În paragrafele anterioare am dezvoltat sensul pasajului din Lenin pe care, datorită extraordinarei sale semnificaţii, vrem să îl repetăm:
„Prin expresia «Republică Sovietică Socialistă» trebuie înţeles că Puterea sovietică e hotărâtă să înfăptuiască trecerea la socialism, şi nicidecum că noile rânduieli economice sunt considerate drept socialiste“.
De data aceasta am pus noi cursivele, pentru a pune bine în evidenţă opoziţia dintre cele două concepte.
În acest text există cuvântul abuzat peste măsură trecere (nu repetăm critica noastră la adresa termenului folosit de cel care a tradus: realizare). Dar există şi răspunsul la întrebarea privind sensul cuvântului „trecere“. El nu este acela că Republica Sovietică în cadrul graniţelor sale ne va putea da societatea socialistă integrală, aşa cum s-a „trâmbiţat“ ulterior. El este cu totul altul:
„că în actuala orânduire există elemente, părticele, bucăţele atât de capitalism, cât şi de socialism“.
Este vorba, aşa cum reiese din expresia „în actuala orânduire“, despre o teoremă generală, nu doar rusă. Nu am omis să remarcăm cum, încă o dată, în această cuvântare clasică despre Impozitul în natură (1921), Lenin precizează mai întâi că abordează problema „nu sub aspectul ei de «actualitate arzătoare», ci sub cel principial, general“. Ghilimelele puse la cuvântul abuzat „actualitate“ îi aparţin şi denotă dispreţ.
Organismul „partid“ nu ar avea nicio raţiune istorică de a exista dacă nu ar fi posibilă rezolvarea chestiunilor cu datele de principiu. Principiu este un termen temporal şi înseamnă a rezolva chestiunea din 1956 cu datele din 1921, Lenin rezolvând-o pe cea din 1921 cu datele din 1848—1860 şi, mai bine spus, cu datele întregii istorii, orânduite în acei ani în teorie de partid. Şi după toate acestea, Lenin, exterminatorul oportunismului, a fost scos drept un ocazionist lipsit de scrupule!
În marxism, oportunismul nu este un termen moral, ci la rândul său temporal, şi înseamnă a vrea să rezolvi chestiunea cu datele ultimului moment — opusul diametral al soluţiei de principiu. Într-o societate putredă şi în disoluţie domină pseudopartidele care trăiesc pe seama ultimelor ştiri ale nopţii.
Partidul şi Statul comunist sau socialist îşi primesc adjectivul după acelaşi criteriu, adică după criteriul hotărârii de a lupta pentru trecerea societăţii economice la socialism. „Republica Sovietică“ şi în general Statul dictaturii de clasă se numesc socialiste tocmai în măsura în care acţionează temporar (în pasul istoric) într-o societate economic ne-socialistă, într-o societate mixtă alcătuită din felurite „faze“ istorice. În societatea în întregime socialistă din punct de vedere economic, şi prin urmare comunistă, nu există clase, nu există Stat de clasă şi, prin urmare, nu există niciun fel de Republică. Vrednică de reflecţie este chestiunea Partidului. Odată dispărut Statul, nu îl vom mai putea numi partid de clasă; iar din momentul în care stadiul de dictatură a desfiinţat pentru totdeauna toate celelalte partide, nici măcar nu mai este exact să îl numim partid, pentru că acest cuvânt vine de la parte, iar o parte presupune că există cel puţin o alta.
Acest abecedar al nostru teoretic, la care trebuie să ne întoarcem la fiecare pas, devine o palinodie imbecilă dacă este grefat pe baza absurdă a „căilor naţionale“ spre socialism. Statul şi Partidul unei ţări, socialiste prin hotărâre şi nu prin trâmbiţata cucerire de „rânduieli realizate“, vor fi forţe de clasă atât timp cât, în cadrul altor frontiere ale lumii capitaliste dezvoltate, vor exista State şi partide duşmane.
Statul de clasă este, prin „actualitate“ şi nu prin „hotărâre“, naţional. Partidul de clasă este internaţional sau nu este deloc. Partidul se numeşte comunist, iar Statul la fel (în acest domeniu socialist valorează cât comunist) pentru că ambele sunt astfel în funcţie de principii precum şi de finalităţi, şi dincolo şi în afara „actualităţii“ stadiului luptei de clasă mondiale.
Când războiul internaţional de clasă va fi câştigat, iar Statele vor dispărea treptat, nu va dispărea Partidul, care s-a născut odată cu clasa proletară şi cu doctrina ei. Poate că în acel timp îndepărtat nu se va mai numi partid, ci va trăi ca organul unic, „creier“ al unei societăţi libere de forţe de clasă. Doar în acest sens foloseşte doctrina noastră, încă de la Marx şi Engels, cuvântul libertate; în sens colectiv şi social, nicidecum individual, moral, personal, mistic şi, după cea din urmă formulă cu iz clerico-sceptico-ateu: al demnităţii. Demnitatea presupune nedemnitate şi indică o societate de clasă, a forţei şi a spânzurătorii.
Am spus mai devreme că Lenin, citând scrierea sa din 1918, precizează mai întâi că doreşte să clarifice trei „împrejurări“ (aici altă mică rezervă lexicală). Tocmai am clarificat cel de-al „treilea punct“, formulat astfel:
„Trebuie să înţelegem bine de tot ce este Statul sovietic, să ne dăm bine seama de deosebirea care există din punct de vedere economic între acest stat şi statul burghez“.
Credem că l-am pus în termeni buni. Ne dăm seama de dificultatea de a-l citi bine pe Lenin, după jocul a două generaţii care l-au falsificat, dintre care cea mai recentă este cea mai rea. Îl poate citi mai bine, chiar fără a face pe atotştiutorul, cel care a avut ocazia să îl asculte pe viu o lungă perioadă şi care până astăzi nu şi-a dat încă duhul.
