A treia etapă din lista pe care am expus-o anterior merge de la 1926 până la 1929 şi urmează după prima, a războiului civil—comunismului de război (din 1917 până în 1920), şi după a doua, a refacerii economice şi a NEP-ului (din 1921 până în 1925). Această a treia etapă este indicată drept cea a „industrializării“ şi preludează la a patra, a aşa-numitei „colectivizări a agriculturii“. În a treia etapă este dusă la sate lupta împotriva chiaburilor, numită „lichidarea chiaburilor ca clasă“, şi este pregătită politica economică a planurilor cincinale. Tuturor acestora li se va da numele oficial de „construire a societăţii socialiste“.
Am explicat în ce mod acceptăm aceste denumiri pentru conţinutul lor cronologic şi pentru a ne fixa ideile cu privire la succesiunea istorică, dar trebuie să facem critica radicală a tuturor acestora, a gravelor lor inexactităţi şi chiar inversiuni teoretice.
În perioada care merge până la moartea lui Lenin (şi acesta este un fapt istoric, nu încă o explicaţie), procesele sociale sunt numite cu denumirile lor riguros marxiste. Totuşi, în această perioadă, aşa cum am descris pe larg, nu lipsesc divergenţele de interpretare în sânul partidului comunist. În a treia etapă însă, ele capătă o asemenea profunzime încât o examinare atentă a lor arată desprinderea netă a unei poziţii marxiste revoluţionare de una antimarxistă care face paşi tot mai gravi spre renunţarea la comunism. Până aici Troţki are dreptate când spune că lupta tendinţelor exprima o antiteză de clasă ce se ridica din infrastructura socială, şi explică magistral de ce nu s-a ajuns la o luptă armată pentru puterea politică.
„Sensul politic al luptei care se desfăşura era întunecat pentru mulţi de împrejurarea că conducătorii tuturor celor trei grupări — a stângii, a centrului şi a dreptei — aparţineau aceluiaşi stat-major din Kremlin, Politbiroul: minţilor superficiale li se părea că este vorba pur şi simplu de o rivalitate personală, de o luptă pentru «moştenirea» lui Lenin“.
În altă operă a sa, Troţki vorbeşte chiar despre o fază de „lună de miere“ în prima „troică“ ce a urmat după moartea lui Lenin. Stalin, Troţki şi Zinoviev lucrau într-un spirit prietenesc şi cordial. Şi în pagini memorabile, Troţki spulberă explicaţia imbecilă a urii de nestins dintre el şi Stalin ridicată la rang de cauză istorică, sau a motivului antisemit în persecutarea lui, a lui Zinoviev, a lui Kamenev. Mlaştina politicianismului mondial este încă dominată de această doctrină care în locul determinismului marxist pune fermentul Urii, izvorât imutabil din adâncul generaţiilor şi al mileniilor.
Noi, cei din stânga italiană, ne amintim — şi am făcut-o de mai multe ori — episodul semnificativ al zâmbetului neîncrezător al vechilor şi experimentaţilor tovarăşi bolşevici când, în martie 1926, pe când era încă vie amintirea luptei sfâşietoare purtate din 1924 împotriva lui Troţki mai mult de Zinoviev şi Kamenev decât de Stalin însuşi, le spuneam că „fracţiunile“ Troţki şi Zinoviev erau una şi aceeaşi chestiune, fapt istoric deja împlinit la Executivul Lărgit succesivă din decembrie 1926. Mai mult decât de o pătrunzătoare viziune istorică a noastră, era vorba de simplul fapt că, într-un mediu care mirosea deja a curse de zbir, hărţuiţii marxişti de stânga italieni de la toate congresele mondiale erau singurii cărora li se puteau încredinţa fără pericol secrete primejdioase: o asemenea opinie a fost chiar exprimată la Executivul Lărgit, sub forma unei comparaţii între exponenţii opoziţiei internaţionale, de către cetăţeanul Stalin.
Troţki, Zinoviev, Kamenev şi noi, cei mai puţin iluştri, stăteam solid înfipţi de partea marxistă a baricadei, dincolo de care se aflau poziţiile lui Stalin şi ale suitei sale. Am vrut să împingem analiza socială marxistă până la a afirma că şi Buharin, Rîkov, Tomski, orice s-ar spune despre hora prostească a numelor, se aflau pe acelaşi teren, potenţial. Cu numele nu se înţelege nimic şi devine o enigmă faptul că în a treia etapă Buharin este aruncat peste bord ca economist, odată cu „lichidarea chiaburimii“, adoptându-se împotriva „dreptei“ propunerile „stângii“ — iar în acest timp, Zinoviev fiind defenestrat din preşedinţia Internaţionalei, urcă în locul lui Buharin însuşi, până în 1934! Iar Troţki este aruncat afară din Internaţională şi din Partid, cu Buharin pontif. Îi va reuni pe toţi, ca şi pe noi, cei necunoscuţi şi vii, moartea şi istoria.
Să ne întoarcem deci de la disputa „tendinţelor“ la relaţiile de producţie, care ne vorbesc nouă, marxiştilor, făcând să tacă bubuitul celor mai pompoase nume.
