În marea minte a lui Lev Troţki, transformarea capitalismului în socialism nu putea începe în Rusia decât ca o fază succesivă celei a reconstrucţiei industriei distruse, până la un nivel care nu trebuia să fie doar cel din 1913 din timpul ţarului, ci unul atât de înalt, încât să fie egal cu cel al capitalismelor mature şi avansate. El calculează potenţialul industrial al marilor ţări ale lumii şi vede că în acest scop trebuie să se înainteze foarte rapid. Comparând producţia în raport cu populaţia, să zicem de oţel, cu cea germană sau americană, se vede clar în 1926 că este vorba despre o jumătate de secol, cu excepţia unor ritmuri extrem de ridicate pe care opoziţia troţkistă le propune în zadar majorităţii staliniste timp de mai mulţi ani, până când aceasta şi le însuşeşte. Dar nu este un zigzag al politicii, aşa cum i se pare lui Troţki atunci când îşi incriminează adversarul, ci o supunere faţă de legile proprii industrialismului capitalist.
Deosebirea este în altă parte. Stalin numeşte această cursă de a deveni la fel de industriali ca ţările burgheze „edificarea socialismului“ şi închide ochii în faţa perspectivei, ce pare să se stingă, a revoluţiei internaţionale. Troţki ştie că este vorba despre o construire a capitalismului de către o putere proletară şi o numeşte construire a condiţiilor socialismului, ceea ce trebuie să se facă prin manevrele finanţelor capitaliste şi monetare. Până la moartea sa, el va continua să vadă condiţia pentru societatea socialistă în Rusia, înainte de a trece deceniile şi lungul interval de cincizeci de ani al ritmului economico-tehnic, în Revoluţia din Europa şi din America. El vrea ca puterea politică cucerită să nu fie spulberată; şi cere să fie respectate două condiţii: să se declare că construirea capitalismului industrial de Stat nu este cea a unei societăţi socialiste; să se menţină orientarea politicii mondiale în munca pentru revoluţia internă de clasă în toate ţările.
Troţki nu a conceput niciodată că prin industrializarea în timp record li s-ar da o lecţie burghezilor bătându-i la potenţialul constructiv; era vorba doar despre o condiţie tehnică minimă pentru a menţine căldura vetrei centrale a revoluţiei internaţionale; iar el îşi dorea să le demonstreze burghezilor că socialismul funcţionează nu în Rusia, ci chiar la ei acasă, şi înainte de faimoşii 50 de ani pe care Stalin i i-a reproşat.
Cei care nu vor înţelege niciodată acest lucru sunt „troţkiştii“ oficiali, care neagă caracterul capitalist al economiei ruse.
Discuţia avea loc în ajunul primului plan cincinal, una dintre atâtea glorii furate de Stalin, şi am arătat cum în studiu i se atribuia o viteză descrescătoare, iar apoi s-a considerat că trebuie să se pornească de la cel puţin 9% pe an. Era uşor de calculat că cursa de prindere din urmă a Occidentului ar fi fost prea lentă, chiar dacă ritmul ar fi putut rămâne constant şi chiar dacă în Occident se avansa cu 5% sau 3% pe an, dată fiind distanţa enormă dintre nivelurile de plecare. Troţki calculează într-adevăr că în 1935 indicii ruşi pe cap de locuitor sunt în urma celor din Vest de trei, cinci, opt, zece ori.
În 1927, când se discuta, era vorba de a-i face să crească de nu mai puţin de 50 de ori. Admiţând că în ţările din Occident creşterea ar fi fost de 3%, cu prima perspectivă de la 9% la 4% şi media de 6,5% anual, legendara cursă de prindere din urmă s-ar fi desfăşurat într-un ritm de doar 3,5%, presupunând o influenţă egală a creşterii populaţiei, nefavorabilă, aşa cum ştim, Rusiei. Timpul necesar, în afară de crize şi războaie, ar fi fost de 142 de ani! Dacă se dorea să se ajungă la acel nivel în faimosul interval de 50 de ani, pe care Troţki îl fixa drept timpul necesar pentru a înfăptui socialismul în Rusia izolată, în cunoscuta polemică istorică din 1926 (adică pentru anul 1975, pe care îl menţionăm din când în când), ar fi fost necesar un ritm de 8%. Adăugând cele 3 procente ale rivalilor şi 1,5 al populaţiei, creşterea uniformă a indicelui producţiei totale ar fi trebuit să fie de 12,5% pe an: este cel efectiv de astăzi (înţelegem: 1955).
Că indicele de la nivelul de plecare este în mod fatal descrescător, staliniştii o ignorau; dar cum râdeau de cei 50 de ani ai lui Troţki (iar despre „a fi edificat industria socialistă“ au început să trăncănească după 20 de ani), 26% ar fi fost procentul de care aveau nevoie şi au trebuit să-şi muşte limba pentru că îi derâseseră pe „superindustrializatori“.
De aici (după ce au înţeles-o), staliniştii au strigat că trebuiau duse la 30 cele 20 de procente fixate pentru primul plan cincinal. Dar era vorba nu de a edifica socialismul, ci abia pragul său economic.
Pentru a urmări acest marş al acumulării prin planurile cincinale ruseşti şi prin evenimentele istorice, avem două căi: dat fiind faptul că întreaga acumulare se va face în conversia alternativă a mărfurilor în capitaluri, am putea adopta ca unitate rubla. Dar aceasta nu a rămas constantă în timp, iar Troţki, acum 20 de ani, a trebuit deja să o înlăture. Teoretic, lucrul este posibil dacă se cunosc bugetele de stat exprimate în ruble, chiar şi în ce priveşte profiturile pe care întreprinderile industriale le investesc direct, şi partea pe care o depuneau Statului pentru investiţiile în economia naţională.
