În timpul anilor războiului civil, situaţia din sate rămâne haotică şi este departe de vreo stabilizare.
Cea mai mare parte a producţiei se află încă în mâinile ţăranilor care au mult pământ (nominal, totul naţionalizat) şi un capital de exploatare corespunzător. După cum spune obişnuita Istorie oficială (care, din motivele pe care le vom vedea, avea interesul să mintă exagerând ponderea chiaburilor), încă în 1927, în timp ce gospodăriile asociate produceau abia 35 de milioane de puduri de cereale-marfă (6 milioane de chintale), chiaburii produceau nu mai puţin de 130 de milioane de trimis pe piaţă, dintr-un total de 600. Abia în 1929 raportul se răstoarnă, după cunoscuta campanie de lichidare a chiaburimii „ca clasă“.
În 1919 trebuie să se presupună, şi este neîndoielnic, că cea mai mare parte a gospodăririi pământului se face de către capitaliştii agrari, care au moştenit poziţia pe care în sate o aveau nobilii şi marii proprietari burghezi rentieri (regim sub care un volum enorm de cereale mergea pe piaţă, nu atât pe cea naţională, cât pe cea internaţională, într-o cifră de ordinul a câteva sute de milioane de chintale).
Organizarea unei producţii asociate era la primii ei paşi şi nu încerca încă atât să invadeze domeniul chiaburilor, cât să atragă grupuri de extrem de mici şi mici ţărani: muncă pe care, îndată după revoluţie, au dus-o comitetele ţăranilor săraci. Într-adevăr, în acele prime timpuri predomina programul populiştilor şi al socialiştilor-revoluţionari: adică împărţirea în mici parcele, între ţărani, a pământului luat de la moşieri.
La 4 decembrie 1919 a avut loc congresul „comunelor şi artelurilor agricole“, la care Lenin a rostit o cuvântare.
Facem mai întâi distincţia între termenii de Artel şi de Comună. Artelul este o formă de trecere de la munca individuală, şi cel mult familială, pe parcele minime, la o asociaţie de muncitori agricoli. Într-adevăr, în artel — care este denumirea istorică a unor străvechi forme ruseşti de gospodărire agrară colectivă, rămăşiţe ale comunismului primitiv care dispăreau deja atât sub presiunea feudală, cât şi sub cea burgheză, survenită după desfiinţarea iobăgiei în 1861 —, în artel subzistă atât gospodărirea familială, cât şi cea asociată. Fiecare familie cuprinsă în artel îşi are partea sa de pământ pe care o lucrează izolat, apropriindu-şi produsele, în cea mai mare parte pentru consumul direct. Parcelei îi este anexată o anumită parte din mijloacele de producţie: vite, unelte, inventar, precum şi căsuţa de locuit a familiei. Există apoi o întindere vastă de pământ neparcelat, pe care lucrează împreună membrii apţi de muncă ai familiilor, iar acest ansamblu este dotat cu o cantitate însemnată de „inventar“, printre care primele maşini care pot fi folosite pe terenuri de mare suprafaţă, mai ales în cultura cerealieră. Formula pe care o vor folosi şi staliniştii tradiţionali este că în artel „numai cele mai importante mijloace de producţie“ sunt folosite în comun — cele mai puţin importante fiind distribuite între familiile individuale.
Comuna, care se leagă şi ea de vechile forme, de mir, este o dezvoltare ulterioară spre munca colectivă adevărată, întrucât nu mai există parcelele individuale (familiale); iar întregul inventar, ba chiar şi casele, sunt în gospodărire colectivă.
Este uşor de văzut că din comunele agricole vor ieşi marile gospodării de stat, numite ulterior sovhozuri, iar din arteluri forma hibridă pe care astăzi o numesc colhoz.
Primele, nu foarte numeroase şi nu foarte vaste, Comune, precum şi primele Arteluri, aveau sprijinul puterii centrale bolşevice, dar aveau împotrivă două mari obstacole: mai întâi chiaburii, care vedeau sustrasă exploatării lor forţa de muncă necesară pământurilor lor, iar apoi înşişi ţăranii mijlocaşi şi mici, ataşaţi tradiţional de posesia micii lor gospodării şi de autonomia lor casnică. Asemenea elemente se opun oricărei asocieri de muncă şi de exploatare şi se tem să nu fie înrolate acolo cu forţa, pierzând astfel pământul, casa şi uneltele de care dispuneau. Această fobie faţă de Arteluri este pretutindeni exploatată de albi şi de contrarevoluţionari pentru a câştiga sprijinul ţăranilor, în rândul cărora fac o propagandă abilă împotriva iminentei spolieri din partea bolşevicilor.
În cuvântarea din 1919, Lenin subliniază necesitatea de a nu forţa situaţia periculoasă, care poate afecta deznodământul războiului civil. El insistă asupra a două criterii deja statornicite de partid. Primul este ajutorul pe care Artelurile şi Comunele sunt datoare, printr-o lege specială a puterii sovietice, să-l acorde ţăranilor săraci din zona lor, ajutându-i în greutăţile lor economice şi în rezistenţa împotriva abuzurilor ţăranilor bogaţi. Pentru dezvoltarea Artelurilor şi a Comunelor, Statul alocase un miliard de ruble (sumă, în realitate, foarte redusă, pentru că se aflau în timpul inflaţiei şi nu avusese loc încă stabilizarea monetară operată în 1922), dar se dorea evitarea oricărei speculaţii politice care să tindă la devalorizarea succeselor modestelor gospodăriri colective, atribuindu-le pasivului pus pe seama Statului. Al doilea criteriu era respectarea liberului consimţământ la intrarea ţăranului individual, cu puţinul său inventar, în gospodăria colectivă, care în multe localităţi fusese impusă de sus şi pe cale administrativă, stârnind nemulţumiri şi neajunsuri grave.
