Am vorbit despre structura colhozului ca aspect calitativ, dar înainte de a trece la cel cantitativ, vom reda părerea lui Troţki asupra naturii colhozului şi asupra profilului social a populaţiei colhoznice.
Noi tindem să stabilim această comparaţie între: agricultura rusă din vremea ţaristă, în care existau forme feudale, burgheze de mare producţie, ţărăneşti de mică producţie şi patriarhale — cea de după revoluţia din Octombrie, în care existau forme de mare şi medie producţie capitalistă (chiaburi) şi celelalte minore — şi cea actuală, în care există forme de producţie colectivă-parcelară (colhoz) şi de mare producţie etatizată (sovhoz); în trecere, comparând-o pe aceasta cu cea ipotizată de Buharin: mare întreprindere capitalistă arendaşă a statului. Din aceste felurite forme de producţie derivă evaluarea compoziţiei de clasă a societăţii, pe firul celor cinci puncte clasice ale lui Lenin. În forma Buharin am fi văzut: Stat rentier funciar (gestionat de proletariatul urban); clasa întreprinzătorilor agrari capitalişti — clasa de puri salariaţi agrari (zilieri).
Nu este vorba de a idealiza „planul“ Buharin, de altfel prea îndrăzneţ în termeni de determinism economic, ci de a dovedi că sistemul actual nu este cu nimic mai bun decât acesta; este mai aproape decât el de „privatismul“ agrar; prin urmare mai îndepărtat de socialism.
Ne interesează Troţki pentru că el consideră că sistemul colhozurilor, ieşit învingător din „lichidarea“ capitaliştilor agrari, este mai avansat decât cel al lui Buharin. De fapt, aceştia aspirau nu doar la posesia unor mase de capital, ci şi la proprietatea funciară, pe care Stalin a fost pe punctul de a o ceda în parte până în 1927, şi pe care Buharin nu a propus niciodată să o lase Statul, care în schimb, în obiectivul său, ar fi confiscat capitalul acumulat de chiaburi; iar astăzi nu îl poate confisca pe cel acumulat de colhoznici în loturi mici, dar în masă însemnată, pe seama populaţiei industriale şi fără a o afecta pe cea agrară.
Iată gravele cuvinte ale lui Troţki.
„În perioada când politica faţă de ţărănime se orienta încă spre fermier (Stalin-Buharin), se presupunea că transformarea socialistă a agriculturii, pornind de la bazele N.E.P.-ului, se va înfăptui în cursul deceniilor prin intermediul cooperaţiei. Cuprinzând una după alta funcţiile de achiziţionare, de desfacere şi de credit, cooperaţia trebuia în cele din urmă să socializeze şi producţia însăşi“.
(Să observăm că este vorba de traduceri de duzină: să restabilim sensul gândirii marxiste a lui Troţki: odată realizată în mâinile chiaburului prima acumulare a capitalului-stocuri, a capitalului comercial dat de dreptul asupra produselor de pe piaţă, a capitalului bănesc capabil să lărgească investiţiile, la aceste capitaluri acumulate ar fi avut acces, cu sprijinul Statului politic socialist, grupurile de ţărani purtători ai forţei de muncă, acţionând în cooperative pe pământul unitar, care nu mai este parcelat, şi s-ar fi creat condiţiile unei socializări a întregului capital activ din agricultură. Pentru noi există doi timpi clar distincţi: a) etatizarea; b) socializarea; dar despre aceasta vorbim mai departe, tot în legătură cu concepţia economică a lui Troţki privind industria).
„Toate la un loc — continuă Troţki — se numeau «planul de cooperaţie al lui Lenin»“.
(Acest pasaj merită o altă paranteză din partea noastră: structura cu două feţe a colhozului, cu faţa sa parcelară şi cu cealaltă faţă unitară, dar mai mult patronală decât asociativă în raport cu lucrătorul hibridizat, nu a fost niciodată prevăzută de Lenin, şi este unul din miile de falsuri staliniste faptul de a-i plasa originea în scrierea despre „cooperaţie“ din ianuarie 1923, studiată de noi anterior. Lenin vorbeşte despre acordarea de „prime prin care să sprijinim în mod suficient cooperaţia“, despre preţuri favorabile pentru produsul lor, în raport cu cel al producătorilor parcelari: nu vorbeşte niciodată despre acordarea ca prime a unor „folosinţe“ de tip populist. El spune, printre altele:
„În această privinţă (nivelul scăzut de cultură al ţăranilor) n.e.p.-ul reprezintă un progres, în sensul că se adaptează la nivelul celui mai simplu ţăran, că nu-i cere nimic peste posibilităţile lui. Dar pentru a face cu ajutorul n.e.p.-ului ca întreaga populaţie, fără excepţie, să facă parte din cooperative, e nevoie de o întreagă epocă istorică. În cazul cel mai bun, noi putem să parcurgem această epocă într-un deceniu sau două“.
Sunt cei douăzeci de ani ai lui Lenin, despre care s-a vorbit atâta, ai „bunei înţelegeri cu ţăranii“, simplu prolog al adevăratei transformări socialiste internaţionale).
Să continue Troţki, în calitatea sa de brav istoric marxist.
„Dezvoltarea reală a urmat, după cum ştim, o cale cu totul deosebită, mai degrabă opusă — cea a exproprierii forţate a chiaburilor şi a colectivizării integrale. Despre socializarea treptată a diferitelor funcţii economice, pe măsura pregătirii condiţiilor materiale şi culturale necesare, nici nu a mai fost vorba. Colectivizarea s-a desfăşurat ca şi cum ar fi fost vorba de instaurarea imediată a regimului comunist în agricultură.
Consecinţa nemijlocită a fost nu doar distrugerea a mai bine de jumătate din inventarul viu, dar, ceea ce este şi mai important, indiferenţa completă a colhoznicilor faţă de bunurile socializate şi faţă de rezultatele propriei lor munci. Guvernul s-a retras în mod dezordonat. Ţăranii au fost din nou împroprietăriţi cu păsări, porci, oi, vaci în proprietate personală. Li s-au atribuit parcele de pe lângă casă. Filmul colectivizării se desfăşura în sens invers.
Prin restaurarea micii gospodării personale, statul făcea un compromis, răscumpărându-se oarecum de la tendinţele individualiste ale ţăranului. Colhozurile se păstrau; de aceea, la prima vedere, retragerea putea părea secundară. În realitate, însemnătatea ei este greu de supraevaluat. Dacă lăsăm la o parte aristocraţia colhoznică, trebuinţele cotidiene ale ţăranului mijlocaş sunt deocamdată asigurate în mai mare măsură de munca sa «pentru sine», decât de participarea sa la colhoz. Venitul din gospodăria personală, mai ales când este dedicată culturilor tehnice, pomiculturii sau zootehniei, depăşeşte adesea de două sau trei ori câştigul aceluiaşi ţăran din gospodăria colectivă. Atestat de însăşi presa sovietică, acest fapt dă la iveală cu mare pregnanţă, pe de o parte, irosirea cu totul barbară a zecilor de milioane de forţe umane, şi mai ales feminine, în gospodăriile minuscule, iar pe de altă parte, productivitatea încă extrem de scăzută a muncii din colhozuri“.
Ceea ce vom spune în privinţa datelor cantitative serveşte să dovedească faptul că randamentul de ansamblu rămâne scăzut la ambele feţe ale Ianusului [1] rural sovietic, iar faţa sa ţărănească seamănă bine cu cea de război a templelor romane: satul este nervul infanteriilor imperiale.