Amânând această cercetare, să ne oprim mai departe asupra folosirii indicilor producţiei industriale. Admiţând că sunt de încredere statisticile oficiale sovietice şi declaraţiile de la diferitele congrese, noi dispunem de acest parametru, pe care l-am folosit deja pe scară largă, pentru anii din 1919 până în 1955, cu singura lacună a celor doi ani întunecaţi 1941—42, şi avem referinţa cunoscută la anul 1913. Acest indice al producţiei industriale este extras din statisticile produselor principalelor industrii combinate în mod corespunzător; există incertitudini şi cu siguranţă vom avea de-a face cu progresii mai optimiste decât realitatea, dar există două avantaje: independenţa faţă de variaţiile valutare şi corespondenţa cu valoarea reală a întregii mase anuale de produse ale industriei capitaliste, care este Capitalul în sensul lui Marx; în timp ce mult mai multe sunt de spus când se trece la măsurarea în bani a capitalurilor investite în ciclul productiv şi în instalaţiile fixe, vechi nod al discuţiei noastre cu apologeţii economiei de piaţă şi ai fertilităţii avuţiei moarte.
Să începem ab initio, şi mai întâi de toate să scăpăm de gogoaşa că planificarea ar fi fost leacul miraculos ce a făcut să reînflorească industria strivită cu un ritm năucitor. Caracterul năucitor al ritmului iniţial, s-o spunem pentru a n-a oară, nu se datorează capacităţii guvernanţilor, fie că se numesc Stalin, Gladstone sau Eisenhower, ci reducerii la minim a bazei de plecare.
Să dăm îndată dovada istorică. Indicii noştri sunt raportaţi la 100 pentru anul 1929, şi am spus că încep din 1919, în care se înregistra (tot din surse sovietice) cota 33: o treime din cea a anului 1929. Pe această scară, anul 1913 marcase 52: prin urmare, aşa cum bine ştim, în 1919 ne aflam încă pe panta descendentă. Dar punctul cel mai dezastruos se înregistrează în anul următor, 1920, cu indicele 7 (şapte), care cochetează cu zeroul, astfel încât vorbim de un capitalism încetat, şi care de acum înainte renaşte. De la 52 la 7, ştim bine, suntem la mai puţin de o şeptime.
Din 1919 până în 1927 nu se fac încă planuri industriale, ci se luptă cu armele în mână împotriva duşmanilor de clasă interni şi externi, şi de asemenea se luptă în sânul partidului asupra politicii generale şi externe, precum şi asupra celei interne economice de adoptat; aşa cum s-a expus pe larg în acest studiu. Jocul indicilor economici are loc prin urmare în afara oricărui „dirijism“ al puterilor, şi a însăşi dictaturii revoluţionare, a cărei primă manevră pe scară mare în 1921 constă în înlăturarea oricărei frâne din calea necesităţii schimburilor mercantile, adică, aşa cum spune imensul Lenin fără ocolişuri, a capitalismului! Iar industria reporneşte de la sine.
Care sunt ritmurile? Să le vedem an de an. Din 1919 până în 1920 s-a prăbuşit încă în mod înspăimântător: de la 33 la 7; înseamnă o scădere la 21 de la 100, adică pierderea a nici mai mult, nici mai puţin de 79% într-un singur an. În 1921 se înregistrează primul pas, obţinându-se indicele 10. Dar de la 7 la 10 înseamnă totuşi o creştere cu 3 din 7 şi deci de 43% pe an, indice într-adevăr uluitor.
1922: se urcă la 13, un salt anual de 30%. 1923: de la 13 se ajunge la 20, elanul este uluitor: 52%! În 1924 se ajunge la 24, cu 21%. În 1925 indicele este 39, iar creşterea anuală a fost de-a dreptul fabuloasă: 62%. Planificarea nu a apărut încă, dar industria renaşte; 1926, indicele 56; creştere de 44%. Anul 1927 este an de criză în societatea rusă şi în partid, iar creşterea va fi de numai 12%. Odată cu 1928 se va deschide primul plan cincinal. Dar deocamdată să facem un bilanţ al perioadei dinaintea planurilor; pornind de la minimul de 7 din 1920 şi ajungând la 63 în 1927, este vorba despre şapte ani fără planuri, în care producţia industriei, se poate spune pe bună dreptate că prin virtute proprie, a crescut de 9 ori, adică cu 800%. Ritmul de creştere anuală constantă ce permite acest zbor nu este incredibil, este doar de 37% pe an, aşa cum se vede cu ochiul liber din cele an de an. Nu credem că joculeţul a plictisit: ne facem totuşi plăcerea de a spune că perioada noastră de şapte ani dinaintea planurilor bate de la bun început toate planurile ulterioare, pe care urmează să le examinăm, şi cu care atâţia oameni s-au umflat în pene!
Primul plan cincinal a fost hotărât în 1927. Despre el s-a discutat în mai multe rânduri şi în timpul executării sale: economia era cea care alerga spontan mai repede decât planul, datorită renaşterii capitalismului care beneficia de faptul de a fi clocit în cuibul stalinist şi udat din când în când cu sângele adevăraţilor bolşevici, care treceau drept cei aflaţi la putere. La 7 ianuarie 1933 Stalin se putea făli cu bilanţul acestui prim plan. Să-i vedem parcursul în indici. Anii 1928, 1929, 1930, 1931, 1932. După indicele 63 din 1927, aceasta este progresia: 79, 100, 130, 162, 185. Salturile anuale sunt mari, dar pe măsura înaintării planului încetinesc: 41, 26, 30, 22, 17. Stalin a indicat o creştere medie de 22% pe an, dar calculul ne-o dă puţin mai mare: 193% în întreaga perioadă, 24% pe an în medie.
Al doilea plan acoperă anii de la 1933 la 1937 inclusiv. Perioadă de pace şi de liberă activitate reconstructivă; dar argumentul puternic al staliniştilor este că în această perioadă a primelor două planuri a izbucnit cumplita criză din 1929—1932, care nu a fost simţită în niciun fel de economia sovietică. Faptul nu contrastează cu expunerea pe care o desfăşurăm acum şi se explică prin autarhia izolării Rusiei de la acea vreme. Trebuie totuşi remarcat că anii 1931 şi 1932 sunt anii cu cea mai mică creştere ai primului plan, iar 1933 este cel mai slab al celui de-al doilea plan, a cărui serie este aceasta. Indici, după 185 din 1932: 202, 238, 293, 382, 429. Salturi de la an la an: 9; 20,1; 23,1; 30,2; 11,4. Nu strică să remarcăm că 1937 este în Occident anul unei crize ce se redeschide şi vesteşte războiul: criza lui Stalin! Rezultatul total al planului este creşterea de 130% în 5 ani, ceea ce dă o medie anuală de 18,3%: prin urmare, viteza celui de-al doilea plan este inferioară celei a primului, deşi ambele au avut o deplină desfăşurare.
