Datele fundamentale expuse, privitoare la populaţia rusă şi la variaţia compoziţiei sale sociale, întrucât se referă direct la motivele de bază ale propagandei apologetice a U.R.S.S., merită să fie reluate, înainte de a continua, printr-o reelaborare mai atentă care ne va scuti pe noi şi pe tovarăşii cititori de vreunul dintre multele errata-corrige [erate] menite să remedieze vreo neconcordanţă rămasă în masa cifrelor. Acest lucru este necesar mai ales pentru a arăta cât de îndoielnice sunt anumite rezultate care sunt scoase în faţă la tot pasul printr-o deloc de neglijat planificare centrală: în timp ce noi nu putem face altceva — şi altceva nici nu ar fi util de făcut — decât să operăm pe baza rezultatelor statisticii ruse „oficiale“, rezumate în special în ultimul „anuar“, fără a ne opri pentru a vedea cât de diferite sunt cifrele oferite sau presupuse care figurează în diferitele anuare non-ruse, statale sau ale unor organisme internaţionale.
Scena claselor s-a schimbat în Rusia în patruzeci de ani (este teza Kremlinului) atât de categoric încât nu are comparaţie în lume, ba chiar în niciun interval de patruzeci de ani al vreunei ţări mari din lume. Acest salt de uriaş este cantitate care se transformă în calitate, este victorie revoluţionară, este socialism.
Se ştie că în această lucrare noi răspundem: schimbarea există, o victorie revoluţionară există: socialismul este cel care abest [lipseşte], cel care nu răspunde prezent.
Ne revine deci cel puţin obligaţia de a dovedi că toate salturile miraculoase le reiau pe cele ale unui fenomen care a umplut deja lumea şi istoria: revoluţia capitalistă a marilor ţări. În anumite sectoare există dimpotrivă mult mai puţin, ceva rămas în urmă. Acele mişcări din cifre nu sunt cele pe care nu o naţiune, ci un ansamblu internaţional le va vedea atunci când revoluţia va fi structurală şi va arăta în ce anume socialismul răstoarnă capitalismul, aşa cum doctrina o ştie deja.
Principalele salturi istorice ale cifrelor pe care apologetica rusă le avansează sunt următoarele: creşterea populaţiei — creşterea sporului populaţiei — scăderea drastică a mortalităţii — natalitate mai înaltă decât în celelalte ţări — creşterea absolută şi relativă a clasei industriale — creşterea populaţiei urbane, scăderea celei rurale — scăderea absolută şi relativă a clasei agrare.
Intenţionăm să reexaminăm cu un oarecare calm cum stau variaţiile cantitative în raport cu cele din trecutul şi prezentul ţărilor despre care — după spusele tuturor: partide burgheze, Kremlin şi... noi — este indiscutabil că sunt capitaliste. Şi în raport cu ceea ce reprezintă teoria marxistă a societăţii socialiste, în cadrul căreia, în scop didactic, ne aventurăm să profeţim cum va trebui să arate — altminteri suntem noi nişte mari proşti — meteorologia statistică.
Indici ai producţiei agrare şi industriale în mod sesizabil constanţi şi egali cu cei ai populaţiei — indice crescător al productivităţii muncii şi indice descrescător în proporţie inversă al timpului de muncă — mortalitate scăzută, tinzând spre un mai mare echilibru între vârsta tânără şi cea adultă şi limitată la 10 la mie anual — natalitate la nivelul de 15 la mie anual — spor al populaţiei scăzut şi de circa 5 la mie anual.
Această societate imaginară în care limita vieţii biologice s-ar fi apropiat de cea a posibilităţii productive, şi prin urmare nici prea bătrână, nici prea tânără, nu este extrasă ca un ideal din calculele complicate ale demografiei matematice, ci este concepută pentru a da o idee despre înnoirea generaţiilor într-un presupus flux normal, care urmează epocii catastrofelor. Ea este astfel încât 1000 de locuitori ajung la 1160 după 30 de ani, 1350 după 60 şi 1570 după 90. Atunci se vor fi născut 1740 şi vor fi murit 1140, adică nu vor exista supravieţuitori prea bătrâni, de regulă.
În plus, fenomenele migratorii dintr-o parte în alta a globului vor trebui să fie de o asemenea amploare încât să apropie densitatea locală de densitatea optimum, adică de capacitatea pământului de a adăposti oameni vii.
Societatea burgheză are nevoie de un „proletariat“ pentru că are nevoie să facă să se nască mulţi, să ucidă mulţi, să facă populaţia şi producţia să progreseze decisiv, până la mari intervale de distrugere compensatoare.
Trecând deci încă o dată în revistă cifrele, să stabilim variaţiile suprafeţei teritoriale ruse.
Aceasta era în 1914 de 22,3 milioane de km². Primul Război Mondial a avut ca efect formarea pe seama Rusiei a diferitelor state independente: Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia (partea deja rusă), iar suprafaţa a scăzut la 21,5 milioane de km². Bineînţeles că nu luăm în considerare ocupaţiile străine tranzitorii de după revoluţia din 1917.
Recuperările au început în 1939 cu anexarea unei părţi din teritoriile Poloniei, împărţite cu Germania, şi încorporarea celor trei republici baltice, a Basarabiei şi Bucovinei de Nord luate României, a Ucrainei Occidentale, a unei părţi din Carelia finlandeză: iar suprafaţa a crescut la 21,6 milioane de km². După izbucnirea războiului cu Germania, teritorii enorme au fost invadate, dar după înfrângerea finală a acesteia din 1945, teritoriul rus a devenit aproape egal cu cel ţarist, măsurând 22,4 milioane de km².
Creşterea depinde de anexarea consolidată la vest, şi pe seama Germaniei (Prusia Orientală) şi a Poloniei, precum şi de unele anexări minore în Extremul Orient (Sahalin şi Kurile).
Faţă de situaţia antebelică, Polonia a dat 0,19, cele trei republici baltice 0,16, Finlanda 0,05, România 0,05, Japonia 0,05. Alte avantaje teritoriale sunt obţinute pe seama Turciei şi în Asia Centrală.
Este dificil de definit contracţiile minime din 1919 şi 1943. Două comisariate ale Reichului hitlerist au ajuns să administreze (Ostland şi Ucraina) peste un milion de kilometri pătraţi.
Având în vedere suprafaţa, se pot sintetiza astfel variaţiile populaţiei. În 1913, sub ţar, 159 de milioane. Este bine de remarcat că din această populaţie nu mai puţin de 120 de milioane se aflau în Rusia europeană. Prin urmare, densitatea generală era atunci ca şi acum foarte variabilă; în timp ce rezulta a fi de 7 locuitori pe km², era în Rusia europeană de 21,6, iar în cea asiatică de abia 2,3.
