Marea dezvoltare pe care am dat-o cuvântării lui Lenin din 1921 asupra Impozitului în natură şi explicării N.E.P.-ului — după cum considerăm că am dovedit din plin — constă, mai mult decât în acea cotitură istorică a revoluţiei ruse, în înaltele chestiuni de principiu care cu acel prilej sunt orânduite în mod grandios şi cu o asemenea vigoare marxistă, încât poate doar astăzi evenimentele istorice le-au putut face înţeleasă forţa, şi tocmai întrucât comunismul revoluţionar a suferit înfrângeri cumplite.
Războiul de clasă se deosebeşte de războiul dintre state prin aceea că în el uneori înfrângerea este un pas înainte. Aceasta depinde de ponderea pe care o are, în evoluţia formelor sociale şi a organizării grupurilor umane şi a statelor istorice, acea înzestrare cu capacităţi şi resurse a speciei care se numeşte îndeobşte tradiţie, cultură, civilizaţie. Iar un astfel de factor, ce trebuie înţeles fără nicio eroare misticistă şi retorică, joacă un rol în însele războaiele statale şi dintre popoare de rase şi origini îndepărtate diferite. Această teză curentă a marxiştilor să o auzim expusă de vocea lui Lenin însuşi, care pentru încă câţiva ani ne va servi drept difuzor pentru toţi ai noştri de ieri, de azi şi de mâine. Lenin foloseşte argumentul — nu vorbeşte un filozof, ci un conducător de stat, şi aici stă măsura imensului curaj şi a devotamentului faţă de binele suprem al partidului: teoria — pentru a respinge incertitudinile revoluţionarilor din lume, mai mult încă decât atacurile duşmanilor făţişi, tot în legătură cu „retragerea“ care s-ar fi efectuat la trecerea, aşa cum am văzut pe larg, de la „comunismul de război“ la N.E.P.
„Aici s-a petrecut ceva asemănător cu ceea ce ni se povestea în copilărie la lecţiile de istorie. Ni se spunea: se întâmplă ca un popor să supună un alt popor, şi atunci el este un popor cuceritor, iar celălalt, care a fost adus în stare de supunere, este un popor învins. Acest lucru este foarte simplu şi limpede pentru toată lumea. Dar ce se întâmplă cu cultura acestor popoare? Aici situaţia nu mai este atât de simplă. Dacă poporul cuceritor are un nivel de cultură mai ridicat decât acela al poporului învins, atunci el îi impune cultura sa; în caz contrar însă, se întâmplă ca poporul învins să-şi impună cultura sa poporului cuceritor“.
Tot acolo suntem: este vorba de a mesteca sau nu dialectica. Şi de multe ori, aşa cum Lenin avertizează necontenit în această polemică, de ea duc o lipsă înfricoşătoare tocmai înflăcăraţii „revoluţionari“. Pentru marxişti, cultura unui popor nu este un bagaj originar pe care îl poartă cu sine primindu-l ca pe o predare fabuloasă de la Dumnezeul său naţional de pe vârful unui munte, ci gradul de dezvoltare al resurselor sale de viaţă, ce constau în a satisface mai bine şi cu mai puţin efort trebuinţele fizice; şi devansează treptele mai puţin evoluate în virtutea unui fapt de „randament“, a unei concurenţe efectiv economice, oricât de vulgar ar părea etalonul nostru idealiştilor. Şi noi suntem apoi singurii care luptăm pentru a depăşi în domeniul social factorul concurenţei: dialectică!
Polemica deschisă prin cuvântarea din aprilie 1921 continuă în stadii şi cu prilejuri vitale. La Congresul al II-lea al I.C. din iunie, la Congresul al IX-lea comunist rus din martie 1922, la Congresul al IV-lea al I.C. din noiembrie 1922. Ecourile acesteia şi ale problemelor sale fundamentale se găsesc în cele din urmă în ultimele scrieri din viaţa lui Lenin, întrerupte de bolile crunte care l-au dus la moarte. Conţinutul acelei poziţii, definitiv pe linie doctrinară, este astăzi, după mai bine de trei decenii, definitiv pe linie istorică. Teza centrală este dură, dar de neclintit. Revoluţia rusă în aspectele sale sociale se desfăşoară pe liniile unei revoluţii democratice burgheze; trecerea de la aceasta la revoluţia proletară cu caracterele sale economice specifice nu poate avea loc decât ca urmare a revoluţiei europene. Lenin, înainte de a muri, enunţa condiţia teoretică şi istorică; cine trăieşte astăzi enunţă faptul. Acea trecere nu a avut loc. Însă în aspectele politice s-a produs contrarevoluţia; înfrângere mult mai gravă decât aceea a replierii spre forme economico-sociale presocialiste, pe atunci apărată de Lenin.
Însă o înfrângere totuşi de aşa natură încât experienţa şi teoria dezvoltării ruse în contradicţiile sale înzestrează luptele viitoare ale proletariatului din întreaga lume cu arme puternice şi constituie oxigen vital pentru victoria integrală a comunismului.
Chiar şi numai faptul că filistinii se hrănesc astăzi cu eticheta de marxism şi leninism ne determină să culegem din acele manifestări ale vieţii lui Lenin alte câteva pasaje cruciale.
Clasica scară cu cinci trepte a formelor ruse: economia patriarhală; mica economie ţărănească de mărfuri; capitalismul privat; capitalismul de stat; socialismul; nu este o scară istorică, deoarece forme fundamentale precum feudalismul, sclavagismul şi comunismul primitiv nu figurează în ea, ci o scară de forme coexistente în epoca cuceririi puterii de către bolşevici. Preponderenţa este dată prin urmare celei de-a doua forme: mica economie ţărănească. Trecerea de la a 4-a la a 5-a nu face obiectul disputei, în raport cu dezvoltarea forţelor de producţie şi cu datul „culturii maselor“, adică al înzestrării cu capacitate productivă, al aptitudinii de a conduce producţia atinse de populaţie şi posedate de clase sociale particulare. Să clarificăm încă prin propria noastră formulare, în aşteptarea de a le reda pe cele ale lui Lenin: cultura răspândită este, în marxism, una dintre forţele de producţie: care, precum maşinile, stocurile şi pământul, trebuie smulsă clasei dominante; şi este cea mai puţin uşoară şi rapidă de smuls de la aceasta, fiindcă nici chiar prin exterminare nu se ajunge la ea şi nici nu este grăbită.
Prin urmare, concluzia dură a lui Lenin: sarcina de astăzi a puterii socialiste şi a statului muncitoresc comunist este trecerea de la forma a doua, a micii economii, la capitalism, sub două forme: de stat şi de asemenea privat. Închideţi ochii şi înghiţiţi-o. Veţi vedea că astfel totul se aranjează, în unicul interes al revoluţiei şi al răsturnării capitalismului.