Lenin arătase lămurit că, trebuind să se accepte dominanţa micii producţii mercantile la sate şi lăsându-se, prin măsurile NEP-ului, liberă dezvoltare comerţului privat cu produse alimentare, se lăsa prin însuşi acest fapt să se desfăşoare în mod inevitabil o acumulare de capital la sate: aceasta era inerentă în formula urcării pe treapta următoare: capitalismul privat.
Întreaga problemă rezida în „decalajul“ istoric dintre industrie şi agricultură. Industria modernă se prezintă cu caracteristica reunirii unor mase uriaşe de mijloace de producţie (capital) într-o singură mână. Este apoi (potrivit abecedarului) un fapt secundar că aceasta este mâna unei persoane fizice sau că se trece la firme colective, la trusturi şi la Stat. Dar aceasta este o formă de proprietate ce derivă din natura schimbată a forţelor de producţie. Noile forţe de producţie trezite în domeniul produselor manufacturate (şi care au mai dormitat încă mult timp în domeniul produselor alimentare şi similare) sunt: a) munca în paralel a unor agregate de numeroşi muncitori manufacturieri; b) diviziunea tehnică a muncii, adică deprinderea, experienţa dobândită a lucrătorilor de a şti să opereze noul dispozitiv, cultura lor tehnică; c) posesia — care prin natura ei este socială, universală, şi nu privată sau naţională — a descoperirilor ştiinţifice şi a tehnologiei de aplicare a acestora.
Acumularea capitalului în mecanismul bănesc este efectul şi manifestarea, nu cauza socială, a acestei revoluţii.
În agricultura rusă (şi în grad diferit şi mai mic în toate ţările cu o dezvoltare industrială avansată), capitalul nu a apărut practic la sate pentru că: a) lucrătorul operează în limita familială şi izolat de seamănul său social; b) toţi ţăranii ştiu să facă tot aceleaşi lucruri şi au aceeaşi experienţă şi cultură limitată; c) societatea umană nu a extras în mod sistematic, din stăpânirea cuceririlor ştiinţifice, o nouă tehnologie agrară, care să o înlocuiască pe cea plurimilenară.
Or, acolo unde capitalul nu a apărut niciodată, este departe apariţia socialismului, mod de producţie superior, bazat pe relaţii originale, nemercantile, nesalariale.
Or, existenţa la sate a unor mari proprietăţi funciare nu constituie şi nu suplineşte în niciun fel introducerea capitalului la sate. Ruptura revoluţionară a acestor unităţi de proprietate nu a creat — şi nici nu putea — nicio condiţie comparabilă cu cele trei din industria manufacturieră: muncă asociată, capacitatea oamenilor de a o conduce, revoluţie tehnologică.
În Rusia, înainte de revoluţie, existau deja cele trei condiţii industriale şi o acumulare capitalistă subsecventă (am arătat clar cum, chiar de la început, avusese deja forme de Stat). A fost vorba de a reconstitui nivelul cantitativ din 1917, apoi de a merge mai departe. Spunem mereu: şi Kerenski ar fi făcut-o, şi ar fi mers spre emularea dintre capitalisme.
Unii marxişti (Buharin) s-au întrebat dacă, în timp ce se reacumula (în mâna Statului muncitoresc) capitalul industrial, şi în timp ce şi Lenin considerase necesar să lase să intre în Rusia capital industrial prin concesiuni (pe care le-au amintit atât în anii următori, cu ostentativ dispreţ, staliniştii „juraţi pe leninism“, iar participarea la războiul din 1939—45 nu a fost oare o colosală „concesiune“ de forţă umană făcută capitalului mondial?), nu cumva s-ar fi asistat la pătrunderea capitalului la sate (şi a celor trei condiţii fizice) în „pas de melc“. Şi s-au întrebat dacă calea mai scurtă era injectarea de capital de Stat (necesar în viziunea lui Buharin în primul rând pentru războiul anticapitalist) la sate, sau lăsarea capitalului privat să germineze acolo în mod spontan.
Este logic că, într-un astfel de proces, trebuia să se îngăduie ca — la fel ca în orice apariţie istorică a economiei capitaliste — preţurile produselor agricole să crească, deşi acest lucru era în contrast cu cerinţa supraindustrializării susţinute de stânga Troţki-Zinoviev împotriva Centrului, iar apoi îmbrăţişată de acesta pe baza tipicei „schimbări de lozinci“, clasică pentru cel mai infam oportunism.
Buharin îşi dorea oare ca burghezia privată de la sate să invadeze oraşul, aşa cum în unele pasaje par să creadă cei de stânga şi ultrastângiştii? Desigur că nu, ci doar căuta calea mai puţin lungă, în absenţa revoluţiei mondiale; iar greşeala sa nu era aici, în economie, ci din păcate tocmai în evaluarea politică internaţională.
Pentru o descriere a tabloului tendinţelor din 1926 trimitem cititorul la studiul tovarăşului Vercesi (Prometeo, seria I, nr. 2) şi la documentul reprodus acolo, prin care C.C.-ul stalinist îşi caracteriza opozanţii grup cu grup (pag. 91 şi următoarele). Succesiunea manevrei este cunoscută: bloc total cu dreapta împotriva stângii, apoi ruptură cu dreapta şi aderare formală la propunerile stângii: industrializare, zdrobirea chiaburului — capitalistul privat agrar. Furt de idei, cu jaful la drumul mare.