Prima dată privind populaţia după distrugerile războiului mondial şi ale războiului civil există pentru anul 1926: 147 de milioane, dar cu siguranţă nu a fost minimul. În sens opus enormelor pierderi acţiona o creştere a populaţiei, care, după cum vom vedea, este dată în 1913 de 17 la mie şi în 1926 de 24 la mie, ceea ce ar însemna între 2,7 şi 3,4 milioane de locuitori pe an! Ne-am mulţumi cu 2 milioane: în 1926 populaţia ar fi trebuit să urce în acelaşi teritoriu la 159 + 26, adică 185 de milioane. Admiţând că teritoriile pierdute la vest aveau atunci 15 milioane de locuitori, reducem la 170 de milioane. Pierderea de vieţi omeneşti ar rezulta a fi de 23 de milioane: dar se vede că cifra este foarte incertă.
De la cele 147 de milioane din 1926 începe urcarea. În 1939, înainte de orice anexare, se ajunsese, în datele anuarului rus, la 170,6, cu o creştere de 23,6 milioane în 13 ani; medie brută de mai puţin de 2 milioane pe an, ceea ce justifică deducţia de mai înainte.
Anexările permit un salt. Sunt 12 milioane în Polonia, 3 în România, 5 milioane şi jumătate în republicile baltice, puţin în altă parte: se pot accepta 21 de milioane şi se ajunge la 191,7, populaţie dată pentru începutul anului 1940.
Această cucerire de popoare va fi plătită scump cu teribila hemoragie a celui de-al Doilea Război Mondial, care este calculată în străinătate la 17 milioane de oameni. Ruşii nu ne dau cifre decât la 31.12.1949, iar cifra ajunge, după mai mulţi ani de la reocuparea totală şi în teritorii sporite ulterior, la 180,2 milioane. În deceniu s-au pierdut 11,5 milioane de locuitori. Dar deoarece anexarea ulterioară la vest faţă de 1940 a adus 1,4 milioane, pierderea urcă la 12,9. Să admitem că demografic ar fi trebuit să se mai crească nu cu două milioane, ci doar cu unul pe an, ar fi alte 10 milioane care lipsesc, iar în total războiul a făcut să se piardă (cel puţin) 22,9, mult mai mult decât cele 17 considerate în Apus.
Noi ignorăm deci celălalt minim din 1945, care imediat după reanexare a trebuit să fie de circa 170 de milioane. Ruşii dau pentru anul 1950 un spor demografic de 17 la mie şi deci de 3 milioane anual; în cei patru ani şi jumătate de la sfârşitul războiului sunt 13 milioane şi jumătate care, scăzute din 180, dau chiar 166,5, mai puţin decât s-a dedus mai sus.
Reîncepe urcarea. La sfârşitul anilor 1950-51-52-53-54-55-56 ni se dau cifrele: 183,2 — 186,4 — 189,6 — 192,6 — 196 — 199,4 milioane, iar în final, la aprilie 1956, 200,2. Ritmul este de la 3,0 la 3,4 milioane anual.
Deoarece orice comparaţie a extremelor seriei de 43 de ani ar fi nedreaptă pentru Rusia, întrucât nu ar ţine cont de cele două prăbuşiri de câte 23 de milioane de oameni, aruncaţi în rugul gloriei şi al infamiei lumii umane, vom spune doar în trecere că creşterea populaţiei în 43 de ani de la 159 la 200 de milioane, adică de 26%, ar fi, cu acele 46 de milioane de morţi, de 57%.
26% în 43 de ani nu este, într-adevăr, câtuşi de puţin un fenomen nou. În Italia, aceiaşi 43 de ani au dat (pe un teritoriu egal) circa 35%, iar cei 43 precedenţi, din 1860, chiar 45%. În America (S.U.A.), într-un interval de 40 de ani avem aceste salturi de populaţie: 1910—1950, 35%; 1870—1910, 132%; 1830—1870, 210%; 1790—1810, 230%.
Să vedem acum aceeaşi Rusia (europeană), mergând înapoi de la 1914: 1850—1910, 70%; 1815—1851 (doar 33 de ani), 50%; 1762—1796 (34 de ani), 89%.
Am ales ţări în cele mai diverse condiţii, deschise imigraţiei, emigraţiei şi închise în ele însele. Cele 26 de procente efective şi cele 57 de procente foarte ipotetice nu ne spun nimic uimitor: şi cu atât mai puţin că Rusia modernă, pentru a-i uimi pe burghezi, le-a trântit în faţă socialismul. Cât despre noi, ne-a uimit pentru că a scuipat pe el.
Pentru a pune deci deoparte efectele războaielor, ale revoluţiilor şi ale migraţiilor pozitive şi negative, să privim mersul demografic, excedentul născuţilor faţă de morţi, şi să vedem dacă aici există miracolul.
Din 1913 până în 1955, ni se spune, natalitatea rusă a scăzut, dar se menţine la un ritm ridicat faţă de lumea capitalistă. Să luăm datele ruseşti. În 1913, numărul născuţilor la mia de locuitori era enorm: 47. În 1926, 44. Pentru 1940 ni se dă 31,7, pentru 1950 26,5, iar de atunci rămâne staţionar: astăzi este 25,6.
Să comparăm cu datele italiene. Anul 1902 ne-a dat 33,4. În anii războiului s-a coborât la 18. În 1920 s-a revenit cu 32,2 şi s-a reînceput coborârea lentă; 1938: 23,8. Războiul a făcut să se coboare în 1945 la 18,3, iar apoi a existat o revenire: 23 în 1946, reîncepând să scadă până la 17,5 în 1953. În 1954 s-a înregistrat 18,0. Ecartul 1913—1954 (între 31 şi 18) care în Rusia este de la 100 la 57, în Italia a fost de la 100 la 58. Ce-i aşa mirobolant pe meleagurile Rusiei? Natalitatea scade, fapt caracteristic întregii lumi moderne burgheze.
O scădere analogă se înregistrează în toate ţările. Anglia, între 1920 şi 1954, a scăzut de la 21,7 la 15,6. Franţa a scăzut puţin, pentru că se gândise la asta mai înainte. Datele germane lipsesc. Spania de la 30 la 20. Suedia de la 20 la 15. Se va putea spune că în Europa astăzi puţine ţări bat 25,6-ul rus; într-adevăr, doar Iugoslavia cu 28,4 şi... Malta cu 28,1 (anuare O.N.U.). Dar Statele Unite? Aici este faptul straniu, nu în Rusia: şi doar nu ne trece prin cap să descoperim acolo socialism!
