapt a ultimelor cotituri.
Suntem mereu acolo. Dezbaterea pe care o studiem priveşte un program de partid, şi anume chiar acel prim capitol al său care este descriptiv pentru situaţia socială. Ar putea părea un lux doctrinar să corectezi omisiunea primei formări a producţiei capitaliste iniţiale, într-un mediu de liberă concurenţă, trecând direct la caracteristicile capitalismului din epoca imperialistă. În schimb, corecţia nu este doar de natură ştiinţifică, ci de actualitate istorică şi politică a acelui moment. Rectificările de principiu sunt toate preţioase şi fundamentale întrucât, de regulă, servesc la evitarea „derapajelor“ din toate locurile şi timpurile: dar alături de ele este pe tapet decizia arzătoare privind perspectivele dezvoltării ruse.
Să punem din capul locului problema astfel: partidul crede, şi preferă, ca industrializarea Rusiei (considerată de toţi ca fiind indispensabilă, întrucât fie se înfăptuieşte, oricare ar fi urzeala relaţiilor de producţie, fie se va cădea sub invazia armatelor burgheze înainte ca revoluţia internaţională să izbucnească) să ia fiinţă sub formele unui capitalism primar, sau sub cele ale unui capitalism secundar, de tip imperialist?
Ne pare evident că a doua formă este cea care s-a realizat istoric. Ce înseamnă că pentru Lenin, în 1919, acest lucru nu era nici sigur, nici — pentru cine citeşte dialectic — satisfăcător? Înseamnă oare că Lenin greşea? Pentru noi înseamnă că Lenin simţea pericolul contrarevoluţionar. De atunci au trecut 37 de ani. Noi susţinem — iar acest lucru încoronează tot ce am spus sub atâtea aspecte în întregul studiu — că rezultatul obţinut, pentru comunismul revoluţionar, nu este doar un rezultat oprit la jumătate pe panta istoriei, ci este mai rău — mai ales reflectat în economia agrară — decât cel al edificării (aici cuvântul se potriveşte) unui capitalism de tip primar. Şi spunem mai mult: nu doar în ipoteza, pentru noi admisibilă (a se vedea exegeza dezbaterii din 1926), a unui control statal comunist şi internaţionalist asupra acestei dezvoltări, ci şi în ipoteza căderii sale sub o putere vădit burgheză şi a formării deschise a unor noi condiţii de revoluţie de clasă, în paralel cu cele mondiale.
Buharin avea mai târziu să dezvolte el însuşi această teorie, dar, ca de obicei, se arunca cu totul într-o deducţie doctrinară dezvoltată unilateral şi metafizic. Acest lucru s-a pretat la a-l face să apară, din partea adevăraţilor şi mizerabililor trădători, drept un apărător al capitaliştilor liberi agrari, al chiaburilor, pe care Stalin a avut, în versiunile oficiale, meritul de a-i extermina fizic în 1928.
Anticipăm pentru un moment concluzia: ea constă în comparaţia dintre un sat în care proletarii rurali fără pământ duc lupta de clasă, şi cel actual în care enorma majoritate nici măcar nu este — ca în industriile urbane — de salariaţi ai statului, ci de mici gospodari şi beneficiari privaţi şi familiali; într-o parte, de o mai mică pondere economică şi de o şi mai mică pondere socială, asociaţi în gospodăriri cooperative. Socialismul nu se regăseşte nici în unul, nici în celălalt sistem, după cum nu s-ar regăsi nici într-un total etatalism funciar de gospodărire sau de exploatare. Să numim fără ocolişuri cele trei tipuri: chiabur, colhoz, sovhoz. Cel actual (care se pretează la stupida fală: capitaliştii de la ţară nu mai există) este pentru noi un punct de sosire defetist. În locul lui, Lenin ar fi optat pentru al treilea, sau pentru primul, într-adevăr ambele nu ca obiective finale, ci ca drumuri pentru a traversa perioada de „bune relaţii“ cu ţăranii, şi pentru a menţine direcţia spre socialism şi spre termenul său inseparabil: revoluţia în vest.
