Faimosul discurs al lui Lenin asupra impozitului în natură a fost ţinut la Congresul al X-lea al partidului; acelaşi care a discutat tema rolului sindicatelor şi pe cea a unităţii partidului şi împotriva fracţiunilor, de care ne-am ocupat. Congresul s-a desfăşurat între 8 şi 16 martie. Obişnuita „istorie“ stalinistă a partidului afirmă că „capitulanţii“ ca Troţki s-au opus înţeleptei decizii a lui Lenin, şi ca de obicei au fost demascaţi şi izolaţi, zdrobiţi pe toată linia, şi dă-i înainte cu jargonul infect care a bântuit timp de treizeci de ani şi care seamănă cu toate celelalte jargoane idioate ale acestei societăţi care tâmpeşte în întreaga lume. Cum să nu înghiţi gogoaşa?
Pentru a nu o înghiţi trebuie să fi fost la Moscova în 1922 şi să fi auzit puternicul discurs prin care Lev Troţki şi-a îndeplinit sarcina de a-i linişti pe unii tovarăşi din străinătate care se temuseră că ar fi vorba despre o renunţare la linia revoluţionară, discurs care rămâne cea mai strălucită explicaţie şi apărare a Noii Politici Economice şi a genialei concepţii a lui Lenin şi a partidului rus la acea cotitură. Vom aminti în trecere că la acel congres Partidul Comunist din Italia, a cărui delegaţie, în enorma ei majoritate, s-a aflat pe toată linia în cea mai fermă opoziţie privind tactica în Europa, s-a declarat solidar până la capăt cu politica socială a partidului rus şi nu a avut nici cea mai mică obiecţie de făcut faţă de virajul N.E.P.-ului, despre care atâtea prostii au fost scrise de filistinii de toate soiurile.
S-a spus că această cotitură duce de la faza „comunismului de război“ la cea a N.E.P.-ului, iar pentru obişnuiţii tăntălăi a fost un pas de la stânga la dreapta, speculând, cu obişnuita lor digestie zgârcită a doar două cuvinte, imaginea retragerii pe care o vom vedea folosită de Lenin, el explicând (ca de obicei, ah! dialectica) că există retrageri care au ca scop şi efect victoria, iar uneori ele se fac constatând că s-a înaintat prea mult pe poziţii care nu sunt încă sigure.
Pentru a clarifica ce trebuie să se înţeleagă prin comunism de război vrem să apelăm, înainte de discursul fundamental al lui Lenin, la frumoasa expunere a lui Troţki.
Primul mic capitol al lui Troţki tratează despre cursul războiului civil, subiect de care din punct de vedere cronologic am trecut deja şi, deşi suntem adepţii acestor traduceri, îl vom lăsa deoparte. El concluzionează, după ce a înfierat sabotajul partidelor menşevice:
„Prima sarcină a partidului revoluţionar al clasei muncitoare din toate ţările este dârzenia necruţătoare, de îndată ce problema trece pe terenul războiului civil“.
Autorul trece apoi la „Condiţiile construcţiei socialiste“. Textul arată îndată că nu trebuie să se confunde construcţia economică dusă de guvernul proletariatului învingător cu fraza echivocă ulterioară a edificării socialismului. Expresia proprie ar fi: construcţia condiţiilor socialismului economic.
„După cucerirea puterii, sarcina construcţiei, înainte de toate a celei economice, se ridică drept problema centrală şi totodată cea mai grea. Rezolvarea acestei sarcini depinde de cauze de diferit ordin şi de diferită profunzime: în primul rând, de nivelul forţelor de producţie şi, în special, de raportul dintre industrie şi gospodăria ţărănească; în al doilea rând, de nivelul cultural şi organizatoric al clasei muncitoare care a cucerit puterea de stat; în al treilea rând, de situaţia politică internaţională şi internă: dacă burghezia a fost învinsă definitiv sau mai opune rezistenţă, dacă au loc intervenţii militare străine, dacă intelectualitatea tehnică încearcă acte de sabotaj etc. etc.“.
Aceasta nu este însă decât o ordine logică. În practică, cele trei ordine de dificultăţi se prezintă toate în faţa proletariatului. În cazul nostru, al ruşilor, spune Troţki, a treia dificultate, adică reacţiunea albă, s-a pus drept problema cea mai gravă, doar pe planul al doilea cea a culturii reduse a maselor, iar pe locul al treilea dezvoltarea extrem de limitată a forţelor de producţie.
Nu numai atât, spune Troţki, dar se întâmplă ca prima şi a treia sarcină să nu fie doar în ordine de urgenţă, ci să fie şi în net contrast. Comparaţia este clasică.
„Raţiunea economică nu coincide câtuşi de puţin întotdeauna cu necesitatea politică. Dacă în război mă ameninţă pericolul unei invazii a gărzilor albe, eu arunc în aer podul. Din punctul de vedere al oportunităţii economice abstracte, acesta este un adevărat act de barbarie, dar din punct de vedere politic este o absolută necesitate. Iar eu aş fi un prost şi un criminal dacă nu aş arunca la timp podul în aer“.
Şi într-adevăr, a distruge poduri, şosele şi căi ferate înseamnă a face să scadă şi mai mult nivelul forţelor de producţie!