Din 1920—24 până în 1930—34 legea generală e în vigoare: de la 22,8 la 17,6. Dar apoi urcă semnificativ: în 1950—54 suntem de la 23,5 la 24,9. Efect al prea multor prosperităţi în ciuda fraierilor, şi al unei prosperităţi tipic bădărăneşti-primitive. Oricum, rata natalităţii o egalează pe cea atât de lăudată a Rusiei: în timp ce aceasta din urmă scade în acei cinci ani cu 3%, cea americană creşte cu 6%. Un an sau doi şi „Cupa Întrecerii“ trece Atlanticul. Poate că a şi trecut-o în 1956.
Ce fac asiaticii? Din 1920 până astăzi Japonia capitalistă merge de la 35 la 20: totul e conform regulilor. Dar China? Păcat, ştim doar că feudala Formosa merge de la 41,8 la 44,5. O dată demnă de Rusia ţaristă. India de la 30 la 24,8 în 1952. America de Sud nu spune nimic nou. Alt exemplu de trişor al planetei: Venezuela, de la 29,9 la 46,8. Australia de la 24,4 la 22,5. Noua Zeelandă, ţară originală şi bogată, de la 18,1 la 25,8, împotriva regulii. Canada urmează curba Statelor Unite, şi nu pe cea britanică.
În rata absolută de astăzi, care state ne-sălbatice bat Rusia? Menţionata Canada cu 28,7, cele din America Centrală (cu mult), Mexicul, aproape toată America de Sud (sunt în general ţări cu densitate scăzută precum Rusia). Toate statele Asiei, cu excepţia Orientului Mijlociu.
Datele privind mortalitatea sunt lăudate ca fiind cele mai impresionante. Cu siguranţă nu este puţin lucru să cobori de la 30,2 în 1913 la 8,4 în 1955. În 43 de ani, mortalitatea se reduce la 27,8%. În 1926, rata la mie cedase deja la 20,0. În 1940 era 18,3, în 1956 este deja 9,6. Fireşte că acestea sunt date din ani care nu au fost de ruină.
Care sunt ratele italiene corespunzătoare? În 1901, rata noastră de mortalitate era de 22 la mie. În 1913, de 18,7. În 1954 a fost de ordinul celei ruseşti, adică 9,1 la mie. Reducerea în acei 41 de ani a fost la 48%.
Scăderea mortalităţii datorată şi progreselor medicinei este un alt fapt modern general, asupra căruia influenţează fireşte şi clima, şi situaţia economică. Un alt factor care agravează indiscutabil mortalitatea este densitatea teritorială înaltă şi urbanismul, atunci când acestora nu le corespunde un nivel economic ridicat (exemplu: Italia meridională, Spania, China etc.).
În Rusia ţaristă, populaţia lupta împotriva unui climat nefavorabil şi a unei mizerii neauzite. Dar avea în avantajul său un singur element: densitatea scăzută. Acesta lucra în oraşe şi la sate: în 1913, populaţia urbană reprezenta 19% din total.
Este indiscutabil că edificarea unei structuri sociale de tip capitalist modern a putut avansa în Rusia mai mult în domeniul serviciilor generale decât în cel economic-tehnic propriu-zis, şi această laudă trebuie considerată întemeiată: numărul cadrelor medicale este de nu mai puţin de 12 ori mai mare decât în 1913. Acesta este un rezultat direct al oricărei economii etatizate, al capitalismului de stat, şi la fel pentru ramurile analoge. Şi acest factor a contracarat, de asemenea, efectele urbanismului şi ale crizei de locuinţe, fapt comun cu Italia, care l-a surmontat şi ea.
Dar cum stau lucrurile cu mortalitatea în restul lumii? În Europa, diferite ţări au o rată a mortalităţii mai scăzută decât oficialul 8,4 rus, şi nu multe sunt peste cel italian de circa 9 la mie, şi nu cu mult. Olanda dă 7,5. Norvegia 8,4. Cea mai proastă cifră dintre ţările mari este 12 al Franţei, totuşi mai bună decât 17,4 din 1920.
Date foarte favorabile au populaţiile albe stabilite în Africa: până la 4,6, 4,8, 4,7 în Uniunea Sud-Africană. În America, Canada are mai puţin decât Rusia: 8,2, şi la fel unele ţări din America Centrală. O rată egală cu cea rusă o dă Argentina. Asia are rate scăzute pretutindeni sau aproape (despre China nu se ştie nimic). Japonia are 8,2, mai puţin decât Rusia, şi... Formosa 8,1. Japonia, coborând de la 23-ul din 1920—24, a mers de la 100 la 35,4 în 32 de ani, ceea ce întrece raportul de la 100 la 28 în 43 de ani, pretins de ruşi. Minime sunt ratele întregului Orient Mijlociu: în jur de 5. În Oceania avem principalele ţări la rata italiană de 9, iar unele populaţii albe din ţări de culoare au rate infime, ca şi în Africa.
Mortalitatea scăzută, aşadar, precum şi scăderea rapidă a mortalităţii, pe care ar fi uşor să o găsim la viteze mult mai mari cercetând statisticile secolului trecut, de care nu dispunem, nu serveşte deloc la a stabili că în Rusia aceasta s-a obţinut prin trecerea la o formă economică originală şi deosebit de fecundă şi rentabilă. Demografia Rusiei urmează legile modurilor de producţie istorice şi ajunge să se plieze pe cele cunoscute ale formei capitaliste celei mai desăvârşite.
Vom lua în considerare doar sporul natural, adică excedentul naşterilor faţă de morţi al statisticienilor, ştiind bine că pentru Rusia ca ansamblu nu au jucat un rol fenomenele migratorii, chiar dacă trebuie considerat că anumite grupuri de locuitori au fost transferate din ţările învecinate de „democraţie populară“.
Oricum, prelucrarea oficială sovietică a coordonat în mod vădit ratele sporului demografic cu cifrele populaţiei totale raportate la diferiţii ani.
Rata sporului natural este întotdeauna înaltă. Era deja în 1913: 16,8, şi ar fi aproape identică cu cea actuală: 17,2. Deci nu cu această „piesă“ de focuri de artificii se poate prezenta Rusia de astăzi schimbată de la negru la alb!