Calitativ, Troţki, care spusese totuşi că războiul împotriva chiaburului era determinist impus, mai mult decât de ucazurile lui Stalin, de necesitatea de a hrăni pântecele social, vine pe poziţia tezei noastre. Sufletul — şi stomacul — privat al membrului colhozului le întrec de două sau de trei ori pe cele de cooperator, de lucrător asociat. Evoluţia sa merge exact în sens contrar celei văzute de Lenin, care voia, într-o desfăşurare istorică, să-l smulgă trup şi suflet din mârşava autoşerbie a gliei, cea mai rea dintre toate, pentru că îmbracă prostesc instinctul patronal, proprietăresc. Colhoznicul se află psihologic la nivelul micului proprietar ţăran din sudul Italiei, legat de glie prin tradiţii seculare — sau mâine prin programul, cu respect vorbind în faţa dumneavoastră, al partidului comunist italian. El se retrage mulţumit în micro-regatul blestematei sale vieţi şi declară: stau pe ce-i al meu; îmi pun picioarele în cercul strâmt al parcelei mele, al cărei stăpân şi sclav sunt. Nu ajung să înţeleg ce vrea să spună faptul că aici dau zece ore de spinare frântă pe un kilogram de pâine, în timp ce în afara „lucrului meu“, printre tovarăşii mei, aş da două ore pe două kilograme.
Compromisul lui Stalin, a cărui zgomotoasă lăudăroşenie de a fi cotit la stânga prin defenestrarea chiaburilor şi prin înlocuirea astfel a capitalismului cu „socialismul“ la sate credem că am demascat-o îndeajuns, este mult mai rău decât compromisul lui Buharin cu chiaburii capitalişti. Avantajul nu era doar acel punct central al întregului nostru studiu de a nu pune la locul nepotrivit termenii, care nu sunt simple cuvinte, ci forţe motrice ale revoluţiei netrădate. Marxistul poate spune foarte bine: această formă care există în realitatea de astăzi şi nu este încă pe punctul de a dispărea este capitalism de stat industrial, este de asemenea capitalism privat agrar şi nu are nimic de-a face cu forma socialistă, cu economia socialistă. Prin aceasta, socialismul, pol magnetic pozitiv al revoluţiei mondiale, nu rămâne nici dezonorat, nici înjunghiat; dar este, şi încă fără leac, atunci când acelor forme vechi li se acordă spre bătaie de joc declaraţia de a fi socialism. Toată contrarevoluţia rusă constă în aceasta.
Şi Lenin a făcut un compromis cu socialiştii-revoluţionari, iar într-un sens mai larg cu populismul ţărănesc, combătut din temelii de o jumătate de secol de luptă doctrinară şi „terminologică“. A recunoscut că programul antimarxist al eserilor era un pod pe care trebuia să se treacă, şi i-a primit la putere! Dar după puţin timp istoria a vrut stârpirea lor; şi s-a putut merge mai departe.
Compromisul „în stil leninist“ este plauzibil atunci când este vorba de a descurca succesiunea istorică a unei revoluţii burgheze. Timpul său se închide în domeniile istorice în care este vorba doar de a desfăşura revoluţia antiburgheză, cum este în Europa de Vest. Acolo este vorba de asemenea de a zdrobi partidele mic-burgheze oportuniste, mai periculoase decât cele mari-burgheze şi fasciste; numai că calea alianţei oferite (sau îndurate) cu ele, lipsind cu desăvârşire motivele economico-sociale, nu duce la stârpirea lor, ci la a fi noi, comuniştii, stărpiţi de ele, sau la a degenera, aşa cum s-a întâmplat după Lenin, până la funcţia lor dispreţuibilă.
Compromisul cu chiaburii pe care îl studia Buharin — el, care nu înţelesese multe din compromisurile geniale ale lui Lenin (pacea cu germanii, sprijinul acordat naţionalităţilor asuprite, folosirea specialiştilor burghezi cu retribuţie înaltă etc.) — era un compromis în stil leninist. Odată ce ar fi acumulat şi concentrat la sate fărâmiţatul capital agrar de exploatare, comercial şi financiar, chiaburul ar fi fost aruncat la o parte aşa cum s-a întâmplat cu eserii, dar cu o utilitate de zece ori mai mare, pentru că schema istorico-economică a unei agriculturi cu întreprinderi capitaliste private de mare anvergură constituie o bază mult mai solidă pentru socialism decât schema unei folosinţe private la dimensiunea gospodăriei familiale.
Acest compromis putea să se termine ca cele ale lui Lenin. Compromisul lui Stalin, pe lângă faptul nefast de a ucide potenţialul lozincii şi al aspiraţiei socialiste, îl are şi pe celălalt, de a nu avea nicio perspectivă de a putea distruge, pe viitor, forma hibridă cu care s-a compromis: individualismul — şi, mai rău, familiarismul rural — pe care Lenin şi Troţki le blestemă alături de noi.
Colhozul este o formă statică, neevolutivă decât în sensul unei mai mari stăpâniri a cupidităţilor egoiste şi ereditare, în care capitalul întreprinderii cooperative se acumulează nu pentru a pregăti clasica explozie a lui Marx, ci pentru a fi brânză pe macaroane pentru joasa şi antisociala micro-bogăţie sătească. Mâine, Statul nu găseşte în el un singur capăt de strâns în pumn pentru a socializa maşinăria productivă, şi eventual un singur cap de tăiat, ci un nevertebrat cu sute, mii de ganglioni vitali, imposibil de atins toţi.
Compromisul cu chiaburii avea un conţinut de logică marxistă. Compromisul cu colhoznicii — fără a fi nevoie de birocraţii care să speculeze pe seama lui — a fost adevărata capitulare a gloriei bolşevice.
Exploatarea în comun a pământului are în Rusia origini foarte vechi, despre care am vorbit la timpul său. „Mir“-ul este o colectivitate de ţărani şerbi, întrucât în ansamblul lor ei datorează tribut în muncă sau în produse moşierului feudal, monarhului, statului sau unor aşezăminte religioase. Încă din mir există dubla formă de exploatare: fiecare familie are o mică usadbă a sa, o parcelă de grădină, pe care se află izba, casa ţăranului cu inventarul viu şi mort; pământul comun este împărţit periodic în parcele lucrate de o singură familie, numite câmpuri, pe care ea putea lucra şi strânge recolta, plătind un tribut în bani, obroc, sau prin muncă de clacă pe pământ străin, barşcină. Odată cu reforma din 1861 s-a permis răscumpărarea şerbilor, tinzându-se încă de pe atunci spre o parcelare stabilă a pământurilor comune. Dar ţăranii le-au plătit moşierilor preţuri enorme, care i-au ruinat complet, iar o parte din ei s-au redus la salariaţi industriali sau zilieri fără pământ, în timp ce o parte din vechile forme colective au supravieţuit, şi în timp ce se formau ţăranii bogaţi. În 1905, reforma mai îndrăzneaţă a lui Stolîpin nici măcar nu a reuşit să stabilească pe tot pământul agrar un regim de gospodării individuale, înlocuind vechea practică a nadielului, sau împărţirea periodică a pământurilor colective, cu o împărţire în posesii stabile. Dar se apreciază că, în ajunul Marelui Război, doar un sfert din forma colectivă de gospodărire fusese lichidată.
După revoluţia din Octombrie, în ciuda invaziei anarhice a ţăranilor pe pământurile luate de la nobili şi burghezi, au mai rămas încă exemple însemnate de gospodării colective derivate din cele foarte vechi, şi care au fost generatoarele colhozurilor de astăzi.