Ca întotdeauna, Lenin recomandă prudenţă în manevră atunci când situaţia este delicată şi un nimic o poate răsturna; dar nu admite niciodată să se părăsească câtuşi de puţin principiile teoretice. Această scriere este una dintre cele intens exploatate de stalinişti pentru a justifica importanţa fundamentală acordată ulterior formei mai puţin avansate şi pentru a lipi sistemului colhozurilor calificarea cu totul arbitrară de formă de producţie socialistă, de „proprietate socialistă“. De aceea, ca şi în celelalte cazuri, este util să ne oprim asupra enunţurilor şi construcţiei lui Lenin.
„Însemnătatea tuturor întreprinderilor de acest fel (pentru cultivarea în comun a pământului) este deosebit de mare, deoarece, dacă gospodăria ţărănească veche, săracă şi neputincioasă, ar rămâne aşa cum a fost în trecut, nici vorbă n-ar putea fi de vreo construire temeinică a societăţii socialiste“.
Va fi vorba în acest studiu de a vedea dacă şi în ce măsură mica gospodărire a fost eliminată.
Se poate admite că forma mixtă Artel-Colhoz este un progres în raport cu fragmentarea în mici gospodării. Dar în raport cu gospodăria chiaburului, unde munca se desfăşoară, sub exploatare patronală, într-o formă deja colectivă, adevăratul progres este dat doar de forma Comună-Sovhoz, în care este eliminat întreprinzătorul privat, dar se păstrează pe deplin gospodărirea colectivă integrală. În schimb, acolo unde forma Colhoz este dezvoltată în dauna forţei burgheze, dar şi în dauna dezvoltării formei Sovhoz, renaşte în parte mica parcelare, şi jocul cifrelor cantitative este cel ce va da bilanţul „colectivizării“; rămânând fermă diferenţa de principiu dintre „socialism“ şi simpla „etatizare“.
Întreaga speculaţie a stalinismului constă în a identifica economia administrată de Stat cu economia socialistă, încercând să susţină că o astfel de terminologie îşi are rădăcinile în operele (editate fără orice control posibil din partea guvernelor lui Stalin) ale lui Lenin: uitând sau, mai bine zis, făcând uitată diferenţa istorică dintre o putere încă strâns legată de o doctrină ortodoxă şi în materie de economie, şi de politica revoluţiei comuniste mondiale, şi administrarea lor obişnuită a Statului de la Moscova, devenită scop în sine şi dezlegată de orice legătură cu acele origini şi cu acele finalităţi care în politica din timpul lui Lenin au fost întotdeauna prezente.
Lenin are în vedere obiecţia că se traversează o perioadă de criză înfricoşătoare, de ruină generală, care face dificilă sarcina gospodăriilor colective. El răspunde:
„Înseamnă oare aceasta că comunele nu pot aduce schimbări în viaţa ţăranilor din împrejurimi şi nu pot demonstra ţăranilor că întreprinderile agricole colective nu sunt o plantă de seră, artificial crescută, ci un nou ajutor acordat de puterea muncitorească ţărănimii muncitoare, un sprijin în lupta acesteia împotriva chiaburimii?“.
Lenin se referă încă o dată aici la iniţiativa subotnicelor comuniste, care nu este un mijloc de a „construi economie“, ci doar de a depăşi rezistenţele politice datorate nefastelor tradiţii ale trecutului. Şi încă o dată această referire este utilă pentru chestiuni de bază, de principiu, niciodată îndeajuns repetate.
„Ţăranii au văzut în fapt... că partidul comunist primeşte în rândurile sale noi membri nu pentru a le oferi posibilitatea de a se bucura de avantajele inerente situaţiei de partid de guvernămint, ci pentru a le cere să dea exemplu de muncă cu adevărat comunistă, adică de muncă prestată fără plată. Comunismul este treapta superioară a dezvoltării socialismului, când oamenii muncesc din conştiinţa necesităţii de a munci pentru folosul obştesc. Ştim că nu putem introduce imediat rinduielile socialiste; să dea Dumnezeu [1] (nu ştim de ce aceste ediţii tipărite în Rusia au întotdeauna o astfel de banală formulă de traducere — faimoasa Ponomariova, care nu profesează export de marxism teoretic, a ajuns să spună că pe Biblie nu jura neprofesând nicio religie...) ca copiii noştri sau, poate, chiar nepoţii noştri să le vadă statornicite la noi. Dar noi afirmăm că membrii partidului comunist, ai partidului care se află la putere, iau asupra lor cele mai mari greutăţi în lupta împotriva capitalismului, trimiţind pe front pe cei mai buni dintre ei şi cerând celor ce nu pot fi folosiţi în acest scop să participe la muncă în cadrul subotnicelor“.