Faza ulterioară ne va arăta cum soluţia centrului — colhozul — reprezintă calea cea mai retrogradă în raport cu scopul socialist al luptei: depăşirea mărginirii ţărăneşti, pentru care se poate da această ecuaţie marxistă: sudarea instituţiei familiale de unitatea de producţie, formulă sub-burgheză.
Substituirea inevitabilă a sistemului rechiziţiei produselor alimentare cu cel al comerţului, mai ales al grâului, apare cu o primă manifestare de natură acumulativă: acumularea grâului însuşi, redevenit în mod fatal marfă de comerţ. Nepmanii acumulează bani gheaţă pe de o parte, grâu pe de alta, cumpărându-l pe cel al ţăranilor săraci, care au primit de la revoluţie puţin pământ, dar care nu îl pot cultiva în regie proprie pentru că nu au bani pentru un minim de unelte şi inventar (tragedia tuturor reformelor agrare parcelatoare). Statul muncitoresc a trebuit să asiste impotent la formarea la sate a unor forme de arendare şi de muncă salariată. Bineînţeles că „în drept“ nu se formează proprietatea funciară, dar nebuloasa „folosinţă egală“ a narodnicilor devine o folosinţă inegală: micii ţărani îşi lasă pământul în exploatarea capitalistului rural pentru un pumn de bani sau de grâu de consum, devenind apoi zilierii acestuia.
Acuzaţia tuturor adusă lui Buharin: vrei să-l tolerezi pe chiabur, vrei să-l absorbi în mod paşnic în socialism, vrei să stingi lupta de clasă dintre chiabur şi ţăranii lipsiţi de capital. Fals, deşi şi de la stânga s-a spus acest lucru, admiţându-se că Stalin (iertaţi-mi mereu numele!) ar fi apucat pe o cale pe care Buharin o indicase primul, când a susţinut că s-a încheiat lupta de clasă dintre ţărani şi Statul muncitoresc, şi clasa proletară urbană.
Teza marxistă a lui Buharin era alta: la sate, în 1918, s-a desfăşurat o primă formă de luptă de clasă, arătată de Lenin: deposedarea feudalilor şi a marilor proprietari burghezi, odată cu răsturnarea autorităţilor locale anterioare lui Octombrie. Noua luptă de clasă nu trebuie să meargă pe urmele acesteia, adică să-i pună pe ţărani împotriva chiaburului în scopul unei împărţiri, cum s-a întâmplat cu pământul, şi a capitalului agrar, poate chiar a grâului şi a banilor (iar acest lucru s-a întâmplat, dezaprobat vehement de Troţki şi de toţi cei de stânga, sub Stalin şi cu colhozul), ci trebuie să lase loc adevăratei, marii, modernei lupte de clasă rurale, a salariatului împotriva capitalistului întreprinzător agrar, pentru socializarea capitalului agrar, realizabilă doar într-o etapă ulterioară (astăzi, în 1956, suntem departe chiar şi de etatizarea acestuia!). Era acelaşi obiectiv al celor de stânga şi al ultrastângiştilor (Sapronov, Smirnov) care voiau să ajungă direct la întreprinderea de muncă agrară în masă, la agricultura industrială administrată de Statul muncitoresc, ceea ce în teorie era directiva lui Lenin, dar suferea din cauza lipsei unui studiu al evoluţiei reale a satului rus.
Faimoasa cotitură la stânga a lui Stalin, cu lozinca de a-l nimici pe chiabur, a dus, dimpotrivă, tocmai la exacerbarea individualismului rural şi într-un sens opus aceluia al unui elan spre socialism la sate.
Congresul al XV-lea al partidului din decembrie 1927, care a condamnat opoziţia de stânga excluzându-i pe Troţki şi Zinoviev, dar nu l-a exclus câtuşi de puţin pe Buharin, potrivit Cursului scurt stalinist a decis:
„să se continue desfăşurarea ofensivei împotriva chiaburimii şi să fie luate o serie de noi măsuri, menite să limiteze dezvoltarea capitalismului la sate şi să îndrume economia ţărănească înspre socialism“.
În acelaşi timp se decidea să se elaboreze primul plan cincinal. Cu toate acestea, potrivit obişnuitului text ignobil:
„Chiaburii ştiau acum... că au apărători şi mijlocitori în persoana lui Troţki, Zinoviev, Kamenev, Buharin, Rîkov şi alţii...“.
Prin urmare, chiaburii
„începură în masă să refuze a vinde Statului Sovietic surplusul de cereale, acumulat de ei în cantităţi însemnate. Ei începură să recurgă la acte de teroare... începură să incendieze colhozurile (?), centrele de înmagazinare a cerealelor, aparţinând statului“.
„Partidul şi guvernul luară o serie de măsuri excepţionale împotriva chiaburimii, aplicând articolul 107 din Codul penal cu privire la confiscarea dela chiaburi şi speculanţi, în baza unei hotărâri judecătoreşti, a surplusului de cereale... şi acordând sărăcimii satelor o serie de avantaje, în virtutea cărora ea primea 25% din cerealele confiscate de la chiaburi... sărăcimea satelor şi ţărănimea mijlocaşă s-au încadrat în lupta hotărâtă împotriva chiaburimii...“.