Înainte de a vedea care este raportul dintre exploatarea familială şi cea cooperativă în colhozul de astăzi, reglementat prin statute promulgate în 1925, în 1930 şi în cele din urmă în 1935, în legătură cu Constituţia din 1936, este bine să amintim cele trei tipuri de astfel de forme existente, în măsură limitată, în vremea comunismului de război şi a NEP-ului: 1918—1925.
„Societatea de cultivare în comun“ este o formă în care un grup de cultivatori aduc ca aport doar o parte din pământurile lor, precum şi munca şi capitalul lor de inventar, păstrând însă proprietatea individuală asupra capitalului adus, atât în scopul repartizării produselor, cât şi în cel al retragerii membrului din societate.
O astfel de formă de muncă în comun este temporară şi, prin urmare, este cea mai puţin colectivizată şi cea mai labilă.
„Comuna agricolă“ trebuie în schimb considerată forma cea mai avansată, chiar şi în raport cu colhozul modern, care îşi are originea în cea de-a treia formă, sau „artelul“ — numele corporaţiei ţărăneşti din Evul Mediu, nume cu care, înlocuit după bunul plac cu cel de colhoz, statutul oficial desemnează însăşi forma actuală.
În „comună“, deşi este teoretic posibilă retragerea unui membru, totul este pus în comun fără a se lăsa vreo rămăşiţă de folosinţă individuală: pământ, capital, muncă. Produsele sunt de asemenea comune şi distribuite în părţi egale, în timp ce ceea ce depăşeşte necesarul de consum merge la sporirea gospodăriei. Spre acest tip şi-a îndreptat întotdeauna privirile Lenin. Ca şi în sovhozul modern, în Comună se locuieşte şi se mănâncă în comun; este radical interzisă orice formă nu doar de proprietate, ci şi de folosinţă individuală a pământului, precum şi orice prestare de muncă salariată. În statutul din 1925 se spunea că
„comuna agricolă are scopul de a spori bunăstarea materială şi spirituală a membrilor săi prin: a) organizarea şi exploatarea în comun de către membri a economiei agricole; b) repartizarea făcută în măsură egală între aceiaşi membri a tuturor produselor muncii lor; c) satisfacerea în comun a nevoilor lor“.
Se poate spune deci că apusa formă a Comunei agricole înfăptuieşte o economie comunistă internă completă. Sovhozul diferă de ea prin faptul că nu doar pământul, ci întregul capital este proprietatea nu a sovhozului ca asociaţie, ci a Statului central. Acestui caracter avansat îi corespunde unul înapoiat: produsele merg la Stat, iar lucrătorul primeşte un salariu.
Conform statutului din 1935 al artelului-colhoz, formă intermediară care a absorbit apoi cele două forme extreme, Comuna şi Societatea de cultivare, să amintim care sunt dotările personal-familiale permise membrului. Casa de locuit (în proprietate ereditară). O parcelă care variază de la un sfert de hectar la o jumătate, iar în cazul terenurilor mai puţin fertile la cel mult un hectar. Conform statutului-model sunt de asemenea proprietate privată „a fiecărei gospodării colhoznice“ următoarele capete de vite:
„trei bovine, dintre care o vacă, o scroafă cu purcei, până la zece oi şi berbeci, o cantitate nelimitată de păsări şi iepuri, şi până la douăzeci de stupi“.
Pentru unele regiuni legile extind aceste drepturi, spune statutul. Conform unui articol al lui Pavlovski din nr. 1—2 al revistei „Cultura sovietică“ din 1946, se vorbeşte de o vacă cu trei viţei şi de două scroafe cu purcei, dar pentru regiunile cu mare dezvoltare a zootehniei se ajunge la 8—10 vaci, 100—105 oi, 10 cai, 8 cămile...
Vom vedea importanţa cifrelor. Din punct de vedere juridic există unele divergenţe în formulări, şi poate în traduceri. În esenţă, este vorba de un adevărat drept de proprietate privată asupra: casei, micii parcele, capitalului-inventar alcătuit din micul inventar de unelte şi din animale. Statutul aplică termenul de proprietate tuturor acestor dotări, uneori raportate la „gospodăria colhoznică“, alteori la „membrii artelului“. Constituţia vorbeşte de proprietate personală pentru casă şi pentru întreprinderea înfiinţată pe parcelă, iar pentru aceasta din urmă vorbeşte de „folosinţă personală“ şi „uzufruct personal“.
Dar aşa cum pentru întregul teritoriu pe care Statul îl atribuie unui dat colhoz se vorbeşte de „folosinţă gratuită“, nesupusă unui termen, adică perpetuă; acelaşi lucru trebuie spus despre „folosinţa“ colhoznicului asupra parcelei sale. Constituţia, într-adevăr, la articolul 10 ocroteşte dreptul de succesiune ereditară (care prin definiţie este perpetuu) pentru următoarele bunuri: proprietatea personală asupra veniturilor din propria muncă şi asupra propriilor economii, asupra casei de locuit şi asupra gospodăriei familiale auxiliare, asupra obiectelor de uz casnic şi personal etc.
O veche idee este că „socialismul nu distruge proprietatea personală“. Dar este o formulă prostească. Doctrina marxistă nu se înscrie în „drept“, pentru că teoria dreptului se înscrie în ea, este un simplu capitol al ei. Dacă totuşi s-ar putea da o formulă juridică a economiei socialiste, ea ar suna astfel: societatea este de îndată proprietară a oricărui venit al muncii prestate de fiecare dintre membrii săi, care nu exercită asupra acestuia niciun drept.
Dar rămânând chiar în termenii ştiinţei dreptului curent, noi afirmăm adevărul acestei ecuaţii: folosinţă gratuită şi perpetuă egal proprietate deplină. Acesta este un adevăr şi al economiei, şi nu doar pentru noi, marxiştii, dreptul se naşte pe terenul economiei. Suma rentelor viitoare ale unui bun aflat la dispoziţie perpetuă, raportate la ziua de astăzi (cu respectarea deplină a teoriei burgheze a dobânzii compuse), este egală cu întreaga valoare a capitalului fructificat. Doar calculul unui uzufruct cu termen viitor fixat dă o cifră inferioară celei a valorii de capital a bunului, iar diferenţa se numeşte de către jurişti: nudă proprietate. Acest adevăr se exprimă în matematică astfel: integrala infinitelor roade viitoare ale unui capital, fiecare redusă la valoarea sa actuală, este egală cu capitalul însuşi.
De aici rezultă că întreaga valoare de pământ, inventar şi altele, care este dată în folosinţă fără limite familiei colhoznice, este proprietate şi este economie privată; iar întregul său domeniu, pe care este vorba să-l stabilim, este sustras nu doar domeniului socialist, ci şi celui capitalist de stat.
Ea se află apoi sub capitalismul privat, în seria istorică a modurilor de producţie, pentru că acolo acţionează muncă neasociată şi nesalariată (o astfel de formă colhoznicul o prestează pe pământul cooperativ) şi rămâne la nivelul celei de-a doua trepte a lui Lenin: mica economie ţărănească mercantilă.