Statul burghez şi cel sovietic sunt ambele organe politice. Dar aici Lenin nu întreabă care este natura lor, dacă politică sau economică, ci care este deosebirea dintre ele. Deosebirea politică este abisală, pentru că „hotărârile“ lor sunt diametral opuse: Statul burghez exprimă hotărârea de a conserva capitalismul cât mai mult timp posibil în istorie, Statul proletar pe cea opusă, de a-i accelera distrugerea. Această deosebire este totală, nu poate fi fracţionată, nu poate fi atinsă pe bucăţi, nu poate fi tăiată felii. De aceea suntem — iar pentru noi acesta nu este un termen jignitor — totalitari. În chestiunea puterii se joacă totul sau nimic, cel mai inexorabil aut-aut, întotdeauna, pretutindeni. Aici este întregul Marx, revendicat de întregul Lenin.
Dar deosebirea economică? Lenin stabileşte aceasta: este o mare gogomănie să se răspundă: deosebirea constă în faptul că în Statul burghez totul este economie capitalistă, iar în Statul proletar totul este economie socialistă! Niciodată Lenin nu a avut atâta dreptate să îi ia în râs pe „stângiştii“, pe „extremiştii“ de carton, care mai trăiesc încă şi dau o mână de ajutor la măsluirea revoluţiei.
Răspunsul marxist, formulat puţin mai crud pentru că aceşti stomaci-creieri bolnavi nu se vindecă cu sosuri dulci, cu argumente bune pentru „bunul simţ“ sau „pentru toţi oamenii cinstiţi“, este acesta: deosebirea este variabilă, poate fi mare, mică şi chiar nulă. Deosebirea economică; pentru că, mai ales la începutul istoric al perioadei de dictatură, timp îndelungat (Lenin va cita „îndelungatele dureri ale facerii unei societăţi noi“ din Marx), ne aflăm într-un mediu împărţit în „faze“ în evoluţie, eterogene.
Exprimat în mod matematic, răspunsul este: de la Statul Burghez la cel Proletar, derivata trecerii este infinită, din punct de vedere politic; în timp ce din punct de vedere economic este finită şi poate fi într-un moment dat chiar nulă: vom îndrăzni să spunem chiar negativă. Doar cel care zace în mlaştina unor Mollet sau Saragat [1] să aibă cuvântul pentru a spune gogomănia uriaşă: aceasta contrazice determinismul economic; dacă economia se schimbă picătură cu picătură, la fel să fie şi cu puterea. Dar ce altceva spun astăzi cei porniţi la drum, în stilul Congresului al XX-lea, în „întoarcerea la marxism-leninism“?
Acum cel de-al „doilea punct“. Trebuie să arătăm greşeala celor care nu văd
„în condiţiile economice mic-burgheze şi în stihia mic-burgheză principalul duşman al socialismului la noi“.
Majuscula este scrisă cu cursive în text, iar cursivele didactice le-am adăugat noi.
Vom vedea în continuare că demonstraţia lui Lenin tinde să stabilească faptul că capitalismul de stat, sub puterea proletară, este un avantaj în raport cu stihia mic-burgheză, un avantaj enorm, dar nu este încă elementul, „faza“, socialistă.
Trecem deci la cel de-al treilea punct nu fără a fi remarcat că drumul nostru este acesta (poate puţin mai încet, dar din cauza naturii periodice a ediţiei de faţă): după ce vom fi utilizat întreaga muncă istorică a lui Lenin în ceea ce priveşte dezvoltarea relaţiilor de producţie în Rusia, să expunem modul în care în societatea rusă de astăzi nici măcar victoria capitalismului de stat asupra „fazei“ mic-burgheze nu este completă, mai ales în ceea ce priveşte sectorul agricol; sectorul schimbului de mărfuri şi bănesc şi sectorul general al consumului. Astfel încât dovada istorico-politică a faptului că puterea în Rusia nu este proletar-socialistă, ci capitalistă, se sprijină nu doar pe demonstrarea diferenţelor dintre capitalismul de stat şi socialism, ci pe stadiul inferior care se află între economia mic-burgheză şi capitalismul de stat; ba chiar mai mult: între prima şi capitalismul privat, cu singura excepţie a marii industrii. Iar aceste deosebiri trebuie înţelese pe linia marxistă de principiu aşa cum le dăltuieşte Lenin în 1921.
Cu atât mai grosolană este înapoierea în schema lui Lenin pentru faimoasele şi astăzi şovăielnicile „democraţii populare“, al căror campion retrograd este Iugoslavia, cu o economie vădit antisocialistă, imitată „economiceşte“ atât de noua (?) Polonie, cât şi de noua Ungarie, scăldată în sânge. [2]
Cu totul o altă consideraţie trebuie făcută în schimb pentru China revoluţionară, căreia în doctrină i s-ar putea acorda chiar şi adjectivul comunistă, pentru că, deşi aflată cu două trepte mai jos, urcă şi nu coboară scara lui Lenin la care am ajuns, dacă nu s-ar lăuda că „construieşte“ socialism.
„Primul punct“ era acesta:
„să lămurim în ce anume constă acea trecere de la capitalism la socialism care ne dă dreptul şi temeiul să ne numim republică socialistă a Sovietelor“.
Ştim că problema a fost redusă, de la metafizică la dialectică, adică la aceasta:
„care anume elemente din diferitele formaţiuni social-economice există în momentul de faţă în Rusia“.
Lenin ridică clasica scară istorică, dar înainte de a pune piciorul pe ea se întoarce să o privească drept în lumina ochilor.
„Or, tocmai aici e miezul problemei“.
Veţi spune, extremişti incurabili, fără să vă daţi seama că îi mimaţi pe cei mai de dreapta şi pe trădători: de atunci au trecut aproape 40 de ani! Dar ceea ce era o gogomănie acum 40 de ani, este astăzi de 40 de ori mai mult.
Iată scara, simplificată — nu este vorba câtuşi de puţin de analize pedante! — la doar cinci trepte.
„1) Economia ţărănească patriarhală, care în mare măsură este o economie naturală;
2) Mica producţie de mărfuri (ea cuprinde majoritatea ţăranilor, care vând grâne);
(Virgula ne aparţine nouă, nu textului tradus).
