Grava desfăşurare istorică ce se intercalează între moartea lui Lenin şi noi, din cauza emoţiilor vibrante provocate întregii umanităţi pe parcursul unei întregi generaţii, este greu de expus, întrucât se înghesuie pentru a-i oferi punctele de reper prea multe nume faimoase, obiect al laudei fanaticilor şi al infamiei din diferite tabere, şi chiar, în ultimele episoade care au zdruncinat cel mai mult lumea nu demult, al unei alternanţe, din partea aceleiaşi bande, între exaltare şi — un alt cuvânt nu trebuie folosit — defăimare.
Nu vom putea trece sub tăcere numele oamenilor căzuţi şi ale celor victorioşi, fie şi numai pentru a fi înţeleşi corect de cei mulţi care îşi amintesc acea vreme, prezentată în mod studiat într-un chip denaturat de una dintre cele mai puternice organizaţii din istoria umană; dar trebuie, cu toate acestea, să ajungem să oferim, cel puţin în schemele lor substanţiale, cursul real al relaţiilor de producţie şi jocul claselor sociale şi al forţelor economice, ridicându-ne cu toate sforţările deasupra abuzului falsificator făcut timp de atâţia şi atâţia ani asupra formulelor clasice ale doctrinei noastre.
Fazele transformării sociale pot fi împărţite în perioade, care sunt delimitate între ele cu un acord relativ de către taberele opuse; cum este cazul în tristul „Scurt Curs“ al istoriei partidului oficial, şi în analizele mereu viguroase şi loiale ale marelui Troţki, chiar şi pentru cine nu le poate accepta pe toate în doctrină. Aceste etape istorice fiind vii în memoria tuturor, firul lor călăuzitor va fi util pentru analiza în profunzime a acestei teribile probleme.
Primele două merg de la Octombrie până la moartea lui Lenin şi au fost expuse şi tratate în ceea ce precede. Altele se plasează între 1924 şi data până la care merg acele două surse extrem de vrăjmaşe între ele, surse care ajung aproximativ până în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1937. Celelalte sunt de ieri şi de astăzi.
I. 1918—1920. Războiul civil. „Comunismul de război“.
II. 1921—1925. Reconstituirea economiei interne. N.E.P.
III. 1926—1929. Industrializarea. Ofensiva împotriva chiaburilor. Lansarea primului plan cincinal.
IV. 1930—1934. Dezvoltarea formei „colhoz“ în agricultură (acest proces este definit drept colectivizare agricolă: într-un limbaj marxist mai bun colhozul trebuie definit ca formă mixtă între producţia agrară parcelară şi cea cooperativă).
V. 1930—1935. Proclamata „edificare socialistă“ numai în Rusia. (În termen adecvat: creşterea imensă a capitalismului de stat în industrie şi a semicapitalismului de stat-cooperativ în agricultură).
VI. 1939—1945. Războiul mondial şi alianţele cu state capitaliste.
VII. 1946—1955. Lupta pentru dominaţia lumii şi „războiul rece“ cu aliaţii din Occident.
VIII. 1955—... Coexistenţa paşnică cu Occidentul şi întrecerea economică.
Noi am prefera să propunem pentru întreaga mare perioadă 1934—1955, şi dincolo de ea, denumirea de perioadă a creşterii cantitative a masei producţiei şi, dacă ar fi permis: „cantitativism productiv“, acesta fiind un caracter economic constant, în ciuda schimbărilor politice; seria se referă în primul rând la formele economice.
Tot ceea ce urmează a fi tratat mai jos trebuie abordat în afara presupoziţiei că ar fi vorba despre cotiturile unei „politici economice libere“ a statului şi a partidului, care în primele două perioade îşi consolidaseră propria putere şi care ar fi putut, la sugestia uneia sau alteia dintre „tendinţele“ ce reflectau programe şi posibilităţi diferite, să apuce pe una sau pe alta dintre rute pe drumul istoric al societăţii ruse. Dimpotrivă, concepţiile opuse intrate în luptă (ţinând seama şi de natura, aproape întotdeauna suspectă, a materialului ce ne-a fost transmis) sunt cele care vor trebui explicate prin influenţa necesară a modificării relaţiilor economice.
În ciuda tezei noastre teoretice extrem de ferme, esenţială pentru marxişti, potrivit căreia nici măcar persoana celor mai dotaţi conducători ai luptei nu poate fi considerată, în opera sa de îndrumare teoretică şi organizatorică a acţiunii, drept cauză motoare a evenimentelor, afirmăm că ne păstrăm dreptul la o constatare. Materialul pentru o coordonare fermă a datelor ce scot la iveală forţele subsolului social, împreună cu critica evaluării contemporane, sau a evaluărilor contemporane, asupra sarcinilor statului şi ale partidului, în ordine şi coerenţă neîntreruptă cu poziţiile generale ale doctrinei, ale şcolii marxiste ruse şi internaţionale — care este unică —, lipseşte în mare parte după sfârşitul contribuţiilor aduse de Lenin, fiind vorba de a conecta fragmente ce se regăsesc în stare discontinuă şi contradictorie.
Toţi oamenii care tratează chestiunile privind sarcina partidului nu contenesc să se raporteze la Lenin, la învăţătura lui, cu rezultate divergente, dar nu se va mai regăsi linia indiscutabilă a unei citiri clare a faptelor şi demonstraţia, fără o cât de mică ezitare, că acestea se încadrează în doctrina şi în tradiţiile orientării de luptă a partidului. Lăsând la o parte falsificatorii plătiţi în acest scop, ei bine, puţin rămâne pentru a găsi nu zicem judecăţi decisive, ci elemente sigure, ba chiar şi statistice. Pătrunzând în această umbră, puţini scapă de tentaţia de a regreta că „nu s-a lăsat să se discute liber“, iar acest prim pas deschide calea alunecării, înapoi, în lanţul concepţiilor antimarxiste şi burgheze. Conducător istoric de talia lui Lenin şi marxist demn de el, nici măcar Troţki nu se eliberează cu totul de toate cursele; chiar şi pentru cei mai mari comandanţi învinşi, după ce au obţinut victorii atât de strălucite, este aproape imposibil să atingă rigoarea ştiinţifică atunci când fac istoria propriei lor ruine personale nefaste; cu atât mai imposibil pentru cineva care, de talia lui Troţki, a avut temperamentul gladiatorului ce nu se sustrage de la a simţi revărsarea propriei voinţe atunci când inamicul cedează în faţa forţelor suprapersonale şi suverane ale istoriei.