Este vorba acum de a vedea care este raportul de muncă al colhoznicului ca lucrător asociat, în afara parcelei sale şi a timpului în care o îngrijeşte. Conform Statutului, la intrarea sa în colhoz, sau la formarea colhozului prin reunirea mai multor vechi gospodării individuale, are loc aportul pământului, iar toate hotarele dintre terenurile private sunt şterse pentru totdeauna, cu excepţia zonei pe care fiecare element-familie (în termenul tradiţional, fiecare dvor) o păstrează în jurul casei sale. În ce priveşte inventarul pe care fiecare aderent îl poseda înainte, între 50% şi 70% îi sunt creditate ca cotă-parte contributivă în registrele gospodăriei, în timp ce restul este depus ca fond nerambursabil în fondul indivizibil al colhozului. În acest fond comun, fiecare aderent plăteşte o taxă de înscriere de 20 sau 40 de ruble (1935). La colhoz poate adera orice individ apt de muncă, bărbat sau femeie. Nu este clar cum aderă fiii de colhoznici, dacă la data căsătoriei sau a majoratului, şi dacă plătesc o cotă; şi cum primesc o casă nouă şi un teren: din ultimii ani se constată o cerere stringentă de case colhoznice. Membrul colhozului poate ieşi din el şi îşi poate retrage capitalul personal, dar nu şi parcela de pământ. În cazuri grave se aplică excluderea.
Pentru munca în comun, toţi membrii colhozului sunt grupaţi în brigăzi, destinate anumitor cicluri de muncă, de circa 50 de persoane, şi având anumite specializări tehnice.
Munca prestată de fiecare este măsurată în trudozi sau zile-muncă, a căror valoare variază în funcţie de complexitatea tehnică şi de randamentul general al producţiei, variind de asemenea de la o gospodărie la alta. Înregistrarea este făcută de „brigadier“ pe carnetele individuale. Bineînţeles că funcţionează, ca şi în industria rusă, sistemul de premii, în procente din trudozii anului, pentru cei mai zeloşi. Sunt admise în cursul anului avansuri în bani sau în natură.
Înainte de socoteala finală între cota colhozului şi cea a lucrătorilor, se satisfac prelevările către terţi. Către stat se datorează cote importante din diferitele produse, în primul rând din grâu, plătite la un preţ oficial mai mic decât cel de pe piaţă.
„Aceste predări obligatorii ale colhozului către stat constituie“, spune citatul autor rus, „forma cea mai importantă de impozitare a gospodăriei agricole ţărăneşti“.
Până înainte de război, procentul predărilor se evalua în anii de producţie bună între 12% şi 15% din recoltă. În plus, se restituie statului avansurile de seminţe şi taxele de servicii către staţiunile de maşini şi tractoare, adesea evaluate tot în cote din producţia brută. Se asigură apoi reţinerile pentru rezervele normale de seminţe şi pentru fondurile de asistenţă şi prevedere socială. Apoi adunarea colhozului stabileşte ce parte din produsul rămas va fi vândută pe piaţă, pentru a acoperi cheltuielile gospodăriei. Din venitul net al acestor vânzări obligatorii şi libere se obţine venitul bănesc. Din acesta, circa 20% merge spre noi investiţii de capital. Restul banilor este distribuit membrilor artelului în raport cu trudozii creditaţi fiecăruia. Şi partea în natură a producţiei nevândute este împărţită în acelaşi mod.
Ceea ce obţine deci colhoznicul din munca sa asociată îmbracă o formă ce are ceva din salariul, în măsura în care măsura de bază este timpul de muncă prestat pentru un anumit tip de activitate tehnică, şi ceva din dividendul dintr-un profit, adică cel realizat de gospodăria cooperativă în care fiecare este asociat sub două profiluri: aportul iniţial al unui inventar şi al unei cote subscrise; şi aportul de timp de muncă.
Dacă deci ca parcelar al usadbei sale colhoznicul este din punct de vedere social un mic proprietar cultivator direct, ca membru al artelului el este în acelaşi timp un lucrător salariat şi un acţionar al unei întreprinderi care primeşte profit.
Sub această a doua formă, colhozul, care este un întreprinzător colectiv, ar fi şi un proprietar funciar (egal uzufructuar perpetuu) dacă într-adevăr nu ar plăti o rentă statului, stăpân al întregului pământ agricol. Dar noi am văzut adineauri cum statul percepe de la gospodăria colhoznică prelevări atât de însemnate, încât au caracterul unui impozit puternic. Deoarece în ţările burgheze proprietarii funciari privaţi plătesc un impozit statului, trebuie spus că colhozul, pe lângă faptul că este un întreprinzător capitalist colectiv, este şi un proprietar funciar colectiv. Dacă impozitul ar ajunge la valori foarte înalte, astfel încât să poată fi numit rentă, atunci s-ar putea spune că colhozul este arendaş al statului şi îi plăteşte acestuia o rentă pentru pământul aflat în proprietate publică.
Dar în cadrul raportului cu economia ţărănească, în care colhozul reprezintă o casierie a masei rurale (dacă punem deoparte obişnuita fantasmă a birocraţiei privite drept clasă exploatatoare), trebuie să punem în opoziţie cu sarcinile colhozurilor în favoarea statului prin predările obligatorii, pe cele ale statului faţă de colhozuri pentru lucrări publice, dar şi pentru o mie de servicii de transport şi energie, de tipar, şcoală, biblioteci, asistenţe statale nenumărate şi aşa mai departe; rezultatul sigur va fi că statul, în întregul raport, dacă nu este în pasiv, este cel mult remunerat printr-un impozit cu o rată foarte modestă, pe care ţăranul asociat îl plăteşte pentru întreaga tutelă statală.
Statul, care în teorie era forţa politică a clasei muncitoare industriale, prin funcţia sa prezidează un transfer de valoare şi de plusvaloare de la clasa muncitoare din oraşe către cea ţărănească-proprietară (de două ori proprietară, în formă individuală şi în formă asociaţionistă), aşa cum statul burghez supraveghează transferul de plusvaloare de la clasa proletară către cea capitalistă şi proprietară funciară.
Un stat inspirat de interese ţărăneşti care prevalează asupra celor proletare este aliatul firesc de clasă al statelor capitaliste istorice din întreaga lume, chiar şi din vremea când capitalul său industrial apărea închis într-un compartiment etanş faţă de capitalul financiar internaţional.
Dintre cele trei clase ale societăţii burgheze din modelul lui Marx, cea muncitoare continuă să fie clasa exploatată, iar cea capitalistă este reprezentată de statul administrativ, nu ca un colegiu al înalţilor săi funcţionari, ci ca un canal emulativ pentru forţele capitalismului burghez exterior. Clasa proprietarilor funciari a luat o formă nu minoritară, ci „populistă“ [narodnică] şi are figura unui consorţiu de consorţii ţărăneşti, către care se scurge o mare rentă funciară decupată din plusvaloarea pe care o furnizează proletariatul dominat şi exploatat.
Zgomotosului iter al industriei sovietice, care prin ritmurile sale uluitoare de creştere — aşa cum am demonstrat în Dialogul cu morţii — şi-a pecetluit natura de capitalism manufacturier tânăr, iniţial şi năvalnic pe umerii unui proletariat subremunerat, îi corespunde un pas istoric şi economic şchiopătat al satului rus. Completăm aici tabloul oferit în Ziua a treia a Dialogului, în mari linii de ansamblu.
Să luăm în considerare, în ciclul cuprins între Primul Război Mondial şi ziua de azi, evoluţia datelor cantitative privitoare la suprafaţa geografică şi agricolă, la populaţie şi, în fine, la producţia agricolă. Şi să preluăm, făcând aceasta, cifrele furnizate de sursele sovietice pe parcursul acestor ani.
Vom ajunge la o concluzie simplă şi evidentă: niciun progres, nici ca masă, nici ca randament, în producţia agricolă. Şi aceasta deşi capitaluri impresionante au fost investite la sate, practic nerambursabil. În această dramă se repetă cea a modernei civilizaţii burgheze, care, în timp ce a ridicat satisfacerea noilor trebuinţe — produse de ea însăşi — de bunuri manufacturate şi servicii de o varietate infinită, nu a ştiut şi nu a putut să clintească în mod simţitor din nivelurile milenare alimentaţia în privinţa necesităţilor primare vitale, şi aceasta în timp ce întinse părţi ale umanităţii se află încă sub minimul vital, natural, de hrană. În aceasta constă condamnarea centrală pe care Marx o pronunţa împotriva ei.