Trecând la al treilea plan cincinal, care trebuia să acopere anii 1938, 1939, 1940, 1941 şi 1942, vedem că a fost întrerupt de război. La sfârşitul anului 1939, Rusia, de acord cu Germania, a atacat şi a lichidat cu uşurinţă Polonia, fără a suferi un şoc puternic de pe urma ei, şi abia în 1941 a fost antrenată în războiul general. Primii trei ani ne dau indici progresivi: plecaţi de la 429 (sau 424 în altă sursă) pentru 1937, avem 477, 522, 616, iar salturile sunt: 11,3; 16; 9,5. În trei ani, un total de 50%, şi o medie de 15%, prin urmare suntem deja în scădere faţă de planurile precedente. Următorii doi ani sunt de regres: de la 616 în 1940 se trece la 573 în 1943, în 1944 se urcă din nou la 640, dar în 1945, anul în care se va pune în şantier al patrulea plan, primul de după război, suntem şi mai jos, la minimul de 571. Inserând proporţional datele necunoscute din 1941 şi 1942 şi plecând de la maximul din 1940, se obţin trei indici negativi de 2%, apoi o revenire la 12% şi în cele din urmă încă o ultimă cădere de 11%. Dacă se priveşte întreaga perioadă a celui de-al treilea plan şi a războiului, din 1938 până în 1945, în 8 ani întreaga variaţie valorează 33%, iar pe an doar 3,5%. Ştim că aceluiaşi război i-a rezistat cu succes economia americană.
Din 1946 este lansat cu mare vâlvă al patrulea plan cincinal, ale cărui previziuni nu ne este dat să le redăm aici. Dar rezultatele sale, deşi ştim că plecarea de la un război furnizează întotdeauna ritmuri înalte, nu sunt excepţionale. Într-adevăr, anul 1946, primul an al planului, este în regres, iar mai apoi are loc redresarea. Se pleacă de la indicele din 1945, care era 571, şi se cade la 466, pentru ca ulterior să avem 571, 721, 870, 1088. În tot cincinalul neregulat, creşterea globală este de 89,3% (aceeaşi pe care o va da al cincilea plan) şi îi corespunde media de 13,8%.
În ce priveşte salturile an de an, acestea sunt: -18; 22,6; 26,2; 20,5; 24,5. Vrând să se dea o mai bună apreciere rezultatului unui astfel de plan, tocmai într-o perioadă de naţiune victorioasă şi invadată de duşman, care predispune în general la redresări viguroase, se poate abandona primul an de criză şi se poate face calculul pe ceilalţi patru, care dau o creştere globală de 132% şi una medie anuală de 23%. Ar trebui totuşi să ţinem seama de faptul că scăderea maximă datorată războiului, între 1940 şi 1946, în şase ani, a fost de 24% negativ, iar dacă se iau cei doi ani de la 1944 la 1946, de 27%, având în primul caz un ritm negativ de 3,5%, iar în al doilea de 15% pe an.
Rămâne ultimul plan cincinal 1950—1955, care a dat o progresie regulată, sprijinită pe 1082 din 1950, cu indicii succesivi: 1266, 1421, 1602, 1821, 2049, cărora le corespund salturile anuale de 17,0; 12,3; 12,7; 13,7; 12,7. În tot cincinalul s-a înregistrat o creştere globală de 89,2%, căreia îi corespunde un ritm mediu de 13,8%.
Toate acestea arată că în Rusia nu s-a elaborat treptat o metodă artificială pentru a biciui cursa acumulării, ci a avut loc o înflorire de industrialism supusă regulii, demonstrată de noi pentru toate ţările lumii, a descreşterii indicilor. Această regulă se confirmă dacă se aleg perioade consecutive astfel încât în fiecare dintre ele să nu existe vârfuri intermediare mai înalte decât cele de la capete (curba vârfurilor superioare, tratată la reuniunea de la Ravenna). Am arătat acest lucru altă dată: din 1913 până în 1940 se trece de la 33 la 616 în 27 de ani, creşterea este de 56 de ori: 16% pe an. Din 1940 până în 1955: de la 615 la 2049; creşterea totală este de 3,84 ori în 15 ani, cu o medie anuală de 9,5%, net mai mică.
Dacă luăm apoi perioadele menţionate ale planurilor, trebuie să ţinem seama de războaie şi crize, şi vom avea seria care rezumă cele spuse.
Perioada dinaintea planurilor 1920—1927: 37% medie anuală
(plecare de la o criză distructivă)
Primul plan cincinal 1928—1932: 24%
Al II-lea plan cincinal 1933—1937: 18,3%
Al III-lea plan cincinal 1938—1940: 15%
(întrerupt de război)
Perioada de război 1941—1946: -3,5%
Patru ani din al IV-lea plan cincinal 1947—1950: 23%
(plecare de la o criză de război)
Al V-lea plan cincinal 1951—1955: 13,8%
(reconstrucţie normală)
Al VI-lea plan cincinal 1956—1960: 11% în previziune
Norma descreşterii ritmului de acumulare în timp este prin urmare confirmată de capitalismul industrial rus la fel ca de oricare altul, precum şi efectul pe care îl au asupra acestui curs distrugerile datorate războaielor şi invaziilor, chiar şi atunci când războaiele se soldează cu victoria finală.
Ritmurile înalte care se regăsesc în acest tablou şi pe care a fost construită întreaga operă colosală de propagandă căreia îi opunem de multă vreme elaborările noastre se explică de asemenea prin faptul că industrialismul care se naşte mai târziu îşi organizează primele instalaţii, chiar dacă cantitativ sunt încă limitate, după cel mai bun exemplu calitativ pe care le pun la dispoziţie tehnica internaţională şi ştiinţa aplicată — asupra căreia în lumea modernă practic nu mai există secret şi monopol tehnologic —, şi în general formează instalaţii în întregime noi şi moderne şi cu un randament mai mare decât o cotă-parte însemnată din cele ale altor ţări, care funcţionează încă în forma originii lor nu tocmai recente şi cu un caracter de inferioritate şi de randament mai mic.