Troţki explică sensul transformării sociale în teoremele clasice ale marxismului. „Saltul din împărăţia necesităţii în cea a libertăţii“ al lui Engels nu înseamnă că cucerirea puterii politice îi dă partidului proletar învingător, de la o oră la alta, facultatea de a stabili domnia Raţiunii asupra economiei şi asupra întregii vieţi publice. O întreagă epocă, la scară mondială, este indicată în conceptul de „salt“ al lui Engels. Deocamdată Revoluţia nu trebuie să uite că operează într-o lume în care economia nu este condusă de raţiunea umană şi nici nu va fi pentru multă vreme.
El spune prin urmare cu duritate că exproprierile din 1917—1918 ar fi trebuit, în planul teoriei economice, să fie amânate, dar au fost impuse de cerinţe politice, militare.
„Posibilităţile organizatorice ale statului muncitoresc rămâneau extrem de mult în urma naţionalizării în masă“.
Aşa vorbeşte curajul revoluţionarilor marxişti. Logica economică ar fi fost, spune Troţki, să luăm în mâini gestiunea marilor industrii, lăsându-le pe cele mijlocii şi mici pentru moment în gestiunea privată, iar apoi am fi trecut la cele mijlocii: aceasta ar fi fost seria raţională. Dar burghezia rusă vedea încă în picioare capitalismul european şi nu voia să creadă că destinul îi este pecetluit. Doar actul de forţă o putea convinge să renunţe la luptă, la conjuraţie, la sabotaj.
„Fiecare fabrică, fiecare bancă, fiecare birou, fiecare prăvălie, cabinetul fiecărui avocat erau o fortăreaţă împotriva noastră. Ele îi dădeau contrarevoluţiei armate baza materială şi legătura organică“.
A fost necesar să ocupăm totul, cu militanţi siguri, buni luptători, dar organizatori necopţi.
„Tocmai de aceea noi am abordat problema nu din punctul de vedere al «raţiunii» economice abstracte (a lui Kautsky, Otto Bauer, Martov şi altor neputincioşi politici), ci din punctul de vedere al necesităţilor războiului revoluţionar. Trebuia zdrobit duşmanul, trebuiau luate de la el sursele de hrană, indiferent de măsura în care munca organizatorică economică ţinea pasul cu aceasta. În sfera construcţiei economice am fost nevoiţi în acea perioadă să ne concentrăm eforturile asupra celor mai elementare sarcini: a susţine material, fie şi la limita înfometării, existenţa statului muncitoresc, a hrăni şi a îmbrăca Armata Roşie, care apăra acest stat pe fronturi, a hrăni şi a îmbrăca (aceasta deja în al doilea rând) acea parte a clasei muncitoare care rămânea în oraşe. Acea economie de stat primitivă care — bine, rău — rezolva aceste sarcini a primit ulterior denumirea de «Comunism de război»“.
Am spus în această privinţă că această măsură economico-militare numită comunism de război nu are nevoie să fie aplicată de marxişti proletari şi comunişti: ea poate fi şi a fost istoric adoptată de orice putere militară în situaţii extreme de urgenţă, cu rechiziţionările chiar şi fără despăgubire pe care orice lege marţială şi forţă armată le permite: chiar şi de clase dominante şi contrarevoluţionare, de state burgheze liberale sau fasciste, de hitlerişti de pildă în interior şi în exterior, şi „schonungslose“ [necruţător], ca să folosim cuvântul lui Troţki, fără a se uita la faţa nimănui. Nimic din ea nu o face de regretat, chiar dacă, în cazul de faţă, oraşele ruseşti cu aspect de fortăreaţă asediată îi făceau revoluţionarului, în mizeria lor, o impresie mai bună decât cele de astăzi care maimuţăresc luminoasele metropole capitaliste.
Dar să vedem la Troţki demonstraţia caracteristicilor acelui comunism de război cu un solid conţinut revoluţionar.
El spune că principalele chestiuni sunt: cum se procură alimentele; cum sunt repartizate; cum este reglementată munca în industria de stat.
„Puterea sovietică nu a găsit comerţul liber cu cereale, ci monopolul, ce se sprijinea pe vechiul aparat comercial“.
Să reflecteze cititorul asupra acestui pasaj atât de limpede al unuia dintre maeştrii economiei marxiste. Nu este vorba de unul dintre monopolurile capitalismului dezvoltat, ci de vechiul monopol cu care dinastiile absolute gestionau granarele pentru populaţia marilor centre, ajungând până la distribuţia gratuită în perioadele de foamete.
„Războiul civil a distrus acest aparat. Şi statului muncitoresc nu-i mai rămânea altceva decât să creeze în grabă un aparat de stat pentru luarea cerealelor de la ţărani şi concentrarea lor în mâinile sale.
Alimentele se repartizau aproape independent de productivitatea muncii. Nici nu se putea altfel. Pentru a stabili o corespondenţă între muncă şi plată, trebuie să ai un aparat de conducere a economiei incomparabil mai desăvârşit şi resurse alimentare mult mai mari. În primii ani ai regimului sovietic era vorba, înainte de toate, de a asigura populaţiei urbane posibilitatea de a nu muri definitiv de foame. Aceasta se şi realiza prin intermediul raţiei (паёк, paiok) egalitare“.