Ca suprafaţă geografică, 1913 şi 1957 se echivalează; imperiul ţarilor şi Uniunea Sovietică se întind — lăsând la o parte sateliţii — pe aceleaşi frontiere, care închid 22,3 milioane de kilometri pătraţi. Cifrele obosesc, aşa că vom adopta modelul Italia, concret pentru cititor. „Şaptezeci şi cinci“ de Italii.
În intervalul de 44 de ani, suprafaţa teritorială a scăzut, iar apoi a crescut din nou. Între cele două războaie mondiale, din cauza pierderii Poloniei, a Statelor Baltice şi a altor câteva zone, avea cu peste un milion de km² mai puţin şi valora cu şapte Italii mai puţin. Dar suprafaţa controlată scăzuse mult în anii războiului civil, din 1917 până în 1924, fapt de care trebuie ţinut seama pentru comparaţiile cu acei ani de depresiune economică şi valuri de foamete.
În acest spaţiu, populaţia era în 1913 de 159 de milioane, astăzi a fost recenzată la 200 de milioane (1955), în timp ce toată lumea o considera ajunsă la 220.
Cu această cifră oficială, Rusia valorează cât patru Italii şi jumătate de astăzi.
Densitatea populaţiei în Rusia era în 1913 de 7,1 locuitori pe km². Astăzi este de 11,7. Densitatea populaţiei italiene este astăzi de 162 de locuitori pe km²; de 14 ori mai mare.
Ne interesează acum să stabilim că populaţia rusă, şi odată cu ea densitatea, au crescut în 43 de ani cu 31%. Aceasta exprimă o creştere medie anuală de 0,65%. Dar în ultimii ani, potrivit spuselor lui Hruşciov, s-ar fi înregistrat o creştere de 16,3 milioane în 5 ani. Dacă populaţia din 1955 era de 200 de milioane, cea din 1950 era de 183,7, creşterea reprezentând 8,9%, iar pentru fiecare an 1,7%. Această cifră incredibilă este de aproape două ori mai mare decât cea a destul de prolificei noastre Italii. Un anumit mister rămâne asupra totalului populaţiei ruse, aşa cum este declarat de sovietici înşişi. De la cele 159 de milioane din 1913 s-a coborât în 1926 la numai 147 — efect al Primului Război Mondial şi al revoluţiei. În 1938 se ajunsese la 171; neîndoielnic, Al Doilea Război Mondial a determinat o nouă scădere, iar prin redresarea ulterioară s-a ajuns în 1952 la 180,5, de vreme ce la Congresul al XIX-lea al partidului s-a anunţat o creştere de 9,5 milioane faţă de 1938. Dar această cifră nu se potriveşte cu cele 183,7 milioane din 1950, deduse mai sus!
Dacă alte surse cad în astfel de contradicţii, cu atât mai puţin va fi de încredere repartiţia anunţată între populaţia urbană şi cea rurală. În 1913, prima ar fi fost de numai 28 de milioane, faţă de 131 la sate. La depresiunea din 1928 găsim 26 în oraşe şi 121 la sate. În 1938, populaţia urbană urcă la 56, iar cea rurală scade la 115. În fine, situaţia actuală ar fi de 87 de milioane de populaţie urbană, faţă de 113 populaţie rurală. De aici lăudata evoluţie a societăţii ruse de la agrară la industrială: dar cu ce altceva mai de seamă poate lăuda geneza unei societăţi capitaliste? Cu monstrul ei cel mai oribil: exodul rural?
Aceleaşi surse sovietice au oferit o statistică pe clase. În 1913 ar fi existat 17% muncitori şi funcţionari, 66,7% ţărani, 16,3% proprietari şi negustori: este o statistică a populaţiei „active“, fără neactivii din nucleele familiale. În 1926 burghezii sunt 4,6%, ţăranii individuali sunt 74,9%, şi doar 2,9% cei din cooperative, 17,6% muncitorii şi funcţionarii. Creşterea numărului de ţărani nu pare să corespundă cu cea cunoscută a gospodăriilor, de la 18 la 25 de milioane, ca efect al revoluţiei.
Astăzi Rusia ar avea această compoziţie socială: muncitori şi funcţionari 41,2%, ţărani asociaţi 58,3%, încă liberi abia 0,5%.
Astăzi există, o ştim, numai două clase! Ca populaţie activă, muncitorii şi funcţionarii au urcat de la 17% la 41%, iar ţăranii au scăzut de la 67% la 58%.
Considerând pentru un moment că aceste cifre, oferite în mari discursuri politice şi în publicaţii de vădită propagandă, sunt juste, să observăm doar că în 1913 67 de ţărani lucrau pentru hrana a 100 de locuitori, iar astăzi nu lucrează decât 58. În 1913 ţăranii erau supraexploataţi, iar cei 33 de ne-ţărani, în realitate foarte eterogeni, mâncau convenabil din produsul lor; astăzi cei 58 de ţărani produc pentru o sută de locuitori, dar mănâncă o mare parte din produs, iar cei 42 de ne-ţărani, pe care numai dintr-o mare îngăduinţă i-am putea considera omogeni, mănâncă puţin.
Numai această explicaţie se poate potrivi cu faptul grav că producţia agricolă nu a crescut într-o măsură net superioară populaţiei consumatoare.
Care este compoziţia ţărănească în naţiunile burgheze moderne? Conform datelor din anuarul O.N.U. pe 1955 privind populaţia activă, cea dedicată agriculturii este în Italia de 39,4%, în Statele Unite de 12%, în Marea Britanie de 5%, în Germania de 23%.
Mai are mult drum de parcurs Rusia cu actualul ei 58% de ţărani pentru a fi „emulat“ industrializarea occidentală, adică pentru a deveni cu totul şi cu adevărat capitalistă!
Dar ori de câte ori cântăreţii Kremlinului îşi etalează elocvenţa preamărind paşii pe care i-ar fi făcut în direcţia cuceririi „socialismului“, ei nu fac decât să ne aducă dovezi istorice puternice despre natura eminamente capitalistă a drumului şi a sarcinii lor. Ei vor să arate o victorie în reducerea drastică — şi vădit exagerată — a populaţiei ţărăneşti, pe care în 27 de ani, din 1928 până în 1955, se laudă că au redus-o de la 75% la 58% din total, şi aceasta datorită marii găselniţe a proprietăţii socialiste colhoznice. Dar ce simptom mai clar al dezvoltării monumentale a unei societăţi capitaliste, boală istorică a economiei satelor?
În scopul studiului nostru pentru viitoarele reuniuni privind economia occidentală şi americană, ne parvin datele extrase dintr-o lucrare a lui S. Kuznets, de la Biroul Naţional de Cercetări Economice din New York (1946). Este vorba despre variaţia cotei de populaţie agrară în Statele Unite din 1870 până în 1940. Iată seria decenală a procentului ţărănesc american: 51,6; 48,8; 42,5; 37,7; 30,7; 26,7; 21,3; 16,9. Astăzi, am spus-o adineauri, 12,5.
În fuga de a emula capitalismul, ruşii au ajuns la gradul capitalist american datat... 1900!