Nu este prin urmare un adevăr cert că numai datorită sistemului planificării statale s-a obţinut un ritm înalt de dezvoltare industrială. Încă de acum multe decenii Engels, când a făcut critica proiectului de program pentru congresul de la Erfurt, avertizase că acuzaţia adusă celei dintâi de „Planlosigkeit“, adică de lipsă de plan, nu constituie caracterul distinctiv dintre economia burgheză şi programul socialist, întrucât încă din 1890 şi chiar mai înainte producţia capitalistă începuse să se desfăşoare după planuri de ansamblu şi vaste programe multianuale şi totodată multinaţionale.
Motivul prin urmare pentru care orice putere proletară şi comunistă din Rusia, chiar neameninţată şi neatinsă de degenerare, ar fi trebuit să recurgă la Planul economic nu era acela că pe această cale industrializarea, care era o necesitate primordială şi fiziologică, ar fi fost mai accelerată, ci motivele care existau erau de ordin revoluţionar şi politic. Fundamental era cel, susţinut mereu de noi, al apărării armate a puterii cucerite în Rusia şi al ocrotirii ei în aşteptarea ca revoluţia de clasă să atragă alte ţări în orbita sa şi, cu resursele acestora incomparabil superioare celor ruseşti şi cu siguranţă ferite de o distrugere de un grad comparabil cu cea rusă, să se treacă mai întâi la planuri internaţionale şi ulterior având acel caracter socialist care rezidă pe cu totul alte baze şi, între altele, nu o conţine pe aceea a unei accelerări intense a ritmului de acumulare.
Bazele viitoarelor planuri ale economiei socialiste — despre care de altfel nu se presupune că ar putea intra în vigoare de pe o zi pe alta după cucerirea puterii, nici măcar în ţări cu un industrialism foarte dezvoltat — constau în a fi stabilite în afara mediului mercantil şi a mijlocului monedei echivalente.
Lenin a numit aceste planuri „planuri materiale“ şi se poate spune pe bună dreptate „planuri fizice“, pe când în Rusia era o necesitate de neocolit să se înainteze prin planuri financiare; de aceea, înainte de planuri, s-a luat în considerare rezolvarea chestiunii monedei echivalente, măturată practic de furtuna unei inflaţii fără precedent; lăsând la o parte faptul că un astfel de fenomen nu a oprit niciodată revoluţiile burgheze din secolele precedente.
Această necesitate era recunoscută de Lenin, întrucât el, fără a renunţa la legătura dintre orice act tehnic şi administrativ al noului Stat şi propaganda şi agitaţia pentru scopurile supreme socialiste, îndepărtate şi mondiale, dacă nu europene, ştia că trebuie abordată o planificare de tip capitalist şi nu încă de tip socialist în sens tehnico-economic.
El a făcut această distincţie cu privire la acel plan al său de electrificare a Rusiei la care am mai făcut aluzie altă dată şi care este citat drept justificare publicitară a evoluţiilor ulterioare ale planurilor staliniste.
Acest plan, numit al GOELRO-ului (planul de stat pentru electrificarea Rusiei), a fost conceput în 1920 pentru o perioadă ce trebuia să fie de la 10 la 15 ani. Trebuie să remarcăm că baza fizică a unui astfel de plan este avuţia de energie hidroelectrică din Rusia, care devenise încă din primul moment, cu toate apele curgătoare, o posesiune directă a Statului. Nu trebuie să uităm că cursul apelor şi potenţialul lor energetic sunt trecute în domeniul public al statului chiar şi în multe naţiuni burgheze, iar de altfel, fără un plan unic naţional şi internaţional, aşa cum funcţionează deja astăzi între Italia, Franţa, Elveţia etc., nu sunt de conceput modernele linii electrice de înaltă tensiune şi transmiterea de energie în ambele sensuri dincolo de graniţele statale, chiar şi pentru a compensa geografic periodicităţile apelor mari şi ale secetelor. Energia electrică este cea mai „socialistă“ dintre toate, chiar mai mult decât energia nucleară, care în viitor se va reduce la un cazan transportabil oriunde, un surogat al primordialei locomobile cu aburi, mânată la locul de folosire de o pereche de boi blânzi, pe care blândul Virgiliu îi iubea... [1]
Iată pasajul lui Lenin, din articolul său „Cu privire la planul economic unic“. El consideră drept dovadă a seriozităţii ştiinţifice a planului de electrificare faptul că acesta conţine
„şi o balanţă de materiale şi o balanţă financiară (în ruble aur) a electrificării (circa 370.000.000 de zile de lucru, atâtea şi atâtea butoaie de ciment, atâtea şi atâtea cărămizi, puduri de fier, de aramă etc., atâta putere a turbogeneratorilor...“.
Noi considerăm că se va vedea primul plan socialist atunci când partea din el exprimată în unitate monetară va fi eliminată: bineînţeles că un astfel de plan trebuie să cuprindă toate sectoarele activităţii productive şi ale consumului, trecând direct de la atâtea zile de lucru la atâtea alimente şi altele asemenea, şi va trebui ca în frontierele sale să cuprindă cel puţin masivul central al Europei cu fluviile ce coboară din el, de la Meuse şi Ron până la Dunăre şi Vistula.
Acest plan nu se va lăuda urlând că a făcut minuni. Planurile ruseşti ar fi marcat aceiaşi indici cantitativi dacă calitatea socialistă nu le-ar fi fost lipită ca o etichetă, exact ca şi cum războiul civil din 1918—1922 ar fi fost pierdut, iar marele plan l-ar fi ridicat nu marii capitalişti ruşi, ci un trust colosal de întreprinderi occidentale, cum era visul burgheziei mondiale încă din februarie 1917. Era vorba despre rezultatul determinist al zdrobirii cătuşelor medievale, nu despre capodopere ale unor trusturi de creiere, roşii sau nu.
Astăzi, marea bancă mondială a Ligii Naţiunilor oferă împrumuturi statelor sărace şi are un capital de 9 trilioane de dolari: investeşte mai mult decât un plan cincinal sovietic în câţiva ani. Este acesta socialism? Este oare astfel Cassa del Mezzogiorno [2] cu miile ei de miliarde de chilipir?
Cărţile măsluite jucate de stalinism se pot defini şi aşa: au luat revoluţia socialistă drept o asanare a unor zone defavorizate, arenă demnă de babe habotnice şi de escroci neruşinaţi.