În acest punct, Stalin descoperă că grupul Buharin îi incită pe chiaburi să reziste şi că denunţă „degradarea agriculturii“. În 1928, Stalin învinovăţeşte dreapta ca fiind la fel de nefastă ca şi stânga; în 1929, aprilie, la Conferinţa a XVI-a, care a aprobat primul plan cincinal „respingând varianta «minimă»... susţinută de capitulanţii de dreapta“, denunţă această variantă drept „antimarxistă“. În această construcţie monstruoasă, dictată de stalinism „istoricilor“, adevăraţii subminatori ai revoluţiei bolşevice montează bucată cu bucată un edificiu pe care nimeni nu l-ar fi crezut atât de friabil, în care îşi acuză opozanţii de trădare şi se prezintă pe ei înşişi, cu incredibila lor serie de contorsiuni, drept salvatorii socialismului!
Faza luptei împotriva chiaburilor nu ar putea fi mai bine prezentată decât în cuvintele lui Troţki, nu pentru indiscutabilele sale calităţi personale, inclusiv de istoric riguros, ci întrucât el era printre cei care, împotriva lui Buharin şi Stalin (din primul stadiu al disputei), propunea politica luptei împotriva chiaburilor.
„La 15 februarie 1928, populaţia ţării a aflat nu fără uimire din editorialul ziarului «Pravda» că satul nu arată nicidecum aşa cum îl înfăţişaseră până atunci autorităţile, ci foarte aproape de modul în care prezentase lucrurile opoziţia (de stânga) exclusă de congres. Presa, care chiar ieri încă nega existenţa chiaburilor, îi descoperi astăzi, la un semnal de sus, nu numai la sate, ci şi în partidul însuşi“.
„Pentru a hrăni oraşele, era necesar să se ia neîntârziat de la chiabur pâinea cea de toate zilele. Obţinerea acestui lucru nu se putea face decât prin forţă. Exproprierea stocurilor de cereale, şi încă nu numai de la chiabur, ci şi de la mijlocaş, purta în limbajul oficial denumirea de «măsuri excepţionale». Aceasta trebuia să însemne că mâine totul se va întoarce pe vechiul făgaş. Dar satul nu credea vorbelor frumoase, şi avea dreptate. Ridicarea silită a cerealelor le tăia ţăranilor înstăriţi pofta de a extinde însămânţările. Zilierul şi săracul se trezeau fără de muncă. Agricultura ajungea din nou într-un impas“.
„Stalin şi Molotov, punând în continuare gospodăria individuală pe primul loc (aşa cum făcuseră în polemica cu stânga), au început să sublinieze necesitatea unei extinderi mai rapide a sovhozurilor şi a colhozurilor. Dar cum acuta lipsă de alimente nu îngăduia să se renunţe la expediţiile militare la sate, programul de redresare a gospodăriilor individuale rămânea suspendat în aer... Temporarele «măsuri excepţionale» de luare a cerealelor s-au transformat în mod neprevăzut într-un program de «lichidare a chiaburimii ca clasă». Din ordinele contradictorii, mai abundente decât raţiile de pâine, rezulta cu evidenţă că guvernul nu avea în chestiunea ţărănească nu doar un program cincinal, ci nici măcar un program pentru cinci luni“.
Aici expunerea lui Troţki cu privire la chestiunea agrară ne aduce pe pragul celei de-a patra etape, cea numită a „colectivizării“. De remarcat că Troţki nu este pentru politica de tolerare a capitalismului rural, de care îl acuză pe Buharin, şi nici pentru cea de protejare a gospodăriei parcelare, de care îi acuză pe Stalin şi Molotov. Cu toate acestea, critica sa este inexorabilă faţă de soluţia pe care guvernul a adoptat-o şi a susţinut-o la sate, care este cea cooperativă, adică formula colhozului.
Prin urmare, trebuie să ne întoarcem asupra acestei instituţii de care ne-am ocupat de multe ori cu intenţie critică şi pe care am tratat-o la reuniunile de la Napoli şi Genova. Am publicat un rezumat al prezentei tratări mai ample după reuniunea de la Genova, în cele două numere 15 şi 16 din 1955. În cel de-al doilea, la punctul 23, se tratează, cu privire la constituţia din 1936, şi despre statutul colhozului şi caracteristicile acestui nou tip de gospodărire agrară.
Troţki respinge teza burgheză că această cotitură „ar fi fost doar rodul violenţei“, descriind totodată dezastrele la care a dus „conducerea“ din partea administraţiei staliniste. El admite că apariţia acestei noi forme, pe care noi o vom numi parcelar-colectivă, a fost determinată de structura productivă şi de condiţii independente de voinţa şi capacitatea guvernelor: reluarea producţiei era o chestiune de viaţă şi de moarte pentru ţărani, pentru agricultură, pentru industria oraşelor şi pentru întreaga societate, spune el.