Până la cea mai mare dezbatere care ne-a rămas intactă, cea din decembrie 1926 despre care am vorbit de multe ori, nu pare să existe vreun dezacord asupra unicităţii căii pe care trebuia să se meargă, iar reţinerile ideologice, care cu siguranţă nu au lipsit, îşi găsesc o limită de neclintit în formulările ulterioare, deopotrivă teoretice şi realiste, ale lui Lenin.
Dezbaterea din 1926 a statornicit din punct de vedere istoric faptul că nici Lenin, nici alţii, cât timp el a trăit şi chiar înainte de 1926, nu lăsaseră deoparte teza potrivit căreia scopul viitorului la care trebuia subordonată orice altă ţintă era extinderea revoluţiei şi a dictaturii comuniste mult dincolo de frontierele Rusiei, şi aceasta în ciuda eşecurilor în lanţ suferite de tentativele clasei muncitoare de avangardă în aproape toate partidele din Europa.
Politica de administrare a Rusiei era suficient să fie cea a unei gestiuni precare, provizorii; întrucât un punct de reper fundamental al perspectivelor comunismului mondial era că economia rusă va avansa spre socialism nu doar alături, ci neîndoielnic în urma celei din mare parte a Europei.
Practica economică a partidului avea o simplă directivă: a aştepta pe citadela puterii cucerite; nu o avea pe aceea de a transforma şi cu atât mai puţin pe cea nebunească, devenită ulterior dominantă: a construi.
Este cât se poate de clar că a aştepta pe o poziţie cucerită, atinsă, înseamnă înainte de toate a nu da înapoi de pe ea, acolo unde aceasta este atacată şi ameninţată. Sensul primei faze a perioadei post-Octombrie este simplu: apărarea puterii revoluţionare împotriva valurilor cumplite ale adversarilor de clasă interni şi străini. Dar chiar şi pentru a te apăra şi a rezista, obiectiv militar şi politic extrem, este nevoie să trăieşti, este nevoie de provizii, de muniţii de hrană şi de război. Economia se reduce la aceasta: a lua în afara oricărui schimb şi a oricărui drept tot ceea ce se găseşte material, şi mai ales dacă este luat de la inamic; a asigura viaţa fiziologică a populaţiei şi a armatei, a oraşului şi a satului.
Dat fiind că războiul internaţional, iar apoi cel civil, reduseseră resursele ţării ruse la o mică fracţiune din ceea ce atinsese sub ţarism însuşi şi înainte de război, chestiunea de a obţine un randament mai mare de la forţele productive, îndepărtând prin forţă obstacolele din calea presiunilor lor, nu avea pe atunci — şi încă — niciun sens. A consuma ceea ce se găsea şi a produce cum se putea era singura formulă de „politică economică“.
Deoarece, printre resursele productive constatabile şi inventariabile material, prima care nu se poate crea prin silogisme este tradiţia capacităţii productive a grupurilor umane, într-o situaţie atât de dură era deja un succes să se realizeze un produs minim pentru consumul redus, chiar şi în formele primordiale adecvate stadiului atins de pământ, de utilaje şi unelte, şi de pregătirea redusă a braţelor umane; iar a minţilor, extrem de redusă.
Nu li se poate reproşa unor comunişti — a căror doctrină este prezentă doar în măsura în care a putut germina pe datele şi prin influenţele unor societăţi mult mai dezvoltate şi mai complexe — că au dorit miracolul de a obţine salvarea din aplicarea imediată a unor forme, a unor „dispozitive“ ale societăţii a căror venire este demonstrată de noi ca fiind ştiinţific posibilă. Însăşi sarcina de a proiecta revoluţia în vechea, înţeleapta şi îmbuibata Europă, pe un cu totul alt „teren de cultură“, cere ca, fie şi numai ca simbol, fie şi ca emblemă de luptă, să se poată spune maselor care aşteaptă că roadele revoluţiei au început să fie culese, invitându-i totodată la o semănare în mare stil pe fraţii de dincolo de graniţă. Chiar şi aceia dintre noi care din prima clipă am luat în derâdere metoda prezentării „modelului“ de comunism, metodă legată de vechile utopii spulberate de critica genială a lui Marx (aşa cum era şi faţă de atitudinea nebunească, de neconceput pe atunci, de astăzi, a comunismului fabricat „de mâinile comuniştilor“ şi expus într-o vitrină absurdă), chiar şi noi ne-am bucurat să vedem pe străzile amputate ale Leningradului şi ale Moscovei, în mizeria generală şi printre urmele bătăliilor, impresia, fie ea şi simbolică, că formele burgheze, de proprietate şi băneşti începuseră să se dizolve.
Cu toate acestea, deşi am citat-o pe larg, considerăm că demonstraţia lui Troţki privind „comunismul de război“ şi economia de oraş asediat nu se ridică la aceeaşi înălţime cu cea a lui Lenin, atunci când este vorba ca amândoi să explice, aşa cum am arătat, că NEP-ul, cu deschiderea stăvilarelor sale pentru formele comerciale, adică capitaliste, nu conţinea nicidecum o decizie diferită şi o renunţare la calea spre socialismul internaţional — pentru că doar ca internaţional îl cunoaştem.
Troţki vrea să ajungă la această concluzie: că directivele centrului de stat şi de partid, sub conducerea aceluiaşi grup, cel stalinist, s-au succedat derapând şi contrazicându-se. Acest lucru este adevărat, dar nu este de ajuns pentru a stabili că, schimbând grupul sau conducătorul său, ori cerând desemnarea lor de la acele surse ce se numesc masă sau bază — dar cu o viziune mult prea sumară asupra întregului tablou —, s-ar fi mers nu în zig-zag, ci drept înainte.
Chiar şi Lenin, apărând NEP-ul, vorbeşte despre o retragere ordonată pentru a evita una mai rea şi pentru a putea relua drumul cu mai multă siguranţă. Dar acest concept preliminar, didactic şi polemic în raport cu cei care înţeleseseră puţin din realitatea vie şi din doctrina solid stabilită, nu este încă cel al zig-zagului. Nu este vorba despre un drum care îşi schimbă direcţia la fiecare etapă, impunând cotituri, unghiuri rutei sale, ci despre unul care rămâne rectiliniu şi îşi schimbă doar viteza, fără a-şi schimba direcţia. Nici dacă ar da înapoi nu îşi schimbă „direcţia“, ci doar sensul mişcării sale, iar acest lucru se poate face pentru a pune piciorul pe o treaptă, mâna pe o verigă, care să permită pornirea din nou înainte, şi mai bine, fără a fi rătăcit drumul, fără a fi schimbat scopul final.