Oricum, fenomenul este prea interesant pentru a nu vorbi despre el. Noi intenţionăm să susţinem că elementele antisocialiste dintr-o structură socială sunt cele care menţin ridicată rata sporului natural. Printre acestea se numără prezenţa gospodăriilor familiale şi, în general, a legăturii familie-gospodărie, pe care gravitează întregul sat rus, şi dăinuirea instituţiei familiale monogame pe care — dar cine îşi mai aduce aminte astăzi? — altădată chiar şi un socialist de doi bani o descria ca depăşită în societatea sa, iar Manifestul o arată ca fiind deja subminată în economia capitalistă pură. Apoi există presiunea de a „produce producători“, care se naşte din impulsul spre acumulare, fatal în orice economie mercantilă, şi din cursa subsecventă spre supraindustrializare. În general, orice economie a cărei structură instigă interesul individual împotriva celui social are ca efect sporul populaţiei. Instinctul posesiv duce la cel al posesiei sexuale în sens nu fiziologic, ci economic, la instituţiile moştenirii şi ale familiei, care favorizează procrearea; toate acestea merg în acel sens pe care, odată cu revoluţia socialistă, aşteptăm să începem să-l inversăm, făcând bucăţi codurile statelor şi ale bisericilor. Şi cu o raţională limitare a împerecherilor fecundante, în funcţie de vârstă, sănătate şi de o neparodică planificare a activităţilor; în care primul lucru va fi să numărăm nu unităţi-monedă, ci unităţi reale, prima dintre ele fiind unitatea animal-om.
Mersul rus a fost acesta. De la 15,8-ul ţarist la ciudatul 23,7 din 1926, care se naşte dintr-o natalitate care se menţine ridicată şi dintr-o mortalitate în retragere. Cauza se poate indica cu siguranţă în răspândirea înfricoşătoare şi totală, înainte de aşa-zisa „colectivizare“, a micilor proprietăţi familiale, crescute la sate, după cum ştim, de la 18 la 25 de milioane după revoluţie. Lipsesc datele din perioada bună 1928—38 şi avem doar pe cea a anului de criză 1940, care este scăzută: 13,4. Nu ştim nimic despre ce s-a întâmplat în timpul războiului 1939—45 şi ajungem la indici în jur de 17 la mie în 1950—55. Cu populaţia de astăzi, anul 1956 ar fi trebuit să aducă trei milioane şi jumătate de creştere naturală a ruşilor.
Comparaţie cu Italia. Excedentul născuţilor faţă de morţi era în 1901 de 10,5 la mie. Un maxim de 14,2 a atins în 1912. Ştim aici efectele unui adevărat război: în 1917 morţii îi depăşesc pe cei vii cu 6,5, iar în 1918 cu 16,9! Se reporneşte în 1919 cu 2,6, anul ’20 revine spre maximele de 13,2, iar întregul efect al campaniei demografice a fascismului este de a-l aduce în 1938 la 9,7 şi în 1939 la 10,2! Iată cât valorează, pentru scopurile unui studiu nedestinat scenei de teatru, zgomotul lozincilor politicieneşti pe care anosta Italie de astăzi le-a moştenit de la fascism. Natalitatea a fost 30,7 în 1921 şi 23,6 în 1939. Determinismul marxist ştie că fecundarea sexuală nu înaintează pe baza decretelor regale sau republicane. Întreaga politică a fost de a închide pe dinăuntru uşa emigraţiei pe care cei din afară ne-o trântiseră în nas, aşa cum ne-o ţin şi astăzi, după ce ne-au dăruit un antifascism şi mai lăudăros. Dacă ni se iartă digresiunea despre lucrurile de acasă, vom spune că excedentul pozitiv (revenit în 1939 la 10,2, cum s-a spus) nu a fost răsturnat de războiul pe care l-au purtat belicoşii fascişti aşa cum fusese el tragic răsturnat de celălalt, purtat de paşnicii liberali. 1940: 9,9 — 1941: 7,0 — 1942: 6,2 — 1943: 4,7 — 1944: 3,0 — 1945 (cu tot ce s-a întâmplat!) 4,7. Totul pozitiv, totul trecut fără a coborî sub zero ca în blestemaţii ani 1917 şi 1918 ai măcelului din Est.
Iar acum, tout va très bien, madame la marquise. [1] Suntem blestemat de mulţi, dar la umplut golurile nu ne bate nimeni. Seria excedentelor începe cu robustul 10,9 din 1946 (416 mii de căsătorii; maximul în 1947 cu 438 de mii, interesante minime în 1944 cu 215 mii şi în 1917 cu 99 de mii; mergeţi de studiaţi, în vremea burgheză, funcţiile mutaţiei demografice şi prelucrările tabelelor de supravieţuire!). Aşadar, excedent de 10,9, care apoi, până în 1954, scade în acest mod: 10,8 — 11,4 — 9,9 — 10,3 — 10,0 — 9,9 — 9,1. Se pare că scade în continuare.
Concluzie: îl avem pe Papă, îi avem pe Togliatti, Nenni şi Saragat, şi totuşi s-ar zice că construcţia socialistă este mai avansată aici în Italia decât în Rusia!
Deci, în comparaţie, ne simţim îndemnaţi să admirăm acea ţară care a ştiut să frâneze sporul natural, mai mult decât o face Rusia cu impresionantul său 17,2.
Nu rămâne decât să ne întoarcem la datele O.N.U. pentru a-i desemna pe premianţi. Statele Unite: 15,7. Antisocialismul rus a fost aproape egalat. Japonia 11,9: rată tip Italia. Israel: 21! Ei au inventat unicul Dumnezeu şi familia monogamă. Formosa: 36,4 (al naibii!). Argentina: 15,7; doză rusească de socialism: Perón? Venezuela: 35,7. Australia: 13,4. Noua Zeelandă: 17,8; Rusia, Rusia! Franţa: 6,8. Anglia: 4,2. Iată ţările de capitalism industrial neegalat încă în Rusia. Germania Occidentală: 5,3.
Capitalism dezvoltat plus densitate aproape de maximum: iată ce frânează sporul natural. În America de Nord este capitalism înalt, dar încă densitate scăzută.
Densitatea în Statele Unite este de abia 21. În U.R.S.S. 9, dar în Rusia europeană 27: întrecerea este în regulă ca densitate teritorială şi, în mod logic, ca spor natural. Socialism există puţin de ambele părţi.
O singură privire asupra ţărilor europene avansate, dar nu supraindustriale, cel puţin pentru masă. Belgia 4,8. Olanda 14,1. Norvegia 10,2. Suedia 5,0. Elveţia 7,0. Spania 10,9 (tip Italia). Iugoslavia 17,6. Singura ţară cu tot atât de puţin socialism cât în Rusia: toate cele menţionate anterior sunt mai avansate.
Am trebuit, pentru a încheia această parte demografică pură, să arătăm distincţia dintre Rusia europeană şi cea asiatică. Să repetăm datele şi comparaţia cu Italia. Suprafaţa rusă în milioane de km²: europeană 5,57; asiatică 16,83; total 22,40. Adică: 18 Italii şi jumătate — 56 de Italii — 84 de Italii şi jumătate.