Troţki face istoria gravelor erori ale administraţiei centrale; în timp ce aceasta făcea în acel mod monstruos istoria trădărilor criticilor săi. La o distanţă de mulţi ani se impune să se facă istoria formelor productive care de fapt s-au succedat. Aşa-numita colectivizare a fost o cotitură impusă de necesitate, dar desfăşurarea ei la început a cauzat ruina pe care o descrie Troţki, înainte de o anumită stabilizare care, aşa cum ne este cunoscut, nici astăzi nu a adus producţia de la sate la un nivel satisfăcător, şi nici măcar decisiv mai înalt decât cel al punctului de plecare, de dinainte de revoluţie.
Într-adevăr, în anii „colectivizării“ se înscrie o prăbuşire înspăimântătoare a producţiei cerealiere, şi o adevărată exterminare a şeptelului, care constituie în anii 1932—1933 bine-cunoscuta „foamete a lui Stalin“, foamete ale cărei victime umane sunt indicate în polemica troţkistă în cifre de la 4 la 10 milioane de morţi, pe lângă răspândirea epidemiilor şi a bolilor cronice în rândul populaţiei ruse.
Datele, pe care statistica oficială nu a putut să le ascundă, au fost acestea. Am spus că în perioada revoluţiei şi a războiului civil recolta a scăzut la numai 503 milioane de chintale de cereale, faţă de 800 dinainte de război (1913). În timpul NEP-ului s-a putut urca din nou, şi la fel în timpul celei de-a treia etape (a industrializării) care pregătea, printre luptele interne din partid, războiul împotriva chiaburilor, lansat în plin în 1929. În 1930 se ajunsese la 835 de milioane de chintale; în următorii doi ani (înlocuirea gospodăriilor private minime şi a chiaburilor cu colhozurile) s-a scăzut la numai 700 de milioane! Mai puţin decât pe vremea ţarului, cu o populaţie mai mare. În primii doi ani ai colectivizării (vorbeşte tot Troţki), producţia de zahăr (care era deja un monopol înainte de revoluţie) a scăzut la mai puţin de jumătate. Dar devastarea s-a produs la animale, între 1929 şi 1934. Numărul cailor a scăzut la 45 la sută, cel al bovinelor la 40, al ovinelor la 34, al suinelor la 45. Vom vedea că nici astăzi această criză înspăimântătoare nu a fost cu totul depăşită.
După Troţki, acest măcel de forţe productive se datorează marilor erori ale conducerii centrale, dar rămâne neatinsă superioritatea formei colhoznice asupra formei parcelare libere, şi asupra celei susţinute de Buharin, a liberei industrii agrare private.
Nu ar fi altfel explicabil, consideră el, ca doar puterea copleşitoare a unei organizaţii administrative de incompetenţi (el se răfuieşte cu faimoasa birocraţie) să fi determinat această progresie: în primii zece ani de la 1918, doar 1% din familiile ţărăneşti intraseră în cooperative. În 1929 au trecut de la 1,7 la 3,9; în 1930 la 23,6; în 1931 la 52,7; iar în 1932 la 61,5. Astăzi ştim că sunt declarate inexistente sau aproape inexistente gospodăriile libere.
Dar dacă întreaga miză s-a jucat între tradiţionalele gospodării libere minime şi grupările „colhoznice“, care familii şi care ţărani formau masa adusă sub dependenţa chiaburilor, pe care colectivizarea i-ar fi eliberat?
Fără îndoială că trebuie să se considere că mişcarea ţărănimii mici până la trecerea la forma cooperativă (definită colectivizare) s-a produs, într-o anumită măsură (a cărei proporţie a fost ridicată după NEP dacă o parte atât de mare din grâu ajunsese în mâinile chiaburilor, încât a trebuit să se facă un fel de război social pentru a li-l lua), ca efect al unei expansiuni a tipului 3 al lui Lenin: capitalismul privat agrar.
Buharin voia ca de la acesta să se urce la un capitalism de Stat. La ce s-a urcat cu forma colhoz, găsită avantajoasă de Stalin (care o cotează în mod aberant la treapta a 5-a, socialismul), şi considerată în principiu şi de Troţki superioară totodată micii culturi şi întreprinderii agrare private?
Înainte de a o spune, să ne amintim de ce a depins, potrivit lui Troţki, bilanţul iniţial dezastruos al noii forme.
Ţăranii, exasperaţi de zvonurile despre confiscarea de către stat a animalelor, s-au apucat să le taie pentru a face din ele carne şi piei. Se despuiau — conform unui raport adresat Comitetului Central de către Andreev, stalinist — „în ajunul intrării în colhozuri, dintr-un brutal spirit de profit, de uneltele lor, de animale, ba chiar şi de seminţe“.
„Douăzeci şi cinci de milioane de egoisme ţărăneşti izolate, care încă ieri erau singurele motoare ale agriculturii — neputincioase ca gloaba mujicului, dar totuşi motoare —, birocraţia a încercat să le înlocuiască dintr-o singură mişcare cu comanda a două sute de mii de conduceri de colhoz, lipsite de mijloace tehnice, cunoştinţe agronomice şi sprijin în rândul ţărănimii însăşi“.
Fraza lui Troţki este puternică: dar putea oare birocraţia, date fiind acele premise sociale, să nu existe, sau să fie diametral diferită?