Cum se potrivesc aceste cuvinte ale „naivului“ Lenin despre însemnătatea apartenenţei la partidul învingător cu prezentele gogoşi ale celor „reîntorşi“ la Lenin şi Marx, despre noile căi electorale de a trece la socialism? Şi cum permite psihologia alegătorului occidental — singura disciplină, poate, în care Lenin nu s-a arătat versat — iluzia că se obţin voturi promiţând trimiteri pe frontul de luptă şi muncă de ocnaş, dar voluntară şi neplătită cu vreo murdară rublă sau liră, oricare ar fi ea?
Lenin strigă auditoriului că trebuie să se dovedească faptul că gospodăria asociată merge bine nu pentru că primeşte subvenţii de la Stat, ci pentru că în ea există oameni care se sacrifică lucrând pe degeaba.
„Aici nu încap nici un fel de tertipuri, nu pot fi invocate lipsa de mărfuri, lipsa de sămânţă sau epizootiile!“.
Iar aceste figuri cunoscute nouă nu fac decât să promită în stânga şi în dreapta oricui are de prezentat o mică doleanţă că, dacă vor învinge ei, vor fi mai dornici să dea „bani de la guvern“ chiar şi celor mai inutili trândavi! Fără a-i exclude, printre pletoricele şi pestilenţialele unelte de stat, pe copoi, temniceri şi popi aflaţi în slujba societăţii burgheze.
Stalin nu i-a aşteptat pe nepoţi şi a anunţat că deja fabricase socialismul în întregime. Noi îi aşteptăm pe nepoţii degradatorilor săi sub toate titlurile, inclusiv de tată şi de bunic.
Munca de redresare a economiei înaintează încă într-o manieră informă în timpul Congresului al IX-lea al Partidului Comunist, care se ţine de la 29 martie la 5 aprilie 1920. Situaţia războiului civil este mult mai bună, după cum bine ştim, dar cea a producţiei şi a aprovizionării este şi mai dezastruoasă: în multe provincii se extinde foametea, care va face în iunie, de-a lungul malurilor Volgăi, sute de mii de victime.
Lenin prezintă raportul Comitetului Central şi, ca întotdeauna când face bilanţul, ierarhizează diferitele chestiuni. Vedem tratate aici doar indirect problemele economiei industriale şi agricole: în prim-plan se află raporturile forţelor politice şi, mai presus de toate, la scară internaţională.
Raportarea unor teze de fond nu înseamnă o întrerupere a expunerii noastre privind evoluţia relaţiilor de producţie, mai ales întrucât ele reafirmă precepte din vremuri anterioare, pe care noi le considerăm, la o distanţă de atâţia ani, valabile şi în prezent, şi de natură să dea de gol lăudatul leninism al liderilor ruşi de astăzi.
Lenin însuşi prezintă repartizarea muncii în acel moment. Aceasta
„se împarte în două mari domenii: activitatea legată de sarcinile de ordin militar, care determină situaţia internaţională a republicii, şi activitatea legată de construcţia economică paşnică, internă, care a trecut pe primul plan, poate, abia pe la sfârşitul anului trecut (1919) sau începutul acestui an, când s-a putut vedea clar că am repurtat o victorie decisivă pe fronturile hotărâtoare ale războiului civil“.
Amintind că în primăvara anului 1919 situaţia era extrem de grea, Lenin justifică lozinca:
„Totul pentru victorie, totul pentru război!“.
Amintind enorma disproporţie a forţelor, Lenin atribuie grandiosul succes forţei inexorabilei discipline şi centralizări, aplicând câteva dintre loviturile sale cumplite dispreţuitoarelor lamentaţii democratice.
„În ţara cea mai puţin dezvoltată, milioanele de oameni ai muncii au putut să ajungă la organizare, au putut să înfăptuiască această disciplină şi centralizare numai datorită faptului că muncitorii care trecuseră prin şcoala capitalismului au fost uniţi de către acesta, că în toate ţările înaintate proletariatul se unea (altceva decât fetidele căi naţionale!), şi aceasta pe o scară cu atât mai largă cu cât ţara era mai înaintată; pe de altă parte, datorită faptului că, în condiţiile existenţei producţiei de mărfuri, proprietatea, proprietatea capitalistă, şi mica proprietate dezbină (să corectăm gafa traducătorului: muncitorii)“.
„Proprietatea dezbină, pe când noi unim, şi unim tot mai multe milioane de oameni ai muncii din lumea întreagă... Cu cât trecea mai mult timp, cu atât duşmanii noştri erau tot mai dezbinaţi. Îi dezbina proprietatea capitalistă, proprietatea privată în condiţiile existenţei producţiei de mărfuri, fie că e vorba de micii proprietari care fac speculă vânzând surplusul de cereale şi îmbogăţindu-se pe seama muncitorilor flămânzi, fie că e vorba de capitaliştii din diferite ţări, chiar dacă dispun de forţă militară...“.
Lenin schiţează în linii mari tabloul internaţional:
„Aceasta... ne permite să afirmăm că, atunci când vom înfăptui pe deplin în ţara noastră dictatura proletariatului, când vom realiza prin avangarda proletariatului, prin partidul său înaintat, o unire deplină a forţelor proletariatului, vom putea aştepta... (să aşteptăm ce? socialismul în Rusia? Niciodată, nu!) venirea revoluţiei mondiale. Aceasta este într-adevăr expresia voinţei, expresia hotărârii proletare de a lupta, expresia hotărârii proletare de a realiza unirea milioanelor, a zecilor de milioane de muncitori din toate ţările“.
