Aceste ultime foiletoane ale relatării ample asupra structurii sociale ruse au trebuit să fie întrerupte timp de două numere ale bilunarului pentru a face loc relatării preliminare şi rezumative pe tema reuniunii de la Ravenna, care a tratat în schimb despre societatea din occident. Este necesară o racordare, sub forma unei inevitabile şi scurte recapitulări a celor deja expuse.
Prezenta lucrare este împărţită în două părţi. [1] Prima, la rândul ei precedată de o premisă care o conecta cu expunerile anterioare asupra chestiunii ruse şi asupra teoriei marxiste a acelei revoluţii (reuniunea de la Bologna), a purtat titlul: Lupta pentru putere în cele două revoluţii, şi a ocupat paisprezece numere ale ziarului, deşi a trebuit să fie întreruptă din motive de muncă de partid (relatarea reuniunii de la Torino, care reexpunea toate chestiunile ruse şi care a ocupat trei numere, precum şi „Intermezzo“-ul care a precedat-o pe aceasta, după o lungă întrerupere la începutul anului 1956 ocupată de „Dialogul cu morţii“, tot pe temă rusă, şi determinată de Congresul al XX-lea).
Zisa primă parte, care poate fi considerată predominant istorică, tratează despre lupta din Rusia de la primul război mondial şi despre problema răsturnării feudalismului ţarist în relaţiile sale cu sarcina revoluţionară a partidului proletar, cu cele două revoluţii succesive din februarie şi din octombrie. Grefată pe istorisirea acelor mari fapte a fost amintirea modului în care dezvoltarea lor viitoare era simţită şi teoretizată de marele partid al lui Lenin, în contrast mai întâi doctrinar şi apoi de bătălie cu toate partidele diferite şi adverse acelui singur partid a cărui cauză am îmbrăţişat-o acum mai bine de 40 de ani. Din punct de vedere istoric, această primă parte nu s-a oprit la victoria din Octombrie 1917, ci a cuprins întreaga luptă ulterioară de apărare a puterii cucerite în cumplitul război statal şi civil care a ocupat dramaticii ani următori.
A doua parte priveşte relaţiile de producţie din Rusia de astăzi şi desfăşurarea lor istorică începând din 1917. Şi această parte a suferit întreruperi pentru reuniunile de la Cosenza, iar acum, cum spuneam, de la Ravenna; ea a ocupat până acum paisprezece numere din Programma Comunista.
Nu pentru un rezumat, ci pentru o reamintire a acestei părţi în curs, amintim că, înainte de a pătrunde în chestiunile de economie, ea a trebuit să dezvolte în profunzime tot teme politice şi istorice, inseparabile de acelea. S-a discutat în profunzime care era perspectiva dezvoltărilor economice pe care partidul bolşevic le prezenta ca previzibile după cucerirea puterii de către el, iar toate acestea erau indispensabile în scopul unor polemici încă extrem de arzătoare, pentru a stabili că nu s-a prezentat niciodată ca posibilă formarea unei structuri sociale comuniste sau fie şi de prim socialism. Revoluţia, în opera lui Lenin — pe care am expus-o foarte minuţios arătând cum perspectiva de bază nu a fost niciodată modificată prin cotituri istorice —, avea un conţinut politic totalitar, dar în ce priveşte conţinutul social îşi propunea treceri de forme productive mult anterioare celei de la capitalism la socialism: pârghia ei de bază era legătura cu revoluţia politică muncitorească europeană, din care singură putea deriva venirea societăţii socialiste în Rusia. Şi nici nu se putea să nu se conecteze această polemică asupra faptelor istorice şi asupra textelor doctrinare cu arzătoarea dezbatere actuală împotriva minciunii socialismului construit într-o singură ţară, Rusia.
Au fost prin urmare raportate la fiecare pas opiniile lui Lenin, Troţki şi ale altor marxişti ruşi, precum şi marea luptă care s-a desfăşurat în partid la moartea lui Lenin, aşa cum fuseseră pe larg tratate cele din timpul vieţii sale.