3) Capitalismul privat;
4) Capitalismul de stat;
5) Socialismul“.
Înainte de a urmări analiza fundamentală a tipurilor, care dincolo de aplicarea la Rusia are o valoare principială şi universală, va fi bine să atragem atenţia că nu vedem toate tipurile de „forme de producţie“ cuprinse în doctrina marxistă. Lucrul acesta este remarcabil şi câtuşi de puţin întâmplător.
Nu îl vedem aici pe Lenin menţionând, de exemplu, Comunismul primitiv, nici sclavagismul, nici feudalismul-şerbie. Motivul este simplu. Sunt faze care nu mai sunt prezente în multiformul corpus social rus, faze lichidate şi aflate deja în afara orizontului istoric. Pentru Marx (Prefaţa din 1859 la Contribuţii la critica economiei politice), lista cuprinde patru forme:
„modurile de producţie asiatic, antic, feudal şi burghez-modern“.
Atenţie, aceasta este lista
„epocilor de progres ale formaţiunii economice a societăţii“,
aşa cum este formulat în prefaţă, şi este cea care epuizează
„formele antagoniste ale procesului de producţie social“,
dintre care forma burgheză este ultima, iar odată cu ea
„se încheie preistoria societăţii omeneşti“.
Pentru mulţi dintre menţionaţii extremişti, se adaugă la aceste forme o alta, preistorică şi barbară şi ea: forma birocratică. Este vorba despre antistalinişti şi chiar anti-hruşciovişti (autointitulaţi). De ce exclamă atunci: aşadar nu ne este permis ca după un secol să îi adăugăm nimic lui Marx?! Răspunsul este simplu. Faptul istoric că astăzi nu se tipăreşte o pagină în care numele lui Marx să nu figureze măcar o dată este un fapt fizic, mecanic, de o colosală însemnătate, ce nu se reduce la faptul că acel drag nouă bărbos incomod ar fi câştigat un premiu Nobel pentru sociologie sau şi-ar fi trecut numele în şirul revelatorilor de evanghelii eterne. Adăugaţi deci cât vă poftim inima, schimbaţi părţi esenţiale din construcţie, voi, domnilor Neica-Nimeni, dar îngăduiţi-ne, după atâta timp, să numim asta neica-nimenism şi nu marxism.
Seria quaternară a lui Marx exclude forma de plecare, comunismul primitiv şi barbar, care nu avea antagonisme (într-o scrisoare a sa către Vera Zasulici el scria:
„Acest tip primitiv de producţie cooperatistă, sau colectivă, a fost, fireşte, rezultatul slăbiciunii individului, şi nu al socializării mijloacelor de producţie.“),
aşa cum exclude şi forma care iese din preistorie, socialismul. Marile tipuri de „forme“ pot fi deci considerate şase. Există apoi, amestecate precum marile forme însele în nenumărate situaţii istorice şi geografice chiar durabile, tipuri minore, care au în general ca obiect mica economie personal-familială, formă numeric extinsă, dar care vegetează la umbra celorlalte în sută de chipuri, fără a genera vreodată o istorie proprie şi fără a avea prin urmare onoarea de a fi inclusă în listă.
„Manualul“ sovietic de... marxism dă totuşi această listă: 1. Orânduirea comunei primitive. 2. Orânduirea sclavagistă (modul antic al lui Marx). 3. Feudalismul. 4. Capitalismul. 5. Socialismul. Această serie chinară, care vrea să cuprindă stadiile neantagonice şi pe cele antagonice, este şchioapă. Îi lipseşte modul asiatic.
Revenind la cele cinci faze ale lui Lenin pentru Rusia din 1918, trebuie să arătăm că sunt trei lucruri diferite: comunismul primitiv, modul de producţie asiatic şi mica economie rurală naturală; aceasta din urmă fiind un tip de gradul al doilea, la fel ca mica producţie de mărfuri (formă burgheză al cărei inamic dârz este Lenin, la fel ca Marx) şi capitalismul de stat (o altă formă burgheză, dar evoluată, al cărei prieten dârz este Lenin în acea expunere). Dar potrivirea doctrinară dintre seria clasică a lui Marx şi analiza celor cinci faze ruseşti ale lui Lenin este absolută.
Amândoi dispreţuiesc analiza bârfitoare, pe cea a nenorociţilor „îmbogăţitori“ ai marxismului, pe linia primei prefeţe la Capitalul:
„La analiza formelor economice nu se pot folosi nici microscoape, nici reactivi chimici. Pe acestea trebuie să le suplinească capacitatea de abstractizare“.
Opriţi-vă: fraza este măreaţă. Abstractizarea este instrumentul disputat celor de teapa unor Neica-Nimeni sau Peluovişti! [3]
Punctul 1 al lui Lenin nu este comunismul primitiv şi nu este nici marele tip asiatic. Cu toate acestea, cu deplină dreptate, Lenin nu clasifică această fază la marele tip feudal şi nici, cum va face îndată la punctul 2 (Mica producţie de mărfuri), la marele tip burghez.
În comunismul primitiv nu există încă antagonism de clasă, nu există nicio minoritate exploatatoare din punct de vedere economic a muncii altora şi nu există Stat. Nu există muncă individuală şi nici familială în sensul de familie individuală, pentru că pământul este exploatat în comun de către ginta tribului şi, în forma ce se apropie de apariţia Statului militar, de către hoarda nomadă. La fel se poate spune despre vânătoare, pescuit şi creşterea primordială a animalelor. Din această formă, Rusia nu mai avea decât o tradiţie, şi nu de comunităţi libere, ci supuse clasei feudale. Perspectiva narodnicilor, la care trimite fraza lui Marx despre Rusia (privind o legătură între vechiul mir şi socialism, condiţionată de revoluţia anticapitalistă din Europa), înfrântă teoretic de bolşevici, a fost lichidată în luptă.