Să ne întoarcem acum la urmărirea demonstraţiei lui Lenin de la Congresul al VIII-lea, după ce am amintit evaluarea sa privind efectul revoluţiei din Octombrie în afara celor două capitale şi a marilor oraşe industriale: mutarea luptei de clasă la sate. Luptă de clasă înseamnă prezenţa chiaburilor şi a milioanelor de ţărani salariaţi ai acestora, sprijiniţi de statul muncitoresc. Dispariţia chiaburilor este obiectivul firesc al acestei lupte, dar a-l plăti cu degradarea proletarilor din mediul rural de la muncitori asociaţi la muncitori parcelari înseamnă a fi lichidat lupta de clasă, dar a fi dat victoria contrarevoluţiei, imprimând totuşi utilei şi respectabilei revoluţii burgheze din Rusia o tonalitate înapoiată, şi nu avansată, ca atare, ca revoluţie burgheză. Vezi, o, Buharin, că lupta dintre forma secundară şi primară a capitalismului este deja câştigată: nu vezi că suntem încă la trecerea de la forme precapitaliste rurale la un capitalism de dezvoltare infantilă, şi primară?
Lenin spusese că în 1919 ne aflăm în Rusia în faţa renaşterii unor forme capitaliste din primul stadiu. Adaugă două lucruri importante. Unul este că acest lucru se întâmplă şi în afara Rusiei. Celălalt este că va trece mult timp până când se va putea face un program în stilul lui Buharin — mai elegant pentru că nu alătură două părţi eterogene şi se reduce la a pune astfel problema: avem puterea şi dictatura, să definim viitoarea noastră trecere de la capitalismul imperialist la socialismul total. Elegant, dar pur şi simplu fals, spune Lenin; iar când va avea mai puţin chef de complimente la adresa lui Buharin, scrie dur: Buharin înţelege acest lucru şi spune că programul trebuie să fie concret.
„Concretul tovarăşului Buharin nu este decât o expunere livrescă a capitalului financiar“.
Lenin este întotdeauna revoluţionar când face „paşi înapoi“. El spune aşadar în privinţa timpului:
„De această eterogenitate, de această alcătuire a programului din material diferit, oricât de neplăcută, oricât de nearmonioasă ar fi ea, nu vom putea scăpa încă multă vreme. Când vom reuşi să scăpăm de ea, vom întocmi un alt program. Dar atunci vom trăi în societatea socialistă. Ar fi ridicol să pretindem că atunci va fi la fel ca acum“.
Citind cu ochii potriviţi, acest lucru înseamnă: capitalismul este unul singur, în cele două etape ale sale, primară şi secundară. Este unul singur în toate locurile, mai presus de orice dezvoltare inegală pe care o putem constata şi studia. Acest inamic unic trebuie să cadă sub loviturile revoluţiei internaţionale, nivelatoare a condiţiilor societăţii socialiste.
În privinţa locului, Lenin spusese deja:
„Acum începe însă nu numai în Rusia şi nu numai în Germania, ci şi în ţările învingătoare o asemenea uriaşă distrugere a capitalismului contemporan, care suprimă pretutindeni acest aparat artificial (ascultaţi! Lenin face aluzie la formele monopoliste) şi face să renască vechiul capitalism“.
Acest concept al regresului formelor dirijiste şi monopoliste după războaie nu este de puţină însemnătate. Pentru Rusia, Lenin îl reiterează cu dovezi pe care le extrage din „dezastrul transporturilor“ şi din renaşterea buruienii „desăgarilor“, sau vânzători ambulanţi la negru, pe care noi i-am numi „bişniţari“. El citează mărturia tovarăşilor germani şi chiar elveţieni. Cine a trăit două perioade de după război să chibzuiască asupra acestei remarcabile observaţii a lui Lenin, ce pare făcută în treacăt. Cine dintre noi, după al doilea război, nu a putut în unele zile să mănânce doar pentru că un tip cu sacul în spinare a bătut la uşă cu un zâmbet de pezevenghi? Era un „acumulator primitiv de capital“; ne umplea burta golind portofelul proletar. Dacă am fi fizionomişti, l-am vedea trecând din când în când într-o maşină de serie limitată. În unele dintre oraşele noastre, cei mai înspăimântători zgârie-nori sunt ridicaţi de câte un fost zdrenţăros, devenit datorită democraticului rahat, dacă nu primul, al doilea cetăţean.
Lenin continuă, după citarea mai mult decât neutralei Elveţii, şi spune:
„Iar această categorie nu o vom putea subsuma nici unui fel de dictatură a proletariatului, ci va trebui să ne reîntoarcem la începuturile societăţii capitaliste şi ale producţiei de mărfuri“.
Apoi se întoarce la Rusia şi revine la vechiul său program, dezminţind insinuarea vivacelui Buharin că ar fi vorba de vechi sentimente părinteşti.
„Capitalismul care a fost înfăţişat în 1903 continuă să existe şi în 1919 în Republica proletară sovietică tocmai datorită destrămării imperialismului, în virtutea falimentului său. Acest capitalism poate fi găsit, de pildă, şi în gubernia Samara, şi în gubernia Veatka, care nu sunt prea îndepărtate de Moscova. Într-o epocă în care războiul civil sfâşie ţara în bucăţi, nu vom putea ieşi curând din această situaţie, nu vom putea scăpa curând de negoţul cu desaga“.