Într-adevăr, Lenin nu doar că frânge o întreagă armurărie de lănci puternice pentru a le alunga revoluţionarilor ruşi şi străini iluziile împotriva capitalismului de stat, ci şi pe cele împotriva capitalismului privat, care să depăşească şi să înlocuiască mărunţişul economic sufocant.
Ne va fi dat să observăm că stânga comunistă italiană, iar în acei ani întregul tânăr partid comunist italian, a făcut dovada că atunci — ca şi astăzi — nu jura pe cuvintele lui Lenin dintr-o eroare similară de adorare a unui om, ci a contestat toate tezele sale centrale când a fost vorba de a guverna nu evoluţia economică rusă, ci pregătirea politică revoluţionară a proletariatului mondial, dezavuând întreaga manevră de apropiere de partidele muncitoreşti oportuniste şi susţinând că aceasta nu va servi la spulberarea lor. Dialectica nu este, la rândul ei, un simplism cultivator de paradoxuri formale: a da înapoi în măsurile statale din domeniul economic după cucerirea puterii a însemnat atunci evitarea dezastrului şi salvarea revoluţiei: a da înapoi înainte de cucerirea puterii, deşi cu un grad înalt al forţelor de producţie şi al aceleia speciale care este experienţa atinsă de clasa proletară, pentru a agăţa mase controlate de politica oportunistă, a dus la dezastrul revoluţiei europene.
Dar întreaga demonstraţie a lui Lenin privind cursul economico-social din Rusia, care a ridicat îndoieli nu doar printre tovarăşii ruşi, ci — ia te uită — tocmai printre elementele cele mai alterate primite cu prea multă lărgime în rândurile noastre, a fost de îndată nu doar acceptată de stânga italiană, ci, întrucât şi aceasta provenea din vechi tradiţii marxiste, considerată evidentă şi câtuşi de puţin nouă. În întreaga presă a vremii a partidului italian nu se va citi niciun rând de critică la adresa acestei concepţii a treptatismului lent al dezvoltării relaţiilor de producţie din Rusia, a aşteptării ca acestea să zăbovească pe forme capitaliste şi chiar să facă „paşi înapoi“ pentru a le trezi la viaţă.
Vrem să clarificăm faptul că apărarea lui Lenin nu se limitează la formele de capitalism de stat, ci se extinde la cel privat, cu apelul final la scrierile sale de neşters, şi pe care nicio manevră viitoare nu le va putea arunca în umbră, aşa cum se întâmplă astăzi, în faţa unor mase cu o cultură regresată, în favoarea celor ale lui Stalin.
Presa italiană a transmis în aceste zile o ştire din China, ca de obicei prezentată drept deschiderea unui „nou curs“ şi renegarea unor poziţii şi atitudini precedente, în timp ce, în general, contradicţia constă doar în înspăimântătoarea confuzie de idei a difuzorilor „culturii“ oficiale de astăzi.
S-ar fi stabilit să nu se mai distrugă burghezia şi nici măcar să nu se mai exproprieze, cel mult limitându-se la fondarea de întreprinderi şi societăţi în care se alătură capitalul de stat şi capitalul privat. Formă pe care, după cum ştie toată lumea, o avem peste tot şi mai ales în Italia, dar care la noi este cu adevărat ignobilă şi reacţionară, nu doar datorită „culorii“ statului, care în China este discutabil roşie, iar în Italia vădit negru-tricoloră. [1] La noi ea se inserează într-o dezvoltare istorico-economică diferită şi printre treptele unei „scări a formelor sociale“ foarte diferite, în care, tehnic, capitalismul de stat şi cel privat se întrec în a provoca scârbă. Şi nu doar din ignoranţă tehnică, ci şi din capacitate hoţească.
Dacă aş fi un marxist [chinez] în toată regula, cu coadă cu tot (desfiinţarea ei este o maimuţăreală burgheză), [2] aş considera foarte bună pentru China, geografică şi istorică, formula burgheziei utile, nu doar ca persoane (ar putea deveni funcţionari ai statului fără a deveni tâmpiţi pe loc, ca în Italia), ci tocmai ca formă socială de producţie practic realizabilă şi mai bună cantitativ şi calitativ decât alte forme ale acelei societăţi.
Un marxist căruia această raţionare nu i-ar fi de îndată limpede s-ar afla într-o poziţie foarte rea, nu zicem în manevrarea de partide şi state socialiste, ci în însăşi propaganda măruntă, în polemica curentă pe care o purtăm de cel puţin trei generaţii. Adversarul de pe stradă ne spune: producţia şi viaţa s-ar opri dacă nu ar exista patronii industriali, burghezii. Muncitorii lor nu ar adăuga la masa lor atât cât consumă burghezii, ci şi unii şi alţii ar muri de foame. Dacă acest raţionament este prostesc, nu este mai puţin astfel cel care de nenumărate ori i se opune, făcând o comparaţie anevoioasă şi tortuoasă între o societate cu patroni şi una fără patroni, pe linia utopiei pure şi privind aceste două modele în afara spaţiului şi a timpului. Este de altfel o comparaţie extrem de anevoioasă şi care nu va convinge pe nimeni, din cauza dificultăţii de a înţelege aceste ideologisme economice.
Pentru cel care este nu voluntarist, ci determinist, nu există forme economice posibile care să fie deosebite de cele imposibile. Există dintre cele constatabile în realitate şi dintre cele sigur previzibile.
Răspunsul pe care trebuie să-l dăm trebuie să fie, ca întotdeauna, istoric şi raportat la cursul istoric. Este neîndoielnic, trebuie spus, că clasa burgheză, a conducătorilor şi patronilor de industrie, poate avea o funcţie istorică (şi are întotdeauna una) ce converge spre creşterea producţiei globale şi, fie şi neregulat, a acelei părţi din ea asupra căreia clasa patronală nu pune mâna pentru propriul consum direct. Într-un anumit stadiu, burghezii au dat forţelor de producţie o organizare de o sută de ori mai bună decât cea tradiţională, şi nu ne bucurăm de aceasta doar pentru că s-a produs mai bine şi mai mult, ci pentru că s-a depăşit o etapă necesară spre alte „îmbunătăţiri“. Odată consumate avantajele acestei treceri, societatea se dezvoltă până în punctul în care utilitatea socială a unei clase scade, încetează şi se transformă într-un obstacol ce trebuie dărâmat.