Recea metaforă geometrică prinde viaţă şi lumină din tratarea sistematică a lui Lenin, pe care el are genialitatea de a o sprijini pe o analiză plăsmuită nu în 1921, după pretinsa dezamăgire privind viteza de transformare economică ce se putea menţine, ci desfăşurată imediat după revoluţie, în 1918, şi strâns coerentă — considerăm că am dovedit-o — cu întreaga ştiinţă a structurii sociale particulare a Rusiei, pe care o elaborase pe parcursul întregii sale vieţi.
Troţki pare că ţine să dovedească faptul că partidul, între prima şi a doua fază, a virat de fapt, a schimbat bordul. În Revoluţia trădată, scrisă în 1936, el se exprimă astfel:
„Comunismul de război a fost, prin însăşi esenţa sa, un sistem de reglementare a consumului într-o cetate asediată. Trebuie totuşi să recunoaştem că, potrivit concepţiei iniţiale, el urmărea scopuri mai largi. Guvernul sovietic spera şi năzuia să dezvolte nemijlocit metodele de reglementare într-un sistem de economie planificată, atât în domeniul repartiţiei, cât şi în sfera producţiei. Cu alte cuvinte: de la «comunismul de război» el miza să ajungă treptat, dar fără nicio rupere a sistemului, la adevăratul comunism“.
Ca dovadă a acestei aserţiuni extrem de exagerate, Troţki citează programul adoptat de partidul bolşevic în 1919, care spunea:
„În domeniul repartiţiei, Puterea sovietică în momentul de faţă urmăreşte neabătut înlocuirea comerţului printr-o repartiţie planificată a produselor, organizată pe planul întregului stat“. [1]
Dacă cititorul revine la ceea ce am spus în mod repetat despre congresul din 1919 şi, mai ales, chiar despre program şi despre rectificările eminamente de principiu pe care Lenin le-a adus acolo pentru a-l corecta pe Buharin, va putea verifica faptul că tezele economice sunt exact aceleaşi care vor veni să justifice linia NEP-ului, iar Lenin exprimă aceleaşi idei din 1918, la care se va conecta apoi din nou în 1921. Nu economia capitalismului de tip monopolist, ci de-a dreptul cea a capitalismului privat deplin (indubitabil mercantil) sunt pentru Rusia nu faze depăşite, ci faze la care este de dorit să se ajungă!
Lenin a redactat şi a aprobat acel program: şi de ce nu trebuia să se spună acolo că partidul urmăreşte desfiinţarea comerţului? Poziţia dialectică a lui Lenin era că, chiar şi stimulând apariţia şi umflarea unui comerţ liber, se urmăreşte în realitate cea mai bună cale spre socialism.
Acel pasaj era indispensabil, deoarece în program — care este valabil pentru mulţi ani şi multe congrese — este vitală salvarea tezelor generale; iar el este piatra de încercare pentru apelurile la doctrină pe care Lenin le consideră necesare la fiecare cotitură a drumului. Cât de util ar fi fost să se amintească la fiecare pas că nu va fi niciodată permis să se vorbească despre socialism dacă nu s-a ajuns în faza în care nu mai există „comerţ“, ci „repartiţie planificată a produselor, organizată pe planul întregului stat“, adică fără calculul de echivalenţă a două produse cu valori puse faţă în faţă, fără forma marfă!
Acest lucru ar fi fost de ajuns pentru a împiedica ciuma anilor viitori, constând în a numi socialism o repartiţie burgheză!
Nu mai puţin binefăcătoare ar fi fost înţelegerea faptului că este admisibil să trebuiască să mergi ani lungi şi mulţi suportând forma comercială a repartiţiei şi chiar, aşa cum s-a întâmplat cu NEP-ul, stimulând-o acolo unde era încă rodnică în raport cu greaua moştenire a trecutului social; dar esenţialul era să nu se confunde această etapă cu o etapă socialistă.
Programul spune că partidul urmăreşte acel obiectiv, dar nu spune că acesta ar putea fi atins doar în Rusia şi fără revoluţia occidentală, care în ţări precum Germania şi Anglia ar putea realiza rapid o repartiţie socială pe baza unui plan unitar pentru o vastă parte a producţiei, numai cu condiţia ca clasa muncitoare să deţină puterea. În cele două cazuri se urmăreşte neabătut acelaşi lucru, dar cu o viteză de înaintare cu totul diferită.
Esenţialul este de a bate în cuie adevărul: unde există comerţ, acolo nu există formă socialistă, ci capitalistă. Teza programatică a lui Lenin în acel fragment este, întotdeauna, aceea că în Rusia va trebui să gestionăm capitalism, dar de fiecare dată când îl vom avea în faţă şi în mâini, îl vom numi cu voce tare drept ceea ce este.
Troţki este în totul de acord cu teoria societăţii ruse în faza NEP-ului şi cu ineluctabilitatea adoptării sale, sub sancţiunea decăderii economiei sub nivelul obligatoriu al programului economic: a supravieţui.
El oferă o definiţie clară în aceste puncte, ce coincid cu cele deduse din textele lui Lenin şi sunt poate mai explicite pentru a evita echivocul doctrinar între industria etatizată de puterea socialistă şi economia industrială socialistă. Prima se află în mâinile unui stat care „urmăreşte socialismul“, dar relaţiile de producţie în mecanismul ei sunt în întregime capitaliste.
Fenomenul economico-social real al NEP-ului este astfel caracterizat de prezentarea magistrală şi limpede a lui Troţki, fotografie a relaţiilor reale de producţie în faza 1921—1925.
Existenţa în ţară a milioane de gospodării ţărăneşti izolate a creat pentru Lenin necesitatea de a restabili piaţa. Numai piaţa creează o sudură între industrie şi agricultură. Formula este foarte simplă: industria trebuie să furnizeze satului mărfurile necesare la preţuri în aşa fel încât statul să poată renunţa la rechiziţionarea produselor muncii ţărăneşti.
Troţki adaugă în mod tăios, în stilul lui Lenin (şi aici îl completează în mod demn pe Lenin), că nu este vorba doar despre o chestiune de forme de producţie şi repartiţie agrare, ci şi despre o altă concepţie asupra gestiunii industriale.
