De treizeci de ani, discuţii interminabile au loc în Rusia în jurul a două aspecte principale ale problemei economice. Primul constă în a înţelege în ce constă efectiv maşinăria economică ce s-a format şi care a trebuit lăsată să se formeze, celălalt în a o compara în o sută de feluri cu „schemele lui Marx“ pentru a ajunge la demonstraţia că este vorba despre maşinăria socialistă, prevăzută de Marx, care s-a substituit celei capitaliste.
Dacă însă s-ar fi înţeles într-adevăr schemele oferite de Marx tocmai pentru modelul capitalist, s-ar fi văzut că ele merg de minune pentru a explica totul; în timp ce ori de câte ori s-a vrut să se susţină o diferenţă esenţială între economia rusă şi cea în vigoare în Apusul burghez, „schemele lui Marx“ au fost supuse unor deformări brutale şi intolerabile.
Polemica purtată în valuri şi contra-valuri între economiştii sovietici se reduce la căutarea celei mai utile răstălmăciri cu putinţă a modelelor lui Marx, care să le permită să afirme că în Rusia s-a ieşit (şi când s-ar fi aflat, oare, înăuntrul lor?) din graniţele capitalismului.
Am stabilit (pentru a evita o clipă marile chestiuni teoretice) că, pentru a citi economia rusă reală în mod necontroversat, este nevoie să folosim aceste mărimi şi să punem în prim-plan aceste entităţi: Moneda, Capitalul şi Statul ca subiect economic. Entităţi care se plimbă de minune în schema lui Marx, dar în aceea care priveşte tocmai deplina înflorire a modului de producţie capitalist.
Nu am putea urmări cursul fenomenului rus de investiţie a capitalurilor în producţie dacă nu am poseda măsura rublă, adică dacă capitalul nu s-ar lăsa evaluat alternativ ca masă de mărfuri şi ca masă de bani.
Nu ne-am putea asigura de mărimea acestei unităţi de măsură dacă nu am recurge la rata sa mercantilă, adică la cursul preţurilor, şi la inversul său sau la puterea schimbătoare de cumpărare a rublei însăşi.
Aparent, ni se răspunde că faptul nou există, adică este acela că fiecare investiţie este efectuată de către Stat, neputând fi făcută de vreun alt subiect economic, şi că, prin urmare, toate deciziile privind noile investiţii, repartizarea totalului în ruble ce urmează a fi investit în fiecare ciclu, depind de acte centrale ale Statului.
Or, această distincţie mai întâi de toate nu este adevărată în fapt; dar chiar dacă ar fi aşa, ea nu ar putea fi sub nicio formă luată drept cea care defineşte o societate socialistă, de acum — aşa cum se afirmă la fiecare pas — stabilizată pentru generaţii întregi, şi având în desfăşurare doar acele îmbunătăţiri relative pe care pretinde că le atinge orice altă economie din lume: creşterea avuţiei şi a venitului naţional, a consumului şi a nivelului de trai al populaţiei.
Într-adevăr, dacă banii sunt indispensabili şi dacă aceştia, pentru a fi măsuraţi, au nevoie de indicele mercantil al preţurilor, şi dacă singurul organ care să distribuie acea parte, măsurată în monedă, din produsul global care trebuie să meargă în noul capital de investit în mijloace de producţie este Statul, măsura-monedă şi măsurătorul-Stat devin veşnice. Statul, din instrument politic de reprimare a revenirilor conservatoare ale forţelor capitaliste interne şi externe şi a forţelor concomitente cu acestea, constituite din tradiţia înrădăcinată în fiecare stare socială şi în proletariatul însuşi, devine Statul operator economic; orice economie fără operatori, ca şi orice societate fără Stat, devin imposibil de susţinut. Marx şi Lenin sunt morţi.
În plus, distincţia, sterilă în doctrină, nu subzistă în fapt. În Rusia (ca şi în versiunile cifrelor oficiale) nu întreaga economie este operată de Stat şi nu toate investiţiile. În agricultură ştim că există colhozurile care operează cu un capital propriu izolat, o parte distribuind-o membrilor şi o parte reinvestind-o, şi există apoi gospodăriile familiale care fac ce vor cu produsul lor, scăpând chiar şi de legea mercantilă conform căreia totul ar trebui, cel puţin pentru o clipă, să figureze în ruble. În fine, întreprinderile industriale au un bilanţ propriu şi o investiţie internă, care figurează în plan, dar nu figurează în bilanţul de venituri şi cheltuieli al Statului întreprinzător, al Statului operator, al Statului investitor.