La acel obişnuit argument că bogatul îl hrăneşte pe sărac nu se răspunde prin proiecte banale: muncitorii aleg un director de fabrică; strâng bani şi îi dau salariul unui inginer, sau trimit pe unul dintre tinerii lor la universitate, şi alte gogomănii, la fel de banale ca aceea a opozantului. Mentalitatea parlamentaristă burgheză face ca gogomăniei să nu-i urmeze niciodată adevărul, ci o altă gogomănie mai rea. Şi aproape toţi neofiţii noştri au ajuns acolo pe calea pruritului parlamentar.
Se poate răspunde astfel: aţi văzut dispărând forma sclavagistă? Ei bine, pe vremea ei toţi credeau că stăpânul era indispensabil pentru a-i ţine în viaţă pe sclavi. Şi a existat o epocă în care această credinţă era dreaptă: stăpânul nu era doar cel ce mânca porţia cea mai bună, ci singurul posesor de secrete (cultură de clasă) fără de care pământul ar fi rămas steril etc. Şi totuşi astăzi pământul produce şi oamenii mănâncă fără sclavagism.
În teorie admitem — este sănătoasă metoda de a-i speria prin afirmaţii pe tovarăşii de credinţă apucaţi pe o cale greşită, şi o copiem, ca buni elevi, de la Marx, Engels, Lenin — că un partid comunist chinez, înainte şi după cucerirea puterii, poate afirma că economia ţării este de aşa natură încât poate funcţiona doar dacă este condusă tehnic şi administrativ de elemente ale clasei burgheze, puţin numeroasă, tânără şi extrem de inteligentă; şi mai mult, că treapta de urcat pentru statul acelei structuri sociale este de la economia industrială măruntă la o economie de mari manufacturi şi fabrici aflate în proprietatea unui singur patron; poate fi o treaptă îndepărtată şi societatea pe acţiuni, de altfel (nu studiem aici China economică) uşor captabilă de către capitalismul imperialist alb — şi de a urca de la agricultura măruntă la una de mari moşii exploatate de întreprinzători capitalişti, eventual arendaşi ai statului post-feudal. Acestea sunt teze marxiste admisibile. Şi prin urmare, dacă burghezia chineză, care s-a lăsat aşteptată un mileniu dacă nu mai mult, ar fi exterminată în câteva decenii, sau înfometată şi alungată, comunismul ar pierde un alt şir de secole, iar rezultatul ar fi o paralizie economică precum aceea de care se temea Lenin pentru Rusia.
În plus, această burghezie chineză, moştenitoare a unei înalte culturi, inclusiv ştiinţifice, a fostelor clase dominante, s-a pus rapid la egalitate cu cea occidentală în privinţa cunoştinţelor tehnice. În plus, a făcut-o, cu excepţia unei minorităţi, fără a se înjuga, fie şi dintr-un sentiment naţional, la capitalismul imperiilor străine. Şi, în plus, din 1912 a luptat cu mult curaj cu armele în mână împotriva feudalismului şi a despotismului central şi provincial, punându-se în fruntea maselor revoltate, ba chiar scuturându-le de cumplita inerţie.
Nu doar economic, ci şi politic, ea are o sarcină istorică pe care nicio altă clasă prezentă nu şi-o poate asuma, iar acest ciclu trebuie să se scurgă, chiar dacă nu se poate exclude că pe viitor o astfel de clasă va încerca să îşi construiască statul pe propria dictatură. Când va ajunge acolo, îşi va fi transmis, aşa cum Manifestul a spus-o pentru vechea Europă, cultura sa către proletariat, care astăzi poate fi pus mai rapid în mişcare de alinierea sa internaţională şi de legătura cu proletariatul metropolelor albe, dacă acesta se salvează din noroiul vâscos al propriilor sale, dar şi al celor orientale, căi naţionale spre socialism.
Lenin nu şi-a propus să se folosească de burghezia rusă. Dacă ar fi propus-o — prin absurd —, nici noi nu am fi înghiţit-o. Burghezia rusă, aşa cum a spus-o de atâtea ori Lenin şi a repetat-o (drept frunză de viţă a de nedescriselor lor ruşini) Stalin şi întreaga progenitură după şi împotriva firii, a fost fie distrusă fizic, fie răsturnată fizic în afara frontierelor. Însă nu absenţa burgheziei indigene a cauzat prăbuşirea economiei şi regresul nivelului producţiei industriale şi agrare atins deja sub ţarism.
Diferenţele sunt fundamentale — economice, sociale şi politice — în raport cu China şi în legătură cu distanţa geografică şi istorică faţă de capitalismul dezvoltat, cu diferenţe de secole şi de mai multe mii de kilometri.
Burghezia rusă nu a luptat pentru a răsturna ţarismul, şi cu atât mai puţin a pilotat în această luptă clasele mic-burgheze. Ea a continuat, în contrarevoluţia antibolşevică, funcţia sa de aliată a despotismului şi a feudalismului moşieresc, cu care încă de la naşterea sa a împărţit funcţia de gardă antirevoluţionară a Europei. Odată căzut ţarismul, şi după ce încercase în zadar să-l transforme într-o monarhie parlamentară, burghezia s-a legat strâns de capitalismele străine care aveau interesul să înăbuşe în Rusia germenul revoluţiei mondiale. În însăşi slaba sa rezistenţă în faţa bolşevismului, în ciuda alianţei neruşinate cu oportuniştii partidelor muncitoreşti şi ţărăneşti de dreapta, ea şi-a dat pe faţă totala incapacitate de a conduce ţara şi de a-i dirija economia socială.
Şi în concluzie, prăbuşirea maşinăriei productive ruse în primii ani duri de după Revoluţia din Octombrie îşi avea rădăcinile nu într-un somn milenar şi într-o ciocnire hotărâtă între vechile regimuri şi forţele noului capitalism, ci în ruinele produse mai întâi de războiul imperialist, în care tocmai burghezia rusă târâse monarhia şi nobilimea, tradiţional legate de grupul german; şi în cele pricinuite de războiul civil, în care burghezia rusă internă şi cea emigrată a jucat rolul de agent provocator al forţelor străine şi şi-a trădat astfel şi cealaltă sarcină istorică a sa, pe cea naţională.
Burghezia ca clasă fizică a trebuit să fie anihilată, cu preţul de a ucide economia rusă până la revoluţia europeană. Dar aceasta nu însemna că fusese exclus un ciclu evolutiv în forme economice burgheze. Revoluţia care trebuise să dea o mai mare răspândire chiar formelor mic-burgheze a trebuit să ceară o cultură de tip capitalist de la înseşi burgheziile străine, aflate cu armele în mână împotriva ei până cu puţin timp înainte. Lenin a susţinut acest lucru în legătură cu concesiunile, cu arendările de întreprinderi, cu chemarea specialiştilor, cu reluarea comerţului exterior. Am citit de asemenea că în momentul tragic el cerea nu doar favorizarea ţăranului mijlocaş, ci şi să nu se treacă la agresiune împotriva celui bogat, a chiaburului.