Diferenţa dintre raţia cartelelor de război din ţările burgheze şi паёк-ul medieval constă în aceasta: că паёк-ul nu se plăteşte în bani. Este o formă nemercantilă, care pe bună dreptate i-a entuziasmat pe tinerii comunişti europeni care soseau în Rusia în acei primi ani, dar este o formă precapitalistă, deşi ar putea aminti de cea a comunismului superior. Troţki are dreptate să spună cu obişnuita şi magistrala sa claritate:
„Şi luarea (fără bani sau cu bani devalorizaţi, cum va spune Lenin) surplusurilor ţărăneşti (înţelegeţi prin surplus acea cantitate de cereale care rămâne după consumul direct al ţăranului şi al familiei sale, ba chiar, cum spune Lenin însuşi şi cu aceeaşi sinceritate seacă, înainte ca ei să se fi săturat de mâncat) şi repartizarea raţiilor (паёк) erau, în esenţă, măsuri de fortăreaţă asediată, iar nu de economie socialistă“.
Şi aici revine punctul vital:
„În anumite condiţii, mai precis în cazul unei declanşări rapide a revoluţiei în Occident, trecerea de la regimul de fortăreaţă asediată la regimul socialist ar fi fost pentru noi, se înţelege, extraordinar de uşurată şi accelerată“.
Troţki explică faptul că orice producţie manufacturieră, în diferitele economii, tinde să atingă o anumită proporţionalitate între mijloacele de subzistenţă şi obiectele manufacturate, între cele ce sunt bunuri de consum şi formarea şi întreţinerea mijloacelor de producţie. În sistemul capitalist aceasta se petrece prin intermediul pieţei, al liberei concurenţe, al jocului preţurilor, al cererii şi ofertei, şi prin rezolvarea perioadelor de conjunctură prin intermediul crizelor. Noi, marxiştii, denunţăm pe bună dreptate anarhia acestui sistem, dar nu trebuie tăgăduit că prin cicluri alternate el ajunge la o anumită proporţionalitate între diferitele scopuri economice şi productive.
În Rusia, spune Troţki, această urzeală fusese, acolo unde exista, ruptă şi distrusă centralizat şi local de război, de revoluţie şi de războiul civil. Cum puteam noi să revenim pe calea dezvoltării economice? Este adevărat că în sistemul socialist toate acele proporţionalităţi sunt reglate de un sistem central şi „sub un control general-naţional, iar apoi şi mondial“. Dar o asemenea soluţie nu poate fi desăvârşită a priori, nu poate ieşi din pura speculaţie mentală. Ea poate ieşi doar dintr-o lungă dezvoltare a tuturor resurselor şi forţelor de producţie. Este un drum foarte lung.
Ce au putut face bolşevicii într-o asemenea situaţie? Din ea a rezultat
„o sarcină vitală elementară: a crea un aparat fie şi grosolan, provizoriu, pentru a extrage din moştenirea industrială haotică primită cele mai necesare produse pentru armata purtătoare de război şi pentru clasa muncitoare. În esenţă, aceasta nu era o sarcină economică în sensul larg al cuvântului, ci militaro-industrială. Cu sprijinul sindicatelor, statul a pus stăpânire materialmente pe întreprinderile industriale şi a creat un aparat centralizat extrem de greoi şi neîndemânatic, care totuşi a permis asigurarea armatei active cu echipament şi muniţie de război — într-o cantitate extrem de insuficientă, dar totuşi în aşa fel încât am ieşit nu învinşi, ci învingători din luptă“.
Concluzia este că politica prelevărilor forţate de cereale a dus la scăderea producţiei agricole şi la dezorganizarea ei. Politica conducerii birocratice centrale a fabricilor a împiedicat utilizarea raţională a instalaţiilor şi a capacităţii tehnice a muncitorilor. Politica salariilor egalitare (sau în natură) a paralizat dezvoltarea capacităţii de muncă.
„Dar toată această politică a comunismului de război ne-a fost impusă de regimul unei fortăreţe blocate, cu o economie dezorganizată şi cu resurse epuizate“.
Ne veţi întreba, a exclamat vorbitorul, dacă am sperat vreodată să urcăm pe o linie mai directă, fără oscilaţii şi retrageri, de la Comunismul de război la socialism. Într-adevăr, am sperat-o!
„În acea perioadă noi contam ferm pe faptul că dezvoltarea revoluţionară în Europa Apuseană va merge într-un ritm mai rapid. Aceasta este incontestabil. Şi dacă proletariatul ar fi pus mâna pe putere în Germania, în Franţa, în general în Europa în 1919, atunci întreaga noastră dezvoltare economică ar fi luat o cu totul altă formă“.
El a amintit previziunea lui Marx privind efectele unei revoluţii europene asupra societăţii ruse, în faimoasa scrisoare din 1883 către narodnicul Danielson. A denunţat de asemenea trădarea social-democrată din Europa care împiedicase ca un proletariat european învingător în 1919 să
„ia la remorcă ţara noastră înapoiată în sens economic şi cultural, şi [să ne] ajute tehnic şi organizatoric“.
Concluzia acestei examinări a comunismului de război este aceasta:
„După ce s-a dovedit că în sens militar vom ieşi învingători, a devenit clar că în sens economic va trebui ca pentru o perioadă încă îndelungată de timp să ne bizuim pe propriile noastre mijloace şi forţe“.