Pentru a stabili că este o gogoaşă faptul că istoria nu ar fi văzut încă nimic asemănător, ca dezlănţuire a forţelor productive, seriei de planuri cincinale sovietice din industrie (ştim ce eşec s-a înregistrat în agricultură şi ştim ce stigmat este acesta al modurilor capitaliste de economie), ne-au servit drept material de probă indicii producţiei, întrucât provin din surse sovietice — şi prin urmare nu au fost fabricaţi pentru ipoteza noastră, ci pentru cea opusă — şi întrucât derivă doar din „faţa fizică“ a marilor planuri şi sunt un ansamblu de tone, metri cubi, kilowaţi şi aşa mai departe.
Dar trebuie totodată să comparăm istorica cursă a planurilor folosind alte mărimi economice, pe care le găsim exprimate în milioane şi miliarde de ruble şi care dau de asemenea măsuri ale acumulării capitaliste şi ale investiţiilor de produse ca nou capital în diferitele sectoare ale economiei.
Trebuie prin urmare să spunem ceva despre moneda rusă după 1917.
Un studiu foarte serios asupra faptelor planificării ruseşti, independent de ideologia autorului (Bettelheim), [3] spune că trebuie studiate „categoriile“ principale ale economiei sovietice, şi le enumeră astfel: moneda, piaţa, salariul, preţul, profitul şi dobânda. Spune autorul că acestea „seamănă“ cu cele ale economiei capitaliste, dar „au un conţinut profund diferit“. Noi, convinşi că se vorbeşte despre „categorie“ când avem în vedere conţinutul şi nu aparenţa, substanţa şi nu forma, afirmăm că sunt aceleaşi categorii ale sistemului capitalist.
Autorul se foloseşte de citate nu doar din economiştii oficiali ruşi de stat, ci şi din Lenin şi Troţki, din aceleaşi surse folosite de noi. Ştim deja că Troţki, într-un discurs faimos despre NEP din 1922 şi în cartea sa despre Revoluţia trădată, afirmă că folosirea etalonului constituit dintr-o unitate monetară solidă este indispensabilă pentru îmbunătăţirea randamentului muncii şi al calităţii producţiei. Dar acest lucru nu constituie cu siguranţă o sarcină care să depăşească limitele capitalismului, care, cel puţin în tinereţea sa, a atins în aceste domenii cele mai înalte culmi.
În orice caz, cel care ar fi crezut că „sistemul socialist este la adăpost de inflaţia monetară“ ar fi fost dezminţit de fapte, deoarece rubla a oscilat întotdeauna. Atunci economiştii de stat au început să îndruge că oscilaţiile cursului rublei în „sistemul sovietic“ nu aveau nicio influenţă asupra jocului preţurilor şi al salariilor reale. Este mereu aceeaşi teză şchiopătândă: aici, în Rusia, există tot ce există în Occident, dar sub cerul nostru este întotdeauna altceva.
De fapt, unicul echivalent general adoptat pentru calcularea planurilor a fost rubla monetară. Aceasta deşi până şi economiştii oficiali Varga şi Strumilin [4] au susţinut că, potrivit doctrinei lui Marx, singurul echivalent general, adică unitatea comună pentru produse diferite, este timpul de muncă, iar unicul calcul economic real trebuie făcut pe baza acestuia. Motive „tehnice“ au înlăturat această formă de elaborare a planurilor. Buharin spusese — corect — mai mult:
„Din momentul socializării mijloacelor de producţie, forma-valoare cade, iar singura admisibilă este contabilitatea în natură (sau fizică)“.
Trebuind de acum înainte să avem de-a face cu rubla, să vedem puţin ce se poate spune despre natura şi evoluţia ei istorică.
Rubla sovietică este definită în raport cu un etalon-aur, dar nu este o monedă convertibilă în aur la cererea purtătorului. Nu este convertibilă în valute străine, întrucât exportul şi eventualul ei import sunt interzise. Decontările pe care Statul le face pentru comerţul exterior, asupra căruia deţine monopolul, sunt prevăzute în valute străine (astăzi dolarul). Şi se pretinde că cursul rublă-dolar nu ar avea nicio influenţă asupra preţurilor interne. De exemplu, în 1931 la Berlin se cota „cervoneţul“ (zece ruble reevaluate) la două mărci, în timp ce paritatea oficială era de 21,6 mărci (în Rentenmark, la rândul lor reevaluaţi după inflaţia ce a urmat Primului Război Mondial).
În orice caz, în 1924, când a apărut cervoneţul, valoarea sa a fost definită prin legea de înfiinţare la 7,74 grame de aur curat. La 14 noiembrie 1935 rubla a fost apoi devalorizată (este inflaţia deplânsă de Troţki, care o deduce din volumul masei monetare aflate în circulaţie, care în primul plan cincinal a variat de la 1,7 la 5,5 miliarde de ruble, iar la începutul celui de-al doilea a ajuns la 8,4). Trebuie totuşi remarcat că în prima perioadă masa produsului economic a crescut de trei ori, iar prin urmare masa monetară în circulaţie trebuia cel puţin să se tripleze şi să ajungă la 5,1, chiar admiţând că agricultura şi schimbul urmau industria de la o mare distanţă.
Abia ulterior s-a stabilit ca toate plăţile în ambele sensuri între casa centrală de stat şi cele ale industriilor de stat, în loc să se efectueze în monedă, să aibă loc pe baza certificatelor contabile, ceea ce constituia o frână în calea creşterii circulaţiei monetare.
În orice caz, în devalorizarea din 1935, cele 7,74 grame de aur ale cervoneţului au scăzut la doar 1,74 grame, adică la puţin mai mult de o cincime.
Pentru a da o idee despre valoarea în raport cu celelalte monede, se poate lua în considerare echivalenţa lor în aur, care în mod logic are un sens pentru epoca primei emisiuni legale.