Bază esenţială a istoriei ulterioare a mutaţiilor economice a fost teoria conţinută în discursul despre Impozitul în natură, care permite clasificarea formelor sociale prezente în Rusia la izbucnirea revoluţiei şi expunerea cunoscutei succesiuni a fazelor, a căror interpretare nu a putut să nu fie conectată în întreaga ei amploare la polemicile de atunci, de după şi de astăzi: comunismul de război, noua politică economică, „colectivizarea“ şi războiul împotriva chiaburilor, marea dezvoltare pe de o parte a industrialismului de Stat — în teza noastră formă capitalistă, mercantilă, monetară şi prin urmare ne-socialistă — şi pe de altă parte a agriculturii colhoznice, cu faţa ei cooperativă, care este de capitalism privat, şi cu cealaltă familial-gospodărească, ce în teza noastră este cea mai retrogradă şi corespunzătoare unor forme sociale cu totul precapitaliste.
Tratând despre relaţiile de producţie din aceste două secţiuni ale structurii ruse, ele au fost evident raportate la ordinea juridică din Stat, cu critica celor două Constituţii din 1918 şi din 1936, radical diferite, şi la conflictele politice din partid, în care a învins în mod sângeros fracţiunea promotoare a autarhiei naţionale şi a abandonării internaţionalismului comunist.
La fiecare pas am combătut teza troţkiştilor şi a altor grupuleţe de falsă stângă antistalinistă privind apariţia unei forme sociale intermediare între capitalism şi socialism, în care clasa privilegiată ar fi birocraţia ierarhiilor statale şi de partid, opunând acestei teze ne-marxiste pe cea a legăturii dintre capitalismul rus şi cel mondial ca forţă de clasă, în ciuda conflictelor imperialiste de neîmpăcat, negate de teoriile pacifiste ale Kremlinului; şi am dezvoltat în lumina teoriei marxiste relaţia dintre sectorul agrar şi cel industrial, arătând cum în industrialismul de Stat se adăposteşte o protecţie acordată claselor de mijloc şi ţărăneşti în dauna proletariatului, mai defavorabilă acestuia decât în unele regimuri de capitalism clasic şi privat.
O neîndoielnică legătură deterministă conectează această economie internă de privilegiu faţă de clasele de mijloc cu politica de clasă mijlocie a oportunismului mondial filorus.
După demonstraţia amplă a structurii colhozului şi demonstrarea ponderii economice a feţei capitaliste şi a celei ultra-privatiste minimale familiale, am ajuns la raportul cantitativ dintre populaţie şi producţia de la sate şi din oraşe. Foarte gravele contradicţii în materia cifrelor ruseşti ne-au determinat în ultimul foileton (nr. 2 din 1957) să reexpunem întreaga statistică istorică demografică din 1914 până astăzi a Rusiei, punând în relief contribuţiile tragice la cele două imense războaie ale capitalismului imperial, precum şi morbiditatea urbanizării în curs care, în timp ce prăbuşeşte proletariatul din fabrici în cea mai rea apăsare, este lăudată ca un aspect al victoriei socialismului, exagerând până şi amploarea deja înspăimântătoare a acestui fenomen bulversant.
Cheia problemei sociale ruse nu este trecerea mijloacelor industriale de producţie în mâinile Statului — care nu le-a luat de la o clasă burgheză, ci le-a acumulat prin sânge muncitoresc (iar în războaie şi ţărănesc) —, ci tabloul Societăţii rurale, care se citeşte în mod strălucit dacă se proiectează asupra lui lumina grandioasă a teoriei marxiste privind chestiunea agrară, al cărei propovăduitor cel mai formidabil şi mai ortodox a fost Lenin, împotriva populismului individualist bestial, care a ştiut să vegeteze sub loviturile nesfârşite ale partidului celor fără de avere.
De nenumărate ori am arătat cum efectul războiului, al prăbuşirii ţarismului, al războaielor civile care i-au însoţit căderea, al invaziei germane care cu două valuri formidabile a constrâns la pacea de la Brest-Litovsk, al invaziilor ulterioare nu mai puţin feroce urzite de ţările burgheze ale Antantei din toate părţile orizontului geografic şi politic, au avut ca efect distrugerea maşinii economice. A rezistat mai mult agricultura tocmai datorită formelor ei primitive, naturale şi nemijlocite, deşi a suferit tăieri groaznice, dar producţia industrială a fost redusă practic la zero, iar acelaşi lucru a trebuit spus şi despre transporturi, comerţ şi toate serviciile publice generale. La un moment dat, spre 1919, doar problema militară mai păstra o reţea de administraţie, de organizare materială şi coercitivă.