Originea noii politici economice, precizează Troţki, este tranziţia de la măsurile dictate de necesităţi militare la măsuri dictate de conservarea economică. Am spus şi noi că a fost o retragere, dar întrucât este uşor pentru adversarii tendenţioşi să confunde o retragere cu o „capitulare“, lucrurile trebuie mai bine chibzuite.
„Aproape întregul pământ, naţionalizat de stat, a fost predat ţăranilor. Ţăranii care lucrează acest pământ sunt datori astăzi să plătească statului un anumit impozit în natură, care constituie o contribuţie esenţială la cauza construcţiei economice“. [1]
Întrucât pe această cale ţăranii pot păstra o parte a surplusurilor, le-a fost permis să le vândă pe o piaţă liberă, neinterzisă, a produselor agricole.
Acest fapt a dus la afirmaţia că dezvoltarea economică rusă în cei cinci ani din 1917 până în 1922 nu evoluase pe o linie dreaptă, ci în zig-zag. Dacă în 1921 fusese recunoscută şi permisă existenţa unei pieţe, până atunci interzisă ca ilegală, şi întrucât este o teorie marxistă clară că capitalismul se formează pe terenul mercantil, trebuie oare să spunem că Rusia s-a mişcat în 1921 într-o direcţie care merge de la socialism la capitalism? Troţki dezminte categoric acest lucru cu toată energia.
„Este absolut fals că dezvoltarea economică a Rusiei Sovietice merge de la comunism la capitalism. Noi nu am avut niciun comunism. Nu am avut niciun socialism şi nici nu puteam avea. Noi am naţionalizat o economie burgheză dezorganizată şi am stabilit, în perioada cea mai aspră a luptei pe viaţă şi pe moarte, un regim de «comunism al consumului». Învingând burghezia pe terenul politicii şi al războiului, am obţinut posibilitatea de a trece la construcţia economică, iar aici ne-am văzut siliţi să restabilim formele de piaţă ale relaţiilor dintre oraş şi sat, dintre diferitele ramuri ale industriei şi dintre diferitele întreprinderi“.
Cu realismul determinist propriu marxismului se clarifică faptul că în locul unei banale alegeri arbitrare a partidului aflat la putere există constatarea deterministă a unei necesităţi economice având o forţă superioară oricărei veleităţi metafizice sau sentimentale.
„Fără piaţa liberă ţăranul nu îşi găseşte locul în economie, îşi pierde stimulul pentru îmbunătăţirea şi extinderea producţiei. Doar o puternică dezvoltare a industriei de stat, capacitatea ei de a-l asigura pe ţăran şi gospodăria sa cu tot ce este necesar, va pregăti terenul pentru includerea ţăranului în sistemul general al economiei socialiste. Sub aspect tehnic această sarcină va fi rezolvată cu ajutorul electrificării, care va da o lovitură mortală înapoierii agricole, izolării barbare a mujicului şi idiotismului vieţii rurale. Dar calea spre aceasta trece prin îmbunătăţirea gospodăriei actualului ţăran-proprietar. Acest lucru statul muncitoresc îl poate atinge doar prin intermediul pieţei, care trezeşte interesul personal al micului gospodar. Primele rezultate sunt deja de pe acum vizibile. Satul dă în acest an statului muncitoresc, sub formă de impozit în natură, mult mai multe cereale decât primea statul în timpul comunismului de război prin luarea surplusurilor... Ţăranul este mulţumit — iar fără relaţii normale între proletariat şi ţărănime dezvoltarea socialistă în ţara noastră este imposibilă“.
Troţki explică prin urmare cum N.E.P.-ul nu este doar sistemul de relaţii de schimb între oraş şi sat, ci este o etapă necesară în dezvoltarea industriei de stat. Ştim că aceasta se prăbuşise în 1920 la punctul cel mai de jos al curbei sale istorice de dezvoltare, iar potenţialul ei era a şaptea parte din cel din timpul ţarist. În această condiţie ea nu ar fi putut ieşi din regimul de urgenţă al anilor de război civil decât trecând printr-o lungă perioadă sub formă de capitalism de stat — despre care tratează în profunzime Lenin —, adică funcţionând în raport cu piaţa materiilor prime, a muncii şi a produselor ca o întreprindere izolată, cu propriul ei bilanţ şi propriul ei profit, care să aparţină statului industrial; iar, în faza din 1921, industriilor mai mici cărora le era permisă încă gestiunea privată, fie ca proprietate, fie ca arendare a unor unităţi deja naţionalizate.
Această trecere la un capitalism mercantil şi de întreprindere, care nu este nicidecum o formă socialistă, era totuşi un pas înainte pentru o ţară cu tabloul economic pe care îl oferea atunci Rusia, în care capitalismul industrial era prezent doar sub o formă de industrie de război, a cărei posibilitate şi funcţie de extremă urgenţă se încheiaseră deja.
Troţki aminteşte recomandările de prudenţă ale lui Lenin privind folosirea termenului de capitalism de stat şi îi face istoricul. Distincţia politică se află în acel moment pe primul plan în mintea lui Troţki, care nici nu introduce, în 1922, îndepărtata ipoteză că natura politică a partidului şi a statului comunist ar putea degenera sau s-ar putea răsturna. În faţa reformiştilor dinainte de război, socialiştii revoluţionari susţineau că o etatizare făcută de o putere burgheză era întotdeauna capitalism, fie că era vorba de statul bismarckian al lui Lassalle sau de republica democratică a lui Jaurès. Dar când în Rusia puterea este în mâinile clasei muncitoare, iar industria grea este în mâinile statului muncitoresc, „aici nu există exploatare de clasă, prin urmare nu există nici capitalism, deşi formele sale sunt prezente“. Aceste forme sunt întreprinderea în interior şi piaţa monetară în exterior (Troţki aminteşte aici teza lui Lenin privind reevaluarea rublei).