Şi conchide: noi avem o bază mondială mai largă decât a avut-o orice revoluţie anterioară!
La această dată Lenin ia deja în calcul înfrângerile: teroarea albă maghiară, germană, finlandeză. Cu toate acestea, el insistă asupra bolşevismului ca fenomen mondial şi continuă să dedice cea mai mare parte a raportului situaţiei internaţionale, aplicând mereu lovituri frazeologiei galbenilor [2] despre libertate şi democraţie.
În acest punct, raportul pune în prim-plan o chestiune „care pare a fi un amănunt“, dar în care Lenin denunţă o gravă „confuzie teoretică“ din care nu s-ar putea tolera nici „în proporţie de zece la sută“. Este vorba de înlocuirea conducerii unice cu conducerea colegială, pe care am văzut-o deja tratată în 1918, într-un sens net opus celui al leniniştilor care la Congresul al XX-lea au desfiinţat conducerea unică... exercitată de cadavre.
Trebuie să-i recomandăm cititorului studiul întregului text (vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 40, p. 257 şi urm.). Şi să vedem cum îşi îndeplineşte Lenin promisiunea:
„Îngăduiţi-mi, tovarăşi... să fac câteva consideraţii teoretice şi să arăt în ce mod conduce o clasă şi în ce se manifestă dominaţia ei“.
Impresionantul tablou istoric şi marxist arată cât este de nătărău cel care se opreşte să vadă dacă dominaţia face bine să se manifeste într-un colegiu, într-un individ, în masă şi altele asemenea. Într-adevăr, Lenin găseşte marea gogomanie teoretică în obişnuita frază:
„Conducerea prin colegii este una dintre formele de participare a maselor largi la conducerea statului“.
Frază pestilenţială, nenniană, iar dacă altul are ceva mai rău, s-o spună.
Pornind de la luptele dintre feudalism şi burghezie, Lenin demonstrează că manifestarea esenţială este zdrobirea formelor sociale apărate de clasa răsturnată. Restul e o porcărie.
Şi revine o altă teză pe care, pe baza lui Lenin, am ţinut mult să o reconstituim în cele ce precedă, împotriva uneia dintre marile falsificări ale lui Stalin, privitoare la promisiunea lui Lenin de a... reda votul universal.
„Când Constituţia a consemnat apoi ceea ce rezolvase însăşi viaţa — şi anume desfiinţarea proprietăţii capitaliste, moşiereşti — şi a adăugat: clasa muncitoare are, potrivit Constituţiei, mai multe drepturi decât ţărănimea, iar exploatatorii n-au nici un fel de drepturi —, prin aceasta s-a consemnat că noi am instaurat dominaţia clasei noastre, fapt prin care ne-am alăturat oamenii muncii din toate păturile şi din toate grupurile mici“.
Iar toate acestea — avem aşadar deplină dreptate noi — au fost sub Stalin, prin ruperea Constituţiei din 1918, neruşinat deconsemnate.
Lenin vine la punctul central:
„Cine leagă problema în ce îşi găseşte expresia dominaţia clasei de problema centralismului democratic, aşa cum adesea fac unii, acela seamănă atâta confuzie, încât devine imposibilă orice muncă rodnică pe acest tărâm“.
Burghezia nu a fost atât de proastă încât să confunde administrarea cu Statul (tradus mai bine: cu Puterea) şi a utilizat elementele capabile ieşite din clasa feudală.
„Consideraţiile cu privire la conducerea prin colegii, în totalitatea lor, dovedesc cea mai crasă ignoranţă (frecaţi-vă aşadar la ochi: îl citise deja pe Nenni?) şi ostilitate faţă de specialişti“.
Lenin, în combaterea prostescului „muncitorism“ brut care spune: muncitorilor le ajunge să fie doar ei singuri pentru toate, abordează problema gravă a sindicatelor după revoluţie:
„Sindicatele au în faţa lor greutăţi uriaşe. Trebuie să facem astfel ca ele să înţeleagă această sarcină (aici Lenin mai mult ca oricând vorbeşte dur şi fără false menajamente) în spiritul luptei împotriva rămăşiţelor faimosului democratism. (Şi plusează; filistini din Rusia şi din afară, de atunci şi de azi: mâinile sus!). Toate aceste ţipete pe tema numirilor de sus, toate aceste lucruri învechite şi dăunătoare, care se întâlnesc în diferite rezoluţii şi discuţii, trebuie să dispară. Altfel nu putem învinge!“.
Concluzia este tot despre sacrificiul clasei muncitoare. Şi ea ne spune cum, în climatul imediat post-revoluţionar, se modifică într-un mod original relaţiile de producţie. Rusia este împărţită, în studiile economice, chiar şi ale lui Lenin însuşi, în gubernii producătoare şi gubernii consumatoare de cereale. În cele din urmă există o cerealicultură inferioară necesarului alimentar local, în principal pentru că includ centre urbane importante. În acestea, muncitorii n-au primit în 1918 şi 1919 decât 7 puduri de cereale (115 kilograme) pe an. Ţăranii din guberniile producătoare au consumat 17, în timp ce înainte de război consumau 16.