Nu am scăpat de el nici până acum, în ultra-planificata, dar ultra-capitalista economie din 1955. Nu sunt membri ai unei clase noi, ci o regurgitare a unor forme străvechi, birocraţii privilegiaţi ai maşinăriei de stat, paraziţi ai unui haos productiv cu randamente jalnice în comparaţie cu vechile şi noile capitalismuri externe. Iar felurţii oratori de la congresele politice al XX-lea şi mai mult decât al XX-lea nu sunt decât desăgari ai unui surogat pestilenţial al doctrinei giganţilor Marx şi Lenin, care fac bişniţă prin întreaga lume.
Lenin se va opri pe larg în alte texte, pe care le-am studiat şi le vom mai studia, asupra descrierii structurii ruse şi a evoluţiei sale. Aici el ajunge să stabilească câteva repere esenţiale, respingând hotărât orice opoziţie alternativă între cele două forme şi etape, liber-schimbistă şi monopolistă, ale capitalismului. Lenin ne pare că exclamă: dacă un Buharin, pe care „l-am crescut eu însumi“, calcă astfel în străchini pe baza cărţii mele despre Imperialism şi îmi sare de pe şinele tatălui Marx, pe care credeam că l-am învăţat să alerge fără cea mai mică ezitare, ce vor face ceilalţi, mai târziu, în altă parte, când eu voi fi mort şi când va fi moartă Marea Revoluţie?! El pare să simtă puternicele beţii doctrinare din cauza cărora îndepărtaţi pretinşi marxişti de stânga, încălecând pe acea pretinsă alternativă a sa, întorşi cu fundul înainte, vor pleca în viitoare cruciade şi vor spune că bietul de Marx cunoştea doar un capitalism astăzi „depăşit“, care astăzi nu mai merge; ei sunt cei care, pentru a evita fiasco-uri de genul celui păţit de Lenin, trebuie să redescopere şi să refacă totul. Dau aşadar pinteni armăsarului noii doctrine şi îi dau cu totul drumul la coadă, pe care o ţin în pumn, plini de sine.
Lenin a repetat: În fiecare gubernie agricolă vedem, alături de industria monopolizată, libera concurenţă. Dar aici se opreşte şi pare să fi gândit: încă o dată trebuie să o luăm de la capăt, să reîncepem ab ovo. Ce Samara şi ce Veatka!
„Nicăieri în lume (pasaj deja citat de noi) capitalismul monopolist n-a existat şi nu va exista (nicăieri, niciodată: problema de doctrină pentru marxişti precede întotdeauna evaluarea particulară a conjuncturii) fără libera concurenţă într-o serie întreagă de ramuri. A înfăţişa un asemenea sistem ar însemna a înfăţişa un sistem rupt de viaţă şi greşit“.
Înainte de a continua cu alte citate deja evocate datorită caracterului lor esenţial (am fost aduşi aici pentru că ilustrul nostru partener Stalin — care ne ignora pe noi în mod totalitar, foarte bine, dar ignora la fel de mult ce sfârşit avea să aibă notorietatea sa de nemuritor — s-a complăcut să-l bată pe eterodoxul Iaroşenko comparându-l cu Buharin cel din 1919 bătut de Lenin, în timp ce el se sprijinise pe apărarea lui Buharin până aproape zece ani mai târziu!), vrem să facem o evidentă integrare dialectică. Sunt de ajuns câţiva paşi algebrici (frază a lui Hegel despre Kepler-Newton, citată de Marx). Nu există în niciun loc şi în niciun timp concurenţa pură, fără monopol. Dezvoltarea se află deja la Engels, înainte de 1848 (concurenţa generează monopolul şi monopolul generează concurenţa) şi s-ar putea aduce zeci de pasaje din Marx. Dacă capitalismul dezvoltă la maximum mercantilismul şi lărgeşte pieţele, datorită concurenţei, la limite geografice necunoscute anterior, el o face întrucât sparge sfere preexistente de monopol datorate circuitului limitat al mărfurilor. Dacă, istoric, capitalismul evocă categoria de concurenţă, proprietatea moşierească anterioară evocă categoria de monopol. Din monopoluri a apărut adesea prima acumulare a capitalului bănesc şi primele capitaluri ale regilor şi ale statelor care au dat avânt marilor manufacturi, marilor companii extractive, de navigaţie.