Şi în recenta reuniune de la Ravenna am amintit indicii ruşi care leagă cele două capitalisme: cel antebelic şi cel post-revoluţionar.
Rectificăm aici eroarea materială de a raporta acei indici la 1913, când ei sunt raportaţi la 1929 (Stalin, Hruşciov şi alţii). Sensul este totuşi acelaşi. 1913: 52; 1920: 7; 1926: 56; 1955: 2049.
Revoluţia nu a cucerit şi nici nu a moştenit vreun capital acumulat: războiul şi revoluţia însăşi îl distruseseră. Nu era vorba doar de o dezorganizare socială şi umană, ci de o dezorganizare a lucrurilor fizice: rămâneau terenurile uzinelor distruse şi abandonate, dar nu mai existau maşini şi instalaţii sau cel puţin fierul lor vechi, folosit în scopuri de urgenţă de prieteni şi inamici; nu existau materii prime în depozite: capitalul constant era la zero. Capitalul-muncă era de asemenea dispersat, muncitorii fiind căzuţi sau pe front în formaţiunile roşii, lipsind în mod înfricoşător forţa de muncă calificată, iar specialiştii şi conducătorii tehnici şi administrativi urmaseră în mare parte contrarevoluţia, astfel încât, la rândul lor, fie fuseseră ucişi, fie luptau pe diferite fronturi externe.
Dacă mai rămânea un capital financiar şi monetar, acesta se afla în afara dispoziţiei puterii revoluţionare, deoarece pe de o parte îl distrusese inflaţia astronomică, iar pe de alta creditele asupra străinătăţii fugiseră cu albii, şi nu rămânea decât să se anuleze datoriile externe, din care cauză nu rezulta niciun activ disponibil în Rusia.
Am dat de asemenea de mai multe ori cifrele producţiei, de exemplu, de oţel, care în anii 1918 şi 1919 s-a redus la câteva mii de tone într-o ţară atât de imensă, şi deşi era vorba de producţia de bază atunci când prima problemă este războiul purtat efectiv.
Această situaţie, atâta timp ilustrată de partid şi în scrierile lui Lenin, explică modul în care totul se falsifică atunci când se pune pe primul plan — ca şi cum în limitele sale ar fi cuprins întregul socialism — luarea în posesie a instalaţiilor de producţie care, luate de la capitaliştii întreprinzători privaţi, trec la Statul revoluţiei. Practic, acestei treceri îi lipsea obiectul şi nu era nimic de luat de la burghezi şi de gestionat în forme mai mult sau mai puţin colective. Evident că socializarea mijloacelor de producţie este o formulă a marxismului, dar corect înţeleasă presupune o serie de alte condiţii, care se rezumă la disponibilitatea produselor unui ciclu activ, care încetează să mai poată fi însuşite de întreprinzători şi devin apropriabile, printr-o nouă şi cu totul diferită repartiţie, ca şi o cu totul diferită remunerare a muncii, de către clasa proletară devenită dominantă în societate.
Faptul juridic de a trece la Stat proprietăţile legale ale şantierelor şi uzinelor goale şi oprite, anulând dreptul burghezilor fugiţi sau ucişi, este un act revoluţionar necesar, dar îi lipseşte conţinutul economic atunci când este vorba de o producţie cu ciclu şi randament întrerupt.
Statul sovietic a trebuit să-şi pună problema reacumulării capitalului distrus şi spulberat, mai întâi în modesta măsură din timpul ţarist, cu o repartizare inadecvată între diferitele industrii şi diferitele regiuni ale ţării, şi a fost vorba de a crea o nouă dotare industrială aproape de la zero şi poate mai rău decât de la zero. Plecând de la mijloace de producţie eficiente şi de la stocuri mari de produse de la intrarea şi ieşirea ciclurilor, cu o industrie extractivă neoprită şi o reţea de transporturi neblocată, se poate pune problema de a da viaţă unei noi gestiuni originale a industriei, ne-mercantilă, ne-bazată pe întreprindere şi ne-salarială; dar când nu ai de pus mâna decât pe bucăţi de hârtie, pe titluri de drept şi pe carcasa fizică a vreunui titular recalcitrant şi protestatar, problema deschiderii unei producţii socialiste nici nu se pune: clasa burgheză înfrântă, dispersată şi anihilată nu mai rezistă (decât în legăturile ei veninoase cu Statele capitaliste externe), dar în aceasta nu există nicio fărâmă de economie socialistă.