Forţa uriaşă a revoluţiei bolşevice, cât timp Lenin era în viaţă, a fost că toate aceste forme au fost numite pe numele lor: capitalism burghez. Sub acest steag trece atât mica producţie rurală, cât şi marele industrialism de stat, în ciuda distincţiei severe făcute la fiecare pas între capitalismul de stat sub putere burgheză şi cel sub putere proletară.
Prezenţa statistică a unei clase este un lucru. Prezenţa formelor sociale de clasă este altul. Şi este cu totul altceva prezenţa forţelor de clasă aflate în luptă între ele. Pentru a respinge încă o dată obiecţia idioată şi repetată: spuneţi că Rusia este capitalistă, dar unde se află clasa capitalistă? — reproducem formularea sintetică a lui Lenin de la Congresul al III-lea Mondial. Subcapitolul: „Raportul de forţe dintre clase în Rusia“.
„Situaţia politică internă din Rusia Sovietică este determinată de faptul că pentru prima dată în istoria omenirii vedem aici, de-a lungul unui şir de ani, numai două clase: proletariatul, format timp de decenii de marea industrie mecanizată, deşi foarte tânără, dar totuşi modernă, şi mica ţărănime, care constituie imensa majoritate a populaţiei“.
Indicarea acestor două clase o vom găsi şi în Constituţia stalinistă din 1936, adică excluderea statistică a claselor proprietarilor funciari şi ale burghezilor industriali şi comercianţi. Însă atunci vom vedea adăugată o a treia clasă foarte stranie pentru Marx şi Lenin: „intelectualii“. Iar în tabăra antistalinistă de atunci vom vedea apărând o alta nu mai puţin himerică, faimoasa birocraţie.
Noi rămânem la Marx şi refuzăm ca în categoria de clasă să aibă acces intelectualii şi birocraţii, ciuma (ba chiar, a spus Marx brutal, rahatul) tuturor societăţilor de clasă. Rămânem de asemenea la următoarea formulare a lui Lenin, care le arată idioţilor cum forţele de clasă se caută în lumea întreagă şi acţionează dincolo de orice frontieră, conform argumentului nostru des repetat. Căci de vreme ce în Rusia de astăzi, pe lângă „formele economice“ capitaliste, noi afirmăm că şi Guvernul politic este de acum capitalist, la întrebarea care este clasa socială al cărei „comitet care administrează treburile obşteşti“ este acest Guvern, am răspuns întotdeauna: clasa capitalistă mondială.
„Marii proprietari funciari şi capitalişti n-au dispărut în Rusia, dar ei au fost supuşi unei exproprieri totale, au fost complet zdrobiţi politiceşte ca clasă, ale cărei rămăşiţe s-au cuibărit (sic!) printre funcţionarii de stat ai Puterii sovietice. Ei şi-au păstrat organizaţia de clasă în străinătate ca emigranţi, numărul lor fiind probabil de 1.500.000—2.000.000; ei au peste 50 de cotidiane, scoase de toate partidele burgheze şi «socialiste» (adică mic-burgheze), precum şi resturi de armată şi numeroase legături cu burghezia internaţională. Această emigraţie lucrează din răsputeri şi foloseşte toate mijloacele pentru a distruge Puterea sovietică şi a restaura capitalismul în Rusia“.
Acest raport la Congresul al III-lea asupra tacticii partidului rus conţine justificarea N.E.P.-ului în termenii pe care îi cunoaştem; vom reproduce câteva fraze foarte expresive ale tezelor economice şi lovitura finală formidabilă dată social-democraţiei şi democraţiei mondiale.
„Libertatea ţăranului de a dispune de surplusurile rămase..., libertatea de a le vinde înseamnă inevitabil libertatea de dezvoltare a capitalismului“.
„Fără a renunţa la naţionalizare, statul muncitoresc dă în arendă capitaliştilor străini anumite mine, păduri, exploatări petroliere şi altele pentru a primi de la aceştia utilaj şi maşini în plus care ne vor permite să grăbim refacerea marii industrii sovietice. Acordând concesionarilor o parte din aceste produse foarte preţioase, statul muncitoresc plăteşte astfel negreşit un tribut burgheziei mondiale...“.
Lenin îşi încheie acest raport cu o evaluare politică a planurilor adversarilor burghezi, aducând un omagiu inteligenţei lui Miliukov, care îi laudă pe socialiştii-revoluţionari şi pe menşevici, cărora le revine să facă primul pas pentru a-i alunga de la putere pe bolşevici. Această funcţie reacţionară a micii burghezii, spune Lenin, confirmă experienţa istorică a tuturor marilor revoluţii europene, iar el îşi încheie cuvântarea amintindu-le tovarăşilor ruşi un avertisment profetic al lui Friedrich Engels, dintr-o scrisoare către Bebel din 11 decembrie 1884.
„În ceea ce priveşte democraţia pură... aceasta — scria Engels (considerăm că în legătură cu legile de excepţie împotriva socialiştilor germani) — nu înseamnă că în momentul revoluţiei ea nu poate deveni, temporar, importantă... ca ultimă şansă de salvare a întregii economii burgheze şi chiar feudale (subliniat de Lenin)... Astfel, în 1848, întreaga masă feudal-birocratică i-a sprijinit, din martie până în septembrie, pe liberali, pentru a reprima masele revoluţionare... În orice caz, în ziua crizei şi imediat după aceea, singurul nostru adversar va fi întreaga reacţiune grupată în jurul democraţiei pure“.
Astfel, cuceririle irevocabile ale şcolii internaţionale marxiste trec de la 1848 la 1884 şi apoi la 1921; şi tot aşa, din 1926 până în 1956, îndrăznind să jure credinţă „marii doctrine“, demo-popularii din Rusia, din ţările satelit, din Iugoslavia, din Italia, din Franţa le-au călcat sub picioarele lor de porc, în timp ce noi, fie şi în afara marilor zgomote actuale, continuăm pe aceste directive drumul revoluţiei comuniste.
Lenin va reveni la atac neîncetat şi cu formule tot mai perspicace şi mai curajoase. Într-un articol din august ’21 va spune astfel:
„Să facem mai multe concesii, negreşit în limitele în care poate să le facă proletariatul fără să renunţe la rolul de clasă dominantă... să dăm în arendă, atât capitaliştilor particulari (sic!), cât şi concesionarilor din străinătate, întreprinderile care nu ne sunt absolut necesare. Ne trebuie un bloc sau o alianţă a statului proletar cu capitalismul de stat împotriva stihiei mic-burgheze“.