Marele tip asiatic vede producţia, colectivă în limitele micului sat rural, supusă la tribut către o clasă dominantă de conducători înarmaţi şi seniori urbani, precum şi de preoţi, formând un veritabil Stat politic. Această formă este şi ea scoasă din calcul, deşi în alte pasaje Lenin se referă la vestigiile ei din Asia Centrală. Însă eliminarea ei este uşoară de îndată ce operaţiunile militare ajung acolo şi nu necesită pentru aceasta manevre economice.
Aşa cum aceste două mari tipuri sunt imposibile pe plan local şi regional, la fel este şi cel de-al treilea pe care Lenin îl lasă deoparte: feudalismul. Lăsând la o parte eliberarea îndepărtată a şerbilor, operaţiunile războiului civil fuseseră de ajuns pentru a-i da la o parte pe asupritorii lor: Statul ţarist, aristocraţia moşierească, biserica.
În locul acestor forme străvechi, stinse sau ucise de revoluţie, după victoria bolşevică subzistă, în primul rând, economia ţărănească patriarhală:
„care în mare măsură este o economie naturală“.
Ce înţelege un marxist prin economie naturală? Este economie naturală aceea a unei societăţi în care toţi membrii consumă direct produsele propriei munci. Prin urmare, comunismul primitiv era şi el o formă de economie naturală, în care însă munca şi consumul erau comune unei asociaţii mai vaste decât mica familie „patriarhală“.
Unitatea generativă a speciei se tot micşorează începând de la aceste forme. Trib sau gintă fondată pe „căsătoria de grup“, în care raportul sexual este comunist, unde nu există moştenire şi nici proprietate privată. Familie matriarhală, în care lucrează şi consumă în formă colectivă soţii şi copiii uneia şi aceleiaşi Mater (altă şi nobilă figură, pe cât de scandaloasă pentru filistinul burghez modern, căruia marele dialectician Fourier i-a aplicat cel dintâi această formulare a seriei istorice: sălbăticie, barbarie, patriarhat, civilizaţie; calificând-o astfel pe aceasta din urmă, adică pe tipul burghez: ordinea civilizată dă fiecărui viciu, pe care barbaria îl practică cu simplicitate, o formă complexă, ambiguă, echivocă şi ipocrită — în civilizaţie sărăcia e generată de însăşi abundenţă —, aşa cum citează Engels în Anti-Dühring). Sub matriarhat, moştenirea şi războiul nu apar încă. Familie patriarhală cu un şef poligam căruia numeroasele femei şi numeroşii copii îi pregătesc figura de şef sau de stăpân. Familie patriarhală monogamă a dreptului roman în care Pater familias gravitează în jurul instituţiilor moştenirii şi proprietăţii private asupra robilor şi pământului. Odată cu ea ajungem la fărâmiţarea în stăpâniri familiale a pământului până atunci comun.
Forma de la punctul 1 al lui Lenin este dată de familia ţărănească căreia prăbuşirea feudalismului i-a permis să rămână stăpână pe folosirea micului petec de pământ, dar care, din cauza stadiului primordial al cultivării solului şi din cauza dezvoltării nule sau limitate a nevoilor şi a comerţului, trăieşte consumându-şi propria recoltă de alimente, fără a schimba nimic cu produsele altora.
Din punct de vedere statistic, Lenin consideră această primă formă ca fiind minoritară şi neglijabilă. Ea nu poate vinde pentru că nu îi mai rămâne nimic după un consum de un nivel extrem de scăzut. Nu mai plăteşte „zeciuieli“ nimănui, dar ignoră comerţul care înainte ajungea leneş, prin produsele ei meşteşugăreşti, doar la seniorii feudali sau la clerici.
Cum deosebim această a doua fază de prima? Ea a ieşit definitiv din domeniul economiei naturale, care în fond rămânea substratul maşinăriei economice feudale. Familia ţărănească îşi lucra parcela şi mânca o parte din produse, după ce dusese o fracţiune nobilului, alta bisericii sau mănăstirii, iar pentru „slujbaşii statului“, perceptorului guvernamental. În zonele mai bogate, sau mai bine spus mai puţin mizerabile, începuse deja să retragă din propriul consum o altă mică parte pe care să o vândă, pentru a cumpăra de la negustorii care cutreierau ţara mici provizii de obiecte manufacturate care depăşeau producţia autohton-meşteşugărească, industria casnică. Înainte, comerţul rus, pentru „guberniile“ care produceau mai mult grâu decât consumau, era desfăşurat de nobili, deveniţi între timp mari proprietari funciari burghezi, şi de statul însuşi. Acum aceşti ţărani, mici agricultori, se trezeau în mâini, ca efect al dublei revoluţii politice, cu un excedent al produsului peste consum şi se conectaseră direct la comerţ. Această formă, astfel definită, încetează să mai aibă caractere naturale şi patriarhale şi intră, aşa cum ilustrează îndată Lenin, în tipul burghez.
Asupra acestei a doua forme apasă atenţia maximă a lui Lenin, înainte ca el să stăruie asupra celorlalte. Clar este sensul formei de capitalism privat, a treia fază la Lenin, care este pe deplin burgheză. Ulterior va fi dusă până la capăt discuţia, care nu ne este nouă, privind deosebirea dintre capitalismul privat şi capitalismul de stat, precum şi dintre acesta şi socialism, de dedus din cea precedentă.
Deoarece totuşi pentru Lenin trecerea între aceste faze înalte nu este încă de aşteptat pe plan general, el îşi sprijină întreaga forţă pe urcarea de la punctul al doilea în sus, adică pe lupta pentru depăşirea micii producţii de mărfuri, pentru a o înlocui nu cu socialismul şi doar într-o anumită măsură cu capitalismul de stat, ci şi pentru a tolera să izvorască din ea forme de capitalism privat, ca urmare a NEP-ului, a introducerii impozitului în natură. Dar acum justa definiţie marxistă a formelor şi a tipurilor este cea care ne interesează.
„Rusia e atât de mare şi de variată, că în ea se împletesc toate aceste diverse tipuri de formaţiuni social-economice“.