„Iată două cifre care arată raportul dintre clase în lupta dusă pentru aprovizionare. Proletariatul a continuat să facă sacrificii. Iar unii ţipă că se face uz de violenţă! Proletariatul a justificat şi a consfinţit această violenţă, a dovedit că ea era necesară prin faptul că a făcut cele mai mari sacrificii!“.
Şi logica concluzie marxistă despre sindicate (mai departe vom vedea condamnată tontoloaga teză „ordinovistă“ a Opoziţiei muncitoreşti ruse care voia să dea conducerea producţiei sindicatelor).
„Sindicatele vechi, ca toate sindicatele (din străinătate), îşi au şi ele istoria şi trecutul lor (roşu). În trecut ele erau organe de rezistenţă împotriva acelora care asupreau munca, împotriva capitalismului. Acum însă, când clasa muncitoare deţine puterea de stat şi când trebuie să facă mari sacrificii, să flămânzească, să-şi dea şi viaţa, situaţia se schimbă“.
Menşevicilor şi socialiştilor-revoluţionari, care „cer înlocuirea conducerii unice prin conducerea cu ajutorul colegiilor“, Lenin le răspunde promiţând... o mai riguroasă disciplină şi un centralism mai strâns în Stat şi în partid.
„După războiul pe care l-am purtat pe front, trebuie să ducem acum un război nesângeros“. „Acesta este un război mai greu“.
Bazându-se pe un raport al lui Kamenev, el denunţă planul capitalismului Antantei de sabotaj comercial şi economic. Iar lozinca va rămâne neclintirea acţiunii proletare.
În cele din urmă se referă la o broşură a tovarăşului Gusev privind primul „plan economic fundamental de refacere a industriei şi a producţiei întregii ţări“. Nu numai că Lenin, în 1920, nu promite socialism, dar avertizează că, deşi planul îmbrăţişează mulţi ani, „nu promitem că vom reuşi dintr-o dată să scăpăm ţara de foamete“.
Cercetători ai personajelor istorice: cel mai prudent sau cel mai îndrăzneţ dintre revoluţionari? Nu vă poate răspunde o hagiografie roşie, nici un Plutarh de secol douăzeci, ci doar dialectica comuniştilor, care să-şi ia numele chiar de la Marx, dacă de la acesta şi de la Lenin au îndrăznit să-şi ia numele anumite soiuri de biografi ai fostului mare Stalin.
La Congresul al X-lea al Partidului Comunist Rus, din 8-16 martie 1921 (între Congresul al II-lea şi al III-lea al Internaţionalei Comuniste), s-a manifestat o opoziţie faţă de majoritatea Comitetului Central, opoziţie care se obişnuieşte a fi asimilată unei opoziţii de „stânga“ şi considerată o primă reacţie la incipienta involuţie a revoluţiei ruse şi a partidului.
Istoria din Cursul scurt face o confuzie absolută între opozanţii din acel congres şi numele opozanţilor din luptele care au urmat după moartea lui Lenin, începând cu cel al lui Troţki (1924). La început, numele cel mai cunoscut era cel al tovarăşei Kollontai, făcută apoi ambasadoare la Stockholm şi pe care întreaga presă burgheză greţoasă din acel timp o numea amanta lui Lenin!
Lui Troţki, Cursul scurt îi atribuie o linie cu totul opusă celei a acestei opoziţii în privinţa sindicatelor: cererea de a le „etatiza“ şi aproape „militariza“, ceea ce ar fi fost în orice caz opusul tendinţei lui Kollontai, care le apăra o largă autonomie faţă de partidul politic. O confuzie nu mai mică se face cu „stânga“ din timpul de la Brest-Litovsk, condusă de Buharin, care, după cum am relatat pe larg, a fost înfrântă definitiv, după semnarea Tratatului de Pace cu Germania, la Congresul al VII-lea din martie 1918.
Nu va fi rău să evidenţiem încă o dată că opoziţia dusă de curentul de stânga al Partidului Comunist din Italia, iar în 1922 de partidul însuşi, privind tactica europeană a Internaţionalei Comuniste, nu s-a solidarizat niciodată cu tendinţele semi-sindicaliste din diferite ţări, întrucât acestea minimalizau sarcina partidului şi o supraevaluau pe cea a sindicatelor, fapt ce le determina (exemplul K.A.P.D.: Partidul Comunist Muncitoresc German) să preconizeze, pentru a obţine sindicate „organe ale revoluţiei şi ale noii gestiuni economice“, sciziunea în sânul sindicatelor tradiţionale din diferitele ţări, lucru care nu a fost niciodată teoretizat şi nici aplicat, ci dimpotrivă combătut cu îndârjire în doctrină şi practică de Partidul Comunist fondat în Italia la Livorno în ianuarie 1921, deşi făcea parte din el grupul din Torino (Gramsci, Ordine Nuovo), a cărui ideologie în materie suferea profund de acel tip de erori.
În pregătirea congresului din 1920, stânga italiană a mers până la a susţine că nu pot fi considerate parte a congresului delegaţiile sindicatelor extremiste (Scoţia, Statele Unite), deoarece nu se puteau admite ca secţiuni ale I.C. decât partidele politice comuniste.
În ce priveşte directiva de patriotism roşu a opoziţiei de la Brest şi din 1918, ideologia grupului nostru a respins în mod tradiţional acele poziţii.