„Experienţa imediată a arătat însă că însăşi industria, în ciuda caracterului ei socializat, are nevoie de metodele de calcul bănesc elaborate de capitalism. Planul nu se poate sprijini doar pe date pur speculative. (Aceasta înseamnă: cu o contabilitate efectiv socialistă, adică cu proiecte privitoare la cantităţi fizice de obiecte şi forţe materiale, neafectate de cifre ale unor echivalente băneşti; ideea este oferită de un proiect de construcţii însoţit de un „necesar de materiale“ prevăzut şi de o evidenţă a numărului de zile-muncă ale unei echipe organizate, fără „buget de cheltuieli“, dar în legătură cu planul naţional al forţei de muncă şi al producţiei şi bunurilor disponibile). Jocul cererii şi al ofertei rămâne pentru el, încă pentru o lungă perioadă, baza materială indispensabilă şi corectivul salvator“.
Preferim formula de bază materială celei mai puţin fericite de simplu „corectiv“. Relaţia este substanţială: nu se poate — şi i-am spus-o în 1922 lui Troţki — adopta contabilitatea capitalistă fără a recunoaşte faptul că rămânem pe terenul modului de producţie propriu capitalismului: salariu în bani plătit muncitorilor după timpul de muncă, bilanţ de venituri şi cheltuieli, marjă de profit a întreprinderii.
Odată clarificat acest lucru, trebuie doar spus că şi astăzi, în 1956, ne aflăm la acel tip de funcţionare a industriei, în întregime capitalist.
Vom vedea că formula lui Troţki este mai puţin fermă: el neagă teza stalinistă că am avea o industrie socialistă, dar vorbeşte despre o formă „de tranziţie de la capitalism la socialism“. Din punct de vedere istoric, totul este tranziţie, chiar şi etatizarea sovietică; din punct de vedere economic, metoda de calcul şi substanţa relaţiei de producţie sunt capitaliste.
Se poate enunţa în general teorema că o economie ce decade grav spre mizerie, spre o producţie redusă şi un consum redus nu poate fi teatrul apariţiei unui nou mod de producţie. La baza demonstraţiei obişnuite a lui Lenin stătea faptul cumplitei depresiuni economice ce a urmat rănilor războiului imperialist şi ale războiului civil. Înainte de a se îndrepta spre geneza unor noi structuri, trebuiau trezite la viaţă cele vechi, urcând, sub însuşi regimul lor calitativ, la minime cantitative acceptabile şi comparabile cu cele din trecut.
De mai multe ori am oferit cifre în această privinţă. În 1921 ne aflam în fundul abisului. Producţia industrială, în aprecierea lui Troţki, scăzuse la o cincime din cea de dinaintea războiului. Producţia de oţel scăzuse de la 4,2 milioane de tone la doar 183.000 (a douăzeci şi treia parte!). Recolta de cereale scăzuse de la 801 milioane de chintale de dinaintea războiului la 503 în 1922.
Tot în deplin acord cu Lenin, Troţki demonstrează că redresarea a fost posibilă numai datorită măsurilor NEP-ului: piaţă liberă, gestiune comercială a întreprinderilor şi, în sfârşit, reconstituirea unui sistem monetar stabil, legat de rubla-aur. În perioada comunismului de război se privise cu optimism la înspăimântătoarea devalorizare a rublei. Nu era o greşeală teoretică, ci mai degrabă o atitudine agitatorică adecvată epocii revoluţiei mondiale, pe care o calculau ca fiind apropiată.
Aceasta este mai ales teza lui Troţki. El spune că, dacă revoluţia ar fi triumfat în Germania, atât dezvoltarea rusă, cât şi cea germană ar fi început să înainteze cu paşi de uriaş. Adaugă însă:
„Se poate totuşi spune cu toată certitudinea că, şi în acest caz fericit, la repartiţia de stat nemijlocită a produselor ar fi trebuit oricum să se renunţe în favoarea metodelor schimbului comercial“.
Citim acest pasaj în sensul că economia rusă ar fi trebuit deopotrivă să apuce pe calea NEP-ului în privinţa micilor ţărani ce trebuiau admişi la comerţ, dar în schimb Germania ar fi putut începe să planifice repartiţia, şi mai înainte de toate în sensul de a furniza Rusiei mari cantităţi de bunuri industriale de consum şi de producţie, chiar şi fără vreo contrapartidă, prin decizia Internaţionalei Statelor comuniste.
Nici măcar cu această puternică injecţie de produse industriale nu se putea depăşi într-un răstimp scurt faptul că gospodăriile minuscule din mediul rural trecuseră, ca urmare a revoluţiei din Octombrie, de la 16 la 25 de milioane în întreaga Rusie.
Această structură productivă nu putea respira decât într-un mediu mercantil şi, ca urmare a NEP-ului, s-a realizat mişcarea produselor agricole spre oraşe şi a celor industriale spre sate. În 1922 şi 1923 producţia industriei s-a dublat: aşa cum ştim, în 1926 va atinge nivelul dinaintea războiului, adică va fi de cinci ori mai mare decât cea din 1921. Cu toate acestea, mult mai modest a fost sporul producţiei rurale.
Cauza era simplă: prelevând de la sate prea mult grâu fără a se putea oferi pe moment o aprovizionare largă cu produse manufacturate, se puteau înfiinţa în oraşe fabrici noi şi mobiliza alte braţe de muncă, dar ţăranul, nemulţumit, prefera să semene puţin şi să-şi consume produsul direct, revenind pentru nevoile esenţiale nealimentare la forma primordială a meşteşugului casnic.
Foarte dificila problemă a provocat în partidul bolşevic vii discuţii cu privire la explicarea faptelor economice şi la linia ce trebuia adoptată. În primăvara anului 1923 (la Congresul al XII-lea, primul la care Lenin a fost absent), Troţki şi-a expus teza asupra „foarfecelui economic“. Preţurile produselor industriei ruse prezentau o creştere continuă, în timp ce preţurile produselor agricole scădeau. La un moment dat cele două curbe se intersectaseră, dar, continuând să crească braţul preţurilor industriale şi să scadă cel al preţurilor agricole, foarfeca se deschidea tot mai mult şi exprima conflictul dintre cele două sectoare ale societăţii.