Aşadar, toate cele cinci tipuri.
„Se pune întrebarea: dar care elemente totuşi precumpănesc? Este limpede că într-o ţară de mici ţărani precumpăneşte, şi nu poate să nu precumpănească, stihia mic-burgheză; majoritatea, enorma majoritate a agricultorilor sunt mici producători de mărfuri. Pojghiţa de capitalism de stat (să se reflecteze deocamdată la formele acestei pojghiţe prezente în 1918—21) (monopolul cerealelor, antreprenorii şi comercianţii care se află sub control, cooperatorii burghezi) este ruptă la noi ba ici, ba colo de speculanţi, şi principalul obiect de speculă îl formează cerealele“.
Trebuie să mărturisim că, deşi am luptat întotdeauna împotriva ideii răsuflate că revoluţia bolşevică ar fi fost un „test“ pentru a decide dacă socialismul merge bine sau nu, în 1920 comuniştii italieni au relatat adesea mulţimilor de muncitori care aşteptau cu sufletul la gură că în Rusia grâul nu se vindea, adică nu se cumpăra şi nu se plătea. Muncitorii îşi primeau raţia (amintiţi-vă de паёк-ul lui Troţki) de la fabrică — ţăranii, de la sine înţeles, îl mâncau din propriul lor produs. Cetăţenii care nu erau muncitori, copiii, bolnavii, oaspeţii, funcţionarii şi aşa mai departe o primeau de la Stat, de la Soviete, de la partidul comunist, după caz. Acest fapt, ca şi celălalt analog al gratuităţii tramvaielor urbane, dădea senzaţia glorioasă a fenomenului revoluţionar. Dar marxistul caută cu totul altceva decât emoţii, fiori sau poveşti senzaţionale. Înţelegeam încă de pe atunci că aceasta era o formă revoluţionară a luptei şi a războiului civil, nu un stadiu solid al unui nou tip de administraţie (deşi acest termen este burghez, este mai bun decât „edificarea“ sau „construcţia“ economică). Gestiunea socialistă nu era ceva ce te duceai să vezi la Moscova ca la cinematograf, ci trebuia apropiată prin lupte victorioase în întreaga Europă, pe care le hrănea pregătirea teoretică şi organizatorică pe care, sprijinindu-ne pe victoria tovarăşilor bolşevici, ne propuneam să o făurim în Internaţională şi în partidele aderente.
Aceasta era una dintre formele „comunismului de război“ pe care Lenin încă din 1918 o consacra cu formula cea mai exactă de „capitalism de stat“: era monopolul de stat al cerealelor. Formula practică era: este interzisă vânzarea de pâine, făină, grâu. Dar faptul că colcăiau „speculanţii“ dovedea că noua formă de repartiţie nu depăşise randamentul celor vechi, ci era doar o strictă necesitate mai ales militară, pentru a-i aproviziona pe luptătorii războiului civil, iar sistemul de a-i împuşca pe speculanţi nu rezolva problema.
Încă din 1917 (text bine cunoscut nouă: Catastrofa iminentă şi cum să luptăm împotriva ei), Lenin susţinuse că capitalismul de stat ar fi fost, în situaţia economică rusă, un mare pas înainte, şi o repetă pe larg în 1918 şi în 1921, în măsura în care dificultatea economică a fost şi mai mult agravată de războaiele civile din 1918—1921 şi de foametea din 1920. Toate acestea în luptă permanentă cu cei care puneau drept program concret înfăptuirea imediată „a socialismului“ şi declarau drept defetistă orice altă măsură economică. Odată stabilite cele cinci categorii cunoscute, Lenin nu doar că afirmă că ar fi un vis — în lipsa permanentă a revoluţiei occidentale — să te gândeşti la lupta pentru socialism împotriva capitalismului de stat, ci stabileşte fără cea mai mică ezitare că lupta trebuie dusă împotriva duşmanului principal: producţia mic-burgheză de mărfuri, sabotajul speculant. Prin urmare, lupta este pentru depăşirea punctului 2, mergând spre punctul 4, capitalismul de stat, condus de Statul politic al muncitorilor. Dar intenţionează să spună fără ocolişuri că şi lupta pentru a urca de la punctul 2 la punctul 3, care nu este nici mai mult, nici mai puţin decât capitalismul privat, adică înfrângerea micii burghezii prin trecerea, din punct de vedere economic, la forme mari-burgheze, nu ar fi întreaga victorie, ci ar fi un pas înainte împotriva pericolului antirevoluţionar.
Contrarevoluţia nu este, după Lenin, o mişcare de întoarcere la feudalism. Politic şi militar ea a fost până atunci susţinută din străinătate, adică de State ale democraţiei capitaliste. Pe plan intern ea se sprijină pe păturile mic-burgheze ţărăneşti. Categoria de feudalism, aşa cum am remarcat, nu a figurat printre „treptele“ lui Lenin. Pericolul este zugrăvit ca o victorie a ţăranilor mici şi mijlocaşi, ceea ce politic înseamnă victoria menşevicilor, a socialiştilor-revoluţionari şi a anarhiştilor, iar economic, renaşterea unei ţesături de mică producţie, terenul natural al unei acumulări capitaliste care ar triumfa dacă Statul proletar, în urma unor greşeli de politică economică, ar fi slăbit în forţa sa materială şi de clasă.
Să citim; este încă necesar.
„Lupta principală se desfăşoară tocmai în acest domeniu. Între cine şi cine se dă această luptă, dacă e să ne exprimăm în termenii categoriilor economice de felul «capitalismului de stat»? Între elementul al 4-lea şi al 5-lea din enumerarea pe care am făcut-o mai sus? Desigur că nu. Aici nu luptă capitalismul de stat împotriva socialismului, ci mica burghezie plus capitalismul privat luptă împreună, cot la cot, atât împotriva capitalismului de stat, cât şi împotriva socialismului. Mica burghezie se împotriveşte oricărui amestec, oricărei evidenţe şi oricărui control de stat atât pe linia capitalismului de stat, cât şi pe linia socialismului de stat. Acesta e un fapt real, absolut indiscutabil, şi în neînţelegerea lui îşi au rădăcina o serie întreagă de greşeli economice“.