Reacţia lui Lenin la opoziţia de la Congresul al X-lea a fost întru totul fidelă liniei sănătoase marxiste şi revoluţionare, iar de aceasta se leagă teza Congresului al II-lea al I.C. asupra Consiliilor de Fabrică, ce erau ridicate de curentele din multe ţări — printr-o construcţie analogă şi chiar opunându-le vechilor sindicate — la rangul de substituţi ai partidului şi ai Statului Dictaturii Proletariatului.
Dar un alt eveniment important se leagă de Congresul al X-lea, şi anume sângeroasa revoltă de la Kronstadt, petrecută cu doar opt zile înainte de deschiderea sa şi, după o luptă deloc uşoară, reprimată sângeros de guvernul bolşevic. Şi despre aceasta Istoria oficială oferă aceeaşi prezentare exagerată şi o leagă de aceleaşi nume ale cunoscuţilor opozanţi, viitori judecaţi şi executaţi. Totuşi, nu se poate pune la îndoială, lăsând la o parte uneltirile multiple ale provocatorilor secreţi, că în ea, printre marinarii şi cetăţenii revoltaţi, se aflau elemente anarhiste şi unele ramificaţii ale lor în sânul partidului bolşevic. Dar va fi nimerit să antepunem comentariul la teza lui Lenin, cu totul fundamentală, asupra „devierii“.
La baza deformării antimarxiste a acestor ideologii cu rădăcini foarte vechi, care se leagă de Proudhon şi de Lassalle, chiar dacă nu o ştiu, stă conceptul pompos de „reţea aderentă la cea a economiei productive“ pe care ar gravita construcţia unui organism proletar capabil să organizeze lupta de clasă a proletariatului, să-i reprezinte puterea în revoluţie (Gramsci a folosit bine cuvântul Ordine: nu era un Stat, nici măcar un semi-Stat, iar dacă tolera partidul era pentru că îi concepea funcţia doar ca una didactic-culturală, ca pe o reţea secundară de propagandă şi presă) şi mai ales să conducă noua economie, a cărei unitate rămânea, ca într-un mediu mercantil, Întreprinderea, cucerită de foştii ei salariaţi.
Propunerea de bază a tezelor „Opoziţiei Muncitoreşti“ era aceasta, citată de Lenin:
„Sarcina de a organiza conducerea economiei naţionale revine unui congres general al producătorilor din Rusia, grupaţi în sindicate pe ramuri de producţie, acestea aleg organul central, care conduce întreaga economie naţională a republicii“.
Lenin pune o asemenea propoziţie în contrast cu teoria marxistă şi comunistă, şi cu însăşi experienţa revoluţiilor şi a revoluţiei ruse în special.
„În primul rând, noţiunea de «producător» pune laolaltă pe proletar cu semiproletarul (micul ţăran cu puţin pământ) şi cu micul producător de mărfuri (meşteşugarul autonom), constituind astfel o abatere esenţială de la noţiunea fundamentală a luptei de clasă şi de la cerinţa esenţială de a face o distincţie precisă între clase“.
Critica este extrem de clară, întrucât cuvântul proletar îl indică pe cel care nu are nicio părticică de mijloace de producţie, pe care le au în schimb, într-o măsură mai mare sau mai mică, ţăranul lucrător nemijlocit şi meşteşugarul liber. Prin urmare, expresia Stat şi guvern al producătorilor, şi mai rău dictatură a producătorilor, este doar o mâzgăleală doctrinară, iar istoric nu s-ar putea rezolva decât într-o democraţie economică ştearsă şi neputincioasă, conservatoare la fel ca clasele înaltei burghezii. Întreprinzătorul capitalist nu va admite niciodată că nu ar fi şi el calificat pentru „reţeaua producătorilor“.
Această construcţie strâmbă se aseamănă îndeaproape cu cele de tip corporativ (de exemplu cea d’annunziană de la Fiume), cum este cea fascistă a Cartei Muncii şi a Camerei Fascilor şi Corporaţiilor; şi se înrudeşte cu naţional-socialismul lui Hitler.
Deoarece această schemă îi aduce, în chestiunea substanţială a puterii — al cărei aspect de bază este stăpânirea reţelei economice —, pe toţi muncitorii, pe lângă faptul că la egalitate cu hibrizii „producători“, la egalitate unii cu alţii indiferent care le-ar fi militantismul politic şi ideologia, ea îl pune pe picior de egalitate pe muncitorul membru de partid cu cel fără partid, şi provoacă această altă critică nu mai puţin viguroasă a lui Lenin:
„În al doilea rând, orientarea spre masele fără partid sau tendinţa de a cocheta cu ele — care-şi găseşte expresia în teza sus-menţionată — constituie o abatere nu mai puţin esenţială de la marxism. Marxismul ne învaţă... că numai partidul politic al clasei muncitoare, adică partidul comunist, este în stare să unească, să educe şi să organizeze o asemenea avangardă a proletariatului şi a întregii mase muncitoare, care este singura în stare să opună rezistenţă inevitabilelor oscilări mic-burgheze ale acestei mase, inevitabilelor tradiţii şi recidive de îngustime..., să conducă întreaga activitate unită a întregului proletariat, adică să conducă din punct de vedere politic proletariatul... Altfel nu poate fi înfăptuită dictatura proletariatului“.