Formula ar putea fi redusă atunci la aceasta: nimic nu se investeşte fără ca Statul să o permită; dar poate la una şi mai modestă: nimic nu se investeşte fără ca Statul să o înregistreze în ruble. Şi totuşi, dezolanta economie personală rurală are dreptul de a se sustrage chiar şi acestei din urmă formulări şterse, iar odată cu ea alte mici economii urbane şi toate cele clandestine.
Aceste formulări treptate sunt atât de puţin îndrăzneţe (şi deloc revoluţionare), încât este uşor de observat cum Apusul — despre care este necontroversat că nu s-a clintit câtuşi de puţin de pe platforma de bază a economiei capitaliste şi mercantile — le-a adoptat de multă vreme.
Statul operator economic este o realitate generală, atât, de pildă, în America unde este în vigoare o legislaţie antimonopolistă pompoasă şi greoaie, cât şi în Italia unde o întreagă mlaştină de broscoi strigă împotriva răspândirii monopolurilor, dar aplaudă apoi în cor operaţiunile Statului, şi cu atât mai mult cu cât acestea eşuează mai spectaculos.
Acum că s-a creat un minister al participaţiilor statale, adică al funcţiilor Statului ca operator, investitor şi întreprinzător, nu s-a protestat decât pentru faptul că nu este condus de un ministru social-comunist.
În America, pe de altă parte, operaţiunile statale sunt în prim-plan, solicitate la fiecare pas de marile corporaţii industriale, care ameninţă că nu îşi pot realiza fără ele propriile planuri interne de investiţii.
În realitate, capitalismul este tot acela, aşa cum a reiterat de atâtea ori Lenin, şi totuşi nu se mai întâlneşte faptul ca investiţia de bani în producţie să fie efectuată doar prin forţele unui particular şi în secret privat, dacă s-a întâmplat vreodată cu adevărat aşa ceva în trecut.
Încă de când, de la primul avânt hotărât al capitalismului, operaţiunile de investiţie şi de gestionare a întreprinderilor importante nu s-au mai făcut fără a recurge la societăţi, companii, societăţi pe acţiuni, şi au devenit de neconceput fără participarea şi avansurile băncilor, în practică Statul a fost cel care a sprijinit ca element indispensabil toate aceste operaţiuni.
Măsurile — Marx şi Engels au avertizat de o mie de ori — care în Manifestul din 1848 erau propuse ca primele măsuri ale unei puteri politice muncitoreşti, au fost apoi aplicate treptat de către Statele burgheze, fără ca puterea lor politică de clasă să fi fost zdruncinată prin aceasta. În fiecare ţară, toate băncile s-ar prăbuşi fără anumite operaţiuni ale unei Bănci Centrale, în care operează deciziile Statului Central. Devin tot mai rare operaţiunile de finanţare pe care Statul să nu le asiste, fie printr-o lege specială, fie printr-unul dintre numeroasele organe parastatale care apasă direct asupra bilanţului său (ceea ce înseamnă prin prelevări din munca întregii populaţii) şi în care o parte din capital (sau, ceea ce este acelaşi lucru, o parte din serviciul dobânzilor şi cotele de amortizare) să nu cadă în sarcina Statului. Circuitul capitalului, care în doctrina marxistă este prin definiţie originară un fapt social în raport cu formele istorice de circulaţie privată a avuţiei, devine tot mai mult un circuit public. Fără a intra în detaliile acestui tablou, este uşor de concluzionat că şi economiilor din Apus li se poate aplica definiţia care se pretinde a fi socialistă: nicio investiţie nu are loc fără ca Statul fie să o efectueze, fie să contribuie la ea, fie să o autorizeze, fie să îşi asigure toate elementele pentru a o înregistra şi nota; iar aceasta nu în scopurile inocente ale impozitelor, ci în scopul unei încurajări directe, ca în toate „planurile“, „programele“ şi „perspectivele“ aparent de o statistică neutră, dar în fapt de propagandă ideologică şi de clasă.