Acest pasaj aminteşte de norma lui Marx în revoluţia germană din 1849—50 şi de fraza din Manifest care spune că proletariatul sprijină la început burghezia nu doar când aceasta luptă împotriva feudalismului, ci şi împotriva micii burghezii. În tot cursul socialist nu s-a întâlnit niciodată aberaţia de astăzi, de după un secol, prin care se doreşte târârea proletariatului într-o alianţă iluzorie cu mica burghezie împotriva burgheziei. Dacă Lenin spune că punctul 2, mic-burghez, este cel care luptă împotriva controlului de stat capitalist, precum şi a celui socialist, el vrea să spună că punctul 3, capitalismul privat, este preferabil punctului 2 pentru că, dacă este pe deplin sigur că va lupta pe viaţă şi pe moarte împotriva punctului 5, socialismul, deocamdată el nu luptă atât de feroce cum luptă punctul 2, mic-burghez, împotriva capitalismului de stat.
„Speculantul, borfaşul comerţului, cel ce subminează monopolul — iată care e principalul nostru duşman «dinăuntru», duşmanul măsurilor economice luate de Puterea sovietică“.
Trebuie înţeles că până şi marele întreprinzător capitalist privat ar putea accepta conducerea Statului revoluţionar şi ar fi mai puţin periculos decât micul producător — micul comerciant clandestin.
Lenin preconizează deci măsuri capabile să înfrângă sabotajul greu de atins al speculei mic-burgheze, cu condiţia de a trebui să admită, sub un control strict, forme de întreprindere privată de tip mare-capitalist, pe care le va propune atunci sub forma concesiunilor acordate capitaliştilor străini.
Pe parcursul acestui text, Lenin arată că un pericol şi mai mare decât concesiunile acordate marelui capitalism va fi acela al cultivării (termenul ne aparţine nouă) răzleţirii micilor producători. Şi continuăm să dovedim că o astfel de pernicioasă cultivare s-a făcut prin „colhozuri“ şi prin atâtea alte forme staliniste şi post-staliniste care se întâlnesc imediat dincolo de limita industriei ultra-grele. Iată cuvintele:
„Capitalismul este un rău în comparaţie cu socialismul. Capitalismul este un bine în comparaţie cu rânduielile medievale, în raport cu mica producţie, în raport cu birocratismul legat de răzleţirea micilor producători“.
Vom reveni asupra magnificei fresce a birocratismului pe care a făcut-o aici Lenin. Nu numai că acesta nu reprezintă venirea unei noi clase, ci este efectul unui tip social neputincios — vezi mai sus trimiterile de principiu — să se înalţe la generarea unei forme de clasă istoriceşte autonome şi capabile de o revoluţie proprie; este efectul micii producţii de mărfuri, al oricărei mici economii, cum este cea a petecului de pământ familial al colhoznicului, al micului comerţ şi al atâtor forme de mică agonisire şi „economisire“ legalizate astăzi în Rusia. Aici dovedim teza că Lenin vede în 1921 efortul de a urca de la punctul 2 la punctul 3 (capitalismul privat) chiar înainte de a urca la punctul 4 (capitalismul de stat), printr-un alt pasaj:
„Aşa ceva poate să pară paradoxal: capitalismul privat în rolul de ajutor al socialismului? Dar aici nu e nimic paradoxal, ci un fapt absolut incontestabil din punct de vedere economic“.
Această descriere genială a fazelor prezente în societatea rusă postrevoluţionară duce la tabloul dezvoltării viitoare.
„Este oare posibilă înfăptuirea unei treceri directe de la această situaţie — care predomină în Rusia — la socialism? Da, este posibilă, într-o anumită măsură, dar cu o singură condiţie, pe care acum, datorită unei munci ştiinţifice uriaşe, care a fost dusă la bun sfârşit, o cunoaştem precis. Această condiţie este electrificarea. Dacă vom construi zeci de centrale electrice regionale... dacă ne vom procura un număr suficient de motoare electrice şi de alte maşini, atunci nu va fi sau aproape că nu va fi nevoie de trepte de trecere, de verigi intermediare de la starea patriarhală la socialism. Însă noi ştim foarte bine că această «singură» condiţie (Lenin vorbeşte pe larg despre toate celelalte, instrucţie tehnică şi generală etc.) cere cel puţin zece ani numai pentru lucrările din prima etapă, iar o scurtare a acestui termen se poate concepe, la rândul ei, numai în cazul victoriei revoluţiei proletare în ţări ca Anglia, Germania şi America.
Dar în anii ce urmează trebuie să avem grijă să ne gândim la verigile intermediare, de natură să uşureze trecerea de la starea patriarhală, de la mica producţie, la socialism“.
După pasajul pe care l-am dat deja urmează concluzia dură.
„Atâta timp cât nu suntem încă în stare să înfăptuim trecerea directă de la mica producţie la socialism, capitalismul este, într-o anumită măsură, inevitabil, ca un produs spontan al micii producţii şi al schimbului, şi trebuie să-l folosim — îndeosebi îndreptându-l pe făgaşul capitalismului de stat (prin urmare, Lenin nu exclude o utilizare parţială a capitalismului privat!) — ca o verigă intermediară între mica producţie şi socialism, ca un mijloc, ca o cale, ca un procedeu, ca o metodă de ridicare a forţelor de producţie“.
În viziunea lui Lenin reapare la fiecare pas conceptul lungimii drumului economic, al posibilităţii de a apuca doar verigi succesive, al necesităţii de a traversa perioade de tranziţie de forme presocialiste, măsurate în decenii şi decenii. Din această viziune este exclusă catastrofa degenerării şi involuţiei totale a puterii proletare şi bolşevice; şi este deschis admisă deplina posibilitate de a o ţine în mână chiar şi pe termenul lung în care va fi vorba de a lucra doar la fundamentele, doar la bazele viitorului socialism: concepţie pe care o ştim apărată, aproape in articulo mortis, din 1926 de Troţki, Zinoviev, Kamenev.