Aici Troţki vrea să spună că terminologic nu este corect să numeşti o formă economică pornind de la mecanismul ei intrinsec şi fără a ţine seama de natura de clasă a statului politic din acel moment. El spune că industria din vremea ţarului era feudalism şi nu capitalism. Acest lucru poate induce în eroare; nu a descris oare Lenin dezvoltarea capitalismului în Rusia cu decenii înainte de căderea ţarismului? Şi nu era şi acela în mare parte un capitalism de stat? Cu toate acestea, Troţki se exprimă astfel, o puternică influenţă având-o raţiunile de dârză propagandă în acea situaţie încă incandescentă din 1922.
„Industria statului muncitoresc este, după tendinţele dezvoltării sale, o industrie socialistă, dar pentru dezvoltarea sa ea se foloseşte de metode create de economia capitalistă şi pe care noi suntem încă departe de a le fi depăşit“.
Un mod de producţie ar urma astfel să dispară mai întâi politic, apoi economic.
În faţa dezvoltării forţelor productive şi a etatizării totale a industriei de astăzi, 1956 — care a conservat pe deplin, oprind dezvoltarea spre socialism ce consta atunci în „urcarea treptei capitalismului de stat“, formele de întreprindere şi comerciale (inevitabile atunci din cauza puterii industriale extrem de scăzute a ţării) — şi mai ales în faţa degenerării partidului aflat la putere, al cărui caracter contrarevoluţionar l-a indicat primul, Troţki, în consecvenţă cu analiza de atunci, ar adopta nu doar formula de capitalism de stat pentru economia rusă, ci şi pe aceea de stat capitalist pentru politica rusă, abandonând definiţia de stat proletar degenerat pe care a îndrăgit-o în ani mai puţin luminoşi. Iar când a spus stat proletar „degenerat“, a spus cu alte cuvinte stat capitalist şi burghez. Dacă acel stat era la început de gen proletar, odată degenerarea consumată, ieşise din genul său, îl schimbase cu cel capitalist.
Înainte de a trece la studiul lui Lenin, reproducem strălucitul pasaj al lui Troţki despre capitalismul din epoca feudală.
„Că fenomene economice principial noi se dezvoltă într-un înveliş vechi, am observat în istorie nu o dată, şi încă în cele mai diverse combinaţii. Când în Rusia a început să se dezvolte industria, încă în timpul iobăgiei, începând din vremurile petrovice şi mai târziu, uzinele şi fabricile create după modelul european de atunci au fost construite pe principii iobăgeşti, adică la ele au fost ataşaţi, ca forţă de muncă, ţărani iobagi (aceste uzine se numeau uzine posesionale). Capitaliştii Strogonov, Demidov etc., proprietarii acestor întreprinderi, dezvoltau capitalismul într-un înveliş iobăgesc. Tot aşa şi socialismul îşi face inevitabil primii paşi într-un înveliş capitalist. Trecerea la metode socialiste desăvârşite nu se poate înfăptui printr-un salt peste propriul cap, mai ales dacă este un cap nu prea spălat şi pieptănat, cum este al nostru, cel rusesc, fără supărare fie spus. Mai avem de învăţat şi iar de învăţat!“.
Noi considerăm mai potrivită terminologia marxistă care spune că producţia capitalistă se foloseşte de producători salariaţi, aşa cum s-a folosit în anumite împrejurări istorice de producători iobagi şi sclavi (antichitatea clasică), în toate cazurile putând fi administrată de un stat sau de particulari. Dar deducţia că socialismul ar putea începe slujindu-se de producători salariaţi este inadmisibilă, deoarece contravine principiului că socialismul se deosebeşte de toate formele precedente prin desfiinţarea claselor sociale. În acest studiu interesează reconstituirea faptelor, dar preferăm formularea că într-un stat politic socialist pot exista foarte bine forme economice nesocialiste, pe cale de dispariţie, iar printre ele capitalismul de stat, capitalismul privat, mica producţie şi aşa mai departe.
Discursul lui Lenin despre impozitul în natură începe, aşa cum am văzut în multe texte importante, de la constatarea că dezbaterea dacă anumite măsuri practice luate de guvernul sovietic sunt sau nu oportune „are un caracter cam dezordonat“. Argumentele aduse pentru a respinge şi a critica „noua“ politică fuseseră de aşa natură încât făceau necesară încă o dată clarificarea poziţiilor generale care se dovedeau rău însuşite şi obiect al unei confuzii considerabile. Lenin revine prin urmare la chestiunile de principiu.
„Cu atât mai utilă va fi deci încercarea de a aborda această problemă nu sub aspectul ei de «actualitate arzătoare», ci sub cel principial, general. Cu alte cuvinte, să aruncăm o privire asupra fondului principal, general al tabloului pe care schiţăm acum anumite măsuri practice legate de politica momentului de faţă.