Noi nu vedem forţa care l-a atras pe ţăran în colhozuri într-o depăşire a egoismului său (lucru absurd de cerut atât prin decrete de stat, cât şi prin apelul la simţul unui pericol social general — parte doar, poate, prin agitarea unor pericole naţionale —, dar care în schimb s-ar fi putut aştepta de la „procesul Buharin“ de transformare în pur muncitor agricol), ci într-o relaţie dialectică ce se stabileşte între ţărănime (şi orice pătură mic-burgheză) şi statul central puternic. Ţăranul parcelar are groază de acesta atâta timp cât statul îi cere impozite, dar este puternic atras de el atunci când se profilează, prin exemple concrete, oferta de contribuţii administrative, de înhăţare a „banilor guvernului“.
Ţăranul deja despuiat de chiabur şi redus la o pauperizare aproape totală a fost atras de certitudinea că în colhoz, pe lângă faptul că i se plătea munca pe câmpurile colective cel puţin atât cât i-o plătea chiaburul, i se vor dărui un lot individual, animalele, uneltele şi seminţele. S-a grăbit să-şi vândă totul înainte de a adera (potrivit lui Stalin, aşa cum relatează Cursul scurt şi însuşi Troţki) nu în grupuri izolate, ci pe sate, grupuri de sate, uneori raioane întregi.
Determinismul generează în producătorul parcelar o psihologie imitativă, consecinţă logică a instinctului de conservare. Locuitorii de la sate, zdrobiţi de secole de feudali şi de ani de zile de chiaburi, s-au aruncat în colhozuri precum turmele, după ce primii berbeci trecuseră. Întrucât erau oameni şi nu oi, şi întrucât revoluţia lărgise prin mersul logic al evenimentelor domeniul schimbului de mărfuri şi al mediului bănesc, au vândut înainte de a intra (sau au mâncat) cele câteva oi cu patru picioare care le mai rămăseseră. Cu banii puteau spera poate să obţină un colţişor mai bun de la vreun administrator de colhoz. Păturile mic-burgheze nu au alte idealuri, iar Troţki ne va permite să spunem că aceste lucruri urâte nu au fost inventate de nefastul Iosif Stalin, aşa cum el însuşi ne învaţă cu un atât de bogat material.
Dar ce au oare aceste colhozuri primitoare de-a face cu colectivismul şi cu socialismul? Buharin ştia la fel de bine ca Marx şi ca noi ce evoluţie întrevede întreprinderea capitalistă agrară. Colhozul ce evoluţie întrevede? Se află oare socialismul pe drumul său?
O vom deduce din statutul colhozurilor, extrăgând totodată din marele spirit al lui Troţki încă o tuşă din tabloul de dezordine şi improvizaţie dezgustătoare.
„Până şi statutul colhozului, care încerca să îmbine interesul personal al ţăranului cu cel colectiv, a fost publicat abia după ce nenorocitul sat a fost supus unei crunte pustiiri“.
Colhoznicul are un dublu caracter, iar colhozul este o instituţie economică complexă. Pământul aflat la dispoziţie, care rămâne în teorie proprietate de stat, se împarte în două părţi. Una mai întinsă formează domeniul unitar al gospodăriei colhoznice şi dispune de un capital de exploatare propriu, la început format nu din aporturile micilor capitaluri-inventar ale ţăranului, ci din exproprierea ţăranilor bogaţi sau din intervenţia statului. În plus, capitalul de maşini este oferit de staţiunile statale de maşini şi tractoare, aflate în proprietatea directă a statului, care la început le oferă gratuit, împreună cu forţa de muncă ce le manevrează şi cu combustibilii; ulterior, când colhozurile vor deveni pline de bani în ciuda prostiei administratorilor şi agronomilor, statul va încasa pentru ele o chirie substanţială.
Toate aceste prestaţii şi avansuri de capital, într-o economie manufacturieră salarială, fac vădit parte din prelevarea social-statală de plusvaloare efectuată pe seama proletariatului industrial şi se află în legătură cu nivelul scăzut de trai din oraşe, unde în perioada colectivizării satelor a trebuit să se revină la raţionalizarea alimentelor şi unde chiar şi astăzi muncitorii din fabrici trăiesc în mijlocul unor grele strâmtorări.
Odată avute pământul şi capitalul, şi odată plătită către stat o anumită rentă sub formă de impozite pentru pământ şi o anumită dobândă pentru capitalul de exploatare acordat, colhozul ia forţa de muncă de la membrii săi, colhoznicii, şi le-o plăteşte. Dacă colhozul ar lua întreg timpul de muncă al asociaţilor săi, atunci s-ar trece la forma sovhoz, sau a întreprinderii de stat, lucrătorii ar fi salariaţi, iar întreprinderea, din punct de vedere economic, ar fi o paralelă a oricărei uzine etatizate. Ar avea un bilanţ activ, o celulă în bilanţul de stat scris (cum ar spune Troţki) în unităţi monetare, şi nu ar avea nevoie să plătească impozite funciare sau de acest tip.
În sovhoz, întregul pământ deţinut (se pare că, începând cu congresul al XX-lea, se bastardizează cu loturi individuale-familiale chiar şi colhozurile) este administrat în mod unitar, iar în el lucrătorul, ca şi în fabrici, este un pur neposesor, iar în raport cu formula echivocă a „folosinţei“ (a se vedea rezumatul nostru citat din nr. 16, 1955), un nebeneficiar. Singura condiţie socială de la care se poate pleca spre moartea mărginirii, spre viaţa socialismului, şi pentru a lăsa să cadă toate celelalte zguri şi coji sclavagiste ale capitalismului de stat, industrial sau agricol: forma de întreprindere, munca salariată, marfă.