Aici apare una dintre formulele exacte, numeroase la Lenin, care au fost apoi falsificate în mod mişeleşte drept „construire a socialismului“. De exemplu:
„În condiţii de ruinare totală a ţării şi de epuizare a forţelor proletariatului de pe urma unor eforturi aproape supraomeneşti noi ne apucăm de lucrul cel mai greu: să clădim fundamentul unei economii cu adevărat socialiste, să organizăm un schimb echitabil de mărfuri (mai exact de produse) între industrie şi agricultură. Duşmanul este încă mult mai puternic decât noi; schimbul de mărfuri anarhic... individual subminează munca noastră la fiece pas...“.
Acest pasaj, în treacăt, arată unde se află adevărata ortodoxie, adevăratul radicalism, adevărata intransigenţă teoretică, atât de diferită de cea demagogică şi bombastică a anumitor ultra-stângişti. În acelaşi moment în care Lenin se supune determinărilor istoriei care ne obligă să mergem alături de capitalismul criminal, cu arma strânsă în pumn, el previne că numai în practica şi ideologia acestuia din urmă fiecare produs devine marfă, şi nu vrea să numească mărfuri produsele muncii umane al căror dublu transfer între industrie şi agricultură trebuie să-l realizeze statul proletar. Arată apoi ca mărfuri pe cele înhăţate de capitalistul speculant, care le face să decadă din transferul social în cel individual, anarhic. Stalin în 1952 se va lăuda că a mers de atunci încoace spre linia de sosire a socialism deplin cu cizmele de şapte poşte, dar va prostitua doctrina susţinând că industria socialistă fabrică mărfuri, şi le face să circule în tot respectul faţă de „legea valorii“!
Formula corectă că trebuie construite temeliile socialismului — şi cu alte cuvinte economia marilor întreprinderi, capitalismul —, în timp ce socialismul vine de la sine şi nu-l construieşte nimeni, nici gânditor, nici administrator, o regăsim în cuvântarea cu prilejul celei de-a IV-a aniversări a lui Octombrie 1917.
„Ultima şi cea mai importantă operă a noastră, opera cea mai grea şi cea mai imperfectă este construcţia economică, punerea temeliilor economice pentru un edificiu nou, socialist, în locul celui feudal, care a fost distrus cu totul, şi al celui capitalist, distrus pe jumătate“.
Şi mai departe, o altă definiţie de un curaj deconcertant.
„Statul proletar trebuie să devină un «gospodar» priceput, econom şi prudent, un priceput negustor angrosist, — altfel el nu va putea să pună economiceşte pe picioare o ţară de mici ţărani; altă posibilitate (sic!) de trecere spre comunism nu avem acum, în condiţiile de astăzi, când alături de noi există Occidentul capitalist (deocamdată încă capitalist)“.
Formula nu ar putea fi mai riguroasă: rezerva repetată şi viguroasă este că s-ar putea schimba o condiţie: aceea că Occidentul este capitalist. Dar astăzi, după 35 de ani, acesta — Satana să-l trăsnească curând! — este încă astfel!
Lenin revine asupra formulei negustorului.
„S-ar putea ca negustorul angrosist să fie un specimen economic departe de comunism ca cerul de pământ. Dar asta este tocmai una din contradicţiile care în viaţa practică duc de la mica gospodărie ţărănească, prin capitalismul de stat, spre socialism“.
Oare ar fi ajuns astăzi Rusia la capătul acestui drum, când nici măcar n-a fost dată zguduirea la punctul de plecare, reţeaua colhoznică a pământului nefiind altceva decât un muşuroi de mici gospodării ţărăneşti de mărfuri?!
Să ne fie permis să tragem din acest discurs al lui Lenin alte palme peste celălalt obraz, cel politic, al comercialiştilor-pacifişti, fiii avortaţi ai lui Stalin. Cuvintele s-ar putea scrie astăzi, noiembrie 1956, întocmai.
„Problema războaielor imperialiste, problema politicii internaţionale a capitalului financiar... care generează inevitabil noi războaie imperialiste, care determină inevitabil o nemaipomenită accentuare a asupririi naţionale, a jafului, a tâlhăriei, a împilării naţionalităţilor mici, slabe, înapoiate de către o mână de state «avansate»... este o problemă de viaţă şi de moarte pentru zeci de milioane de oameni... În următorul război imperialist... vor fi măcelăriţi 20.000.000 de oameni (în loc de 10.000.000, câţi au fost ucişi în războiul din 1914—1918)... vor fi mutilaţi 60.000.000 de oameni (în loc de 30.000.000, câţi au fost mutilaţi în războiul din 1914—1918)?“.
„Slugile burgheziei şi cei care îi ţin isonul — ... toată democraţia mic-burgheză... — au ridiculizat lozinca «transformării războiului imperialist în război civil». Dar această lozincă s-a dovedit a fi singurul adevăr... între atâtea rafinate minciuni şoviniste şi pacifiste“.
(Aici este vorba despre război şi despre pace! Astăzi spun că ar fi izbucnit războiul între falşii „partizani ai păcii“! Care pace? spunem noi, marxiştii).
„Nu poţi scăpa de războiul imperialist şi de pacea imperialistă care îl generează în mod inevitabil..., nu poţi scăpa din acest infern decât prin luptă bolşevică şi prin revoluţie bolşevică“.
Dar astăzi super-mizerabilii care afirmă că sunt adepţi ai lui Lenin virgulă cu virgulă se bălăcesc în mocirla pacifiştilor (adică trec în nobilele rânduri pe care Lenin le biciuieşte aici:
„burghezia şi pacifiştii, generalii şi mic-burghezii, capitaliştii şi filistinii, toţi creştinii credincioşi şi toţi cavalerii Internaţionalei a II-a şi a II½“)
şi afirmă că acea luptă şi acea revoluţie au folosit „defetismul“ ca pe o cale naţională rusă spre socialism, particulară şi incidentală.
Iată încă o piatră de încercare pentru „leninismul“ lor.
„Prima revoluţie bolşevică a smuls prima sută de milioane de oameni de pe glob din ghearele războiului imperialist şi ale păcii imperialiste. Revoluţiile ce vor urma vor smulge din ghearele acestor războaie şi ale acestei păci întreaga omenire“.
Când, o, stărvurilor care l-aţi băgat la puşcărie pe Stalin mort, îl veţi băga pe Lenin la balamuc?
Într-un articol din noiembrie 1921, Despre rolul aurului (am citat altă dată pasajul savuros în care se spune că în societatea comunistă se va face în sfârşit o construcţie utilă, construindu-se din acest metal inutil vespasienele publice), Lenin deconcertează nu mai puţin cititorul cu propoziţia:
„Unde scrie că o revoluţie «mare, victorioasă, mondială» poate şi trebuie să folosească numai metode revoluţionare? Aşa ceva nu scrie nicăieri. Aceasta este fără îndoială cu totul greşit“.