Populaţia rusă în 1955, în milioane: europeană 156,7; asiatică 43,5; total: 200,2. Adică 3,3 Italii — 0,9 Italii — 4,2 Italii.
Densitatea rusă. Locuitori pe km²: europeană 27; asiatică 2,6; total 9. Densitatea italiană 160. Adică de 6 ori Rusia europeană, de 62 de ori cea asiatică, de 18 ori U.R.S.S.
Este de asemenea de remarcat că şi în Rusia europeană densităţile variază mult. În 1939, când toată Rusia europeană era la circa 25, avem următorul tablou pe regiuni (în împărţirea lui Petru cel Mare): centru 89, sud-vest 65, vest 43, nord-vest 30, nord 3, sud 72, sud-est 40, est 33.
Gradul de industrializare urmează în mod necesar densitatea, deşi în acest sens Statul capitalist dă rezultate diferite de capitalismul liber în alegerea locurilor unde îşi realizează instalaţiile — cu contrapartida că avem aici un capitalism unic, dar cu expansiune doar naţională internă, până acum; în altă parte un capitalism multiplu, dar care are ca teren de acţiune lumea întreagă.
Şi trebuie făcută o altă consideraţie. Datele care ne sunt servite pentru tot ceea ce rămâne închis în cercul frontierelor U.R.S.S. leagă mersul populaţiei — şi în esenţă al producţiei — de sporul natural. Într-adevăr, secundar este schimbul internaţional de mărfuri, nul cel de oameni.
Aceasta explică uluitoarea înfrângere pe toată linia în comparaţia cu Statul Nord-American. Acesta s-a extins cu o viteză enormă, chiar dacă rata sa a sporului demografic era doar egală cu cea a Rusiei (dar spre 1920—30 era mult inferioară), datorită puternicei imigraţii din toate ţările pământului. A ajuns astfel şi a depăşit Anglia, smulgându-i primatul producţiei capitaliste. A putut face asta pentru că a făcut să se înalţe vertiginos creşterea densităţii populaţiei sale. Aceasta, din 1790 până în 1950, a atins o cifră de 40 de ori mai mare decât cea iniţială. Rusia, în acelaşi timp (cea europeană), doar a cvadruplat-o. Viteza americană este de 10 ori mai mare decât cea rusă. Doar aşa se întâmplă că se ajunge din urmă şi în cele din urmă se depăşeşte. În perioada în care Rusia s-a izolat de lume, ştim că populaţia sa nu a câştigat decât 26%. Cea americană, aşa cum am spus, 65% în intervalul de 40 de ani, ceea ce valorează circa 70% în 43 de ani. Viteza 1,70 faţă de cea 1,26 este 1,35 faţă de unu, adică cu 35% mai mare. Întrecerea este de neatins, iar distanţa în timp trebuie în mod necesar să crească.
La baza unui astfel de fapt indiscutabil stă izolarea pe care revoluţia şi-a impus-o sieşi (şi era o impunere mortală) de când doctrina solitară a lui Stalin a ucis-o pe cea internaţională a lui Troţki-Zinoviev-Lenin.
O altă lovitură teribilă dată ritmului Rusiei — şi nu a Rusiei socialiste, care este o expresie fără sens, ci a Rusiei industriale ce se ridică la forma capitalistă — a fost dată de înfricoşătoarea pierdere suferită închiriind capitalismului imperial al ţărilor din Vest masa populaţiei ruse militarizate. Ţarul i-a jertfit Antantei 23 de milioane de vieţi, tot atâtea i-a jertfit politica stalinistă aceleiaşi alianţe. Aceasta a retezat aripile oricărei speranţe ca revoluţia capitalistă rusă să o poată ajunge pe cea americană. Chiar şi în scopul formării „bazelor“ industriale ale socialismului, Rusia este condamnată dacă o revoluţie nu zdrobeşte şi nu străpunge din exterior sau din interior toate trecătorile cortinei, sau dacă nu le străpunge un război imperial, în linie cu pacea imperială de astăzi.
46 de milioane de oameni faţă de 200 reprezintă o creştere de potenţial de 23%. Ba chiar mai mult. Cele 26 de milioane pierdute în 1916, cu sporul natural comun combatanţilor de 17 la mie, ar fi astăzi 45. Cele 23 de milioane pierdute în 1943 ar fi, după 24 de ani, 34, în total 79; iar la 200 înseamnă 39,5%. Pentru a atinge un asemenea spor de populaţie cu rata de 17 la mie sunt necesari exact 20 de ani.
Eşuata dublă lovitură a ţarului mai întâi, şi a lui Stalin apoi, a dăruit 29 de ani de avantaj capitalismului din Vest faţă de cel din Est.
Un alt fapt asupra căruia întreaga presă sovietizantă mizează din răsputeri, întotdeauna cu scopul de a demonstra că au avut loc schimbări atât de profunde şi noi încât nu se pot explica decât prin apariţia socialismului integral pe pământ, este cel al creşterii populaţiei urbane în raport cu totalul.
Acest argument trebuie distins de celălalt al compoziţiei sociale modificate a populaţiei ruse, care ne duce într-un domeniu şi mai delicat în privinţa interpretării statisticilor din diverse surse.
Nu este uşor de găsit modul de a deosebi populaţia urbană de cea din mediul rural, şi nu întotdeauna distincţia corespunde celei dintre populaţia care se dedică agriculturii şi populaţia care se dedică industriei şi serviciilor generale economice şi administrative.
Care este populaţia minimă a unui centru pentru a-l considera aşezare urbană? Statistica rusă pare să stabilească limita la 10 mii, ba chiar limita... zero. Dar este îndoielnic că toată populaţia care trăieşte chiar şi în centre de mai mult de 10.000 de locuitori se dedică altei activităţi decât celei agricole. Aceasta poate fi adevărat acolo unde toţi ţăranii trăiesc în căsuţe sau bordeie răspândite ici şi colo la sate, şi aşa era în anumite zone ruseşti. Putea fi poate adevărat în mediul rural francez din vremea marii revoluţii, presărat cu mici sate. Dar, de exemplu, într-o ţară cu un capitalism secular care s-a oprit apoi, cu o mare Capitală şi un centru statal unitar, cum este cazul Italiei meridionale, care s-a organizat astfel încă din timpul lui Frederic de Suabia, secolul al XII-lea, ţăranii trăiau deja în oraşe mari de tip aglomerare din care roiau în fiecare zi să lucreze la sate, şi este şi astăzi aşa. Cu un asemenea criteriu, Italia meridională, şi în special Apulia şi Sicilia, ar prezenta o populaţie urbană ridicată şi o populaţie ţărănească scăzută, răsturnând adevărul.