În colhoz, aşadar, cealaltă parte de pământ care nu este administrată în mod unitar pentru a se obţine din ea produse care sunt proprietatea colhozului însuşi ca întreprindere, este subdivizată în mici loturi, dintre care fiecare revine unei familii colhoznice.
Aici reapare în întregime mica gospodărire familială şi, în esenţă, mica proprietate ţărănească, în afară de inalienabilitatea acesteia.
Conform constituţiei din 1936 şi conform statutului-tip al artelului, adică al colhozului, acestea sunt drepturile familiilor rurale afiliate la colhoz, fie şi spontan. Spontaneitatea este pe deplin explicată „determinist“. Este vorba de a merge să împartă pielea proletariatului revoluţionar din industrie. Este vorba de mizerabila resursă din care toate nefericitele şi incapabilele de luptă clase mijlocii ale lumii moderne s-au redus să trăiască: pomana statului capitalist în momentele de strâmtoare.
Din punct de vedere juridic, pământul, inclusiv cel al colhozului, este proprietate de stat, dat în folosinţă gratuită şi veşnică colhozului însuşi.
Sunt apoi proprietate socială (sau, potrivit constituţiei, socialistă) a colhozului întreprinderea cu inventarul său viu şi mort, precum şi imobilele sociale (construcţiile rurale). Prin urmare, proprietatea prezentată drept „colhoznico-socialistă“ are ca obiect un capital de întreprindere şi se extinde, ca în orice formă capitalistă clasică în sensul lui Marx, asupra „produselor furnizate de colhoz“. Dacă statul le doreşte, trebuie să le cumpere. Dacă colhoznicii le doresc, trebuie să le cumpere. Colhozul este un capitalist colectiv, dar un capitalist în care capitalul aparţine lucrătorilor şi funcţionarilor. Când există o primă, un profit de întreprindere, acesta fie este investit în îmbunătăţirea culturilor şi instalaţiilor, fie este împărţit între cooperatori. Acest „ideal“ străvechi merge de la scrierile naive ale lui Mazzini până la gogomăniile colosale ale plutocraţiei moderne din America.
Ceea ce colhozul are original şi de departe cel mai reacţionar este cel de-al doilea aspect al său, cel parcelar, familial.
Fiecare familie aparţinând unui colhoz „are în folosinţă personală“ un mic teren aferent casei şi are în proprietate personală gospodăria auxiliară înfiinţată pe acest teren, casa de locuit, vitele productive, păsările de curte şi un mic inventar agricol.
Discuţia asupra colhozului ca formă economico-socială are două aspecte: unul calitativ, altul cantitativ. În ce priveşte primul aspect, este vorba de a vedea dacă, conform teoriei marxiste a capitalului şi a pământului, există relaţii proprii modului de producţie socialist, sau celui burghez, ori unor moduri şi mai vechi decât acesta, chiar dacă sunt prezente în statele cu drept burghez.
Să dăm prioritate chestiunii calitative. În privinţa celei cantitative, să menţionăm că un argument a posteriori este rezultatul productiv pe care satul rus l-a atins cu tipul colhoznic; problemă pe care datele istorice o arată de acum rezolvată în sens negativ. Statul capitalist rus, exploatându-i dur pe muncitorii din industrie, a investit un capital colosal în sate: randamentul unui astfel de capital a fost inferior celui pe care l-ar fi obţinut o economie agrară de întreprindere privată (Valea Padului, California şi atâtea alte ţări burgheze). Dacă acesta ar fi socialismul, ce s-ar alege de teza noastră marxistă privind impotenţa sistemului capitalist de a dezvolta economia agrară?
În faţa acestui eşec uriaş, puţin lucru reprezintă ceea ce o pletorică administraţie publică risipeşte prin trândăvie şi şterpeleşte prin mici furturi de ici, de colo, fapt obişnuit în lumea modernă şi în toate formele istorice ajunse pe bună dreptate în faza de descompunere.
Categoria economică în care clasificăm colhozul unitar este aşadar cea de firmă capitalistă, căreia îi aparţine capitalul investit, constant şi variabil, care cumpără forţa de muncă salariată, dispune în întregime de mărfurile produse şi le desface pe piaţă, realizând un profit bănesc atunci când bilanţul său este activ. Profitul activ nu le revine unui grup de particulari, dar nici statului: el le revine, vorbind mereu din punct de vedere calitativ, aceloraşi membri cooperatori, colhoznici. Firma este deci capitalistă privată şi cooperativă.
Dacă bilanţul este pasiv şi profitul dispare, intervine statul — adică clasa muncitorilor industriali, cărora de la centru li se reduc salariile — şi într-un anumit sens intervin şi înşişi colhoznicii, prin una din laturile lor, cea de salariaţi. Într-adevăr, pentru fiecare lucrător colhoznic se ţine registrul zilelor şi orelor prestate în cursul anului, iar prin intermediul unei unităţi numite trudozi (trudoden), pe care administraţia o calculează la sfârşitul exerciţiului financiar, i se plăteşte salariul anual, adică un salariu de bază plus cota propriu-zisă de profit, fie ea explicită sau implicită.