Că deducţiile lui Marx s-ar fi bazat toate pe descrierea unei societăţi integral concurenţiale este o veche gogomănie. Capitaliştii au susţinut întotdeauna că sistemul lor ar fi funcţionat la perfecţiune de îndată ce ar fi fost eliminate neajunsurile, pe care le puneau pe seama prezenţei rămăşiţelor şi zgurii feudale, iar Marx a dovedit că, chiar şi admisă o asemenea ipoteză, tezele revoluţionare erau pe deplin demonstrate: prima era aceea a recăderii în monopol şi în totalitarism economic.
În plus, Marx, în teoria rentei de natură burgheză, a dat toate ecuaţiile care explică mişcarea capitalului monopolist şi parazitar, pe care Lenin le-a verificat pentru perioadele de expansiune mercantilă ce pregătesc războaiele şi dictaturile imperiale.
Când Marx spune că democraţia este o dictatură a burgheziei, el spune, în limbaj economic, că producţia capitalistă de mărfuri exprimă un monopol de clasă al producţiei şi al produselor.
Prin urmare, opoziţia „livrescă“ a lui Buharin nu era doar o eroare de fapt la data de 1919 în Rusia, ci se năştea din erori de principiu, istorice şi doctrinare, pe care Lenin le elimină.
„Dacă Marx a spus despre manufactură că este o suprastructură a micii producţii de masă, imperialismul şi capitalismul financiar constituie suprastructura vechiului capitalism“.
Acest pasaj important arată că în timpul etapei imperialiste capitalismul rămâne acelaşi în „structura“ sa esenţială, care nu este înlocuită de o structură diferită, ci generează o suprastructură socială. Aceasta constă în coaliţiile dintre întreprinzătorii capitalişti, în coaliţia dintre capitaliştii financiari, dintre bancari, în unirea mai strânsă dintre aceste forţe unitare de clasă şi statul politic, sau mai bine zis în unirea mai evidentă, care evoluează spre militarism, ocuparea coloniilor (fapte deja date istoric la începutul primului capitalism) spre forme mai strânse ale puterii politice şi spre cea mai vădită, dar nu nouă, dictatură politică a Capitalului. Imperialismul nu este un nou sistem economic în locul altuia, ci o nouă suprastructură a aceluiaşi sistem capitalist bazat pe muncă asociată, pe munca salariată, pe aruncarea micilor producători autonomi în proletariat.
Citatul din Marx trebuie astfel clarificat. Când apare cea mai simplă formă de manufactură capitalistă, cooperarea simplă, nu avem decât alăturarea a numeroşi muncitori parcelari care continuă să îşi facă vechea meserie, adică produc un produs finit. Schimbarea nu stă în tehnica de muncă, care rămâne aceeaşi; ci într-un fapt economico-social, într-un raport de proprietate: uneltele, materiile folosite, produsul finit nu mai aparţin muncitorului parcelar, ci unui singur capitalist care a putut avansa achiziţiile de materie primă şi salariile. Tehnic, nimic nu s-a schimbat, şi nici ca randament al forţei de muncă (cu excepţia, aşa cum arată Marx — Cartea I, Cap. XII, Diviziunea muncii şi manufactura —, unei economii a timpilor de deplasare către şi de la operatorii individuali). Prin urmare, aceleiaşi structuri tehnice de producţie, adică aceleiaşi mici producţii meşteşugăreşti, dar aplicată unei mari mase de produse, i s-a suprapus forma capitalistă a patronului de manufactură. Când manufactura devine organică, ea reuneşte pe de o parte meserii diferite, iar apoi, prin diviziunea tehnică internă a muncii, le sparge în diverse operaţii elementare, unei structuri tehnice modificate şi unei utilizări a forţei de muncă cu randament sporit i se aplică aceeaşi suprastructură socială şi relaţie de producţie dintre salariat şi capitalist ca şi înainte.
„Vechiul“ capitalism îşi încheiase deja întreaga sa cursă de îmbunătăţire a randamentului social al muncii când a ajuns la marea industrie mecanică. Monopolismul nu determină această structură tehnică să facă niciun pas nou înainte, ci îi suprapune o nouă formă social-politică: cartelul patronal de clasă, ponderea statului politic în administrarea producţiei, prevalenţa capitalului financiar asupra capitalului industrial. Noua suprastructură constă în aceste forme parazitare: structura de bază rămâne aceeaşi, iar teoria condamnării sale era deja desăvârşită.
Dar dacă dintr-o dată totul se prăbuşeşte şi se recade în formele cu randament scăzut ale micii producţii de mărunţişuri, „vechiul“ capitalism are un motiv util de a renaşte: în esenţă şi-a recâştigat un drept la viaţă.