Înainte de Primul Război Mondial, aurul costa 3,60 lire italiene, iar lira valora prin urmare 0,278 grame de aur curat. După devalorizarea din Primul Război Mondial, în 1928 a fost devalorizată în raportul 3,66, aducând-o la doar 0,0785 grame. Din 1928 până în 1954 s-a înregistrat o devalorizare datorată celui de-al Doilea Război Mondial de 51 de ori faţă de aur şi de 56 faţă de indicele preţurilor cu ridicata (astăzi încă crescut, aşa cum este cunoscut). Astăzi o mie de lire italiene ar corespunde în aur la circa un gram şi jumătate; iar un dolar la circa un gram. Dintr-o relaţie prin urmare foarte aproximativă se poate spune că la înfiinţarea sa în 1920 rubla valora cât 500 de lire italiene de astăzi, iar cervoneţul 5.000. Într-adevăr, acea monedă de aur (pe care scria ironic: Proletari din toate ţările, uniţi-vă!) valora cât răposatul „Napoleon“, [5] care în timpurile bune din 1900 valora 20 de lire de atunci şi, ca putere reală de cumpărare, chiar mai mult de 5.000 de astăzi.
În dolari de astăzi, cervoneţul din 1920 valora 7,74, iar rubla 0,77. Prin devalorizarea din 1935 rubla rusă a scăzut prin urmare la 0,174 dolari, adică o şesime. Astăzi se afirmă în mare că rubla rusă reprezintă un sfert de dolar, întrucât reducerile generale de preţuri impuse de la centru ar fi reevaluat-o, iar acest lucru nu este câtuşi de puţin uşor de stabilit pe baza puterii reale de cumpărare, despre care se văd citate cele mai contradictorii lucruri din această lume de către jurnaliştii şi „turiştii“ admişi în Rusia. Ceea ce este sigur este că, urmărind cifrele în ruble ale planurilor oficiale din 1928 până astăzi, trebuie să considerăm că cifrele celui de-al cincilea plan, pentru a fi egalizate cu cele ale primului, ar trebui cel puţin împărţite la patru; iar cititorul să ţină seama de această indicaţie, departe de a fi precisă sau de precizat, atunci când ia în considerare ritmul creşterilor.
Orice dezvoltare a industrializării se face prin intermediul unei creşteri a volumului şi valorii mijloacelor de producţie, şi prin urmare destinând o marjă a fiecărui ciclu productiv, economisită din cel consumat, unor noi investiţii de capital.
Acum, potrivit statisticilor oficiale sovietice, planurile au determinat o progresie impresionantă a investiţiilor în producţie, repartizate între toate ramurile acesteia.
Nu vorbim aici despre evaluarea teoretică a unei astfel de abordări, cu totul identică cu cea a economiilor capitaliste declarate; şi conformă — orice s-ar spune pentru punerea în scenă a noii forme sociale — doctrinei şcolilor economice burgheze contemporane.
În perioada dinaintea planurilor, adică din 1918 până în 1928 (inclusiv acesta din urmă cu trei trimestre, întrucât în fapt anul a fost pierdut în transformarea primului plan cincinal, făcut mai îndrăzneţ), întreaga investiţie de capitaluri s-a redus la 15,7 miliarde de ruble. Nu ne este dat să ştim cum au fost ajustate cifrele anilor anteriori la cervoneţ, şi nici măcar nu ştim dacă ele există. În orice caz, este uşor de observat că atâta timp cât industria lucrează mult sub posibilitatea instalaţiilor ei iniţiale, şi cel puţin atâta timp cât producţia ei scade perceptibil de la an la an, nu are loc nicio investiţie de nou capital în ea. Prin urmare, investiţia a fost zero din 1917 până în 1920, anul minim; iar până în 1926, anul în care producţia a atins nivelul antebelic, ea s-a menţinut în limitele reconstrucţiei instalaţiilor distruse. Admiţând deci cele 15,7 miliarde de ruble (cu valoarea monetară maximă, avem dreptul să credem), anii perioadei luate în considerare trebuie să se limiteze la perioada 1921—1928, iar media ar fi de circa 2 miliarde anual. Când vom ajunge la cele 150 de miliarde indicate pentru 1955 (în care ruble?), investiţia va fi de 75 de ori mai mare, în timp ce indicele producţiei totale a industriei era de 33 de ori mai mare. O comparaţie teoretică se poate face cel mult între indicele de producţie şi cel de investiţii în industrie, iar atunci s-ar putea adeveri şi că valoarea produselor (Capitalul pentru Marx) creşte mai rapid decât cheltuiala cu instalaţiile, deoarece intră în joc creşterea productivităţii muncii şi cota-parte relativ mai mică a cheltuielilor cu salariile.
Dacă rublele pe care le foloseşte statistica ar fi cele devalorizate ale presupusului sfert, investiţia din 1955 ar fi nu de 75 de ori, ci doar de 19 ori mai mare decât cifra de plecare.
În orice caz, pentru primul plan ne sunt date următoarele cifre: trimestrul al IV-lea din 1928, 1,3 miliarde şi deci 5,2 anual. Pentru următorii patru ani: 7,6; 12,7; 18,4; 21,6. Creşterile anuale ale investiţiei sunt: 47%, 67%, 45%, 18%. În toţi cei patru ani, creşterea este de la 100 la 145, cu o medie de 43%. Se conturează o altă curbă extrem de clară a creşterilor descrescătoare.
Să luăm într-adevăr al doilea plan. În 1937 vom fi la 33,8 miliarde investite; iar din 1932 creşterea este de numai 52% (faţă de 315% în primul cincinal) şi cea medie de circa 12%. Datele anuale sunt: 18,0; 23,7; 27,8; 38,1; 33,8, cu salturi anuale neregulate.
Al treilea plan este cel întrerupt de război şi care trebuie considerat doar pentru cei trei ani: 1938, 1939 şi 1940. Cifra investiţiei realizate: 35,1; 40,8; 43,2. Salturi în procente: 6%, 16%, 6%. În trei ani doar 28%, cu o medie de 9%.
Anii de război dau: 1941: 37,4; 1942: 23,0; 1943: 23,1; 1944: 31,7; 1945: 39,2. Timp de zece ani practic s-a bătut pasul pe loc şi este sigur că este vorba în mare parte de investiţii în reconstrucţie şi nu în extindere.
Cele două planuri postbelice formează o nouă serie de investiţii de capital. După cele 39,2 miliarde din 1945, seria celor 5 ani este următoarea: 46,8; 50,8; 62,1; 76,0; 90,8. Salturile sunt cele ale unei redresări după o criză generală: 19, 8, 22, 22, 19. În întregul plan, creşterea este de 132% şi media anuală de 18%.