Lenin continuă polemizând cu interpretarea pe care opozanţii o dădeau unor pasaje din programul partidului (cel menţionat, de la Congresul al VIII-lea), în care se face aluzie la funcţia sindicatelor în R.S.F.S.R., unde acestea participă la conducerea economiei. Lenin citează diferite pasaje în care se spune că sindicatele trebuie să se elibereze „în tot mai mare măsură... de spiritul îngust de breaslă“, şi este confirmată funcţia conducătoare şi educatoare a partidului politic faţă de sindicate. Acestea, în concepţia lui Lenin, pot fi utile ca intermediar al acelei influenţe a proletariatului asupra straturilor semiproletare şi chiar mic-burgheze, de care doar în partid proletariatul propriu-zis se dovedeşte capabil. Este evident că această alegere de către congresul producătorilor a organelor supreme de conducere economică lasă deoparte şi goleşte de conţinut Statul şi partidul proletar ieşite din victoria revoluţionară.
Cu deplină dreptate Lenin numeşte aceasta o ideologie sindicalistă (în sensul sorelian de acţiune economică ce o exclude pe cea politică) şi anarhistă, întrucât deschide o breşă ireparabilă în puterea clasei revoluţionare şi, făcând coro cu campania veninoasă care izbucneşte în lume, relansează aceleaşi calomnii defetiste insidioase ale democraţilor şi oportuniştilor din toate părţile.
Critica noastră a „cotiturii“ recentului Congres al XX-lea a pus în lumină modul în care punctul de sosire, în Rusia şi aiurea, sau în mod deosebit la noi în Italia, va fi devalorizarea sarcinii partidului politic în Stat şi a teoriei unităţii sale nu în sensul flasc de a aduna toate gunoaiele, ci în sensul corect de „unicitate“ şi exclusivitate.
În 1921 Lenin se raportează la tezele Congresului al II-lea mondial asupra sarcinii partidului, teze cu caracter fundamental şi aprobate fără opoziţiile pe care doar teoriile antimarxiste şi libertare le-ar fi putut dicta.
Conceptul de preeminenţă a partidului politic în revoluţie, concept în esenţă internaţional, nu le-a lăsat niciodată comuniştilor loc pentru cea mai mică îndoială, iar el este de altfel reafirmat în tezele, şi ele fundamentale (şi, pentru cât valorează acest detaliu, acceptate în întregime de stânga italiană), în care întreaga construcţie arată că sindicatul devine organ revoluţionar numai în măsura în care este cucerit, pătruns şi organizat de partidul politic comunist.
Conform tezei a 6-a, acolo unde există sciziunea sindicală comuniştii ajută sindicatele de stânga să se elibereze de erorile lor sindicaliste şi să lupte împotriva birocraţiei sindicale social-democrate, dar rămân să lucreze în sindicatele de dreapta: exemplu clasic Confederaţia Generală a Muncii (Confederazione Generale del Lavoro) din Italia în 1921. Teza a 7-a. În perioada luptei revoluţionare este posibilă o unire perfectă cu sindicatele şi consiliile „subordonându-le partidului, avangarda Revoluţiei“. În partea a II-a a tezelor se stabileşte că Consiliile de fabrică nu numai că nu se pot substitui sau egala cu partidul, dar „nu ar putea înlocui sindicatele“. Lupta lor pentru controlul în întreprindere şi pentru cucerirea acesteia nu poate avea altă bătaie decât aceea de a dezlănţui antagonismul de clasă şi represiunea burgheziei, şi de a-i duce pe toţi muncitorii, dincolo de orice particularism de profesie şi de loc de muncă, la lupta unitară pentru puterea centrală şi dictatura de clasă. Teza consideră sindicatele mai centralizate decât Consiliile, adică mai puţin particulariste. De aceea s-a susţinut atunci că acest curent italian „Ordine Nuovo“, deşi hotărât să lupte împotriva oportuniştilor italieni din Parlament, din sindicate şi din partidul socialist, devia puternic pe linie de principiu de la concepţia marxistă a revoluţiei. Faimoasa reţea a consiliilor nu era decât o copie negativă a structurii sociale burgheze şi nu depăşea economia ei mercantilă şi de întreprindere, după cum nu putea fi punctul de sprijin pentru răsturnarea puterii capitaliste. Dialectica rămânea străină acestei construcţii aparent seducătoare.
Teza a 5-a a acestei părţi clasice le trasează comuniştilor din întreaga lume directiva
„de a subordona de fapt Sindicatele şi Consiliile muncitoreşti Partidului Comunist, creând astfel organe de masă care să servească drept bază partidului proletar centralizat, care le va conduce spre victoria de clasă, adică spre dictatura proletară şi spre comunism“.
Partea a III-a stabileşte atitudinea internaţională: dezavuarea infamei Internaţionale galbene de la Amsterdam, instrument al Societăţii Naţiunilor, şi fondarea Internaţionalei Sindicale Roşii de la Moscova, rămânând neclintit canonul muncii în secţiile naţionale din Amsterdam.