Reactivarea industriei era cerinţa centrală, şi înainte de a fi socială şi politică a fost cerinţă militară, dat fiind că armatele inamice erau echipate şi muniţionate de capitalul cât se poate de viu din străinătate, şi nu de cel al clasei burgheze ruse, care îl pierduse la rândul ei (înainte de a-i fi fost expropriat) prin distrugere fizică şi dezorganizare.
Această problemă rămânea dificilă deşi Rusia era o ţară mai mult decât bogată în resurse naturale, în subsol şi în energie hidraulică, puncte care au atras primele atenţia şi ferventa propagandă a lui Lenin; a cărui frază că socialismul însemna puterea bolşevică plus electrificarea întregii Rusii se mai exploatează şi astăzi; frază care, atunci când a fost rostită, dovedea că deocamdată singura condiţie a puterii bolşevice era incompletă.
Am pus îndeajuns în evidenţă că Lenin considera indispensabil pentru o promptă reacumulare de capital industrial ca acesta să fie luat de acolo unde exista. Vedea această posibilitate în două moduri: cel mare şi clasic, care până la moartea sa nu a ieşit niciodată din perspectiva sa, era cucerirea puterii de către proletariatele din Europa, şi în primul rând de către cel german, al cărui guvern comunist ar fi revărsat îndată în Rusia maşini, materii prime, lucrători calificaţi şi tehnicieni, a căror dotare era cu mult superioară celei minime care permite, odată distrusă întreprinderea mercantilă, punerea în mişcare a unei producţii sociale: aşa cum au demonstrat reluările industrialismului după cele două războaie dezastruoase.
Al doilea mijloc era împrumutarea acestui capital de la burghezii străini, concesiunile asupra cărora Lenin a insistat fără ezitare şi fără teamă. Şi, cum la sate exista un ciclu productiv, fie el şi primordial, trecerea formelor acestuia dincolo de nivelul producţiei mercantile ţărăneşti şi spre cel al capitalismului privat, treaptă care precede capitalismul de Stat. De unde am arătat că nu era nesăbuită formula lui Buharin care prefera la sate o încolţire de capitalism (fără îndoială periculoasă şi ca inamic politic) în locul consolidării hibridei forme de economie fărâmiţate, care s-a numit colhoznică şi s-a dat drept colectivizare rurală.
La începutul luptei dintre stalinism şi opoziţii şi încă din 1924, opoziţia de stânga care îl avea în frunte pe Troţki şi la care s-au alăturat târziu Zinoviev şi Kamenev a fost prima care a pus în evidenţă necesitatea vitală de a face să renască şi de a potenţa prăbuşita industrie rusă, iar Stalin şi ai săi se opuneau.
S-au făcut atunci calcule cu privire la o viteză fantastică de industrializare, iar curentul Stalin i-a ridiculizat pe „superindustrializatori“. Cu toate acestea, curentul Troţki era cel care nu vedea în acea cursă intensă spre industrie cursa spre economia socialistă, ci rămânea ferm pe terenul că socialismul rus, ca şi în concepţia lui Lenin, nu putea decât să urmeze revoluţiei proletare din Occident.
Troţki, în primele capitole din „Revoluţia trădată“, citează aceste cuvinte ale lui Stalin împotriva opoziţiei din 1927. El condamna „planurile industriale fanteziste“ ale acesteia şi susţinea că industria nu trebuia
„s-o ia înainte, rupându-se de agricultură şi neţinând seama de ritmul de acumulare din ţara noastră“.
La al XV-lea congres din decembrie al acelui an s-a dat un avertisment superindustrialiştilor împotriva
„pericolul unei prea mari imobilizări a capitalurilor de stat în construcţiile mari“. [2]
Potrivit lui Troţki, tocmai opoziţia sa a fost cea care a susţinut că ar fi trebuit să se atingă ritmuri de creştere de 16% şi 18% pe an, şi că industria
„va putea, pe baza acumulărilor socialiste, să dea ritmuri de creştere cu totul inaccesibile capitalismului“.