Al cincilea plan ne dă, pornind de la amintitul 90,8 din 1950, cifrele de investiţii în miliarde de ruble de: 102,1; 113,8; 119,2; 140,3; 149,9.
Marşul este mai puţin ferm decât în al patrulea plan: salturi de 13, 11, 5, 18, 7. Creşterea totală este de 65%, jumătate din cea a celui de-al patrulea plan, iar cea medie anuală de 10,5%, faţă de 18% din al patrulea plan. Totul indică faptul că ne aflăm la sfârşitul reconstrucţiei.
Rezumatul seriei exprimate în ruble, şi cu amintita rezervă privind valoarea monetară, se prezintă astfel.
Primul plan 1928—1932. Ritm de 43%.
Al doilea plan 1933—1937. Ritm de 12%.
Al treilea plan 1938—1940. Ritm de 9%.
Perioada de război şi distrugere 1941—1945. Scădere de 9,2; de 3% pe an.
Al patrulea plan 1946—1950. Ritm de 18%. Efort de reconstrucţie generală.
Al cincilea plan 1951—1955. Ritm de 10,5%.
Al şaselea plan 1956—1960. Ritm prevăzut de 9%.
Să explicăm acest ultim coeficient, care este cel mai mic dintre toate planurile precedente, chiar dacă va fi realizat, şi care confirmă criteriul descreşterii. În discursul lui Bulganin [6] se spune că în întregul al cincilea plan investiţiile pentru economia naţională au fost de 594 de miliarde, dar că pentru al şaselea plan se prevăd 990. Creşterea în cadrul planului ar fi de 67%. Totuşi, din tabloul pe care l-am urmărit până acum din anuarul sovietic oficial, al cincilea plan a dat 625,3, iar saltul dintre cele două planuri ca totaluri ale cincinalelor ar fi de 59%. Saltul dintre totalul celui de-al patrulea şi al celui de-al cincilea plan în amintita serie de cifre ar fi fost de la 326,5 la 625,3, adică de la 100 la 192 în indici, iar acest lucru este confirmat de discursul lui Hruşciov care declară 100 şi 194.
Să reflecteze însă rabdătorul cititor că în tabelul nostru de mai sus am dat nu salturile dintre investiţiile totale din cincinal, ci pe cele dintre ultimii doi ani ai două planuri consecutive. După criteriul nostru, între al patrulea şi al cincilea plan saltul ar fi, după cum s-a raportat, de numai 65%, în loc de 95% cât se deduce din criteriul global. Prin urmare, în tabelul nostru trebuie să se pornească de la un raport mai mic de 67%, prevăzut de Bulganin între cele două totaluri cincinale ale celui de-al cincilea şi al şaselea plan.
Cu 9% pe an pornind de la cele 150 de miliarde din 1955 s-ar obţine seria: 164, 178, 194, 211, 231. Totalul celui de-al şaselea plan rezultă 978, aşa cum promite aproximativ Bulganin. Ei bine, saltul în cadrul planului de la 149,9 la 231 este de 54%, în timp ce între cele două planuri precedente fusese de 65%. Aşadar, sovieticii înşişi prevăd că „ritmul investiţiei“ scade în timp.
Cei 54% în cinci ani înseamnă într-adevăr o medie de 9% între 1955 şi 1960, aşa cum s-a specificat în tabel, medie minimă.
Am pus astfel în ordine chestiunea acumulării cu ritm descrescător, formă de a exprima cunoscutele legi vechi ale societăţii capitaliste stabilite în marxism, atât în raport cu volumul fizic al producţiei industriale, cât şi în raport cu volumul investiţiei de bani în capital productiv, cu menţiunea că ambele încetiniri sunt accentuate dacă respectivele cantităţi se consideră raportate la populaţia în creştere (volume pe cap de locuitor). Iar pentru cea de-a doua unitate, cea monetară, cu rezerva efectului variaţiilor în puterea economică a monedei, care totuşi nu ar face să varieze prea mult ritmurile date de la an la an, care sunt cele ce interesează cercetarea noastră, dar răpeşte mult din semnificaţia cifrelor totale, date în propagandă, ale investiţiei globale din întreaga serie de planuri sau din întreaga perioadă de după 1917.
În timp ce, prin urmare, verificarea noastră rabdătoare a legii descreşterii ritmului este stabilită în mod indiscutabil, rămâne foarte discutabilă comparaţia între investiţiile totale „în economia naţională“ de la un plan la altul, şi de o semnificaţie îndoielnică (chiar dacă s-ar fi încercat o ajustare a cifrelor exprimate în ruble) un tabel precum cel al investiţiei totale care din 1929 până în 1955 a atins 1.428 de miliarde, rămânând de comentat faptul că din acestea 865 au fost investite în industrie, iar restul în transporturi, servicii generale şi agricultură, cu adăugarea în afara amintitei cifre a 128 de miliarde pe care întreprinderile colhoznice colective le-au reinvestit, din profitul lor, în propria lor organizaţie.
Trebuie de asemenea remarcat că nu întreaga investiţie provine din planul de stat, ci o parte vine din planurile întreprinderilor, parte care are o tendinţă hotărâtă de a creşte şi o va avea cu siguranţă mult mai hotărâtă după noile directive ale recentului Soviet Suprem, ce vor trebui şi ele luate în considerare, de a slăbi centralizarea de stat şi de a face loc larg planurilor autonome regionale şi locale.
De exemplu, cifra lui Bulganin a totalurilor celor două planuri, al cincilea şi al şaselea, de 593,7 şi 990, priveşte nu investiţia fundamentală, ci doar pe cea de stat, şi dă saltul de 67%, aşa cum s-a spus adineauri. Dar totalul general al celui de-al cincilea plan a fost de 625,3, adică investiţiile nestatale au fost de 31,6 miliarde, circa 5%. Nu e greu de prevăzut că în 1960 ele vor fi relativ mult mai puternice. De altfel, nu figurează întreaga investiţie nestatală, pentru că scapă tot ceea ce aparţine micro-întreprinderilor colhoznice, care nu este de neglijat (gândiţi-vă la ceea ce francezii numesc cheptel, efectivele de animale) şi altor întreprinderi artizanale micro-industriale, de comerţ şi de contrabandă.