Socialismul este orice altceva decât intrarea întregii economii într-o economie statală; de altfel, chiar şi în Rusia, economia statală este un domeniu mai restrâns decât cel al întregii economii — numită şi acolo prin formula echivocă de economie naţională —, pe care Statul şi partidul de guvernământ încearcă să demonstreze că o controlează în întregime, în timp ce nu reuşesc nici măcar să o evidenţieze pe de-a-ntregul.
Statisticile ruse de care ne-am folosit deja tind să dovedească faptul că exprimarea monetară a masei investite în fiecare an şi în fiecare plan tinde să crească treptat. Tabelele de la care am pornit afişează ostentativ că au efectuat o ajustare monetară şi vorbesc despre ruble reduse toate la preţurile din aprilie 1955, dar noi a trebuit să ne exprimăm îndoielile noastre radicale în această privinţă.
Am demonstrat totuşi că, chiar admiţând că este vorba despre o măsurare în bani cu o putere de cumpărare constantă, este fals că nivelul investiţiilor, cadenţa sau ritmul lor, ar fi în creştere, în timp ce, dimpotrivă, de la an la an şi de la un cincinal la altul a scăzut drastic; şi devine tot mai sigur că în planul în curs scăderea va fi şi mai pronunţată.
Înainte de a trece la a arăta ce parte din produsul trecut la investiţii în întreg domeniul economiei ruse face obiectul unei operaţiuni a Statului, semnalăm încă o dată falsul, trucul banal la care se recurge pentru a pune în scenă o cursă de creştere a investiţiilor pe care nici măcar sacrificând sever consumul de bunuri perisabile nu s-a putut obţine.
Tabelul general care ne oferă cele două coloane ale investiţiilor în miliarde de ruble: cea mai mică privitoare la investiţiile planurilor statale şi cea mai mare care prezintă întreaga investiţie în economie, pentru fiecare plan cincinal (patru ani şi un trimestru al primului, cinci al celui de-al doilea, trei şi jumătate al celui de-al treilea, patru şi jumătate de război, cinci al celui de-al patrulea, cinci al celui de-al cincilea) ne oferă în dreapta valorile mediei anuale a investiţiei. Atunci este uşor de arătat că investiţia creşte de la an la an în valoare absolută, deoarece se trece de la 14,5 miliarde pe an în primul plan la 125,1 în cel de-al cincilea, ca investiţie totală în economie, iar pentru planul statal de la 13,7 la 118,7 pe an, în timp ce pentru al şaselea plan investiţia prevăzută de Bulganin în planul statal atinge 198 de miliarde pe an.
Formând însă seria creşterilor relative anuale, calculate pe baza cifrei investite în anul precedent, noi am arătat cum pretinsa serie crescătoare este dimpotrivă o serie descrescătoare, la fel ca aceea a oricărei ţări capitaliste istorice.
Este de ajuns, într-adevăr, să înlocuim seria oferită acum plan cu plan cu seria „salturilor“ de la o cifră la alta pentru a vedea încă o dată obişnuita lege de scădere a ritmului.
Investiţie anuală naţională, procente de creştere pe plan, parte de plan sau perioadă: 95%, 40%, minus 24%, 128%, 91%.
Investiţie statală: 94%, 42%, minus 23%, 111%, 92%, previziune de 68%.
Ca de obicei, este doar o perioadă negativă care oferă elanul uneia ulterioare exaltate, iar apoi declinul se reia.