Aici este util să luăm de la Troţki explicarea veridică a alinierii evaluărilor şi propunerilor în materie economică.
Toţi erau de acord că, pentru a impulsiona producţia agricolă, era necesar să se „închidă foarfeca“. Vom vedea acum care erau cele trei căi propuse pentru a ajunge acolo.
Acest scop comun, ţinem să precizăm de la bun început, se situează pe calea spre socialismul îndepărtat şi este impus de stricta necesitate de conţinut vital, dar nu este încă nici măcar un „scop socialist“. Este un scop eminamente capitalist şi burghez. În marxismul clasic, unul dintre aspectele distinctive ale economiei burgheze, în impetuoasa ei apariţie revoluţionară care sfărâma limitarea şi molecularitatea structurală a epocii feudale, este scăderea bruscă şi progresivă a costului produselor manufacturate, efect al muncii asociate şi al diviziunii tehnice a muncii. Dimpotrivă, şi în conformitate cu teoria factorilor producţiei agrare, preţul alimentelor nu numai că nu urmează o mişcare analogă, ci creşte hotărât, populaţia ţărănească trebuind să-şi lărgească cercul de nevoi şi de consumuri la noile „articole“ pe care angrenajul mercantil le revarsă până la ea; neexistând scăderi radicale ale costurilor de producţie, care, acolo unde există, se convertesc nu într-o valoare de schimb mai mică, ci în rentă diferenţială în favoarea proprietarilor burghezi, preţurile calculându-se pe baza costurilor de pe „terenul cel mai prost“.
Exigenţa deterministă inclusă în diagrama lui Troţki înseamnă că revoluţia rusă, în cursul modurilor de producţie, bate pasul pe loc chiar şi ca revoluţie capitalistă stârnitoare a febrei arzătoare a pieţei interne. A închide foarfeca înseamnă a face un salt în sus de-a lungul treptelor lui Lenin: producţie patriarhală, mică producţie ţărănească, capitalism privat.
Pasul spre capitalismul de stat, a patra fază a structurii sociale, nu poate fi riscat decât în industrie, prin etatizarea şi confiscarea fabricilor, mai întâi a celor importante şi apoi a celor mijlocii şi mici, prin banca de stat şi monopolul comerţului exterior — prăbuşit vertiginos în acei ani de criză de la 2900 la 30 de milioane.
Prin urmare, problemele concrete, leniniste, înainte ca blasfemia construirii socialismului să vină să confunde totul, erau în 1923 două: înfrângerea în industrie a capitalismului privat, înfrângerea la sate a micii producţii. Aceste două obiective s-au numit: industrializarea şi colectivizarea agriculturii.
În faţa acestor probleme s-au format trei grupuri: stânga, dreapta şi centrul. Noi le reconstituim geneza şi funcţia pe baza categoriilor economice şi a modificărilor relaţiilor de producţie, precum şi pe baza celor două viziuni asupra politicii comuniste mondiale: a devansa revoluţia politică europeană bătând pasul pe loc în transformarea structurii sociale ruse — sau a se dezinteresa de revoluţia internaţională şi a se dedica „edificării socialiste“ doar în Rusia, demenţială erezie care a ruinat totul.
Filistinii tuturor partidelor de atunci şi până astăzi au redus totul la chestiunea odioasă a „succesiunii lui Lenin“, aşa cum reduc astăzi criza prin care trece Rusia la chestiunea „succesiunii lui Stalin“.
Dacă deschidem paginile (şi acestea sunt cele mai ignobile, de care până şi vechi unelte capabile să înghită broaşte râioase de mărimea unor elefanţi au roşit la Congresul al XX-lea) ale Cursului scurt, soluţia va fi liniară: în centru continuatorii lui Lenin şi susţinătorii dezvoltării Rusiei spre toate triumfurile: un nou sistem economic miraculos în interior, cele mai mari victorii naţionale în exterior, prin baterea unei alte lozinci cretine: Patria socialismului! În opoziţiile de stânga şi de dreapta, simpli agenţi plătiţi ai burgheziilor străine, care erau astfel încă din 1917, şi care în industrie susţin sabotajul şi demobilizarea care să faciliteze viitoarea agresiune din exterior, iar în agricultură îi apără pe ţăranii bogaţi, chiaburii, care, formând baza noii burghezii ruse, vor face să reînvie capitalismul şi vor pregăti contrarevoluţia! Conform unei asemenea prezentări a faptelor, Troţki voia să închidă cele mai mari uzine ale industriei grele şi de război, Buharin să desfiinţeze monopolul comerţului exterior, Zinoviev şi ai săi să menţină caracterul agrar al Rusiei şi să limiteze la industria textilă tradiţională zona Moscovei, şi aşa mai departe.
Istoria scrisă sub mâna de fier stalinistă îi învinovăţeşte pe toţi adversarii care au căzut în luptă şi în teribilele „epurări“ de opoziţie retroactivă, legându-i laolaltă încă din primii ani, măsluind pachetul de cărţi, lovind memoria lui Buharin până la a trece cu rea-credinţă sub tăcere faptul că în dezbaterea din 1926 şi în campania pentru zdrobirea lui Troţki, Zinoviev şi Kamenev, Buharin a fost paladinul Orlando al lui Carol cel Mare Stalin. [2]
Dând la o parte acest gunoi, să reconstituim termenii disputei pe baza mărturiei lui Troţki, punându-i în relaţie cu doctrina marxistă a lui Lenin asupra structurii sociale ruse şi a posibilităţilor ei de dezvoltare.
Troţki se indică pe sine încă din 1923 ca fiind conducătorul opoziţiei de stânga faţă de centrul stalinist. Dreapta, condusă de Rîkov, Tomski şi Buharin, se confunda cu centrul lui Stalin şi Molotov, în timp ce Zinoviev şi Kamenev (aşa cum am povestit de mai multe ori, ei au dus în 1924 lupta împotriva lui Troţki, care nu a apărut la Congresul al V-lea Mondial) s-au realiat în 1926 opoziţiei de stânga din 1923.
Dar care erau diferitele directive, dincolo de persoane şi de traiectoriile parcurse de nume — care au fost încâlcite şi deconcertante, în episoade care la o distanţă de ani se intersectează şi se suprapun confundând orice perspectivă?