Enorma Rusie are o populaţie redusă, dar şi o mare parte din teritoriul său este improprie pentru a produce hrană pentru ea. Suprafaţa agricolă, exclusiv pădurile, este astăzi (date din 1954 ale anuarului oficial sovietic) de numai 6.478.000 km², adică 27,3% din cea teritorială. Se pot adăuga pădurile imense, reprezentând circa 43% din suprafaţa totală, dar numai 5.850.000 km², adică 26,2%, sunt accesibile omului, fără a mai vorbi de cultivator.
Pe suprafaţa totuşi extrem de muntoasei Italii, de 301.000 km², suprafaţa agricolă unită cu cea forestieră atinge 92,2%: agricolă 83,2% (22.000.000 de hectare), forestieră 19% (5.710.000 de hectare).
Rusia înseamnă şaptezeci şi cinci de Italii, dar însămânţează (inclusiv pajiştile) numai 224,7 milioane de hectare faţă de cele 18,3 ale Italiei, deci de numai 12 ori mai mult. Suprafaţa agricolă, fără păduri, este de numai 29 de ori mai mare. Dar în ea figurează „pământurile virgine“, care în Europa nu mai există.
Acest raport este influenţat de densitatea populaţiei. Putem spune că un hectar însămânţat trebuie să hrănească în Italia 2,6 persoane, pe când în Rusia numai o persoană. Evident, dat fiind că o proporţie asemănătoare de consumatori lucrează în agricultură, la aceasta suplineşte potenţialul productiv mai mare al pământului.
Dacă luăm întreaga suprafaţă agricolă, fiecare hectar trebuie să hrănească în Italia 2,2 persoane, în Rusia 0,37 persoane; dar mult mai puternică este diferenţa de fertilitate a plantaţiilor pomi-viticole în cele două cazuri, pe lângă cea a terenurilor de păşunat, mai mică rata terenurilor lăsate în pârloagă şi ogor etc.; nul pentru noi jocul de pământ virgin.
Odată stabilit randamentul scăzut bine cunoscut al agriculturii ruse, să vedem evoluţia istorică a suprafeţei însămânţate şi a acelei părţi cultivate cu cereale.
Conform celor două extreme ale seriei pe care o urmărim, sub ţar, în 1913, se însămânţau 105 milioane de hectare, din care 94,4 cu cereale. Astăzi, adică în 1955, an descris la Congresul al XX-lea ca fiind de mare avânt agricol, se însămânţează 186 de milioane de hectare, din care 126,4 cu cereale.
Creşterea a fost deci de 77% la suprafaţa însămânţată şi de numai 34% la suprafaţa cu cereale.
Trebuie să ne amintim că populaţia a crescut între timp cu 31%, dacă sunt corecte cele 200 de milioane care le-au înlocuit pe cele 220. Prin urmare, s-a bătut pasul pe loc.
Ştim bine care este răspunsul, în special cel oferit de Hruşciov la Congresul al XX-lea: a crescut randamentul recoltei pe hectar şi, prin urmare, producţia de cereale, şi în special de grâu, a crescut. Sunt foarte îndoielnice datele privitoare la planul cincinal 1950—1955 care, deşi trebuia să ofere o creştere de 60—70% a acestei producţii — lucru pe care Bulganin a revenit să-l promită din nou pentru al şaselea plan —, a început cu un recul, pentru a-şi reveni în urma unor „măsuri extraordinare“ în ultimii doi ani. În fapt a fost vorba de ani favorabili şi există mari îndoieli asupra cifrei din 1956.
Punând la un loc datele oficiale, am avea această serie, din 1950 până în 1955. Milioane de chintale de cereale: 1160, 1125, 1310, 1170, 1450, 1500.
Înainte de comentarii, să alcătuim un mic tabel care reproduce doar în parte variaţiile. De obicei, acestea sunt abil disimulate pentru perioadele dezastruoase, şi mai ales pentru cea de după al Doilea Război Mondial, în care atotputernica birocraţie a scăpat din mână până şi etaloanele statistice. Noi nu ştim ce să spunem, pentru anii 1942, 1943, 1944, despre cifra populaţiei, a culturilor şi a recoltei, de pildă pentru a doua scădere dezastruoasă a patrimoniului zootehnic. Iată tabloul sintetic.
Ca o consideraţie brută, cu aceste cifre, raportul dintre ziua de azi şi perioada ţaristă oferă într-adevăr o creştere totală de 87%, dar care, ţinând seama de creşterea populaţiei, scade la 43%, ceea ce ar da o medie anuală de 0,8%.
Un astfel de pas a fost menţinut aproximativ, în acelaşi spaţiu de timp, şi de agricultura italiană, care nu se poate extinde pe pământuri virgine şi are o tehnică orientată spre culturi mai intensive şi mai evoluate.
Istoric, trebuie remarcat că nu avem datele a două abisuri; ba chiar a trei: cele din 1920, 1932 şi 1945. Din tabel vedem că a avut loc o scădere netă a producţiei pe locuitor, pe lângă cea de după revoluţie, şi prin efectul celui de-al Doilea Război Mondial, deşi în 1950 începuse deja redresarea. Cota mai mare afirmată pentru 1954 şi 1955 este atribuită de înşişi sovietici punerii în cultură a noi pământuri virgine, în suprafaţă de 33 de milioane de hectare (Hruşciov), în timp ce acelaşi ritm se prevede pentru 1956.
Prin urmare, întreaga creştere a suprafeţei însămânţate cu cereale şi cea a recoltei de cereale trebuie atribuite noilor pământuri cucerite pentru cultură, iar nu avantajelor reformei sociale agrare desfăşurate, în forma colhoznică, din 1928 până în 1955. Este vorba, după cum se ştie, de o exploatare una tantum a energiei geochimice inerente pământului neatins de om.
Dar asupra istoriei agriculturii ruse trebuie făcute şi alte observaţii. În perioada ţaristă, populaţia consuma cereale inferioare, secara, meiul, iar grâul se exporta. După revoluţie, ţăranii au cucerit grâul şi numai în mică parte l-au cedat oraşelor, mai întâi prin forţă, apoi la preţuri comerciale. Odată cu reforma colhoznică, consumul direct de grâu şi mai ales cel de alimente de calitate dispare din statistică, deoarece are loc în cadrul gospodăriei casnice, în timp ce este pe deplin vizibil cel consumat de muncitorii din oraşe. Noi deducem de aici o verificare foarte simplă, adică căutăm care este consumul pe locuitor urban şi proletar, împărţind întreaga cantitate de recoltă nu la populaţia totală, ci la cea declarată ca fiind urbană. Vom avea un indice superior celui real, e sigur, dar variaţia lui în timp va arăta modul în care reforma colhoznică se reflectă asupra condiţiilor clasei proletare — în teza noastră, clasă exploatată şi dominată de o putere de compromis între clasa ţărănească internă şi clasa burgheză mondială, culminată în Al Doilea Război Mondial.
În 1926, preludiu al „colectivizării agrare“, obţinem că 733 de milioane de chintale stau în raport cu 36 de milioane de locuitori ai oraşelor (25%), dând indicele 20. În 1940 recolta este de 1188, dar populaţia urbană este de 61 de milioane: indice cvasi-constant 20. În 1955 populaţia urbană ne este dată ca fiind de 87 de milioane: indicele scade, cu cele 1500 ale recoltei, la 17,2. Pierde 15%.
Fictivă este deci, pentru clasa muncitoare, urcarea din tabel de la 6,7 la 7,5, adică o creştere de 12%, preamărită de Hruşciov. Asuprirea proletariatului urban este agravată. Substituim concepţia puerilă potrivit căreia totul se datorează meselor marilor oameni politici şi ale marilor birocraţi cu explicaţia marxistă că premiul de consum, orgia plusvalorii, merge către clasa colhoznică: egalitarismul la oraş sau la sat este o gogomanie amarxistă care nu ne interesează.