Până acum noi vorbim de populaţia efectivă, inclusiv femei, bătrâni şi copii, şi nu de conceptul ulterior de populaţie activă, în care se înregistrează doar cei care au o activitate de muncă, făcând să apară de îndată distincţii ulterioare, pe care le vom vedea mai departe.
Rămânând la împărţirea populaţiei efective între rurală şi urbană, şi acceptând cifrele aşa cum sunt ele în textele consultate de noi, ne vedem puşi în faţa acestei scheme. În 1913, populaţia urbană era de 28 de milioane faţă de 131 a celei rurale, ceea ce înseamnă 17,5% şi 82,5% din totalul cunoscut de 159.
În 1938 avem 56, 115 şi 171 de milioane în total: am trecut la 32,5% şi 67,5%. Rata urbană aproape s-a dublat: 185 faţă de 100, în 25 de ani. În 1940, după anexări, ar fi 61 şi 131, adică 192. Deci 38,0% şi 62,0%, cu un uşor pas înapoi. Astăzi ni se dau 87 şi 113 faţă de cele 200, adică 43,5% şi 56,5%. În 43 de ani, rata de urbanizare a mers de la 17,5 la 43,5, şi deci a devenit de două ori şi jumătate mai mare, 250 faţă de 100.
Ar fi acesta un fenomen cantitativ atât de neauzit şi fără precedente istorice încât să trebuiască să deranjăm socialismul pentru a-l explica?
Dispunem de o statistică americană a cărei sursă este „Statistical Abstract U.S. 1953“ al biroului de stat de recensământ. Din 1790 până în 1830, populaţia urbană este scăzută şi creşte încet: colonizarea este făcută de pionieri agrari, şi nu de întreprinzători industriali: ca procent avem 5,0 — 6,0 — 7,0 — 7,2 — 8,7. De aici se declanşează fenomenul, iar în 1870 raportul este de 25. În 40 de ani, prin urmare, variaţia de la 8,7 la 25,0 valorează cât cea de la 100 la 288, superioară cursei celor 43 de ani ruşi de la 100 la 250. Bineînţeles că în următorul interval de 40 de ani fenomenul continuă, dar creşterea este mai mică: de la 25 în 1870 la 45,1 în 1910: de la 100 la 181. Din 1910 până în 1950 mergem de la 45,1 la 61,5, adică de la 100 la 136.
De altfel, urbanizarea americană (cu siguranţă recenzată cu criterii mai defavorabile decât minimul de 10.000) este astăzi mai ridicată decât cea rusă: 61,5 faţă de 43,5; în favoarea oraşului.
Unde este fenomenul mirobolant care s-ar explica doar prin socialism? Prin acelaşi socialism, atunci, care există în America?!
Dacă am alege din aceste serii un an american cu aceeaşi rată urbană ca cea din 1913 rus, de 17,5, am găsi anul 1855. După 43 de ani avem anul 1898, în care rata era în mod simţitor 38,5. Curba fenomenului nu este departe de cea rusă, nediferind prea mult 43,5-ul rus de 38,5-ul american. Într-adevăr, rata de astăzi a Rusiei ar corespunde cu cea americană din 1903. Prin urmare, potrivit desfăşurării acestui aspect social asupra căruia se face atâta tărăboi, în Rusia mai pot trece fix încă 50 de ani pentru a ajunge la un punct ce valorează cât cel american din prezent, al implacabilului capitalism! Dar cu „bazele“ pentru socialism.
Alt dezastru al „construirii socialismului“. A spus Lenin că comunismul nu se construieşte cu mâinile comuniştilor. A fost mare. Cu mâinile comuniştilor (dintr-un trecut îndepărtat) se pot cel mult construi statistici.
Pentru Italia avem o statistică ISTAT care dă la 1951 populaţia din toate comunele având mai mult de 30.000 de locuitori, care constituiau 35,1% din populaţie. În 1901, ele constituiau 26,8%, iar deplasarea în cei 50 de ani fusese de la 100 la 131.
Nu putem compara această statistică cu cea rusă, care include centrele foarte mici de 10.000 de locuitori, şi datorită originii vechi în Italia a oraşelor „burgheze“, încă de la 1000, binecunoscută marxismului încă din Manifestul Comunist. Avem totuşi o anumită dată rusă a situaţiei actuale, potrivit căreia cele 84,6 milioane (în altă parte date ca 87) care se află în oraşele de la 10.000 în sus se împart astfel: mai puţin de 10.000 de locuitori, 11,9 milioane. De la 10 la 20, 9,3 milioane. De la 20 la 50 de mii, 13,3 milioane. Puteam deci scădea din 84,6 cele 11,9 milioane, cele 9,3 şi poate 5, pentru a ajunge la 30.000. Sunt în total 26,2 şi rămân 58,2 milioane care ar sta în oraşe de mai mult de 30 de mii de locuitori. Raportul ar fi de 29,1%, care se distanţează puţin de cel 35 italian. Prin urmare, şi după acest profil, avansul urbanizării capitaliste în Rusia nu l-a atins încă pe cel al Italiei burgheze, unde a început cu atâtea secole înainte.
În Rusia avem o dată în Manualul lui Lino Cappuccio din 1940, al institutului pentru studii de politică internaţională, din perioada fascistă. Procentul urban în Rusia europeană ar fi fost în 1724 de 2,5%, în 1796 de 4,1%, în 1851 de 7,8%, în 1897 de 12,8%, în 1910 de 18,1%. Dezvoltarea începuse deci mult înainte de revoluţia din 1917, iar fenomenul era deja vizibil: în 59 de ani, de la 100 la 231; ceea ce, într-un regim politic precapitalist, este foarte puternic.
Cade astfel o altă lăudăroşenie în gol, un alt bluf. Când socialismul va intra în structura socială, un simptom de bază va fi cel atât de mult subliniat de Marx şi Engels: oraşele se vor dezmembra treptat în corpuri de clădiri mai mici, densitatea teritorială urbană va ceda, iar masele aglomerate se vor întinde să locuiască pe întregul teritoriu astăzi numit rural: exact contrariul fenomenului din vremurile noastre, în Rusia şi pretutindeni.
Un prim pas este deosebirea, în cadrul populaţiei totale, a celei dedicate producţiei, a celei active. Trebuie eliminaţi copiii, bătrânii, femeile de la oraş care nu se ocupă decât de treburile casnice, invalizii, deţinuţii, militarii, cel puţin în măsura în care nu sunt de profesie. Aceasta se face în mod foarte diferit în diferitele ţări ale lumii.