Dacă acum ne întrebăm ce parte din investiţia totală de capital este cuprinsă în planul statal, vedem că aceasta, conform cifrelor pe care le avem la dispoziţie, este într-adevăr foarte mare. Este vorba, în mod aproape regulat, de numai 5% care rămâne în afara „planurilor statale“, ceea ce nu înseamnă încă în afara bilanţului Statului, despre care vom vorbi puţin mai departe. Totuşi, la aceste investiţii „fundamentale“, o altă statistică le adaugă pe cele efectuate de către colhozuri, cu capitalul lor derivat din câştigul ciclic şi nu din intervenţia statală. O astfel de cifră nu este lipsită de importanţă, deşi se află în continuă creştere, dat fiind că, aşa cum ştim, agricultura colhoznică a progresat puternic încă din primii ani ai revoluţiei ca număr de gospodării colective, de teren aflat la dispoziţie şi de muncitori asociaţi. În 1929, colhozurile au investit doar 0,4 miliarde, iar în 1955 au ajuns la 18,8. O astfel de cifră remarcabilă reprezintă 12,5% din totalul planului general şi 13,2% din planul statal. Prin urmare, ponderea formei de capitalism cooperativ-privat agrar în raport cu cea capitalist-statală (este o confuzie comodă să le numim pe amândouă socialiste!) nu este deloc neglijabilă. Putem compara de asemenea cifrele întregului al cincilea plan cincinal. Totalul planului: 625,3 miliarde; totalul statal: 597,3; totalul cincinal al colhozurilor: 61,4 — adică 9,8%, respectiv 10,7%. Aceasta indică faptul că ponderea relativă a economiei cooperative faţă de cea statală este în creştere. Într-adevăr, al patrulea plan oferise 29 de miliarde colhozurilor din totalurile de 326,5 şi 311,1, adică mai puţin decât astăzi: 8,9% şi 9,3%. Lucrul devine şi mai evident urmărind datele an de an, dacă le luăm începând de la dezvoltarea deplină a colhozurilor, în 1933. În acel an, investiţia colhozurilor reprezenta 6,1% din totalul general, în 1938 era 18%, în 1942 9,5%; în 1950 7,3%; astăzi, aşa cum s-a spus, 9,8%. Economia privat-cooperativă câştigă mai mult teren decât cea statală.
Dispunem de o altă defalcare a investiţiilor an de an. Nu întreaga sumă indicată ca fiind investită în economia naţională merge în capital de exploatare al noilor întreprinderi înfiinţate sau de extindere a întreprinderilor existente. O mare parte din ea este destinată lucrărilor „de construcţie şi montaj“, adică ea cuprinde lucrările publice, cărora orice Stat, chiar şi liberal, le dedică o parte considerabilă din cheltuielile sale, şi prima instalare a noilor întreprinderi de producţie, adică ceea ce constituie creare de capital fix, care — fie că vor, fie că nu vor diferitele grupuri de economişti sovietici modificatori ai lui Marx — se poate numi avuţie şi avuţie naţională, sau patrimoniu naţional, sau chiar patrimoniu statal, dar nu este nici capital constant, nici capital variabil aruncat în fluviul producţiei. Într-adevăr, un pod, o cale ferată, hala unei noi fabrici, maşina amplasată în ea, nu reprezintă nici materie primă, nici uzură anuală (amortizare) a instalaţiilor fixe şi nici nu constituie alocare la fondul de salarii, adică, cu permisiunea acestor domni şi spre oroarea profesorilor de economie burgheză odată cu ei, este investiţie, dar nu este capital. Pentru a fi ştiinţifici, este „imobilizare“, dar nu „investiţie în capital de exploatare“ — lucruri diferite atât pentru domniile lor, cât şi pentru noi, marxiştii.
Toate Statele din lume şi din istorie imobilizează bani adunaţi de la populaţie prin mijloace adecvate formelor economice ale timpului şi fac cu ei construcţii de uz public, drumuri, canale, porturi şi aşa mai departe, încă de la faraoni şi babilonieni şi chiar dinainte. Astăzi, toate acestea vin să umple ciorba investiţiei socialiste!
Ne aflăm, într-adevăr, în prezenţa unei împărţiri a investiţiei globale în care este pusă în evidenţă o parte foarte mare, ce constituie „investiţie în lucrări de construcţie şi montaj“. Considerăm că această rubrică este mai largă decât cea curentă de „cheltuială statală pentru lucrări publice“, la a cărei mărime, într-o ţară burgheză, ajungem doar însumând bilanţurile pentru lucrări publice ale Statului, provinciilor şi comunelor.
De pildă, din cele 625,3 miliarde binecunoscute investite în cursul ultimului plan cincinal încheiat, 1951—1955, nu mai puţin de 394,8, adică 63%, reprezintă „lucrările de construcţie şi montaj“.