Garanţia pentru lunga operă economică şi pentru nu mai puţin dura apărare politică constă întotdeauna, pentru Lenin, în factorul internaţional. Spre sfârşitul discursului pe care îi îndemnăm pe cititorii noştri să-l studieze integral pe baza acestor elementare comentarii explicative, în grupurile mişcării, el se exprimă astfel.
„Forţa noastră stă în deplina claritate şi luciditate cu care ţinem seamă de toţi factorii de clasă existenţi atât în Rusia, cât şi pe plan internaţional... Duşmani avem noi mulţi, dar (ca toţi micii burghezi, ca toţi Martovii şi Cernovii, ca toţi cei fără partid, ca toţi anarhiştii) ei sunt dezbinaţi sau nu ştiu ce vor. Noi însă suntem uniţi — suntem, direct, uniţi între noi şi, indirect, cu proletarii din toate ţările; noi ştim ce vrem. Şi, de aceea, suntem invincibili pe plan mondial, deşi aceasta nu exclude câtuşi de puţin posibilitatea înfrângerii, pentru o perioadă de timp mai scurtă sau mai lungă, a unora din revoluţiile proletare“.
Trebuie să încheiem cele o sută de citate care bat pe această tastă dură a gradualităţii şi a lungilor treceri şi tranziţii. Să luăm încheierea unei rezoluţii a partidului cu privire la sarcina sindicatelor, din 17 ianuarie 1922. Este vorba de a stabili ceea ce au negat apoi Stalin şi post-staliniştii, adică continuarea luptei de clasă a clasei muncitoare după cucerirea puterii politice. Atâta timp cât există muncă salariată, sindicatul trebuie să-i apere pe muncitori împotriva capitalului. Este aceasta o contradicţie cu existenţa puterii politice proletare? Dar situaţia este plină de astfel de contradicţii.
„Aceste contradicţii nu sunt accidentale, ci vor fi de neînlăturat decenii întregi. (Trebuie să subliniem aici cuvintele care servesc drept dezminţire a bagajului colosal al falsificărilor ulterioare)... Atâta timp cât există rămăşiţe ale capitalismului şi ale micii producţii (în altă parte: dominaţia pieţei), contradicţiile dintre aceste rămăşiţe şi mlădiţele socialismului sunt inevitabile în întreaga orânduire socială“.
„Contradicţiile arătate mai sus vor genera inevitabil conflicte, dezacorduri, fricţiuni etc. E nevoie de o instanţă supremă, care să aibă destulă autoritate pentru a le rezolva imediat. O asemenea instanţă este partidul comunist şi uniunea internaţională a partidelor comuniste din toate ţările: Internaţionala Comunistă“.
Ce probă mai bună care să-i pironească la stâlp pe proclamatorii socialismului construibil şi construit în Rusia în afara revoluţiei din Occident, pe lichidatorii glorioasei Internaţionale, pe desfrânaţii scârboşi ai căilor naţionale de astăzi?
Ce a presupus mai exact punerea în aplicare a decretului privind Impozitul în natură pentru cereale, care din punct de vedere tehnic a fost un succes decisiv în aprovizionarea de stat? Acum se poate spune, după ce s-au clarificat criteriile de principiu, chiar dacă o astfel de cale trebuia să aducă în prim-plan multe alte mari chestiuni care trebuiau — şi, pe Dumnezeul meu, trebuie şi mai mult astăzi — luminate în profunzime.
Tocmai pentru că muncitorii sunt partea hegemonică în alianţa militară cu ţăranii, ei trebuie să înţeleagă că situaţia este atât de tensionată încât trebuie să ridice neîntârziat, prin măsuri practice de „politică de aprovizionare“, nivelul de trai al ţăranilor, care ar putea trece de partea contrarevoluţiei dacă ar fi împinşi la o foamete extremă. Pentru a îmbunătăţi condiţiile muncitorilor şi ale soldaţilor, trebuie obţinute de la sate pâine şi combustibil. Acest lucru este imposibil fără măsuri care să uşureze presiunea asupra ţăranilor.
În perioada „comunismului de război“, pâinea pentru oraşe şi armată era asigurată prin faptul că „noi luam de la ţărani toate surplusurile şi câteodată nu numai surplusurile“, spune Lenin. Şi adaugă: De cele mai multe ori le luam pe datorie, pe bani de hârtie. Dat fiind că valoarea acestei monede tindea spre zero, cerealele se dădeau nu la vederea banilor de hârtie, ci la vederea ţevilor de puşcă muncitoreşti. Cu toate acestea, spune Lenin, aşa am învins, iar ţăranul a scăpat de robia sub Kolceak sau Vranghel şi de la nimicire.
Acest sistem a fost abandonat deodată, deoarece producţia de cereale scădea înspăimântător, din cauza dezorganizării de la sate şi a ofertei de contrabandă, tot mai îndrăzneţe. Statul a decis atunci că ţăranul va putea să păstreze o parte din „surplusuri“, adică din cerealele pe care nu le consuma el cu familia sa, şi să le vândă fără risc, „în mod legal“, pe bani care îi puteau servi la cumpărarea produselor manufacturate de care avea nevoie, dar numai după ce va fi predat statului o anumită cantitate de cereale, determinată raion cu raion şi an de an după criterii ordonate şi uniforme.
Acesta era un impozit în natură, pentru că ţăranul nu plătea bani ca taxe către stat, ci o anumită cantitate de produse, pe care o dădea nerambursabil şi fără a primi bani de hârtie mai mult sau mai puţin buni. Avea însă avantajul de a face cu restul tot ce voia. Acest impuls de a produce mai mult a avut un efect imediat şi, de fapt, a salvat economia revoluţionară, deşi era un impuls întru totul mic-burghez şi crea mediul comerţului cu produse, care este fără îndoială oxigenul pe care îl respiră forma capitalistă.