Odată recenzată populaţia activă, nu este uşor de conectat aceasta, odată ce a fost împărţită pe categorii, la populaţia totală, subdivizând-o şi pe aceasta. Împărţirea pe categorii se poate face în două moduri: pe profesii, sau pe sectoare de activitate economică. Primul criteriu ar da doar o statistică a aptitudinilor de muncă, al doilea a funcţiilor efective în economie. Dar criteriul cel mai interesant pentru marxişti, introdus în statisticile de astăzi în moduri insidioase, este cel pe „clase“, care îi deosebeşte pe patron, lucrătorul independent şi cel remunerat pe timp. Se adaugă o a patra categorie, adică cea a lucrătorilor care, fără o remunerare specială, sunt activi într-o mică întreprindere familială de producţie.
Create fiind astfel de grupuri în populaţia activă, nu este uşor să se subdividă între ele persoanele inactive, şi prin urmare populaţia totală. Nu se poate urma clasificarea capului de familie, fiind foarte posibil, mai ales la oraş, ca membrii familiei să fi fost recenzaţi în alte sectoare, în alte profesii, sub alte tipologii de clasă. În socialism nu se va face recensământul pe capi de familie!
Aici doreşte să ajungă propaganda rusă, făcând o confuzie nu tocmai uşor de descâlcit, direct la diviziunea de clasă, cu scopul de a arăta că societatea rusă din 1956 se descompune în clase cu totul altfel decât cea din 1916. Într-adevăr, un tabel de bază al obişnuitei difuzări organizate (de minune) în întreaga lume prezintă această subdiviziune.
Ţăranii liberi apar în 1928 crescuţi de la 66,7 la 74,9, în 1937 deja prăbuşiţi la 5,9. Colhoznicii şi cei analogi apar în 1928 cu 2,9, în 1937 sunt 57,9, apoi scad treptat la amintitul 41,2% de astăzi. Nu a fost colectivizarea, ci „creatio ex nihilo“.
Am făcut în cele ce preced critica acestei dezvoltări şi a prezentării ei statistice. Dăm aici câteva precizări importante.
Noi dezvoltăm cu propriile noastre criterii relaţia dintre aceste procente ale populaţiei active şi cifrele populaţiei totale. Dar tabelele anuarului sovietic fac această reducere într-un mod inadmisibil: 117 milioane de muncitori şi funcţionari întregiţi cu nucleele familiale — 82 de milioane de colhoznici cu familiile lor — 1 milion de ţărani liberi. Total populaţie rurală 83; total general 200 de milioane.
Din aceste cifre nu rezultă valoarea populaţiei active şi nici procentul ei faţă de cea totală. Noi am susţinut că ele dau o idee falsă despre gruparea pe sectoare economice şi că cel ţărănesc în Rusia, care acoperea 77,8 în 1928, acoperă şi astăzi o cifră ridicată, nu mai mică de 58%, rămânând în schimb 42% celor ne-ţărani. Apoi am arătat cum în Italia populaţia ţărănească este mai mică, şi enorm de mult mai mică în alte ţări cu capitalism dezvoltat, cum sunt Anglia şi America.
Nu era într-adevăr scoasă în evidenţă, aşa cum am deplâns, populaţia încadrată în sovhozuri şi în alte activităţi agrare de Stat în afara colhozurilor...
Se poate desfăşura o cercetare mai aprofundată, nu pentru a corecta datele sovietice cu altele, care ar lipsi cu desăvârşire, ci investigând mai bine printre datele anuarului guvernamental.
Procentul „muncitorilor şi funcţionarilor“, adică salariaţi dependenţi ai celorlalte ţări, chiar dacă aici aproape toţi depind de Stat, dat cu un masiv şi foarte îndoielnic 58,3%, este apoi subdivizat în subgrupuri.
31% sunt în industrie. 6% în transporturi şi comunicaţii. 5% în comerţ. 9% în învăţământ şi sănătate publică. 6% în sfârşit sunt funcţionari statali şi liber-profesionişti. Acum, despre acest mare grup se găsesc alte statistici mai detaliate care oferă cifrele efective în loc de procente. Sunt în total 48,4 milioane, corespunzând tuturor celor 57%, suma menţionatelor părţi din activităţile economice, ceea ce ne permite să stabilim că 100-le populaţiei active, de la care se pleacă, este de 84,9 milioane, adică egal cu 42,5% din cea totală.
Odată găsită această primă dată, pe care alte comparaţii o confirmă, ea poate fi confruntată cu altele străine. În Italia, populaţia activă în 1951 este dată la 41,7% din cea totală, adică 19.639.000. În 1955 cifra devine de 21.547.000, adică 45%, simţitor superioară.
La recensământul din 1936, foarte bine realizat, populaţia activă era de 17.943.000 din 42,9 milioane, şi prin urmare de 42,5%.
În Statele Unite, în 1954, populaţia activă este considerată de 60 de milioane peste 162,4 milioane, deci doar 37%.
Din altă sursă era de 60.508.000 în 1953, iar într-un deceniu crescuse de la 55.000.000 din 1943. În 1950 era de 59.757.000 la 150,7 milioane de locuitori, cu procentul de 39,5%.
În Europa, procentul populaţiei active gravitează în jurul valorii de 45%, şi prin urmare niciun înţeles special nu trebuie atribuit proporţiei ruse deduse de 42,5%. Societate burgheză în regulă.
Populaţia activă este clasificată subdivizând-o mai întâi pe sectoare ale economiei. La recensământul italian din 1936 s-au stabilit grupurile: Agricultură, vânătoare şi pescuit — Industrie, transporturi şi comunicaţii — Comerţ, credit şi asigurări — Activităţi şi arte libere — Administraţie publică.
Pe noi ne interesează aici distincţia dintre agricultură şi orice altă activitate. În 1936, agricultura ocupa 8,689 milioane dintre persoanele active, adică 48% din acestea. În 1954 avem doar 39,8%, conform anuarului ONU: 8,468 milioane la 21,342.
Dacă s-ar urma deci, fără o altă cercetare, diviziunea rusă, ar fi în Italia acelaşi grad de evoluţie de la naţiune agrară la naţiune industrială, dat fiind că procentul pe care marşează ruşii este de 43% în anumite tabele, şi de 41,7% în altele.
Dar, aşa cum am spus, într-o repartizare a tuturor muncitorilor şi funcţionarilor care formează 58,3% din populaţia activă şi sunt în număr de 48,4 milioane, rezultă că cei încadraţi în sovhozuri sunt de doar 2,8 milioane, iar cei din staţiunile de maşini şi tratoare de 3,1 milioane. Doar cu aceste adăugiri s-ar avea, între colhoznici, ţărani liberi şi cele două grupuri amintite, un număr de activi agricoli de 42,7 milioane la 84,9 milioane, adică aproape fix 50%, care depăşeşte cu mult cel 40% italian.