Stânga cu Troţki şi Zinoviev-Kamenev — încă de la Conferinţa a XIV-a şi Congresul al XIV-lea al partidului (1925) şi de la faimoasa Conferinţă a XV-a din noiembrie 1926, care a precedat Plenara Lărgită a Internaţionalei din decembrie 1926, teatrul marii dispute clasice asupra „edificării izolate a socialismului“ — a susţinut, spre deosebire de minciunile oficiale: a) industrializarea, precum şi propunerea, înaintată de Troţki încă din 1923, a unui plan cincinal de dezvoltare economică; b) colectivizarea producţiei agricole, dezvoltând împotriva micii producţii şi împotriva chiaburilor gospodăriile colective şi de stat.
Dreapta a susţinut idei opuse luptei împotriva chiaburilor şi frânarea industrializării, dar ceea ce trebuie înţeles este că în 1925 Stalin şi ceea ce Troţki numeşte fracţiunea conducătoare au îmbrăţişat programul dreptei, au acceptat politica de orientare spre chiabur. Stalin s-a sprijinit în totul pe tezele de dreapta în lupta împotriva „superindustrializatorilor“ opoziţiei de stânga (Troţki, iar apoi Zinoviev şi Kamenev).
În 1925 Stalin achiesează chiar la ideea denaţionalizării pământului, atribuindu-l pentru zece ani şi chiar mai mult ţăranilor în proprietate inclusiv juridică (ceea ce înseamnă libertatea de a concentra pământul prin vânzări şi cumpărări). În 1925, prin legi speciale, s-a admis, prin derogare de la constituţie, folosirea forţei de muncă salariate la sate şi arendarea (ceea ce înseamnă libera formare de capital în mediul rural).
„Politica guvernului, sub lozinca: «cu faţa spre sat», s-a întors de fapt cu faţa spre chiaburi“.
În timp ce Buharin era teoreticianul oficial al fracţiunii conducătoare, el a lansat, în numele lui Stalin şi al guvernului, faimoasa lozincă adresată ţăranilor: îmbogăţiţi-vă! Iar astăzi Cursul scurt îl acuză de trădare pentru că a susţinut sfârşitul luptei de clasă dintre ţăranul sărac şi chiabur, precum şi absorbţia paşnică a ţăranului bogat în socialism! Erau, înainte de 1920, ideile oficiale ale lui Stalin, combătute cu îndârjire de opoziţia de stânga. În privinţa planurilor de industrializare, ele au fost pe atunci luate în râs de Stalin. Stalin afirma în aprilie 1927 că construirea marii hidrocentrale de pe Nipru ar fi ca cumpărarea unui gramofon în loc de o vacă pentru mujic!
Când mai târziu i s-a pus lui Stalin întrebarea dacă este mai rea stânga sau dreapta, el a răspuns că amândouă sunt mai rele şi şi-a manifestat clar programul de a le zdrobi. Dar, între timp, care era tendinţa „Stalin“? Era aceea de a nu avea nicio tendinţă, de a nu respecta niciun principiu, de a administra statul pentru stat, de a guverna Rusia pentru Rusia, de a înlocui poziţia de clasă şi internaţională cu o poziţie naţională şi mai apoi imperială: chiar admiţând că la început nu o ştiau nici el, nici adepţii săi.
Faptul care pare ciudat celor ce deapănă istoria „după persoane“ este că din 1927 dreapta şi stânga fuzionează şi angajează împreună o luptă inegală împotriva „conducerii“. Este ciudat dacă ne gândim că stânga, insultându-l pe Stalin (de zece ori mai puţin decât ar fi fost necesar), insultase în el dreapta, din care el, ca pivot al politicii, se inspirase, aşa cum îl vom vedea inspirându-se apoi la stânga din doctrinele şi tezele stângii. Nu este ciudat dacă se face istorie nu cu metoda lui Tecoppa, [3] ci la şcoala lui Marx şi a lui Lenin. Aceasta nu este o expresie a „caracterului camorristic“ [4] al lui Iosif Stalin, ci o altă dovadă că revoluţia se „scurtează“ istoric de la o dublă revoluţie la o revoluţie doar burgheză: în acestea din urmă conducătorii îşi taie reciproc capetele pentru a-şi fura ideile şi creierele.
Troţki însuşi, legat de tradiţiile acelei lupte, devalorizează „dreapta“ chiar şi în operele sale ulterioare; şi nu ajunge la adevărul că stânga şi dreapta se aflau ambele pe terenul principiilor marxiste, în timp ce „centrul“, în cotiturile sale succesive din politica atât rusă, cât şi internaţională, ieşea la fiecare manevră tot mai mult în afara lor.
Troţki are uriaşul merit de a fi identificat încă din 1923 această manifestare care avea să ucidă singurul partid marxist ce ajunsese la putere: mânuirea aparatului de stat, maşină rece şi crudă montată pentru teroare asupra inamicului de clasă, împotriva aparatului de partid — şi derivarea unei asemenea crize patologice din cedarea forţelor revoluţionare externe şi din neîncrederea faţă de ele a unei populaţii în enormă majoritate neproletarizată. Stânga italiană a fost în totul alături de el — dar dintr-un motiv foarte diferit de cel al „troţkismului“ ulterior. Nevoia nemarxistă a „respectului democratic faţă de consultarea bazei“ nu era lezată de acele episoade de abuz, ci doctrina marxistă conform căreia dictatura revoluţionară nu are ca subiect concret şi fizic poporul, şi nici măcar generica clasă muncitoare naţională, ci partidul comunist internaţional şi istoric.
Drumul revoluţiei de la socialistă la capitalistă era marcat atunci de manevrele aplicate de istorie — şi nu de capriciul „necolegialului“ Stalin — maşinii de stat ruse; nu era marcat de defăimaţii „capitulanţi ai dreptei“. Când cei de dreapta şi cei de stânga au văzut în pericol ce era esenţial în tradiţia bolşevică şi în comunismul mondial, s-au unit, dar târziu, după ce au sfârşit ca Curiaţii [5] — în ordine Troţki, Zinoviev, Buharin — în lupta împotriva contrarevoluţiei staliniste, care până la urmă i-a ucis.
Să nu se mire aşadar nimeni dacă îl reabilităm pe Buharin — nu de acuzaţia de agent al burgheziilor străine pe care până şi mizerabilele guri ale exterminatorilor au trebuit să şi-o retragă, asemenea demenţilor consumatori ai propriului excrement, ci de criticile prezente chiar la Troţki faţă de faimosul „Îmbogăţiţi-vă!“.