După clarificarea chestiunilor de doctrină, este de prisos să se mai insiste asupra respingerii criticii că s-ar fi făcut un pas înapoi de la o cucerire comunistă. Se luase prin urmare singura cale logică pe care ar fi trebuit să se meargă un timp îndelungat pentru a ajunge la socialism, timp de decenii şi decenii. Nu se părăsise o cale mai directă, ci doar se stabilise în mod marxist că ea nu exista.
Socialismul are două condiţii: gradul de dezvoltare al forţelor de producţie şi gradul de dezvoltare al revoluţiei în ţările burgheze avansate.
Forţele de producţie nu se ridică de la un nivel patriarhal sau medieval fără un mecanism economic care să ducă la industrie produsele agricole şi viceversa. Acest transport (să ne fie permis să înlocuim acest cuvânt cu celălalt, de schimb) în situaţia Rusiei din 1921, dar şi într-una de zece ori mai bună, nu se poate face decât sub formele comerţului capitalist, şi chiar în forme inferioare, în măsura în care nu au loc între mari unităţi de producţie, ci în parte cu nefericitele gospodării mic-ţărăneşti. O formă superioară a acestui „dublu transport“ nu va exista decât după ce va fi fost eliminată şi la sate mica producţie. Unde există mică producţie, acolo există schimb de mărfuri, acolo există capitalism, acolo nu există socialism. Dar cum fără acest dublu transport se moare, iată că, încetând să mai fie interzis, el trebuie lăsat să funcţioneze sub forme burgheze. În mod vulgar: ori mănânci această supă, ori sari pe fereastră.
Un pretins pas înapoi în economia rusă, dacă aceasta ar fi definiţia corectă, ar fi fost pe deplin compensat — şi a fost, sau ar fi fost dacă oportunismul nu ar fi obţinut, sub Stalin şi fiii săi sperjuri, o revanşă spietată — de claritatea teoretică cucerită. Care nu este pierdută pentru totdeauna pentru proletariatul mondial, cu condiţia ca nişte fire subţiri să o ţină conectată în timp.
„Impozitul în natură înseamnă trecerea de la comunismul de război la un schimb socialist, reglementat al produselor“.
Dar acum vom citi că schimbul este capitalism. Rectificăm atunci formularea: la transportul produselor între oraş şi sat, reglementat de puterea socialistă.
„Schimbul înseamnă comerţ liber, înseamnă capitalism. El ne este folositor în măsura în care ne ajută să luptăm împotriva fărâmiţării micilor producători şi, până la un punct, împotriva birocratismului... Aici nu e nimic de temut pentru puterea proletară atâta timp cât proletariatul ţine ferm în mâinile sale puterea de stat, transporturile şi marea industrie“.
Ireproşabil.
„Lupta împotriva speculei trebuie transformată într-o luptă împotriva fraudelor (am alege un termen mai puţin specific codului penal burghez; risipă şi sustragere de forţe de producţie) şi a sustragerii de la supravegherea, evidenţa (recensământ) şi controlul de stat. Printr-un asemenea control capitalismul — care este inevitabil, într-o anumită măsură, şi care ne este necesar — va fi îndrumat pe făgaşul capitalismului de stat“.
Lenin nu o adaugă într-o teză separată, dar reiese din întreg textul: nu este o trădare să parcurgi încet şi chiar în sens invers seria verigilor lanţului, a treptelor scării economice. Infamie şi trădare este să minţi împotriva absolutei clarităţi marxiste în identificarea categoriilor.
La 35 de ani de la avertismentul său, dacă ar fi să măsurăm cu pura măsură economică, unele trepte au fost urcate, au crescut cantitativ forţele de producţie şi mijloacele de transport, dar cu toate acestea nu s-a produs desprinderea hotărâtă de insidioasa categorie de la punctul 2: mica producţie şi, în general, mica economie.
Dovada trădării (care cu măsura politică înseamnă trecerea de partea duşmanului, capitalismul internaţional) reiese de neclintit din minciuna gigantică de a fi calificat drept socialism total prezenta economie rusă. O putere comunistă revoluţionară nu ar fi urcat neapărat mai repede scara: ar fi evitat să hulească numărul treptei atinse. Pare un indiciu minim: este o probă formală şi capitală.
Nu e nevoie, dar va veni mărturisirea, regina probelor.
[1]. Guy Mollet (1905—1975) — politician socialist francez, lider al SFIO şi prim-ministru al Franţei (1956—1957). Deşi invoca marxismele formale, Guvernul Mollet a purtat o politică colonială dură (escaladarea Războiului din Algeria prin acordarea de puteri depline armatei) şi a participat alături de Marea Britanie şi Israel la invazia Suezului (1956). Giuseppe Saragat (1898—1988) — politician social-democrat italian, fondator în 1947 al Partidului Social-Democrat Italian (PSDI) prin scindarea de dreapta de la Palazzo Barberini din Partidul Socialist. Saragat a promovat o linie ferm filocapitalistă, pro-NATO şi anticomunistă, devenind ulterior preşedinte al Italiei (1964—1971).
[2]. Referire la Revoluţia Ungară din octombrie—noiembrie 1956, o insurecţie populară şi muncitorească împotriva regimului stalinist şi a dominaţiei sovietice, în cadrul căreia s-au constituit consilii muncitoreşti autonome. În 4 noiembrie 1956, Armata Sovietică a intervenit brutal cu tancuri (Operaţiunea „Viforul“) pentru a zdrobi insurecţia. Luptele s-au soldat cu peste 3.000 de morţi în rândul populaţiei civile şi al muncitorilor unguri, zeci de mii de răniţi şi peste 200.000 de refugiaţi, urmate de execuţia lui Imre Nagy şi instalarea regimului filozovietic condus de János Kádár.
[3]. Termenul peluovisti este un neologism ironic creat de Amadeo Bordiga pornind de la expresia idiomatică italiană cercare il pelo nell’uovo (literal „a căuta firul de păr în ou“, echivalentul românescului „a căuta nod în papură“).