Dar dacă în calitate de lucrător plătit cu timpul colhoznicul îşi asumă aceste riscuri, el găseşte o rezervă necunoscută salariatului statului sau eventualului cooperator dintr-o industrie organizată în cooperativă (nu există un astfel de exemplu sistematic în Rusia). Această rezervă constă în cea de-a doua sa ipostază, în cel de-al doilea suflet al său, în mica sa gospodărie agrară personală, al cărei produs este liber să-l consume sau să-l vândă pentru a-şi asigura nevoile.
În această a doua ipostază, producătorul parcelar diferă prea puţin, aşa cum am susţinut mereu, de ţăranul mic cultivator din orice altă ţară. El este şi din punct de vedere juridic un proprietar, cel puţin al casei, care este o fracţiune a posesiei funciare, imobiliare. Asupra terenului său „aferent“ casei (în realitate casa rurală este cea care aparţine pământului), el este definit drept beneficiar al folosinţei, şi nu proprietar. Dar în realitate folosinţa economică şi proprietatea coincid, întrucât doar excluderea din colhoz ar putea rupe legătura cu casa şi cu parcela de pământ — lucru desigur mai rar decât exproprierea prin faliment sau vânzarea de foame din Occident.
Această folosinţă are într-adevăr caracteristica esenţială a proprietăţii funciare: ea este familială, întrucât este transmisibilă prin succesiune ereditară. Ce este aşadar proprietatea dacă nu o folosinţă care se transmite prin succesiune familială şi trece de la tată la fiu, o folosinţă deci nu „pe viaţă“, ci „familial-perpetuă“?
După cum este mic proprietar rural, la fel colhoznicul este mic capitalist rural, iar capitalul al cărui „proprietar“ este — aici cuvântul se află şi în constituţie şi în „statut“ — este reprezentat de vacă, porc, păsări de curte, unelte, îngrăşăminte, seminţe etc. În calitate de capitalist, el este cel care dispune de produse la sfârşitul ciclului, pe care în parte le consumă vânzându-şi-le sieşi, în parte le vinde pe piaţa generală pentru a-şi reconstitui mica sa rezervă de capital necesară pentru noul ciclu sezonier.
În al treilea rând, microproprietarul şi microcapitalistul nostru este un lucrător manual şi este un salariat al cărui salariu nu apare ca fiind plătit între două părţi doar pentru că acestea coincid. Doctrina marxistă asupra pământului a făcut bilanţul acestui salariu, demonstrând că în regimul burghez el tinde să se afle sub cel al muncitorilor angajaţi ai unei întreprinderi, stare de lucruri pe care ţăranul o remediază consumând foarte puţin şi oferind fără limită ore de muncă extenuante.
Micul ţăran dintr-o ţară capitalistă suportă povara întregii societăţi, întrucât economia sa reală este mai nefavorabilă decât aceea a muncitorului neposesor şi lipsit de orice rezervă.
Colhoznicul îl egalează din punct de vedere calitativ şi ca încadrare în categorii sociale pe micul proprietar cultivator din Apus, dar diferă de acesta prin relaţii care sunt pe deplin în avantajul său.
Bilanţul său familial se întregeşte din trudozele diferiţilor membri ai familiei rurale şi din produsul culturii familiale în care tot timpul de muncă, inclusiv al bătrânilor şi copiilor, este utilizat. Acest bilanţ, neexistând pierderi din cauza datoriilor, litigiilor de drept, ipotecilor etc., este prin definiţie activ.
În mod analog cu ceea ce a spus Marx că societatea modernă trăieşte pe seama proletarului, în timp ce proletarul roman trăia pe seama societăţii, se poate spune că modernul capitalism de stat rus trăieşte de asemenea pe seama proletariatului din fabrici, dar îl face să trăiască pe seama sa pe ţăranul colhoznic, în marea medie socială. Ţăranul colhoznic rus, în această magnifică invenţie care este lăudata „colectivizare agrară“, trăieşte pe seama societăţii şi, în schimb, menţine potenţialul social al producţiei de alimente la acelaşi nivel cu cel al micii culturi tradiţionale.
Că împreună cu el trăiesc pe seama societăţii lacheii sistemului, adică meseriaşii administraţiei şi ai politicii, nu este un fapt original şi nici nou, şi nici decisiv din punct de vedere ponderal, pentru că este un fapt propriu tuturor societăţilor economice din istorie şi din lume.
De la acesta se sustrag doar tinerele forme revoluţionare.
Aceasta dovedeşte că în satul rus nu trăieşte revoluţia socialistă, şi nu numai atât, ci nici măcar nu a reuşit să prindă rădăcini revoluţia capitalistă, care în oraşe şi în industrii a înaintat cu paşi uriaşi.
Această discrepanţă este proprie tuturor revoluţiilor burgheze, în care capitalul pune mâna pe întreaga putere. Dar în Rusia el nu a reuşit să supună şi să învingă, nici măcar politic, formele micii producţii şi s-a ţintuit, în ciuda operelor colosale de industrie, într-o formă cangrenată a temutei şi combătutei de Lenin mărginiri ţărăneşti.