Pentru a înţelege această împărţire, ar trebui să o raportăm la aceea a investiţiei totale între diferitele ramuri ale economiei. În ultimele date ale lui Bulganin privind previziunea celui de-al şaselea plan cincinal, din cele 990 de miliarde sunt declarate ca destinate industriei nu mai puţin de 600, adică circa 60%, şi se spune că se prevede o creştere de 70% faţă de al cincilea plan; care ar fi investit, prin urmare, în industrie 350 de miliarde, reprezentând 59% din binecunoscutul total de 594. O astfel de proporţie ar fi mai ridicată decât în primele planuri, care, conform unei alte surse (Bettelheim), ar fi destinat industriei: 47,2% primul plan (mereu în ce priveşte realizările), circa 45% al doilea. În respectivele planuri, agricultura avea un procent ridicat, adică 26,2% în primul şi circa 20% în al doilea. În al şaselea plan proiectat, ea ar primi din investiţiile statale 120 de miliarde, circa dublul faţă de al cincilea plan, dar numai 12% din total. Este adevărat că sunt prevăzute alte 100 de miliarde ale colhozurilor, în afara planului statal, aşa cum ştim; şi prin urmare în total 220 faţă de cele 600 ale industriei. În ramura transporturilor şi comunicaţiilor, ştim că în primul plan s-a investit 19,8%, iar în al doilea între 20% şi 25%. În discursurile lui Hruşciov şi Bulganin lipsesc cifrele pentru al cincilea şi al şaselea plan, dar se spune că raportul dintre ele este de la 100 la 170.
O altă cifră, aceea a construcţiilor de locuinţe, depăşeşte în parte planurile statale, în măsura în care la ea contribuie şi municipalităţile. Această cifră a fost de 120 de miliarde în al cincilea plan şi se anunţă a fi de 200 în al şaselea (toate ultimele ştiri indică faptul că, după primul an, se înregistrează întârzieri mari faţă de programul acestuia).
Oricum, orientarea întregii politici economice sovietice în momentul elaborării celui de-al şaselea plan şi a Congresului al XX-lea era aceasta. Toate investiţiile statale în economia naţională ar trebui să crească cu 87%. Partea destinată industriei în general, fără a face distincţie între cea grea, cea uşoară şi cea alimentară, ar creşte cu 70%. Ar creşte în aproximativ acelaşi raport investiţiile în transporturi şi comunicaţii, cele în construcţii de locuinţe, în industria uşoară şi alimentară, precum şi cele ale colhozurilor, exterioare planului statal. O singură cifră face excepţie de la această mişcare regulată a întregii economii de creştere a investiţiilor cu circa două treimi în plus: este aceea prevăzută pentru agricultură, căreia se doreşte să i se ofere în planul statal dublul planului precedent, ridicând-o de la 11% la 12% din total. Într-adevăr, în al cincilea plan Statul a investit în agricultură 65 de miliarde din 594, iar în al patrulea 26 din 311, adică 8,4%. Se doreşte în mod declarat să se acorde o pondere mai mare agriculturii, dar rezultatele din 1956 nu par să fi corespuns programului, deşi acesta era dictat de cerinţe presante.
Am afirmat în diferite rânduri că ritmul producţiei agricole ruse este atât de dezamăgitor, încât obiectivele stabilite pentru al şaselea plan cincinal, care greu va fi dus la capăt cu rezultate strălucite, nu sunt în fond decât cele care fuseseră trasate pentru însuşi al cincilea plan, la sfârşitul celui de-al patrulea.
Va fi util să zăbovim o clipă pentru a oferi dovada acestui fapt grav, amintind cum s-au făcut în 1950 previziunile pentru al cincilea plan. Producţia de cereale exprimată în milioane de chintale dăduse în anul 1950 cifra de 1160. În al cincilea plan s-a anunţat dorinţa de a o spori de la 55% la 65%, şi prin urmare producţia din 1955 ar fi trebuit să fie de la 1640 la 1750 de milioane de chintale. Dar parcursul cincinalului, despre care am oferit deja tabelele mai sus, a fost dezastruos: în 1951: 1125, adică mai puţin decât în 1950. În 1952: 1310. În 1953 un alt regres: 1170. În 1954 o uşoară revenire: 1220. S-a anunţat că în 1955 s-a făcut un efort enorm, dar în realitate a fost vorba despre un an agricol pretutindeni favorabil, care a dat 1500 de milioane de chintale, mult mai puţin decât cele 1640 până la 1750 aşteptate, cu un spor faţă de 1950 de numai 29% în locul celui planificat de 55-65%!