Mai trebuie să repetăm cât este de călău şi de nătărău cel care luptă pentru a se da înapoi din faza marilor monopoluri?
Această clară reconstituire se reconfirmă în clasicele fraze ale lui Lenin, pe care le-am citat în parte în Dialog cu morţii la p. 72, rezervând o mai mare dezvoltare acestei teme de bază.
„A te situa (Buharin) pe punctul de vedere că există un imperialism unitar, care nu se bazează pe vechiul capitalism, înseamnă a lua dorinţa drept realitate“.
Iar noi spunem: erau dorinţe respectabile şi, dacă vrem, revoluţionare. Dar a susţine punctul de vedere că ar putea exista vechiul capitalism liber fără monopolism şi imperialism nu este doar la fel de iluzoriu, ci arată şi că ai dorinţe de spânzurătoare.
„Dacă am avea de-a face cu un imperialism unitar, care să fi transformat total capitalismul, sarcina noastră ar fi de o sută de mii de ori mai uşoară (animalelor, aici stă de peste o sută de ani centrul tuturor lucrurilor!). Am avea atunci un sistem în care totul ar fi subordonat exclusiv capitalului financiar. Atunci nu ne-ar rămâne decât să retezăm vârful şi să trecem restul în mâna proletariatului. Ar fi foarte plăcut, dar aşa ceva nu există în realitate. În realitate, dezvoltarea e de aşa natură, încât trebuie să procedăm cu totul altfel“.
Lenin repetă şi îşi subliniază teorema:
„Imperialismul este suprastructura capitalismului“.
Aşa continuă el:
„Când imperialismul se distruge, avem de-a face cu distrugerea vârfului şi dezgolirea temeliei (temelia, infrastructura, adevărata structură internă). Iată de ce programul nostru, dacă vrea să fie un program just, trebuie să înfăţişeze lucrurile aşa cum sunt ele. Vechiul capitalism există, iar într-o serie întreagă de domenii s-a transformat în imperialism“.
Lenin s-a întors, în acest raport puternic polemic — din care ţinem să extragem acum ceea ce depăşeşte însuşi conţinutul vital al acelei polemici —, la cursul social rus, care este de altfel tema cercetării noastre.
„Tendinţele sale (luaţi aminte!) sunt pur imperialiste. Problemele fundamentale nu pot fi analizate decât din punctul de vedere al imperialismului. Nici o problemă importantă de politică internă sau externă nu poate fi rezolvată altfel decât pornindu-se de la această tendinţă. Programul nu vorbeşte acum de asta. În realitate există un uriaş substrat, vechiul capitalism. Există suprastructura imperialistă (ascultaţi!), care a dus la război, şi din acest război îşi trage obârşia dictatura proletariatului. (Lenin spune obârşia pentru că dictatura este mixtă cu ţăranii şi este doar naţională). E o fază pe care nu o putem ocoli (sic!). Faptul (ascultaţi!) caracterizează însuşi ritmul de dezvoltare a revoluţiei proletare în lumea întreagă (ascultaţi!), şi el va rămâne fapt pentru mulţi ani“.
Modul în care Lenin, în pofida necontenitelor şi necurmatelor minciuni, vede dezvoltarea revoluţiei în Rusia este cel care o suda de dezvoltarea acesteia în Occident. În ipoteza că aceasta din urmă întârzie, devine absurd să schiţezi zboruri, precum cele pe care Buharin le susţinea cu bună-credinţă, de la o etapă finală a capitalismului rus la o societate socialistă naţională.
Să observăm că Manualul stalinist de economie politică [1] descrie mai întâi Modul de producţie capitalist, apoi trece la Modul de producţie socialist şi îl împarte în mai multe părţi: A) Perioada de trecere de la capitalism la socialism. B) Sistemul socialist al economiei naţionale. În ceea ce priveşte secţiunea C) care încheie tratatul, este vorba doar de Construirea socialismului în ţările de democraţie populară.
La un sistem de economie socialistă internaţională nici nu se gândeşte nimeni. Iar aici ar fi deja dovedit că „modul de producţie“ descris drept socialist nu este decât o altă suprastructură leninistă a „obişnuitului şi dezonoratului capitalism“. Aşa cum rezultă din analiză.
„Revoluţiile din Europa occidentală se vor desfăşura poate mai lin, dar reorganizarea lumii întregi, reorganizarea majorităţii ţărilor (gândiţi-vă la colonii, la popoarele de culoare) va cere ani şi ani. Ceea ce înseamnă că în perioada de trecere pe care o trăim acum nu vom putea ocoli această realitate pestriţă. Această realitate, alcătuită din elemente eterogene, nu poate fi nesocotită, oricât de inestetică ar fi ea, nu poţi trece cu vederea nici o părticică din ea. Un program întocmit altfel decât programul de faţă ar fi greşit“.