În vederea unei asemenea încercări, îmi voi permite să citez un lung extras din broşura mea Principala sarcină a zilelor noastre. — Despre «stângismul» copilăros şi despre spiritul mic-burghez. Această broşură a fost editată de Sovietul de deputaţi din Petrograd în 1918 şi cuprinde, în primul rând, un articol de ziar din 11 martie 1918 cu privire la pacea de la Brest, iar în al doilea rând o polemică cu grupul de atunci al comuniştilor de stânga, datată 5 mai 1918. De polemică n-avem nevoie acum, aşa că o las la o parte. Reproduc numai consideraţiile asupra «capitalismului de stat» şi asupra elementelor de bază ale economiei noastre actuale, care este o economie de trecere de la capitalism la socialism“.
Pentru a stabili mai bine că argumentele generale teoretice nu sunt aduse în discuţie pentru a rezolva îndoiala, contrastul de idei contingent, Lenin recurge la material de acum trei ani, pregătit când nu se gândea nicidecum la chestiunea din 1921, la N.E.P.
În prima parte a acestei broşuri Lenin scria lucruri pe care acum nu urmează să le citeze, dar care sunt la fel de esenţiale. El se referea la situaţia urmată semnării celei pe care au numit-o
„o pace nemaipomenit de grea şi de umilitoare“, „o pace «tilsitian㻓,
care îndemna la încredere în viitorul Rusiei, care va putea deveni puternică şi bogată, în sensul adevărat al acestor cuvinte. Pasajul pe care îl reproducem acum reiterează două puncte: că singura cale spre victorie este revoluţia socialistă în afara Rusiei; că munca de înfruntat pe plan intern este construcţia bazelor socialismului, nu a socialismului însuşi, a unei societăţi socialiste, a unei economii socialiste, care sunt obiective internaţionale. Două puncte care sunt centrale în întreaga teză pe care o susţinem cu privire la problema evoluţiei sociale ruse moderne.
„Rusia va deveni o astfel de ţară (puternică şi îmbelşugată) dacă se va dezbăra de orice descurajare şi de orice frazeologie, dacă, încleştându-şi dinţii, îşi va aduna toate puterile, îşi va încorda fiecare nerv şi fiecare muşchi, dacă va înţelege că numai (cursiv în original) pe calea revoluţiei socialiste internaţionale, pe care am păşit noi, este posibilă salvarea. Să mergem înainte pe această cale fără să ne lăsăm descurajaţi de înfrângeri; să strângem piatră cu piatră pentru a clădi un fundament solid (sic!) societăţii socialiste, să muncim fără preget pentru a crea o disciplină..., pentru a întări pretutindeni... evidenţa şi controlul general al producţiei şi repartiţiei produselor — iată calea care duce la crearea unei forţe militare şi a unei forţe socialiste“.
Ultimul binom este demn de mintea unui Lenin. Socialismul nu îl creează, nu îl construieşte, nu îl edifică nimeni. Îl generează forţe ce nu aparţin voinţei şi conştiinţei umane, în pântecele vechii societăţi, iar partidul nu este pentru el un arhitect ci, în expresia pe cât de drastică pe atât de elocventă a lui Marx, doar o moaşă.
Două lucruri poate obţine acţiunea partidului revoluţionar: puterea militară, pentru a învinge în războiul de clasă, şi puterea socialistă, adică răsturnarea distructivă a tuturor condiţiilor care taie calea imensei naşteri a istoriei, ce aduce la lumină o societate nouă.
Ajungem acum la demonstraţia pe care Lenin a citat-o din el însuşi după trei ani, şi pe care după 35 de ani trebuie încă să o cităm de repetate ori.
„... Capitalismul de stat ar însemna un pas înainte (cursiv în original) faţă de actuala stare de lucruri din Republica noastră sovietică. Dacă peste vreo jumătate de an am avea capitalism de stat, asta ar însemna un succes enorm şi ar fi cea mai sigură garanţie că într-un an la noi socialismul se va consolida definitiv şi va deveni de neînvins“.
Trebuie să întrerupem pentru a evita o neînţelegere; noi susţinem că Lenin calcula la lungi decenii transformarea socialistă a economiei ruse, şi tocmai noi îl cităm pe Lenin care aici prevede un an! Dar Lenin o prevede pe baza unei ipoteze reductio ad absurdum, care este dovada tezei sale: binevenit să fie capitalismul de stat integral! Au trecut 37 de ani, iar condiţia încă nu este îndeplinită acolo: domneşte capitalismul de stat în industrie, dar nu şi în agricultură, şi prin urmare nu ar fi suficienţi pe această cale alţi 37 de ani pentru socialismul deplin, care, dobândind o bază generală gata să îl susţină, ar necesita o nouă revoluţie politică de clasă. 74 de ani înseamnă mai mult decât cei 50 ai lui Troţki din 1926, despre care s-a făcut atâta zgomot. Este apoi corectă formula că socialismul se consolidează şi devine de neînvins, în loc de a fi construit de patru nătărăi.
Dar altul este firul logic al deducţiei deosebit de strânse a lui Lenin.
„Îmi închipui ce nobilă indignare vor provoca unora asemenea cuvinte... Cum? În Republica sovietică socialistă trecerea la capitalismul (cursiv ca mai sus) de stat ar însemna un pas înainte?... Nu este asta o trădare a socialismului?