Mai presus de toate stă exigenţa că trebuie să trăieşti, atât pentru ritmul revoluţiei mondiale, cât şi pentru pasul „existenţial“ al Statului Rusiei şi al poporului Rusiei, şi prin urmare mai presus de cumplita dilemă istorică din 1926. Am arătat la locul potrivit că, dacă Buharin l-a urmat pe Stalin în acea atitudine istorică, a făcut-o pentru că concepea această repliere ca pe o întărire în Rusia, în vederea exclusivă a unui război „revoluţionar“ uriaş împotriva tuturor statelor capitaliste ce călcau în picioare clasele muncitoare europene. Şi fie spus că şi Stalin proclama o asemenea perspectivă, până în ajunul celui de-al doilea conflict imperialist, în care a visat genial să facă împotriva statelor capitaliste aceeaşi politică pe care a făcut-o împotriva „fracţiunilor“ interne: să le extermine în mai multe etape şi să rămână singur şi victorios, ca Horatius Cocles! Rătăcit în afara căii partidului şi a doctrinei, faţă de care a manifestat impotenţe congenitale atunci când nu a mai putut „fura“ idei de la cadavre, Stalin este răsplătit, el fiind mort, prin faptul de a fi făcut de ruşine chiar de cei pe care monştrii statali ai Capitalului nu vor să-i ucidă, ci să-i imite într-o cursă comună de exploatare a lumii, mână în mână, fie şi cu credinţa hoţilor din Pisa. [6]
Deci problema economică este a trăi. Aceasta înseamnă a găsi o formulă pentru legătura reală dintre industrie şi pământ, am spus-o — şi cunoaştem sensul trecerii de la formula comunismului de război la formula NEP, de la prima la a doua etapă. Acum este vorba de a înţelege cotitura dintre a doua şi a treia etapă, a căror serie am dat-o.
Centrul, stânga şi dreapta sunt ferme, în 1927, pe teoria lui Lenin: agricultura în mici gospodării este moartea revoluţiei socialiste.
Lenin a trebuit într-adevăr, în mod marxist, să accepte programul socialiştilor-revoluţionari, program antimarxist — dar a făcut-o fără a-l nega şi fără a înceta să-l arate ca fiind radical antimarxist. Numai aşa bolşevicii au preluat puterea şi au pus bazele fondării partidelor comuniste mondiale — Parisul merita această liturghie. [7] Dar sistemul micii producţii s-a extins astfel enorm; ceea ce înseamnă că potenţialul atât tehnic, cât şi politic al satelor a făcut un pas mare înapoi.
Formula înrobirii ţăranilor de către statul muncitoresc, chiar dacă avansată de vreun „stângist“ ieşit din minţi, a dat greş. De la cel ce nu produce — mai întâi pentru că nu poate şi apoi şi pentru că nu vrea —, nu se obţine nimic, nici prin negociere, nici prin expropriere, şi nici chiar dacă îl omori.
Şi totuşi: fie murim de foame, fie ieşim din fărâmiţarea rurală.
Naţionalizarea pământului, şi mai bine zis etatizarea proprietăţii funciare, serveşte doar la a împiedica formarea unei noi „mari proprietăţi“ agrare. Din păcate, din acelaşi motiv serveşte la a împiedica trecerea de la mica la marea „gospodărie“, şi pironeşte pământul la limitarea tehnică a culturii sale. Dar toţi caută marea gospodărie, pe care industria să o poată potenţa cu utilaje noi — dacă li se va da de mâncare muncitorilor industriali!
Troţki şi Zinoviev rămân pe terenul lui Lenin: trecerea, fie şi nu prin coerciţie, de la mărunţişul ţărănesc la gospodării cu muncă comună conduse de stat (sovhozurile), adică cu pământul statului şi capitalul de exploatare al statului (şi prin urmare sunt pentru o industrializare intensă).
Stalin vrea să admită ca, prin denaţionalizarea pământului, să se reformeze vaste posesiuni funciare în care o mare arendare să organizeze producţia colectivă, evident cu salariaţi, şi renta plătită proprietarului.
Buharin apără, la fel ca stânga, naţionalizarea juridică şi nu este pentru proprietatea liberă. Aceasta este o poziţie de gardă pentru a nu recădea în trecut şi a nu pierde puterea. Dar el înţelege că pentru marea gospodărie este nevoie de marele capital. El vede că industria abia dacă poate începe să producă bunuri de consum manufacturate (şi aceasta după bunurile de uz militar, necesare viitoarei confruntări, pentru el „ofensive“ — visul său respins de Lenin pe vremea de la Brest-Litovsk) şi cel mult bunuri de producţie pentru a extinde industria însăşi, dar nu pentru transformarea agrară. Formula sa este ca pământul să rămână al statului, dar capitalul agrar să se formeze în afara acestuia.
Comerţul şi NEP-ul au dat deja naştere unei acumulări de capital, dar în mâinile comercianţilor, speculanţilor, care nu mai sunt din punct de vedere legal contrabandişti, ci nepmani, urâţi de ţărani, dar mai ales în funcţie de ataşamentul reacţionar faţă de gestiunea parcelară. Acest capital, deopotrivă ameninţător din punct de vedere social şi politic, este steril în ceea ce priveşte producţia şi îmbunătăţirea potenţialului ei tehnic.
Buharin, adesea luat în râs de Lenin, maestrul său, îşi ştie Capitalul pe degete, ştie că acumularea primitivă clasică s-a născut din arendarea agrară, ca în Anglia şi în alte părţi, şi din această origine au izvorât „bazele“ socialismului. El este hrănit cu alte teze corecte: este o nebunie să crezi că ai o expansiune formidabilă a comerţului, că tratezi în formă mercantilă, aşa cum justifică Troţki, însăşi producţia industrială, şi să nu vezi crescând forme capitaliste — de stat sau private, dar tot de acest fel. Dacă în industrie înseamnă o urcare trecerea de la cel privat la cel de stat, la sate, dacă nu există capital nici privat, nici de stat, este de râs să te gândeşti că ai nu doar socialism, ci chiar şi etatizare de capital.
Buharin este în regulă nu doar cu Marx, ci şi cu Lenin. Treapta ce trebuie urcată la sate este, aşa cum am spus, de la forma 3 la 4: de la mica producţie mercantilă ţărănească la capitalismul privat.