Lenin dezvoltă aici puncte de vedere pe care noi le-am dezvoltat deja în repetate rânduri. Explică faptul că suntem prinşi în chingi în formele mercantile ale unui capitalism iniţial. Dezvoltă chestiunea expusă deja de noi, utilizând raportul paralel privind munca la ţară, al ţăranului mijlocaş. De unde ar fi putut apărea, exclamă el, ţăranul mijlocaş în epoca unui capitalism pur imperialist? El nu mai exista nici măcar în ţările pur şi simplu capitaliste!
„Dacă am căuta să rezolvăm problema atitudinii noastre faţă de acest fenomen aproape medieval, situindu-ne exclusiv pe punctul de vedere al imperialismului şi al dictaturii proletariatului, n-am scoate-o niciodată la capăt şi ne-am alege cu multe cucuie. Dar dacă e să ne schimbăm atitudinea noastră faţă de ţărănimea mijlocaşă, — faceţi bine şi arătaţi şi din punct de vedere teoretic de unde a apărut ţăranul mijlocaş şi ce este el. Ţăranul mijlocaş este un mic producător de mărfuri. Iată abc-ul capitalismului, pe care trebuie să-l arătăm, deoarece noi n-am trecut încă de acest abc. A căuta să ocoleşti acest fapt declarând: «De ce să stăm la abecedar, din moment ce noi am studiat deja capitalismul financiar!» ar fi cu totul neserios“.
Fiind astfel stabilit cât de îndelungată considera Lenin viitoarea dezvoltare economică a Rusiei şi cât de lentă o vedea chiar şi în ipoteza — singura pe care se sprijinea neîncetat în 1919 şi pe care s-a sprijinit în anii următori, până la moarte — a victorioasei revoluţii politice muncitoreşti din Europa, să acordăm o atenţie sporită tezei „distrugerii capitalismului în formele sale cele mai recente şi mai dezvoltate“ ca urmare a marelui război.
Întreaga această teorie se bazează pe poziţia fundamentală că formele de monopolism imperialist avansat, de dirijism statal, constituie condiţia cea mai favorabilă pentru revoluţia socialistă, lucru care nu exprimă altceva decât teoria acumulării progresive şi a concentrării Capitalului, nervul marxismului revoluţionar.
Procesul care, la sfârşitul unei faze de imperialism avansat, înlocuieşte (prin forţa determinanţilor istorici, nicidecum prin abilitatea partidelor şi liderilor) criza revoluţionară cu un război general se exprimă în acest rezultat: faptul că la sfârşitul războiului formele accentuate ale imperialismului sunt atenuate şi reapar forme mai vechi. Dacă viziunea noastră asupra istoriei este justă când stabileşte o anumită durată de viaţă pentru fiecare formă clasică de producţie, revenirea capitalismului la faze de o vârstă mai mică echivalează cu dobândirea unei durate de viaţă probabile mai lungi, un clar succes antirevoluţionar.
De o mare pondere este aşadar constatarea făcută de Lenin la sfârşitul Primului Război Mondial privind reapariţia formelor vechiului capitalism. Expresia înseamnă, într-o bună dialectică, un capitalism mai vechi decât cel cunoscut în ajunul războiului, în faza clasică imperialistă 1900—1913, în care nevoia intensă de pieţe de desfacere se traducea într-o acumulare comprimată şi într-un dinamism redus al creşterilor producţiei industriale: vechile capitalisme bătătoreau pasul pe loc la circa 3% pe an. Războiul s-a încheiat deschizând calea unei faze convulsive de relansare (mai puţin în Anglia), iar fenomenele de reapariţie a unor forme de capitalism mai puţin masive au fost cele indicate de Lenin. Marii crize din 1929—1932 i-a urmat, dată fiind lipsa unui război, relansarea până la noul război, care a izbucnit întrucât formele imperialiste luaseră din nou o dezvoltare luxuriantă: New Deal în America; Nazismul în Germania; Fascismul în Italia; fenomene corespunzătoare în alte ţări, care pot fi citite în statisticile economice (vezi şi Anexele lui Varga la Imperialismul).
Dar statul rus, scăpat deja de sub politica revoluţionară de clasă, nu a dedus din al doilea val de „îmbătrânire“ capitalistă concluzia că sosise momentul de a-l ataca pretutindeni. Prin acţiunea sa demolatoare a potenţialului revoluţionar rus şi străin, a permis capitalismului, mai ales în America, să convertească noua criză economică apărută în 1937—1938 într-o relansare întemeiată pe izbucnirea războiului european, la care Rusia a colaborat; mai întâi cu Hitler, apoi în tabăra opusă, chemând de două ori şi în sens contrar proletariatul din toate ţările la social-patriotism.