Aşa cum bine ştim, pentru 1960 nu s-a îndrăznit să se prevadă mai mult de 1800 de milioane de chintale, care faţă de cele 1500 de la începutul planului oferă doar o creştere de 20%, repetând fără nicio îndrăzneală cele circa 1750 promise deja pentru al cincilea plan.
Trebuie amintite de asemenea şi alte previziuni în materie de producţie de produse agricole din al cincilea plan cincinal, în raport cu realizarea anunţată la Congresul al XX-lea, şi pentru a reitera tabloul nefavorabil pe care l-am făcut agriculturii ruse în „Dialog cu morţii“ şi în părţile anterioare ale acestui studiu.
Şi bumbacul trebuia să meargă de la 100 la 155-165, dar abia a ajuns la 109. În schimb inul a dat rezultate bune: previziune de la 100 la 140-150, realizare 149. Nu tot aşa s-a întâmplat cu sfecla de zahăr, care în loc de 165-170 a dat 147. Pentru cartofi s-a promis 140-145, iar Hruşciov a trebuit să anunţe „recoltă scăzută“; ceea ce înseamnă deci mai puţin de 100.
Aşa cum ştim, el a putut anunţa că seminţele de floarea-soarelui, care trebuiau să urce de la 100 la 150-160, au ajuns la 207, iar acel orator a putut face cu ele, aşa cum se vede din toate manifestările sale, o cură eficientă. [1]
El nu ne-a spus ce s-a întâmplat cu strugurii, tutunul şi ceaiul, care trebuiau să urce de la 100 la indici de ordinul a 155-175.
Putem închide deci această paranteză cu concluzia, solid reiterată, că sistemul economic rus abia reuşeşte să menţină pentru producţia agricolă un ritm egal cu cel al populaţiei care creşte, dar că, în timp ce populaţia de la sate îşi completează consumul printr-o economie naturală familială imposibil de înregistrat în statistici, consumul de alimente al populaţiei urbane aflate în creştere nemăsurată, precum şi multe dintre consumurile sale conexe de bunuri perisabile de origine agricolă, scad ireparabil şi cer un sacrificiu intensificat de supramuncă şi de plusvaloare, conform efectului istoric al fiecărei instaurări a economiilor capitaliste, potrivit doctrinei de bază a lui Marx.
Va veni acum pe scenă cel mai rău famat dintre toate personajele societăţilor capitaliste care au infectat şi infectează lumea modernă: nimic altceva decât extrem de vulgara relaţie ce se numeşte „antrepriză“.
Aceasta ne serveşte la a continua studiul nostru privind repartizarea, într-o economie precum cea rusă, a valorii produse prin muncă şi a plusvalorii care se generează din munca salariată în întreprinderi; şi modul în care acest proces (fără a da la iveală prin aceasta trăsături originale în lumina unei critici marxiste) agravează condiţia populaţiei urbane în raport cu cea rurală, încă ataşată formelor insidioase şi antisociale ale folosinţei directe moleculare, cărora societatea rusă le oferă, fără a o ridica din impotenţa milenară, o protecţie specială, făcând ca pământul aflat în folosinţă să fie, la fel ca înainte de capitalism, necomerciabil.
Am spus că datele oficiale ruse ne oferă o statistică a acelei părţi din investiţii pe care planurile cincinale o destinează consolidării economiei naţionale, care constă în lucrări de construcţie şi montaj.
Această observaţie ne-a determinat să revenim la repartizarea investiţiilor între diferitele ramuri ale producţiei, pentru a stabili în care dintre acestea îşi poate găsi incidenţa această repartizare specială.
În afara ei rămân „subvenţiile“ statale acordate întreprinderilor aflate în criză de producţie şi care se prezintă „deficitare“, precum şi acele furnizări de fonduri din finanţele publice către întreprinderile care trebuie să îşi sporească producţia şi, prin urmare, să facă achiziţii mai mari de materii prime de prelucrat şi angajări de personal mai numeros.