Putem admite că în acest pasaj cuvintele acumulare socialistă se referă la culoarea politică socialistă a partidului aflat în fruntea Statului, altminteri ar fi fost Troţki cel care făcea o concesie construirii socialismului în Rusia. În orice caz, mărturia lui este neîndoielnică atunci când spune că acele propuneri au fost ridiculizate de fracţiunea conducătoare, astfel încât primul plan cincinal din 1927, pe care opoziţia l-a etichetat drept meschin, s-a bazat pe o rată de creştere a producţiei care
„era preconizată cu un ritm descrescător de la an la an, de la 9% la 4%“.
Pregătitorii acestui plan au fost apoi judecaţi pentru sabotaj, dar ideea curbei descendente nu era greşită în teoria economică. Cu toate acestea, Biroul Politic a stabilit apoi 9% pentru fiecare an al cincinalului. În acest punct, poziţiile, ca de atâtea alte ori, se inversează brusc.
La primele succese ale planului industrial se trece dintr-o dată la susţinerea că ritmurile trebuie să urce de la 20% la 30%; după înfrângerea opoziţiei lui Buharin, despre care am vorbit pe larg, şi a formulei sale a pasului de broască ţestoasă, s-a luat faimoasa decizie a „planului cincinal realizat în patru ani“.
De chestiunea acumulării de Stat s-a legat cea monetară.
Doctrina lui Marx despre acumularea capitalului, adică despre reproducţia lui lărgită, ca şi cea despre reproducţia simplă, tratează în mod exclusiv despre un capital care apare în cicluri alternative ca marfă şi ca bani. Acest lucru este de netăgăduit la plecarea şi la sosirea întregului sistem marxist asupra producţiei capitaliste: sistemul socialist rămâne astfel definit şi descris în mod dialectic, dar puţini sunt socialiştii care au ştiut să facă pasul îndrăzneţ care, din negarea caracterelor capitalismului, face să răsară, în afara oricărui plan utopic, definirea pozitivă a caracterelor socialismului.
Dacă în socialism va exista o acumulare, ea se va prezenta ca acumulare de obiecte materiale utile trebuinţelor umane, care nu vor avea nevoie să apară alternativ ca monedă, şi nici să sufere aplicarea unui „monetometru“ care să permită măsurarea şi compararea lor potrivit unui „echivalent general“. Prin urmare, astfel de obiecte nu vor mai fi nici măcar mărfuri şi nu vor fi definite prin valoarea lor (de schimb), ci doar prin măsura lor cantitativă fizică şi prin natura lor calitativă, ceea ce este exprimat de economişti, şi de asemenea de Marx în scopuri demonstrative, ca valoare de întrebuinţare.
Se poate stabili în mod întemeiat că ritmurile acumulării în socialism, măsurate în cantităţi materiale cum sunt tonele de oţel sau kilowaţii de energie, vor fi de o creştere lentă şi doar cu puţin superioară celei a creşterii populaţiei: faţă de societăţile capitaliste mature, probabil că planificarea raţională a consumurilor în calitate şi cantitate şi desfiinţarea enormei mase a consumurilor antisociale (de la ţigară la portavion) va determina o lungă perioadă de scădere a indicilor de producţie, şi prin urmare, în termeni analogi celor vechi, de dezinvestiţie şi dezacumulare.
Aici este vorba doar de a examina acumularea accelerată care a fost necesară pentru industrializarea Rusiei. Foarte curând, „centrul“ a furat de la stânga — în timp ce se pregătea să o sugrume, aşa cum se întâmplă întotdeauna — ideea ritmurilor înalte de creştere. Ar fi o gravă nedreptate adusă opoziţiei ruse, atât de bine orientate în chestiunea revoluţiei mondiale, să se spună că i-a fost furată „originalitatea“ ritmului extrem de accelerat ca caracter al unei economii ultra-capitaliste, sau chiar socialiste, idee nefastă şi responsabilă de imense rele.
Ceea ce ne interesează de fapt este că lansarea acumulării în Rusia a fost considerată de toţi ca fiind posibilă doar într-o formă care să se slujească de un mijloc monetar cu valoare stabilă.