Sfârşitul războiului a determinat încă o dată un détente [destindere] imperialist diagnosticat de Lenin şi reapariţia vechiului capitalism sub suprastructura sa. Dovezile nu stau doar în mişunarea de forme economice hibride şi inferioare în anii de război şi din perioada postbelică imediată, ci în fapte economice dintr-o sferă mult mai înaltă, cum ar fi noua orientare „antitrust“ din America, ce îmbracă şi astăzi forma unor incriminări legale, cum ar fi urzeala de fond liber-concurenţială ce stă la baza relansării impresionante din Germania, şi nu doar din Germania, ca şi alte fenomene pe care acum este cazul doar să le amintim.
Anglia nu face excepţie în ciuda fazei „naţionalizărilor“ sale industriale, întrucât ea se adaptează deja directivei de liberalizare internaţională a pieţelor şi a fondurilor monetare, deşi acest lucru nu poate duce decât la aceleaşi crize generale.
O ciudată excepţie este tocmai Italia, care şi-a păstrat întregul mecanism de etatalism dirijist şi intervenţionist în economie şi arată chiar o accentuare a tendinţelor planificatoare. Nu există afacere în Italia în care să nu se învârtească contribuţiile statului, iar acest lucru nu serveşte decât la a face şi mai parazitară forma capitalismului privat, care sub greoaia şi sufocanta suprastructură rămâne, aşa cum învaţă Lenin, exact aceeaşi.
În această privinţă, poziţia neputincioasă a partidelor de stânga social-comunistoidă nu schimbă nimic. Ele fac mult zgomot exterior împotriva monopolurilor; însă ridică vocea doar în rizibila materie agrară, cu arhicunoscutul dispreţ faţă de orice rămăşiţă de doctrină dreaptă. În rest, ele sprijină planurile statale de investiţii şi susţinerea acordată de statul acţionar sau finanţator întreprinderilor industriale.
Dacă totuşi ar fi de propus ceea ce se invocă din pură demagogie, adică o fază de capitalism „în stil Giolitti“, prezentată ca ideală pentru societatea italiană, aceasta nu ar fi decât o cerere de întinerire a economiei şi a puterii capitaliste, exprimând tendinţa de a îndepărta cât mai mult cu putinţă nu doar revoluţia, ci orice acţiune autonomă a clasei muncitoare din Italia.
În 1919 Lenin pune cu mână de fier reperul descrierii realiste a tabloului economic rus. În 1921 acesta ne va fi dat complet în clasicul discurs despre impozitul în natură, despre Noua Politică Economică.
Va fi atunci clar că sectorului capitalismului de „prim tip“ — expresie mai clară decât aceea de „vechi capitalism“ — i se alătură multe alte sectoare încă inferioare, şi mai ales în ce priveşte economia agrară, temă ce trebuie dezvoltată în profunzime, deşi nu ne este câtuşi de puţin nouă.
Fără a înţelege acest tablou nu se pot descifra mişcările forţelor sociale şi desfăşurările care, cu cunoscutele reflexe de lupte politice şi crize în partid şi ale partidului, au dus la prezenta ruină lamentabilă.
Însă seria necontenită de falsuri pe care cunoscutele surse sovietice de propagandă, sub Stalin şi după el, le-au lansat în circulaţie obligă la reconstruirea unităţii de viziune a lui Lenin recurgând la alte manifestări ale sale pe teme sociale, chiar şi din perioada care, să ne amintim din nou, vedea în prim-plan sarcinile politico-militare ale apărării puterii.
Nu va fi inutil, pentru a pune în evidenţă abisul ce separă ideea pe care Lenin, împreună cu orice marxist, o are despre relaţiile economice şi umane în sensul cel mai larg, proprii unei societăţi socialiste, şi blasfematoarele definiţii ale ruşilor de astăzi privind formele lor de activitate urbană şi rurală, să amintim o iniţiativă luată în plin război civil şi în plină destrămare industrială şi feroviară: aceea a „subotnicelor comuniste“. Aceasta a pornit de la o circulară a lui Lenin despre munca în spirit revoluţionar. Se cereau ore de muncă suplimentară şi neretribuită în fabrici pentru după-amiaza zilelor de sâmbătă, care au avut destinul ca, din cauza jumătăţii de zi libere, să fie numite englezeşti, comuniste, iar apoi, cu obişnuitul spirit de imitaţie, şi fasciste.