Este un fapt neîndoielnic că forma colhoz prevalează în Rusia în mod covârşitor asupra oricărei alteia, vechi sau moderne; şi se poate admite, de asemenea, pe baza statisticilor guvernamentale, că exploatarea individuală a dispărut, iar cea de stat este minoritară faţă de cea cooperativă.
O întrebare mai dificilă pe care ne-o punem este ponderea relativă a economiei parcelelor familiale ale colhoznicilor şi a celei a terenurilor colhozului. Aceasta nu poate fi abordată decât prin vaste deducţii.
Repartiţia pământului rusesc înainte de revoluţie era aproximativ următoarea. Ţăranii aveau în exploatare circa 150 de milioane de hectare — un sfert şi mai mult, pentru însămânţat şi mai puţin —, 110 milioane erau proprietăţi private burgheze — o cincime —, 160 de milioane aparţineau bisericilor şi mănăstirilor — trei zecimi —, iar o altă cincime era domeniu de stat şi al coroanei.
Dvor-urile ţărăneşti se întindeau de la mai puţin de 5 hectare la circa 50 de hectare, formând diferite eşaloane sociale. Din totalul de 540 de milioane de hectare, în 1913 erau destinate însămânţării 105 milioane, iar cerealelor 95.
În 1928, 96% din primele şi 89% din secundele sunt în mâinile ţăranilor individuali. Sovhozurile de stat au doar 1,7% şi 1%, iar formele cooperative 2,5% şi 2%.
În 1955, din cele 185,8 milioane de hectare însămânţate, sovhozurile au 16%, iar colhozurile 83%; o parte minimă le revine celor individuali (?) şi grădinilor de fabrică şi altora similare. Din cele 126,4 milioane de hectare cu cereale, colhozurile au 84,4%, iar sovhozurile 15,5%.
Agricultura rusă este deci exploatată de stat într-o proporţie de o şesime şi în exploatare cooperativ-parcelară de cinci şasimi.
Care este sensul dezvoltării, ne-am întrebat în Dialogul cu morţii, pe baza unor ştiri americane despre o viitoare etatizare a colhozurilor (doar o revoluţie ar putea ajunge acolo, nu o nouă „reformă“ de sus) şi pe baza ştirii lui Hruşciov că sovhozurile au urcat în doi ani de la 14,5 milioane de hectare la 24,5. Cu această ştire comparăm datele anuarului oficial sovietic. Iată datele sovhozurilor: 1940: 13,26; 1950: 15,93; 1954: 19,98; 1955: 29,37 [de milioane de hectare]. Această serie este echivalentă celei a indicilor 100, 120, 150, 220. Pentru colhozuri seriile sunt: 122,22 — 126,91 — 144,61 — 154,85. Şi deci 100, 104, 118, 126. Este clar că sovhozurile tind să crească mai mult decât colhozurile: în 1940 secundele [colhozurile] aveau de nouă ori pământul primelor [sovhozurilor], astăzi, aşa cum am spus mai sus, de numai cinci ori.
Fenomenul este de o importanţă şi mai mare pentru terenurile cu cereale. Între ’54 şi ’55 cele ale colhozurilor au crescut cu 6%, cele ale sovhozurilor cu 47%, iar în loc de 20% faţă de colhozuri reprezintă 36%.
Acest fenomen se poate explica într-un singur mod: colhozurile se preocupă să-şi crească propriii pui şi iezi, iar nemulţumirea oraşelor care cer pâine obligă statul să intensifice, prin marile culturi extensive motorizate în administrare directă, faimoasele „fabrici de grâu“.
În prezent nu suntem în măsură să spunem cât grâu este produs de sovhozuri şi cât de colhozuri, şi la fel pentru cereale în general.
Vom concluziona puţine lucruri dacă vom compara potenţialul privat cu cel cooperativ pe baza suprafeţei de teren. Este clar că parcelele date în dotare familială sunt de departe cele mai fertile şi mai active din toate zonele colhozului supuse însămânţării extensive, pajiştilor şi păşunilor. Statistica ne-ar spune că, din 149 de milioane de hectare însămânţate de colhoz, dotarea familială acoperă numai 5,7, adică 4%. Pentru suprafaţa cu cereale avem chiar 2%, ba chiar mai puţin. Într-adevăr, grâul se poate obţine din stocul cooperativ, iar pe parcela mică se însămânţează culturi mai valoroase.
Li s-ar putea obiecta că doctrina dominanţei culturii parcelare în Rusia îşi găseşte dezminţirea în cifre: ce sunt oare acele mizerabile 5,79 milioane de hectare faţă de cele 186 însămânţate, sau 1,64 milioane cu cereale faţă de cele 126,4 ale întregii Rusii? Dar cifrele nu sunt hrană pentru dinţii oricui.
Să cercetăm mai întâi o altă statistică oficială, recensământul terenurilor de la 1 noiembrie 1944. Această statistică acoperă toate cele 22,3 milioane km² ai teritoriului, iar din aceştia 12,8 milioane se află la dispoziţia statului — păduroase, sterile, stepe şi tundre neatribuite. Din restul de 947,3 milioane de hectare, sovhozurile au 136,8, iar colhozurile 809,2; adică exact de şase ori mai mult. Dacă trecem la terenurile agricole, cifrele sunt 88,4 şi 396; raport 4,5. Pentru terenurile arabile, inclusiv cele lăsate în pârloagă, 30,5 şi 188,3; raportul tot de şase. În fine, pentru terenurile însămânţate efectiv în cultură, 28,0 şi 176; raport 6,3.
Conform acestor patru categorii descendente, raportul în colhozuri al terenului dat în dotare familiilor rezultă: 7,5 la 801,7: 1%; 6,9 la 389,7: 2%; 6,3 la 182: 3%; 6,3 la 129,6: 3,72% (însămânţare efectivă).
Oficial deci este ferm stabilit că terenul colhozurilor este cultivat în comun în proporţie de 96% şi parcelar în proporţie de 4%. Putem fi siguri de acest lucru? Putem fi siguri că niciun colhoznic, pe lângă parcela aflată sub strictul său control şi în deplină proprietate — mai absolută decât în regimul occidental şi de drept roman (nu plăteşte taxe, nu poate fi ipotecată pentru datorii) —, nu se aventurează în afară făcând să i se dea vreun alt teren pe care să-l administreze el, fie şi cu titlu vremelnic sau sezonier, ca în tradiţia nadiel-ului? Că nu îi convine administraţiei colhozului să i-l lase cu titlu de arendă sau de dijmă, ca altădată în schimbul obrocului sau al barşcinei? Considerăm că acest lucru se practică pe o scară foarte largă, rămânând stabilit că în evidenţa statistică acelea rămân terenuri sociale administrate de colhozul unitar.
Şapte milioane şi jumătate de teren excelent înseamnă totuşi o treime din suprafaţa agricolă a Italiei, care adăposteşte douăzeci de milioane de ţărani. Câţi sunt colhoznicii ruşi? Nici aici datele nu sunt foarte explicite.
Am extras câteva date utile. În 1938, planul de însămânţări al colhozurilor acoperea 111,5 milioane de hectare. Familiile colhoznice erau de 18 milioane şi jumătate, cu compoziţia medie de 4,8 membri, astfel încât populaţia colhoznică rusă rezulta a fi de 89 de milioane — 52% din total şi 80% din populaţia ţărănească.