Această necesitate a fost enunţată de Lenin în multe scrieri studiate de noi, şi în cea sugestivă privind necesitatea aurului şi deci a monedei legate de baza aur. Dar la Lenin ceea ce nu se găseşte este că ar fi vorba de introducerea unei forme socialiste: el spune în o sută de pasaje că este o formă capitalistă, a cărei apariţie este totuşi indispensabil să fie provocată, în aşteptarea acelui faimos moment în care aurul se va folosi pentru a face din el pisoare publice, dat fiind că rezistă bine la lichidele acide.
Troţki acceptă această teză, care derivă din doctrina noii politici economice. Trebuind să se încurajeze formarea pieţei pentru produsele agricole şi un sistem echilibrat de schimb (bineînţeles că va naşte apoi „schimbul socialist“, cu tot restul vocabularului de acest gen!) între produsele de la sate şi cele ale industriei, se impune reforma mijlocului monetar. Cum ştim, Troţki numeşte aceasta: folosirea unei forme de contabilitate capitalistă. El nu vrea să spună că se foloseşte această formă de înregistrare şi de control într-o economie deja socialistă; ci teza lui este că este vorba de un stadiu de tranziţie între capitalism şi socialism, în care eşti constrâns să foloseşti moneda legată de aur, întrucât este vorba de a lăsa să se dezvolte piaţa şi circulaţia pe scară mare acolo unde aceasta, din cauza caracterului primitiv al formelor agrare, lipsea încă.
Toate acestea sunt corecte, în măsura în care pentru Troţki nu este vorba de un socialism de prim stadiu, sau inferior, ci de o perioadă de trecere şi mai timpurie. Nu caracterele economice îi interzic să renunţe la a vorbi, cât timp trăieşte (1940), despre o Rusie socialistă, ci faptul politic că puterea a fost cucerită de partidul comunist al clasei muncitoare. Dar situaţia partidului şi a Statului, chiar şi sub profil politic, a fost treptat inversată şi răsturnată, iar lupte sângeroase, chiar dacă cunoscute sub aspectul lor unilateral, au demonstrat un astfel de fapt.
Formula lui Troţki este aceasta:
„Experienţa imediată a arătat însă că însăşi industria, în ciuda caracterului ei socializat, are nevoie de metodele de calcul bănesc elaborate de capitalism“.
Troţki îşi salvează justa sa evaluare marxistă a obiectivelor planului rus de acumulare industrială atunci când spune:
„Prin faza inferioară a comunismului Marx înţelegea, în orice caz, o societate care, prin dezvoltarea ei economică, se află încă de la bun început mai sus decât cel mai avansat capitalism... U.R.S.S.-ul de astăzi nu se ridică deasupra nivelului mondial al economiei, ci doar ajunge din urmă ţările capitaliste“.
Prin urmare, în construirea unui capitalism dezvoltat. Dar pentru a le depăşi, socialismul va trebui să le cucerească cu forţa, nu prin întrecere!
[1]. În foiletonul original publicat în ziarul „Il Programma Comunista“ (1955—1957), lucrarea a fost împărţită în două mari părţi: Partea I („Lupta pentru putere în cele două revoluţii“) şi Partea a II-a („Dezvoltarea relaţiilor de producţie după revoluţia bolşevică“). În ediţiile ulterioare în volum, s-a consacrat o structură tripartită, Partea a II-a fiind divizată la randul ei în: Partea a II-a (până la capitolul 101, „Rămas-bun de la Lenin“, ce tratează până la moartea lui Lenin din 1924) şi Partea a III-a (începând cu capitolul 102 şi până la final, dedicată analizei structurii economice a Rusiei contemporane). Traducerea de faţă adoptă această împărţire tripartită.
[2]. Citatele din Stalin invocate de Troţki în „Revoluţia trădată“ (Capitolul II) provin din două surse: primul citat este extras din raportul lui I. V. Stalin, „Situaţia economică a Uniunii Sovietice şi politica partidului“ (prezentat la 13 aprilie 1926 în faţa activului organizaţiei din Leningrad asupra lucrărilor Plenarei C.C. al P.C.(b) al U.R.S.S.); cel de-al doilea citat provine din Rezoluţiile şi hotărârile Congresului al XV-lea al P.C.(b) al U.R.S.S. (decembrie 1927), referitoare la directivele pentru elaborarea primului plan cincinal.