Doctrina care menţine moneda ca mijloc de schimb, dar susţine că în Rusia ea nu este acumulabilă sub formă de capital de către nimeni, este o prostie în stare chimic pură: iar dacă aceasta ar fi caracteristica socialismului, nu ar exista nicio singură pagină de Karl Marx care să nu merite cea mai infamă destinaţie.
Marea acumulare capitalistă de stat, ca de altfel în toate ţările moderne, este un mare castron cu cafea cu lapte naţională, ideal pentru a muia în el feliile unse cu unt ale profitului privat, din toate sectoarele marginilor sale nesfârşite.
Înainte totuşi de a discuta destinaţia investiţiilor, este bine să se spună ceva despre formarea lor; pentru a reitera că aceasta nu este diferită de cea clasică capitalistă descrisă de Marx şi de marxişti în teoria acumulării progresive.
La baza simplului fenomen se află o sumă de bani de o parte şi o masă de forţă de muncă de vânzare de cealaltă; precum şi mărfuri de tot felul pe piaţă. Pentru a ne trage sufletul înainte de alte curse printre cifre, să banalizăm lucrurile. Eu am câteva milioane în bani: de unde vin nu are nicio importanţă; câştigaţi muncind, economisind, profitând, exploatând sau furând la drumul mare. Stau acolo. Sau nu-i am deloc şi o bancă mi-i împrumută, sau chiar, pentru a explica de ce bancherul nu investeşte el însuşi făcând abstracţie de capacitatea mea de „a organiza“ (în treacăt fie zis, o altă formulă a socialismului: o societate în care nimeni nu organizează; vom vedea că în Rusia există „organizaţiile“ care investesc, aşa cum în orice ţară dezvoltată capitaliştii nu se mai numesc domnul Cutărescu, ci „organizaţia S.P.P.“), folosesc o anumită sumă pentru a face maşinăria de stat să adopte o lege specială (sau un capitol din plan) spre confortul meu personal.
Dispunând pe una dintre aceste căi de suma de bani, îmi fac planul întreprinderii. Să presupunem că vreau să fabric baloane de săpun. Trebuie să cumpăr un teren, o clădire şi o maşinărie de suflante mecanice, drept care trimit o circulară şi primesc ofertele a o sută de firme specializate din lume. O parte din banii mei se duce în capital fix, în instalaţii productive pe care le cumpăr o dată pentru totdeauna, dar nu le vând niciodată, şi prin urmare nu le mai „realizez“.
Dacă aş fi cheltuit totul, iată că nu aş face nici măcar primul balon. Trebuie să-mi rămână o sumă pentru capitalul de exploatare: să cumpăr săpun şi din când în când să cârpesc fabrica şi suflantele, perisabile ca orice bun uman (mai puţin Duhul, şi incluzând iridescenţa baloanelor de săpun). În plus, trebuie să angajez muncitorii care manevrează suflantele. Trebuie să-mi rămână o sumă pentru ceea ce burghezii numesc capital de exploatare. Nu înseamnă că trebuie să pregătesc aceşti bani în casierie pentru un an, ci pentru un timp mai scurt, pe care Marx îl numeşte timpul de rotaţie al capitalului (acesta este adevăratul capital, împărţit în constant şi variabil, şi nu, pentru a suta oară, costul sau valoarea mijloacelor de producţie ca instalaţii fixe). Aceasta deoarece, odată făcută prima rotaţie, vând primele baloane şi fac bani. Investiţia este măsurată de toată această cheltuială: cea pentru instalaţia fixă şi cea pentru capitalul circulant al burghezilor, pe care trebuie să o am în casă la plecare.
O diferenţă fundamentală între Statul investitor şi organizaţia grupurilor investitoare — pe care ne abţinem să le numim private, pentru că doar Statul este cel care se lasă privat de bănuţii săi — este că capitalul de Stat nu se roteşte niciodată, ani şi ani de zile, în timp ce celălalt se învârte ca un titirez. Iar acum ne vom întoarce cu această înţelepciune a noastră de duzină în mirobolanta patrie a socialismului.
[1]. Aluzie la versul lui Giosuè Carducci din celebrul sonet „T’amo, o pio bove“ („Te iubesc, o, blând bou“, din volumul Rime nuove, 1872), care evocă la rândul său ataşamentul poetului latin Virgiliu faţă de boul de muncă, descris cu veneraţie în „Georgicele“ (Cartea a III-a).
[2]. „Cassa per il Mezzogiorno“ — instituţie publică creată în Italia în 1950 pentru finanţarea dezvoltării şi a infrastructurii în sudul înapoiat al ţării, devenită rapid un simbol al risipirii fondurilor publice, al corupţiei şi al clientelei politice.
[3]. Charles Bettelheim (1913—2006) — economist marxist francez şi teoretician al economiei planificate, fondator al Centrului de Studii al Modurilor de Industrializare din Paris. În lucrările sale clasice (precum „La planification soviétique“, 1945 şi seria „Les luttes de classes en URSS“), a analizat riguros categoriile economiei sovietice.
[4]. Eugen (Jenő) Varga (1879—1964) — economist marxist maghiar-sovietic, comisar al finanţelor în Republica Sovietică Ungară din 1919 şi director al Institutului de Economie Mondială din Moscova, cunoscut pentru analizele sale asupra crizelor capitalismului. Stanislav Strumilin (1877—1974) — eminent statistician şi economist sovietic, membru al Gosplan-ului încă din 1921 şi unul dintre principalii arhitecţi metodologici ai primelor planuri cincinale.
[5]. „Napoleonul“ (sau „Marengo“) — monedă de aur de 20 de franci/lire (conţinând 5,805 g aur pur) din Uniunea Monetară Latină. Bordiga numeşte cu ironie vechiul etalon-aur dinaintea Primului Război Mondial „răposatul Napoleon“ (buonanima).
[6]. Nikolai A. Bulganin (1895—1975) — om politic sovietic, a îndeplinit funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri al U.R.S.S. (premier) între 1955 şi 1958, alături de N.S. Hruşciov. În această calitate, a prezentat raportul oficial privind Directivele celui de-al VI-lea Plan Cincinal (1956—1960) la Congresul al XX-lea al P.C.U.S. (februarie 1956), raport citat direct de Bordiga în această secţiune. În 1957 a fost înlăturat din conducerea politică în urma tentativei „grupului antipartinic“ de a-l elimina pe Hruşciov.