Nu este într-adevăr corect să nu fie incluşi în populaţia agrară activă lucrătorii din sovhozuri şi din SMT-uri, din singurul motiv că sunt muncitori sau funcţionari. Ei lucrează pentru producţia agricolă şi îşi desfăşoară activitatea la sate.
Dacă s-ar dori să se facă pentru Italia scăderea din populaţia activă agrară a tuturor celor care sunt salariaţi dependenţi, ar trebui luat în considerare că există într-un număr însemnat muncitori agricoli şi zilieri. În 1936, aceştia erau 2.178.000, adică 25,4% din populaţia activă agricolă, care fără ei s-ar fi redus la 30%, şi nu la 40% din totalul populaţiei active: şi prin urmare o astfel de cifră ar fi urmat să fie comparată cu faimosul 41,7% rus.
Cu cifrele din 1954, salariaţii agricoli sunt 1.957.000, care, scăzuţi din totalul de 8.468.000, îi reduc pe aceştia la 6.511.000, adică 30,6% din populaţia activă totală. În ciuda reformei, preamărită aici de lingăii gogoşilor ruseşti, gloriosul proletariat rural este cât se poate de viu!
Nu mai revenim apoi asupra figurii penibile pe care o face rezultatul transformării Rusiei din agrară în industrială, dacă populaţia ei agrară, ca pondere din totalul celei active, este comparată cu cea a celorlalte State din Europa şi America.
Noi considerăm însă că nu este suficient să ridicăm cota de la 41,7% la 50% aşa cum am făcut, şi că este insuficient numărul de 36,5 milioane de lucrători colhoznici, împărţiţi în statisticile ruseşti între 31,9 care lucrează în economia colectivă a colhozului şi alţi 4,6 care sunt membri ai familiei ce lucrează doar în mica gospodărie.
În statistica familiilor colhoznice, numărul rămâne stabil (!) pentru anii 1953, 1954 şi 1955 la 19,7 milioane, redus faţă de 20,5 din 1950 şi crescut faţă de 18,1 din 1937. Cum se poate explica faptul că în 1937 numărul colhoznicilor activi a fost dat la 57,9%, pentru a-l micşora la 41,2% în 1955?!
Ar fi trebuit să fi scăzut membrii activi ai familiei colhoznice pentru a explica cum, crescând numărul familiilor cu 9%, lucrătorii activi au scăzut cu 28%! S-ar dori să se susţină că restul lucrează în afara colhozului şi prin urmare au trecut la categoria muncitori şi funcţionari; dar este ciudat să se admită că o asemenea masă nu mai locuieşte în casele colhoznice şi nu este de luat în calcul în familia rurală a capului de familie colhoznic.
Calculul corect se poate formula astfel. Ştim că familia colhoznică are o compoziţie medie de 4,8 persoane, şi prin urmare cele 19,7 milioane de nuclee staţionare dau 94,5 milioane populaţie agricolă. Ţăranii liberi sunt evaluaţi la 1 milion; în raport cu cota de 0,42 din populaţia activă totală ar trebui să fie 1,2, iar potrivit compoziţiei familiei ţărăneşti, 2,4. Să fie două milioane. Celor 5,9 milioane de activi agrari ne-colhoznici (sovhozuri şi SMT) le dăm raportul de 100 la 42,5, şi vom avea alte 14 milioane. Totalul rezultă 94,5 + 2 + 14, adică 110,5 milioane populaţie încadrată în agricultură, care ajunge să coincidă cu cunoscutele 113 milioane ne-urbane. Nu greşeam deci atribuind 58%, aproape de 56,5%, populaţiei rurale, şi 42% sau, dacă se doreşte, 43,5%, celei urbane, aruncând Rusia înapoi spre profilul agrar şi nu spre cel industrial.
Să admitem pentru un moment că populaţia ne-rurală ar trebui într-adevăr să se potrivească cu proporţia de 58,3 a lăudaţilor muncitori şi funcţionari, despre care se afirmă că ar fi crescut faţă de 1913 de la indicele 100 la 424!
Noi nu mergem la vânătoarea bârfitoare a minorităţii care are mari salarii de director, tehnician şi funcţionar, pentru a reduce numărul celor proletarizaţi şi aruncaţi în armata industrială. Urmăm calea noastră a relaţiei de producţie trezite între colhoznic şi muncitorul urban.
Să revenim la tabloul din nr. 135 privind producţia înregistrată de cereale şi la criteriul nostru de a împărţi masa recoltei la numărul ne-colhoznicilor care primesc grâu de la sate. În 1928, locuitorii oraşelor reprezintă 22,2% din populaţia activă, şi vor fi aceeaşi pondere şi din populaţia totală, dacă elaborarea noastră anterioară nu era greşită. În oraşe existau 32 de milioane care îşi împărţeau cele 732 de milioane de chintale de cereale: 23 de chintale pe locuitor.
În 1937, recolta creşte la 1203 milioane, dar locuitorii de la oraşe sunt 36,2% din cele 171 de milioane de ruşi, deci 62 de milioane. Fiecare avea 19 chintale. O primă scădere.
În 1955, recolta a crescut la 1500 de milioane de chintale. Dar populaţia oraşelor, cu acel faimos 58,3%, urcă la 117 milioane. Fiecare primeşte doar 13 chintale. Iar dacă colhoznicii au devenit atât de puţini, cu atât mai bine pentru ei, care îşi împart, pe lângă pâine, puii, ouăle, laptele şi carnea de porc din ce în ce mai numeroasă...
Domnilor, este inutil să pretindeţi că Rusia s-a proletarizat cu o viteză uluitoare. Îngrămădind populaţie agrară în oraşe şi în fabrici nu se măreşte gradul de socialism construit, ci doar relaţia de exploatare a salariaţilor de Stat, oricum ar fi eşalonate remunerările lor, de către clasa exploatatorilor familial-gospodăreşti care, în hibridismul ei ce s-ar dori consolidat ca formă viitoare definită şi concretă, devine baza unui nou privilegiu minoritar, asupra căruia nu mai acţionează factorul rezolutiv al concentrării în puţine mâini, tăind orice bază pentru victoria interesului social împotriva interesului individual, singura cale ne-şarlatanească spre socialism.
Către cititori. Se aştepta poate o concluzie şi a trebuit să-i ia locul un intermezzo. Cititorii sunt mult prea avizaţi pentru a-l interpreta ca pe o simplă statistică şi vor şti să-i vadă conţinutul social şi istoric de primă mărime. Concluzia va urma după aceea şi va trata economia industrială planificată şi statală.
[1]. Tout va très bien, madame la marquise — refrenul unui celebru cântec francez satiric din 1935 (de Ray Ventura), devenit o expresie proverbială ce ironizează optimismul orb şi afişat în mod ipocrit în faţa unei catastrofe reale.