Tocmai de acest punct trebuie să ne ocupăm mai îndeaproape.
În primul rând, trebuie să lămurim în ce anume constă acea trecere de la capitalism la socialism care ne dă dreptul şi temeiul să ne numim republică socialistă a Sovietelor.
În al doilea rând, trebuie să dezvăluim greşeala acelora care nu văd în condiţiile economice mic-burgheze şi în stihia mic-burgheză principalul (cursiv ca mai sus) duşman al socialismului la noi.
În al treilea rând, trebuie să înţelegem bine de tot ce este Statul sovietic (cursiv ca mai sus), să ne dăm bine seama de deosebirea care există din punct de vedere economic între acest stat şi statul burghez.
Să examinăm toate aceste trei aspecte.
N-a existat încă, pe cât se pare, nici un om care, punându-şi problema economiei Rusiei, să conteste caracterul tranzitoriu al acestei economii. Nici un comunist, pe cât se pare, n-a contestat totodată că prin expresia «Republică Sovietică Socialistă» trebuie înţeles că Puterea sovietică e hotărâtă să înfăptuiască trecerea la socialism, şi nicidecum că noile rânduieli economice sunt considerate drept socialiste“.
Aici clasicitatea lapidară a textului, trecând chiar peste orice bănuială legitimă privind mâna traducătorului, se ridică la o forţă de rigoare ştiinţifică.
Prima teoremă este că ne aflăm în prezenţa unei economii care evoluează în transformare, nu pure, care nu se poate clasifica 100% într-unul dintre modelele doctrinei noastre: feudalism, capitalism, socialism. Prin urmare există un amestec, şi pe deasupra instabil, de forme tipice. Şi atunci care şi în ce măsură? Vom afla curând.
De ce atunci statul politic ia numele de „Socialist“? Totul, când vorbeşte Lenin, este înspăimântător de simplu, o ştie oricine l-a ascultat. Dar este şi înspăimântător de profund, şi o ştie cine a urmărit scârboasa bandă care de decenii l-a hulit. Statul, teoremă de bază a marxismului, nu este societatea. Cu atât mai puţin va fi astfel statul nostru, pentru că societatea noastră va fi fără stat. Juristul şi idealistul burghez sunt cei care identifică atributul statului cu cel al societăţii, făcând abstracţie de clase.
Pentru marxişti statul este o forţă, care există mai ales în societăţile în transformare. Noi nu definim acea forţă după gradul de transformare atins, ci după direcţia de clasă în care lucrează statul, fie că este el revoluţionar sau conservator. În acest sens avem o monarhie feudală, o monarhie sau republică burgheză, o republică socialistă, în limbaj marxist. Filistinul burghez le numeşte monarhie despotică sau constituţională, republică democratică şi aşa mai departe, iar apoi i-au căzut pe cap republicile „totalitare“ care îl intrigă cumplit.
Prin urmare, chestiunea structurii societăţii ruse vine după această primă chestiune a numelui statului. Noi deci nu am afirmat atunci că am avea structura economică şi socială socialistă, ci ne-am oprit asupra acestui concept de forţă, pe care Lenin îl redă prin cuvintele: putere socialistă, hotărârea Puterii sovietice de a înfăptui trecerea la socialism. Şi am dori să cântărim verbul rus tradus prin acest neologism la modă a realiza, aflat astăzi la dispoziţia celor mai neputincioşi saltimbanci: noi ne permitem să preferăm a susţine, a provoca, a acţiona, a lupta pentru trecere.
Şi aici din nou textul, simplu şi puternic. „Dar ce înseamnă cuvântul trecere?“. Trei cuvinte, un concept vast. Credeţi cumva că guvernul, care cu deplin drept se numeşte socialist, are puterea de a stabili prin decret că din ziua cutare, ora cutare, se trece la socialism? Ar râde şi găinile. Soluţia, pe care nu aţi şti s-o găsiţi dacă am fi la un joc de „dublu sau nimic“, vă va părea banală îndată ce o veţi auzi:
„Nu înseamnă [cuvântul trecere], aplicat la economie (pentru că, nu uitaţi abecedarul vostru marxist, înseamnă cu totul altceva dacă se referă la puterea politică, înseamnă atunci cel mai dur aut-aut: sau toată puterea dincoace, sau toată dincolo!), că în actuala orânduire există elemente, părticele, bucăţele atât de capitalism, cât şi de socialism? Oricine va recunoaşte că da. Dar nu oricine, recunoscând acest lucru, încearcă să-şi dea seama care anume elemente din diferitele formaţiuni social-economice există în momentul de faţă în Rusia. Or, tocmai aici e miezul problemei“.
Deoarece ne-a fost dată o lecţie de ştiinţă marxistă, să facem o paranteză înainte de a asculta aplicarea la cazul concret, Rusia 1918—21. Astfel nimeni nu va putea acuza ca greşită analiza pe care o avem în mâini; Rusia, 1956. Să tratăm, doar în scop didactic, o analogie ştiinţifică.