Această doctrină clasică a fost înţeleasă de puţini şi ulterior trădată de aproape toţi, iar de aici a pornit înfricoşătoarea degenerare a comunismului mondial şi naufragiul său în întregul tablou al tarelor mic-burgheze şi burgheze, de stil liberal, democratic, libertar şi sindicalist. Părăsim acum acest subiect, remarcând că acest cuvânt are astăzi două întrebuinţări; una îl indică pe cel ce lucrează în sindicatele economice, ca membru sau organizator, iar cealaltă (astăzi mai puţin înţeleasă) se referă la o doctrină care se opune celei a lui Marx, o doctrină voluntaristă şi în esenţă idealistă, căreia, pentru a folosi un nume arhicunoscut, i se poate aplica denumirea de sindicalism sorelian. Datorită succesului pe care l-a avut printre libertari, inamici juraţi ai partidului politic şi ai Statului revoluţionar, Lenin o desemnează drept anarho-sindicalism.
Construirea tabloului Congresului al X-lea ne readuce pe deplin în tema economică.
Lenin nu se limita la o puternică subminare a oportunismului pe planul doctrinei, ci îl supunea anatomiei sociale. El leagă acea deviaţie dârz stigmatizată de influenţa elementului mic-burghez predominant în Rusia şi de tendinţa acestuia de a trece de partea contrarevoluţiei. Noi ne însuşim diagnosticul dat de Lenin misterioaselor evenimente de la Kronstadt, înăbuşite printr-un exemplu al metodei — puţin luminoase chiar şi atunci când era dreaptă — a lui Iosif Stalin, care a fost trimis acolo şi ne-a expus pe toţi sinistrei comparaţii cu faimoasa telegramă către ţar: „ordinea domneşte la Varşovia“. Lenin este un martor de prim rang, iar Troţki este de acord cu el.
„Cum caută duşmanii proletariatului să profite de orice abatere de la linia comunistă strict consecventă, s-a văzut, poate, în modul cel mai concret din exemplul rebeliunii de la Kronstadt, când contrarevoluţia burgheză şi albgardiştii din toate ţările lumii s-au arătat dintr-o dată dispuşi să accepte până şi lozinca unui regim sovietic, numai şi numai să răstoarne dictatura proletariatului din Rusia, şi când socialiştii-revoluţionari şi contrarevoluţia burgheză, în general, au folosit la Kronstadt lozinca unei răscoale pornite, chipurile, în numele Puterii sovietice, dar îndreptate împotriva guvernului sovietic din Rusia“.
(Soviete fără bolşevici, era strigătul).
Importanţa Congresului din 1921 constă în faptul că Lenin propune Noua Politică Economică, capodoperă a dialecticii marxiste, o altă chestiune prost înţeleasă şi neînţeleasă deloc, după eforturile uriaşe făcute de trădători pentru a amăgi lumea că a construi socialismul deplin nu era decât o glumă uşoară.
Lenin, după ce a denunţat „deviaţia“ opozanţilor „muncitoreşti“ nu doar ca eroare de doctrină, ci ca pericol imediat împotriva căruia trebuiau luate măsuri decisive (moţiunea privind unitatea şi împotriva fracţionismului în partid, chestiune care nu va lipsi să reînvie aspră şi dificilă), declară (şi astfel ne introduce în studiul marelui discurs asupra „Impozitului în natură“):
„Într-o ţară ca Rusia, puternica precumpănire a stihiei mic-burgheze şi inevitabila ascuţire la extrem a lipsurilor şi suferinţelor poporului — ca urmare a războiului, ruinei economice, sărăcirii, epidemiilor şi recoltelor proaste — provoacă oscilări deosebit de pronunţate în starea de spirit a maselor mic-burgheze şi semiproletare. Aceste oscilări se produc când în direcţia unei întăriri a alianţei acestor mase cu proletariatul, când în direcţia unei restaurări a burgheziei, şi întreaga experienţă a tuturor revoluţiilor din secolele XVIII, XIX şi XX arată cât se poate de clar şi de concludent că aceste oscilări — dacă are loc o cât de mică slăbire în unitatea, forţa şi influenţa avangărzii revoluţionare a proletariatului — nu pot duce la altceva decât la restaurarea puterii şi a proprietăţii capitaliştilor şi moşierilor“.
Apăruse dialogul dintre Revoluţie şi nemulţumirea claselor de jos. Trebuia găsit deznodământul marxist al acesteia. Partidul lui Lenin l-a găsit.
[1]. În textul discursului lui Lenin (vezi V. I. Lenin, „Opere complete“, vol. 39, p. 385), pasajul se referă la exemplul dat de subotnice muncitorilor fără partid („Muncitorii fără partid au văzut în fapt...“), în timp ce traducerea italiană utilizată de Bordiga adaptează subiectul la publicul ţărănesc al congresului („Ţăranii vor vedea...“). De asemenea, sarcasmul lui Bordiga la adresa traducătoarei sovietice Varvara Ponomariova (Editura în Limbi Străine, Moscova) este provocat de faptul că aceasta a tradus expresia rusească populară a lui Lenin «дай бог» prin formula religioasă italiană «Voglia Iddio» („Să dea Dumnezeu“), pe care Bordiga o denunţă ca pe o concesie pietistă contrară ateismului marxist. În ediţia oficială românească a Operelor, sintagma a fost tradusă laic prin „bine ar fi“.
[2]. Prin termenul polemic „galbenii“ (i gialli), Bordiga face trimitere la liderii şi partidele reformiste ale Internaţionalei a II-a, desemnaţi astfel în contrapoziţie cu stânga revoluţionară „roşie“.