Pământul rămâne al statului, iar ţăranul bogat „în pământ“ dispare (fals că Buharin şi ai săi îl apără pe chiabur), dar apare „arendaşul statului“ care, cu capitalul său de exploatare şi cu salariaţii săi (într-o formă nu radical diferită de munca salariată din fabricile controlate şi mai apoi etatizate), produce pe acelaşi pământ o masă mai mare de produse pentru economia generală şi plăteşte o rentă statului, nu vechiului proprietar funciar.
Pentru ca unitatea medie de gospodărie să crească, este clar că trebuie să crească capitalul mediu al gospodăriei şi numărul muncitorilor proletari rurali. Aceasta nu se obţine dacă întreprinzătorul agrar nu acumulează şi nu devine mai mare. O altă teză corectă înfiptă în inteligentul cap al lui Buharin era că niciun stat nu are funcţia de a „construi“ şi a organiza, ci doar de a interzice sau de a înceta să mai interzică. Încetând să mai interzică acumularea de capital agrar social (Marx: capitalul pe care îl acumulează particularii nu este decât o parte din capitalul social), statul comunist apucă o cale mai scurtă pentru a urca scara formelor, treptele lui Lenin.
Formula nu a lui Stalin — care a fost doar un fabricator a posteriori de formule cu efect demagogic (lucru în care constă, dacă nu geniul, care are nevoie de partide şi nu de capete în istoria modernă, şi poate întotdeauna, ci o mare forţă politică) —, forma de structură rurală care a ieşit din istorie, colhozul, conduce mai puţin rapid în afara fărâmiţării ţărăneşti decât cele pe care le propuneau Troţki (şi Lenin) şi mai ales decât cea a lui Buharin — şi prin această afirmaţie nu am spus că ar fi existat o întreită opţiune, posibilă atunci când polemica a izbucnit.
Da, destoinicul Buharin a strigat: îmbogăţiţi-vă! Dar Stalin a făcut mai rău şi mai avea puţin să strige: îmbogăţiţi-vă cu pământ! Lăsaţi-ne nouă doar Statul-industrie-forţă armată! Nu s-a gândit că cine are pământul are statul.
Fraza lui Buharin, pe care toţi o reţin fără a-i reconstitui doctrina — este greu de făcut aceasta pe texte —, are această bătaie: vă deschidem porţile pământului statului: îmbogăţiţi-vă cu capital de întreprindere agrară, şi va veni mai repede momentul în care vă vom expropria de ceea ce veţi fi acumulat, trecând şi la sate la treapta a patra, capitalismul de stat.
La a cincea treaptă, socialismul, nu duc legi sau dezbateri de congres, ci o singură forţă: Revoluţia mondială. Buharin nu a văzut aceasta atunci, şi a fost grav.
Stalin s-a folosit de teza lui Buharin pentru a bate stânga marxistă. Când Buharin a văzut că istoria îl împingea pe Stalin nu spre o alegere de căi spre socialismul economic, ci spre recăderea Statului politic la funcţii capitaliste atât interne, cât şi externe, nu a mai existat nicio diferenţă între cei de dreapta şi cei de stânga, nu a mai existat nimic la dreapta centrului, şi toţi marxiştii revoluţionari au fost, din raţiuni de principiu atotstăpânitoare mult mai profunde, împotriva lui Stalin, pierzând, da, dar în seria fecundă a tuturor revoluţiilor zdrobite a căror revanşă va veni, şi va fi doar de natură mondială.
[1]. În traducerea românească canonică a Programului P.C.(b)R. din 1919 (V. I. Lenin, Opere complete, vol. 38, p. 438), fragmentul este formulat: „sarcina Puterii sovietice... este să continue neabătut înlocuirea comerţului...“. Bordiga citează traducerea din versiunea cominternistă timpurie („urmăreşte neabătut înlocuirea comerţului“), formulare pe care îşi sprijină comentariul din paragrafele următoare.
[2]. Orlando este numele italian al cavalerului Roland, cel mai faimos şi mai devotat paladin din suita împăratului Carol cel Mare, erou al epopeilor medievale (Chanson de Roland, Orlando Innamorato, Orlando Furioso). Bordiga foloseşte această metaforă sarcastică pentru a sublinia că, în perioada 1925—1927, Buharin a fost campionul neînfricat, teoreticianul principal şi apărătorul cel mai loial al liniei politice a lui Stalin, înainte de a fi el însuşi înlăturat şi executat în cadrul epurărilor staliniste.
[3]. Tecoppa — personaj comico-satiric emblematic din teatrul popular milanez (creat de actorul Edoardo Ferravilla), ce întruchipează tipul escrocului mărunt, oportunist, laş, haotic şi complet lipsit de principii morale sau logice.
[4]. Termenul trimite la practicile specifice Camorrei (organizaţia mafiotă napolitană): metode de gaşcă/clan, şantaj, conspirativism interlop, lovituri de culise, violenţă arbitrară şi loialitate de clan în locul principiilor ideologice.
[5]. Aluzie la legenda romană (transmisă de Titus Livius) privind duelul dintre cei trei fraţi Horaţi (reprezentanţii Romei) şi cei trei fraţi Curiaţi (reprezentanţii cetăţii Alba Longa). Răniţi şi despărţiţi în timpul luptei, fraţii Curiaţi au fost urmăriţi şi ucişi pe rând de ultimul Horaţiu rămas în viaţă. Bordiga compară destinul liderilor opoziţiei bolşevice (Troţki, Zinoviev, Buharin) cu cel al Curiaţilor: neînţelegerea la timp a pericolului şi incapacitatea lor de a se uni într-un front comun i-au permis fracţiunii staliniste să îi izoleze şi să îi lichideze succesiv.
[6]. Expresie aluzivă la proverbul popular italian „come i ladri di Pisa, che di giorno litigano e la notte vanno a rubare insieme“ („ca hoţii din Pisa, care ziua se ceartă şi noaptea se duc împreună la furat“).
[7]. Expresie istorică celebră atribuită regelui Henric al IV-lea al Franţei („Paris vaut bien une messe“), care s-a convertit de la protestantism la catolicism în 1593 pentru a obţine coroana Franţei şi intrarea în Paris. Bordiga foloseşte această metaforă pentru a explica compromisul tactic major făcut de Lenin şi bolşevici în 1917, când au adoptat programul agrar al eserilor (socialiştii-revoluţionari) privitor la împărţirea parcelară a pământului — deşi era teoretic antimarxist —, în scopul mizei politice supreme: cucerirea puterii şi fondarea Internaţionalei Comuniste.