Şi explică ce a făcut revoluţia rusă.
„Complet terminată este numai opera burghezo-democratică a revoluţiei noastre. Şi avem dreptul absolut legitim de a ne mândri cu asta“.
Se spune la Napoli: „pe şleau!“.
Dar noi, împreună cu Lenin, o numim revoluţie socialistă. Motivul nu este mai puţin „pe şleau“. Am spus-o de o sută de ori, şi chiar la începutul acestui studiu, în prima parte despre lupta pentru putere în cele două revoluţii ruse.
„Opera proletară sau socialistă a acestei revoluţii se reduce la trei aspecte principale“.
Primul este ieşirea revoluţionară din războiul imperialist. Al doilea este prima realizare istorică, în Soviete, a dictaturii proletariatului, prin care „epoca parlamentarismului burghezo-democratic a luat sfârşit“. Al treilea este „construcţia economică a bazelor (încă şi mereu bazele) orânduirii socialiste“. Aici urmează cuvinte de meditat (de meditat şi asupra modului în care sunt traduse).
„În acest domeniu nu a fost încă înfăptuit până la capăt principalul, esenţialul. Or, aceasta este opera noastră cea mai sigură (cum adică sigură, dacă este neînfăptuită în Rusia, iar aiurea condiţia politică, integratoare, puterea de stat, lipseşte cu totul? Sensul este cel al adjectivului: necesară, fundamentală, de bază), cea mai sigură (sic! repetat) şi din punct de vedere principial, şi din punct de vedere practic, şi din punctul de vedere al R.S.F.S.R. în prezent, şi din punct de vedere internaţional“.
„Din moment ce principalul n-a fost încă înfăptuit până la capăt în ceea ce priveşte baza (acum, lăsând la o parte forma, sensul decurge neted), trebuie să ne îndreptăm toată atenţia în această direcţie“.
Şi aici este inutil să mai repetăm că se demonstrează că veriga de care trebuie să ne prindem este înviorarea comerţului interior. Dacă nu ne agăţăm de aceasta, nu vom reuşi să creăm „baza“ relaţiilor socialiste economice şi sociale.
Şi încă o dată.
„Acest lucru pare curios. Comunism şi comerţ? E ceva absurd, sunt lucruri fără legătură între ele, foarte depărtate unul de altul. Dar, dacă judecăm din punct de vedere economic, nu sunt mai depărtate unul de celălalt decât e comunismul de mica agricultură patriarhală, ţărănească“.
(Citiţi: pe deplin prezente în ţara noastră, unde comerţul este un stadiu încă practic nou).
Nu putem decât să le indicăm tovarăşilor ceea ce urmează acolo despre raportul marxist dintre reforme şi revoluţie. Una este să critici reformismul statului burghez, alta este să te încăpăţânezi sentimental să nu vezi că marile forme economice nu se înlocuiesc prin salturi, ci traversând lungi faze de tranziţie pe care este zadarnic să le negi şi să le deplângi, cum este în acest caz mârşavul comerţ, deja dispreţuit de „vechea mentalitate patriarhală rusă, semiboierească, semiţărănească“.
Sarcina socialistă consta atunci în a introduce comerţul burghez. Chemându-l cu voce tare, pe nume şi prenume.
Lenin nu fusese încă atins de prima sa boală când a prezentat puternicul raport politic la Congresul al XI-lea al partidului rus, la 27 martie 1922. Acesta este un tablou într-adevăr complet a tot ceea ce am expus şi noi anterior. O temă predominantă este încă aceea de a combate ostilitatea de a admite că nu se pregăteşte o economie socialistă, ci se uşurează drumul spre capitalismul de stat. Lenin admite că acesta este „capitalism“ în sens propriu. Dar consideră că evaluarea marxistă a etatizării capitalului sub puterea burgheză, care este fără îndoială total negativă, nu rămâne neschimbată atunci când etatizarea producţiei este făcută — tot în forme „tehnic“ (aici ne referim nu la tehnologia industrială, ci la tipul de gestiune administrativă) identice cu cea a întreprinderilor private — de către un stat politic proletar. Lenin spune că nu se găseşte la Marx această tratare: nu ni se pare drept. Când încă din 1848 se stabileşte că primele măsuri ale statului muncitoresc după răsturnarea politică a burgheziei vor fi, în feluritele ţări, limitate şi unele de tip pur burghez (banca de stat, transporturile de stat, renta funciară la stat, impozitul puternic progresiv, desfiinţarea dreptului de moştenire, sporirea „fabricilor de stat“), nu se pune oare fundamentul descrierii unui capitalism de stat administrat de proletariat, ca bază a socialismului deplin? Asupra acestui lucru marxiştii au discutat mult timp şi au luat destule plasări greşite, neobservând ceea ce Marx şi Engels au avertizat de zeci de ori: că acea listă de intervenţii în relaţiile de producţie se referea la ţări înapoiate, iar ulterior destule puncte au alcătuit conţinutul unor măsuri ale statelor burgheze. Oricum, Lenin o spune în sensul criticării marii confuzii făcute de alţi tovarăşi şi de către Buharin însuşi în această materie.
Lenin arată toate laturile originale ale capitalismului de stat ce trebuie dezvoltat în Rusia. Este o situaţie nemaiîntâlnită în istorie, spune el.
„Esenţialul, în cazul de faţă, este să înţelegem că acesta este capitalismul pe care putem şi trebuie să-l admitem, căruia putem să-i fixăm şi trebuie să-i fixăm anumite limite, fiindcă acest capitalism este (atenţie) necesar pentru marea masă a ţărănimii şi (şi mai mare atenţie) pentru capitalul privat, care trebuie să facă comerţ (auziţi!) în aşa fel încât să satisfacă nevoile ţărănimii“.
Troţki, într-un discurs memorabil la Congresul al IV-lea, a explicat că era vorba despre o economie proletară cu contabilitate capitalistă, înregistrarea raporturilor dintre părţile în joc (muncitor, întreprindere, stat) prin metoda capitalistă. Noi observăm că problema nu era doar de „contabilitate“, ci de substanţă a raportului (salarii în bani, bilanţ de venituri şi cheltuieli, vânzări şi cumpărări, ţinut în valută şi lichidat cu un profit activ). Lenin exprimă acest punct astfel.
„Trebuie să orânduim lucrurile în aşa fel, ca mersul obişnuit al economiei capitaliste şi al comerţului capitalist (auziţi!) să fie posibil, fiindcă poporul are nevoie de acest lucru, întrucât fără el nu se poate trăi“.