În procesele fizicii şi ale fizico-chimiei se consideră transformările unui corp în condiţii tranzitorii şi de trecere. Acest corp, pe care este mai uşor să îl concepem ca lichid sau gazos, să ne fie permis să îl tratăm ca pe o „societate de molecule“. Moleculele sunt elemente, particule, bucăţele de materie. Dar dacă un corp este în transformare moleculară, rezultă că nu are o structură uniformă, că moleculele nu sunt toate similare: unele aşteaptă transformarea, altele au suferit-o deja. Iar transformările pot fi multiple, în sânul aglomeratului de materie pe care îl studiem. Acesta nu este izotrop, adică în toate punctele egal cu sine însuşi. Lenin spune despre corpul social rus: toţi sunteţi de acord că se schimbă: prin urmare în acest moment nu are o structură uniformă. Un corp poate foarte bine să fie (cazuri rare) în întregime stabil şi invariant, şi totuşi să fie anizotrop, adică alcătuit din felurite molecule de felurite tipuri, dar care, în timp, rămân fiecare aşa cum erau înainte. Dar dacă îmi acordaţi că se află în transformare, în palingeneză, atunci trebuie să admiteţi că izotrop nu este şi nici nu poate fi. Este parte dintr-un mod şi parte din celălalt, cum era societatea rusă de atunci. Dar în ce părţi? Iar transformarea spre ce sistem tinde, dacă tinde spre o stabilizare?
Ştiinţa fizico-chimică a numit faze diferitele tipuri ale acestui ansamblu mixt. Nu vă gândiţi la faze succesive în timp. Gândiţi-vă la o prăjeală de peşte la „Zi’ Teresa“: [2] fazele sunt barbunii, calamarii, creveţii şi aşa mai departe. Revoluţia pe care o suferă prăjeala este una singură: se uniformizează în bol alimentar în stomacul mâncăului. Faceţi deci un alt efort digestiv.
Într-un cazan de abur există două faze „fizice“, pentru că este vorba tot de apă; caz simplu: apa lichidă şi vaporii de apă. În fiecare moment un grup de molecule poate fi vaporizat sau condensat, schimbând faza.
În frigider există două faze: apa şi gheaţa. Pentru a lua un caz mai puţin brut, şi a vedea cât este de nătărău cel care are ştiinţă de specialist, să adăugăm un moment o altă fază: suma ratelor de preţ care mai trebuie plătite. Şi acestea îl fac să tremure pe cumpărător, membru al generoasei societăţi capitaliste.
Trecerea dintr-o fază în alta a unui grup mai mult sau mai puţin mare de molecule depinde de cauze diverse: energia calorică introdusă sau extrasă, energia mecanică furnizată sau retrasă prin variaţii de presiune. Fiecăruia dintre aceşti agenţi în schimbare îi urmează o schimbare a fazelor şi a întinderii lor reciproce în ansamblu. Cazul ansamblurilor fără faze, sau cu o fază unică şi stabilă, se defineşte uşor în doctrină, dar se găseşte foarte greu în natură: aici cade savantul versat în domeniu, dar lipsit de dialectică.
Dacă de exemplu luăm ansamblul aer atmosferic, cu fazele vapori de apă şi aer (putem adăuga liniştiţi apă lichidă şi gheaţă), vedem că este rar să dai peste un aer perfect uscat şi peste un aer cu totul saturat de vapori. Acestea se numesc cazuri limită, cazuri pure, stau comod în capul nostru, dar sunt extrem de instabile în lumea fizică.
În societatea rusă sunt prezente, a demonstrat Lenin în limbajul său simplu, multe faze în raport cu care se aliniează şi se frământă moleculele-oameni. Dacă ea se află într-o clocotitoare transformare, este inutil să cauţi în ea faze pure: nu este nici feudală, nici capitalistă, nici socialistă, ci conţine de toate. Iar acum vom trece să vedem câte faze felurite a ştiut să identifice analizatorul Lenin. Ce mirare este, a spus el, că există — şi că este una dintre cele mai evoluate — faza capitalism de stat, dacă cele mai vaste grupuri de molecule sunt încă atât de departe de această ridicată stare de agregare socială?
Militantul politic, partidul, statul, pot lua numele de la o fază extremă pe care energia lor, puterea lor (multă energie în timp scurt) îşi propune să o provoace. Pentru cazan această forţă politică este cărbunele. Dar generosul combustibil este un nătărău dacă vine şi spune: iată-mă, şi totul va fi abur, iar frumosul şi oribilul monstru se va dezlănţui... Dacă el nu cunoaşte datele repartizării pe faze, şi relaţiile dintre ele, precum şi temperatura şi presiunea cazanului, riscă să ardă fără folos şi să se stingă în prezenţa dezarmantă a unei mase de apă rece.
Combustibilul cu cea mai mare energie calorică îl avea Lenin. Era revoluţia mondială; iar fochiştii de comedie am fost noi toţi.
[1]. În textul original rus al lui Troţki figura formularea „в дело социалистического строительства“ („la cauza construcţiei socialiste“). Bordiga a tradus în italiană prin „ricostruzione dell’economia“ („reconstrucţia economiei“), calificând măsurile N.E.P. doar ca o refacere a bazei economice de producţie.
[2]. „Zi’ Teresa“ (Tanti Teresa) — celebră trattoria istorică din Napoli, situată pe faleza Santa Lucia (fondată în 1890), renumită pentru preparatul ei tradiţional de peşte prăjit mixt (frittura di pesce). Bordiga, originar din regiunea Neapolelui, foloseşte această aluzie culinară locală ca pe o exemplificare a coexistenţei mai multor „faze“ (specii de peşti) într-un singur ansamblu.