Conform Statutului, ei trebuiau să aibă de familie de la un sfert la jumătate de hectar, iar în anumite regiuni până la unul. Suprafaţa usadbelor trebuia să rezulte de 4,65 până la 9,25 milioane de hectare. Şi ţinând seama de regiunile speciale, nu mai puţin de 10—12 milioane de hectare, în 1938. Statistica folosită anterior oferă pentru 1940 numai 4,5 milioane. Care dintre cele două este mai plauzibilă: că este tras pe sfoară colhoznicul în pofida statutului artelului care îi apără egoismul nesăţios, sau că sunt făcute să mintă statisticile?
Avem apoi datele recente din aprilie 1956. 150 de milioane de hectare însămânţate în colhozuri; 85,7 milioane de populaţie în 19,7 milioane de familii: membrii pentru fiecare scăzând la 4,4. Statistica ne spune că dotările colhoznice acoperă 5,79 milioane de hectare, ceea ce ar fi pentru fiecare familie 0,30 hectare.
Deducţia noastră este următoarea: nu au fost înregistrate parcelele private, ci suprafaţa totală a fost dedusă din numărul lor, imaginându-şi că depăşesc cu foarte puţin minimul constituţional de un sfert de hectar. Dar ele nu pot fi mai puţine de douăzeci de milioane de hectare — o şeptime din pământul colhozurilor.
Indicele cerealelor pe care l-am urmărit mai sus este cel care defăimează cel mai puţin biata agricultură sovietică. În discursul său din septembrie 1953 la Comitetul Central, Hruşciov declară că există destul pentru export (în special în ţările satelit în schimb de capital şi muncă industrială!), iar tânguirile sale se îndreaptă către cartofi şi legume şi mai ales către şeptel, pentru carne, lapte, ouă etc.
Indicele şeptelului este cel care, mult mai mult decât indicele pământului, ne va arăta potenţialul înalt al funcţiei parcelare faţă de cea colectivă, în colhoz şi în Rusia: chiar dacă îl luăm cu datele din 1955, nu pentru dezastruosul an 1953.
În 1953, într-adevăr, bovinele, şi printre ele vacile, se aflau încă mult sub numărul din 1916, şi doar suinele şi ovinele depăşiseră cu puţin acea cifră. Rămânea prăbuşirea cailor: faţă de 38,2 milioane în 1916, erau în 1953 doar 15,3 milioane, mai puţin de jumătate! Rămâneau deci la nivelul din 1934, când a avut loc pieirea animalelor, în timpul „foametei lui Stalin“.
Să dăm cifrele globale din 1956 faţă de 1916. Bovine: 67 de milioane faţă de 58,3. Dintre acestea, vaci: 29,2 faţă de 28,8; suine: 52,1 faţă de 23,0. Ovine şi caprine: 125 faţă de 96,3. Despre cai se tace din 1953 şi se preferă să se pună accentul pe numărul mirobolant al tractoarelor mecanice. Dar este bine cunoscut că adevăratul indice al unui progres agricol este creşterea animalelor. În Italia, deloc bogată, între 1911 şi 1954 producţia de lapte s-a dublat, cea de carne a crescut cu 1,5, şi la fel pentru ouă, unt, brânză.
Dar pentru Rusia trebuie remarcat că toate statisticile pleacă nu, ca de obicei, de la anul 1913 ţarist, ci de la 1916, când este vorba despre şeptel. Nu dispunem de alte date şi sperăm că cel care lipseşte ne va parveni din colaborarea cititorilor. Evident, patrimoniul zootehnic din 1913 era superior celui actual, în timp ce astăzi populaţia este mai mare cu 31%!
Nu doar degradarea gravă a agriculturii ruse ne interesează aici, în măsura în care distruge orice apologie a lăudatei forme colhoznice a societăţii rurale. Ne interesează, în scopul demonstrării că ea resimte caracterul parcelar al culturii mai mult decât pe cel de mare gospodărie, împărţirea patrimoniului zootehnic între gospodăriile colhoznice şi micile gospodării familiale.
Ei bine, pe baza cifrelor furnizate din 1956, la bovine, colhoznicii privaţi au 44,4% din şeptelul colhozurilor, adică 34,4% din întregul şeptel al ţării. Şi nici nu adăugăm la sectorul parcelar, aşa cum ar fi drept, pe cel din micile grajduri ale muncitorilor şi funcţionarilor, care reprezintă un alt 11,4%, astfel încât marile domenii, între sovhozuri şi colhozuri, nu au decât 54%.
Din cifra vacilor de lapte şi reproducţie, numai 38% se află în marele domeniu, iar 62% în cel parcelar. Colhoznicii au 53% din gruparea colhoz şi 42% din total.
În privinţa suinelor, colhoznicii au 39,2% din colhozuri şi 28,8% din total. Din ovine, 22,0% şi 18,6% (aceasta se datorează crescătoriilor de tip industrial care alimentează, într-o ţară atât de friguroasă, fabricile de postav: singurul caz în care sovhozurile constituie 66% din total. Lână de stat).
Din caprine, numai 17% se află în marile gospodării, iar colhoznicii au 78% din colhozuri şi 55% din total.
Pentru iepuri, păsări şi albine nu avem statistici, ci doar tânguirile grave ale secretarului Hruşciov din 1953. Dar este remarcabil că el, în timp ce îndeamnă gospodăriile colhoz să producă mult mai multă carne, lapte şi ouă, repetă în fiecare moment că, pentru a obţine aceasta, trebuie încurajat interesul colhoznicilor privaţi, care altminteri ar sabota munca în colhoz. El citează în acest scop expresia lui Lenin din 1921 potrivit căreia, în rândul ţărănimii, din cauza nivelului său scăzut de cultură şi a slabei sale maturităţi de clasă, trebuie să se mizeze în epoca de tranziţie pe interesul economic subiectiv, nu pe entuziasm. Acestea sunt deci rezultatele a 35 de ani de socialism colhoznic: că suntem tot acolo, cu natura socială a micului producător? Evident, Hruşciov a spus aici adevărul. Diferenţa este că el vorbeşte de un sat socialist, iar Lenin explică faptul că era încă mult mai puţin decât capitalist! Ca şi astăzi.
Oricum, noi concluzionăm că, dacă am căuta un indice integral de vaci, porci, capre, oi, pui şi iepuri care — lăsând la o parte tractoarele — este indicele controlului capitalului agrar de exploatare şi, prin urmare, al pământului, şi al celui mai bun pământ, am găsi că indicele exploatării parcelare minime, adică redusă la dimensiunea familială (cea minimă faţă de vechea eşalonare dintre ţăranii bogaţi, mijlocaşi şi săraci), zdrobeşte indicele exploatării cooperative — în timp ce aceasta din urmă pute şi ea a privatism antisocialist prin „spiritul de colhoz“ şi prin conflictul de egoisme dintre o gospodărie şi alta.
Două sunt tezele pe care le-am formulat. Satul rus nu este socialist, ci individualist în sensul gospodăresc, şi mai puţin decât capitalist. În legătură cu acest fapt, agricultura rusă este mizerabilă şi înaintează de-a îndărătelea, mai rău decât cele reacţionare din toate regimurile capitaliste occidentale, cu excepţia foarte puţinor zone ale globului. Întrecere rurală falimentară.
[1]. Bordiga utilizează metafora mitologică a zeului roman Ianus (Janus Bifrons — zeul cu două feţe privind în direcţii opuse), ale cărui porţi ale templului din Roma erau deschise în timp de război şi închise în timp de pace, pentru a desemna natura dublă, contradictorie a economiei rurale sovietice.