Subotnica comunistă era însă astfel o zi nu de mai mult repaus, ci de mai multă muncă, fără un salariu mai mare. Nu era vorba de o măsură economică rezolutivă, ci de o măsură de propagandă politică; la ea nu erau obligaţi toţi muncitorii, din fabrică sau din afară, ci doar membrii partidului, chiar şi cei încadraţi în funcţii „intelectuale“.
Cu un entuziasm revărsat de o simplă prospeţime, Lenin reproduce câteva cronici fidele şi ingenue ale subotnicelor: repararea unor grupuri de vagoane de marfă şi a altui material rulant, relatarea aproape romanţată a mutării unui cazan greu rămas într-un loc care îl făcea inutilizabil...
Lenin compară eroismul acestor muncitori voluntari care, din motive de principiu, înving oboseala muşchilor cauzată de efort şi subnutriţia generală din acele timpuri cu cel al subunităţilor înarmate ce ţin neclintite fronturile războiului civil.
Lenin porneşte de la consideraţii generale. Filistinii Internaţionalei a II-a fac paradă că admit lupta de clasă drept cale spre desfiinţarea claselor. Dar aceasta nu înseamnă doar desfiinţarea proprietăţii moşierilor şi a capitaliştilor; ci totodată a oricărei proprietăţi, a oricărei diferenţe dintre oraş şi sat, a oricărei diferenţe dintre persoanele care efectuează o muncă manuală şi una intelectuală.
„Subotnicele“ sunt pentru Lenin nu doar un simbol, ci un început al comunismului. Şi doar comuniştii din partid pot ajunge la aşa ceva. Pentru că
„în comparaţie cu capitalismul, comunismul înseamnă o mai înaltă productivitate a muncii prestate de muncitori liberi, conştienţi, uniţi, care folosesc o tehnică înaintată... căci noi ne aflăm pe treapta pe care «se fac abia primii paşi pe calea trecerii de la capitalism la comunism» (cum foarte just se spune în programul partidului nostru)“.
Aşadar, ca întotdeauna primi paşi şi nici măcar spre comunism, ci spre trecerea la acesta. Nici vorbă de a lăuda drept socialism cucerit munca salariată sau munca parcelară a familiei rurale care îşi mănâncă propriii iepuri.
„Comunismul începe acolo unde muncitorii de rând, biruind greutăţile muncii, manifestă o grijă neprecupeţită... [pentru produse] care nu le revin lor personal şi nici fiinţelor ce le sunt «apropiate», ci unor fiinţe «îndepărtate», adică întregii societăţi...“.
Şi o dată stabilit acest concept ce identifică comunismul ca o spontană „ofertă de supramuncă făcută societăţii“, în schimbul eliberării de clasă de sub robia salariului şi a programului de lucru, Lenin se raportează încă o dată la Marx. Iar noi la amândoi.
„În lucrarea sa «Capitalul», Karl Marx persiflează grandilocvenţa marii carte burghezo-democratice a libertăţilor şi drepturilor omului, toată frazeologia bombastică pe tema libertăţii, egalităţii şi fraternităţii în general, cu care se îmbată micii burghezi şi filistinii tuturor ţărilor, inclusiv mârşavii eroi de astăzi ai mârşavei Internaţionale de la Berna (Internaţionala a II½; pe deplin vrednică de actualele manevre desfrânate care sudează în Italia cele trei partide, în al căror for interior se plasează excelent centristul tipic Nenni). Acestor pompoase declaraţii de drepturi Marx le opune felul simplu, modest, practic şi concret în care proletariatul pune problema: reducerea prin lege a zilei de muncă!“.
Suntem aşadar foarte siguri că nu noi am descoperit formula drastică ce rezumă atât ştiinţific cât şi dramatic revendicarea proletară comunistă şi revoluţionară: moarte blestematei munci plătite şi necesare, loc liber pentru supramunca oferită drept cadou fără a primi şi fără a cere nimic, în bucuria de a lupta pentru fraţii propriei clase, iar mâine pentru societatea fără clase, mamă milostivă chiar şi pentru fiii aflaţi la odihnă.
[Aruncată direct] pe chipul ignobil al administratorilor orientali ai lagărelor de muncă forţată şi ai ocnelor consacrate ferocei zeităţi a progresiei geometrice în producţie, emulatoare a capitalismului de fel samsar de sclavie din Vest.
[1]. „Manualul“ la care face referire Bordiga este „Manualul de economie politică“ editat de Institutul de Economie al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. (apărut în traducere românească la Editura de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1955). Acest manual fusese supus unei critici sistematice încă în „Dialog cu morţii“, 1956.