Lenin îi asigură pe oponenţi de rigoarea măsurilor de concesionare: existau la acel moment doar 17 societăţi „cu capitalişti ruşi şi străini“.
În acel moment, într-un pasaj extrem de interesant, Lenin nu mai discută cu comuniştii nemulţumiţi, cum era Buharin, ci cu adversarii direcţi, deschişi, cu un grup de aşa-numiţi „smenovehişti“, care propuneau susţinerea bolşevicilor, a căror sarcină istorică ar fi de a construi statul rus naţional burghez. Aţi greşi amarnic să credeţi că Lenin se înfurie pe aceştia la fel ca pe tovarăşii care au călcat alături. Spune că este util să fie studiaţi şi aproape îi gratifică cu complimente. În timp ce toţi îi descurajează pe capitalişti (dar a avut oare capitalul atâtea temeri? ar fi nedemn de apologia pe care i-a făcut-o Marx!) să nu se lase amăgiţi de tactica bolşevicilor care îi invită să-şi importe capitalurile în Rusia, dar apoi le vor confisca, aceşti smenovehişti spun că nu este vorba de o manevră, ci de o reală evoluţie istorică ce va duce la statul burghez obişnuit. Lenin spune că este vorba despre adevărul de clasă rostit deschis, rostit de un duşman de clasă.
Să fim de acord că dacă în 30-40 de ani revoluţionarii s-au împotmolit, contrarevoluţionarii nu sunt mai puţin astfel. Avem norocul de a ne fi învârtit printre ei atunci şi acum. Este tocmai ceea ce ne înconjoară astăzi, o întreagă societate ambiantă în dohoare de descompunere. O masă de şmecheri, dar de laşi ignoranţi, de ambele părţi; nimeni nu are vreodată forţa de a-şi crede duşmanul.
Lenin pare să simtă la o asemenea distanţă de timp boala care se apropie. Ascultaţi şi admiraţi.
„Cred că acest Ustrealov (un fost ministru în guvernul Kolceak, un om pe care Lenin l-ar fi împuşcat fără o clipă de ezitare şi care i-ar fi făcut lui Lenin acelaşi lucru la o adică), prin declaraţia lui sinceră, ne aduce un mare folos. Nouă — şi în special mie, datorită funcţiei pe care o deţin — ni se întâmplă foarte des să auzim tot felul de dulcege pălăvrăgeli comuniste, şi asta în fiecare zi, încât uneori ţi se face lehamite. Şi iată că în locul acestor pălăvrăgeli vine un număr din «Smena Veh» şi spune fără ocol: «La voi lucrurile nu stau chiar aşa cum vă închipuiţi; în realitate, voi alunecaţi în obişnuita mocirlă burgheză, şi acolo o să fluture steguleţe comuniste cu fel de fel de cuvinţele»“.
Şi Lenin adaugă că sunt observaţii foarte utile:
„Aici nu mai este vorba de o simplă repetare a ceea ce auzim mereu în jurul nostru, ci pur şi simplu de adevărul de clasă rostit de un duşman de clasă“.
Lenin insistă îndelung asupra acestui lucru şi râde de faptul că în Rusia asemenea lucruri nu se pot tipări. Îi preferă pe Ustrealovi celor care
„se deghizează aproape în comunişti, aşa că de departe nici nu poţi să distingi dacă ei cred în dumnezeu sau în revoluţia comunistă“.
S-ar spune că Lenin de pe atunci era sătul până peste cap de lăudăroşeniile periculoase: am făcut revoluţia comunistă până la capăt, am fabricat comunismul „de toutes pièces“ [de toate piesele]. Lucrurile despre care vorbeşte Ustrealov — construirea unui stat burghez de tip curent —, spune el,
„sunt posibile, trebuie s-o spunem fără ocol. Istoria cunoaşte tot felul de transformări; a te bizui pe convingere, pe devotament şi pe alte minunate calităţi sufleteşti este în politică un lucru cu totul neserios... deznodământul istoric îl hotărăsc masele uriaşe, care uneori nu se poartă prea politicos cu acest număr mic de oameni când nu sunt pe gustul lor“.
Lenin face aluzie la hrănirea ţăranilor. Aici intrăm în filozofia marxismului. În istorie protagonistul nu este individul, ci masa: aceasta nu reacţionează prin formulări literare sau voturi pe hârtie, ci reacţiile ei paralele izvorăsc direct din nevoia şi din stomacul ei.
Toate acestea îl vor scandaliza mult pe orice ipocrit care ţine la calităţile sufleteşti luate în râs de Lenin, de vreme ce este tot atât de dotat cu asemenea calităţi în comparaţie cu El pe cât poate fi un morcov comparat cu Leonardo da Vinci.
Dar Lenin aplică una şi mai puternică. El citează mai departe broşura unui tovarăş din Vesiegonsk, Todorski; care povesteşte că după ce le-a dat K.O. burghezilor din gubernia Tver, i-a obligat să-i construiască o întreprindere industrială, pentru că el n-ar fi ştiut s-o facă. Lenin se desfată cu această concluzie:
„nu e de ajuns să învingem burghezia, să-i dăm lovitura de graţie; trebuie s-o facem să lucreze pentru noi“.
Aici Vladimiriovici, cu un super-şut în fund, ne eliberează de toţi lingăii trecuţi, prezenţi şi viitori:
„Să construieşti societatea comunistă cu mâinile comuniştilor este o idee puerilă, cu totul puerilă“.
Ne dăm jos de pe stomac acea „construire“ care îi afectează puternicele facultăţi digestive.
„Noi vom putea să conducem economia dacă comuniştii vor şti să clădească această economie cu mâinile altora şi dacă ei înşişi vor învăţa de la această burghezie şi o vor conduce pe calea pe care vor ei“.
Duceţi-vă să vă masaţi fesele, o, construitori, şi să nu se mai vorbească despre voi!
Noi, spune Lenin în acest text, nu putem institui o repartiţie comunistă directă. Trebuie deci să aprovizionăm populaţia prin intermediul comerţului; dar nu mai prost decât capitaliştii.
Aici vine imaginea puternică a gunoiului. Aşadar, spun oportuniştii de teapa lui Bauer, sunteţi nişte revoluţionari burghezi.
„Noi însă spunem că sarcina noastră este să ducem până la capăt revoluţia burgheză. Aşa cum s-a exprimat o publicaţie a albgardiştilor: timp de 400 de ani s-a tot îngrămădit gunoi în instituţiile noastre de stat; iar noi am curăţat acest gunoi în patru ani — şi acesta este marele nostru merit“,
— chiar şi, vrea Lenin să spună, dacă este o operaţiune burgheză pe care burghezia nu a îndrăznit s-o încerce.
După o primă însănătoşire incredibilă, Lenin va vorbi la Congresul al IV-lea mondial, ca întotdeauna cu o claritate strălucită.
„Capitalismul de stat, cu toate că nu este o formă socialistă, ar fi pentru noi şi pentru Rusia o formă mai favorabilă decât cea actuală... Deşi înfăptuisem deja revoluţia socială, noi... încă de pe atunci ne dădeam seama într-o anumită măsură: da, ar fi fost mai bine (sic!) dacă am fi ajuns mai întâi la capitalismul de stat şi abia după aceea la socialism“.
Lenin repetă caracteristicile originale ale capitalismului de stat rus: pe bună dreptate aminteşte cât de important este ca statul politic muncitoresc să fie stăpânul pământului: de el se bucură ţăranii, statul muncitoresc trăgând din el, sub formă de impozit în natură, o rentă funciară.
Puţin mai mult va mai putea da Lenin drept contribuţie la colosalul edificiu al marxismului teoretic, născut şi el din temeliile aruncate de istorie. Dar dacă ar fi lucrat mai departe la el, ar fi readus întotdeauna orientarea la punctele de reper vechi, aşa cum l-am văzut făcând timp de decenii.
Scrierea sa despre cooperaţie a fost exploatată apoi pentru a glorifica drept „socialistă“ forma colhozurilor. Dar sensul acestei scrieri din ianuarie 1923 este doar că cooperativele, sub un stat socialist, nu ar fi, ca în statul burghez, întreprinderi private, ci colective. Aceasta în măsura în care ele acţionează pe pământul şi asupra mijloacelor de producţie care aparţin statului.
Prin urmare, Lenin în viziunea sa se gândea la cooperative agricole fără loturi individuale şi fără capitaluri de exploatare individuale.
Într-adevăr, el leagă această cale spre socialism de înfăptuirea unei „revoluţii culturale“ — încă neînfăptuite —, care să aibă sarcina de a depăşi înapoierea ţărănească, ce este o funcţie a izolării casnice.
„Acum pentru noi este suficient să săvârşim această revoluţie culturală pentru ca să devenim o ţară pe deplin socialistă (lucru, să se noteze, diferit încă de atingerea socialismului economic), dar această revoluţie culturală prezintă pentru noi greutăţi de neînchipuit, atât de ordin pur cultural (fiindcă suntem analfabeţi), cât şi de ordin material (întrucât pentru a deveni oameni cu un înalt nivel de cultură e nevoie de o anumită dezvoltare a mijloacelor de producţie materiale, e nevoie de o anumită bază materială)“.
La Congresul al XII-lea al partidului, în ianuarie 1923, Lenin, din nou bolnav, nu a putut trimite decât propuneri scrise.
Ultima sa scriere, „Mai bine mai puţin, dar mai bine“, cel puţin ultima scriere care, printre cunoscutele lupte, a ajuns la public, este din 2 martie 1923. Dar nu suntem aici la vânătoare de „testamente“, pe care le lăsăm anecdoticii puţin mai presus de simpla bârfă.
Nu interesează testamentul celui care a demonstrat că a ştiut şi a putut să se insereze într-o linie istorică fără fracturi, călare pe aproape patru decenii, cu o continuitate care nu pune nicio fază împotriva alteia şi nu ridică obişnuita chestiune neputincioasă că ar trebui aleasă ultima poziţie. Nu există o schimbare de poziţii: omul aparţine partidului, fiinţă care trăieşte dincolo de generaţiile biologice. Noi regăsim acea linie chiar şi în faptele mult ulterioare morţii sale şi avem încredere că va fi găsită în fapte şi mai îndepărtate de el şi de noi.
Lenin apasă din nou pe inspecţia muncitorească şi ţărănească. Inspecţia este o fază ce precede plina gestiune, iar când se va ajunge la o gestiune muncitorească socială va mai exista încă de inspectat, doar cu organe muncitoreşti, viitoarea economie ţărănească inamică. Pentru că în viziunea lui Lenin nu este desfiinţată în mod prostesc, ca în stalinism, viitoarea luptă dintre cele două clase!
Ultima privire de ansamblu a lui Lenin pe care o avem priveşte punctul revoluţiei internaţionale, centrul întregii sale opere de doctrină şi de bătălie.
„Dar numai cu această încredere [a ţăranilor] nu ne va fi uşor să ne menţinem până la victoria revoluţiei socialiste în ţările mai dezvoltate“.
Ultima judecată a lui Lenin asupra conjuncturii mondiale este pentru o criză a capitalismului cu o tensiune mult diminuată, în ciuda ridicării ameninţătoare a Orientului, ale cărui ţări „şi-au îndreptat definitiv dezvoltarea pe calea generală a capitalismului european“.
„Ne găsim deci în faţa următoarei probleme: vom izbuti noi, cu producţia noastră ţărănească mică şi foarte mică, cu starea de ruină în care ne aflăm, să ne menţinem până când ţările capitaliste din Europa occidentală îşi vor desăvârşi dezvoltarea lor în direcţia socialismului?“.
Lenin trage din dezvoltarea internaţională o serie de interogaţii asupra viitorului război şi asupra posibilităţii Rusiei de a nu fi prezentă sau de a fi spulberată în el.
Revine în sfârşit la politica „internă“. Insistă asupra menţinerii încrederii ţăranilor într-un stat muncitoresc care să ştie să fie ieftin şi să prevină orice risipă. Lenin răspunde nu la propria sa întrebare: va fi oare aceasta domnia spiritului mărginit ţărănesc? El, cu o ultimă imagine pregnantă, prevede că proletariatul, cu preţul unor eforturi dure, va reuşi să treacă de pe calul costeliv al ţăranului pe propriul său cal, cel al industriei mecanizate şi electrificate.
Este vorba tot de o bază tehnică a socialismului, care va rezolva problema vieţii, nu pe cea a societăţii noi. Despre trecerea de la mica la marea economie, care este tocmai baza, dar nimic altceva, a socialismului.
Mai puţin de un an mai târziu, Lenin murea.
[1]. Expresia polemică „negru-tricoloră“ îmbină negrul — culoarea asociată fascismului (cămăşile negre) şi clericalismului reacţionar de dreapta (Democraţia Creştină dominată de Vatican în anii ’50) — cu tricolorul italian (simbolul republicii burgheze postbelice şi al patriotismului naţional).
[2]. Expresia redă idiomul italian „marxista con tanto di codino“. Bordiga se imaginează în rolul unui marxist chinez autentic, ancorat în realităţile istorice ale ţării sale. Autorul ironizează decretul guvernului republican din 1911 de tăiere obligatorie a cozii de păr chinezeşti (queue, 辫子 / biànzi), considerând această „europenizare“ vestimentară o simplă maimuţăreală burgheză de suprafaţă.