Cheltuiala pentru noi construcţii (în mod generic clădiri) şi montaje (în mod generic maşini, instalaţii, echipamente tehnice, conducte de orice fel) poate apăsa într-o foarte mare măsură asupra investiţiilor din sectorul comunicaţiilor şi transporturilor, precum şi asupra celor industriale şi a celui agrar. Bulganin, de pildă, a spus că în cele 600 de miliarde pe care planul cincinal le rezervă industriei sunt cuprinse aceste realizări: construcţia de centrale electrice, de întreprinderi ale industriei chimice, ale siderurgiei şi ale metalurgiei neferoase, ale industriilor carboniferă şi petrolieră, ale celor a materialelor de construcţie, ale celei forestiere. Sectoare cărora se prevede să li se destine 400 din cele 600 de miliarde.
În limitele cercetării noastre nu suntem în măsură să spunem cum se împart între diferitele ramuri miliardele pentru construcţii şi montaj, ci doar să comparăm această cifră cu aceea a investiţiei globale.
Tabelul pe care l-am extras din anuarul statistic de Stat ne oferă procentul acestor lucrări din total, care nu variază foarte mult, ci are doar o tendinţă de scădere în ultimele planuri cincinale, lucru ce ne pare conform cu încetinirea generală a acumulării şi a creării de noi instalaţii productive în raport cu gestionarea a ceea ce există deja, simptom al unui capitalism care se pregăteşte să-şi „potolească clocotul tinereţii“.
În primul plan am avut 85%, destul de ridicat: dar ştim că se renăştea dintr-o distrugere totală şi trebuia mai întâi să se reconstruiască, apoi să se gestioneze.
Al doilea plan a dat 80%, al treilea, întrerupt, 79%; perioada de război 78%. Al patrulea plan a coborât la 64%, dar cu această serie: 70%, 65%, 64%, 63%, 60%. Al cincilea plan, stabil în cei cinci ani între 64% şi 62%, ne oferă 63%. Mareşalul Bulganin nu a considerat de cuviinţă să ne informeze despre previziunile privind acest indice special în al şaselea plan, dar ne va spune curând un lucru interesant.
Dispunem de un ultim tabel care trece, an de an, de la 1933 la 1955. El lasă deci în afară doar primul plan şi ne indică, după ce repetă volumul investiţiilor în lucrări de construcţie şi montaj, cota mai mică din cel anterior care este „dată în antrepriză“.
Pentru a da un exemplu, în al cincilea plan cincinal, din cele 625 de miliarde în total, 394,8 au fost investite în construcţii şi montaje, iar din acestea nu mai puţin de 332,3 sunt „date în antrepriză“. Faţă de al patrulea plan am avut aceste creşteri, repetând-o pe cea generală deja cunoscută. Investiţie generală: creştere de 91%. Construcţii şi montaje: creştere de 90%; antreprize: creştere de 120%.
În discursul lui Bulganin găsim această promisiune: că investiţiile, după cum bine ştim, în noul plan cincinal se vor limita la a creşte nu cu 91%, ci doar cu 67%, dar că, nu în plan, ci în prezent
„organizaţiile de construcţii în antrepriză execută peste 80% din întregul volum al lucrărilor de construcţii“.
Într-adevăr, tabelul nostru ne oferă pentru 1955 respectabila proporţie de 83%, iar datele par să meargă în deplin acord.
Aşadar, în Rusia există antrepriza, există contractul de antrepriză şi el acoperă nici mai mult, nici mai puţin decât o pondere de 83% din total. Bulganin nu spune că în al şaselea plan va acoperi probabil 90% şi mai mult, dar o vom deduce noi acum din cifre.
Dar mai întâi vrem să relatăm, să fim scuzaţi, o anecdotă. Căutăm noutăţi şi găsim în mod continuu vechituri dintre cele mai dezgustătoare. Ni se anunţă din toate părţile noutatea ademenitoare a miracolelor socialismului şi ne trezim la picioare cu antrepriza, despre ale cărei isprăvi hoţeşti suntem lămuriţi nu zicem în Italia fondată de comitetele de eliberare sau de marşul asupra Romei, ci în cea clasică pe care ne-au transmis-o împăraţii romani cu antreprenorii lor şi ai lor Verres [2] plini de bani până la crăpare. Ce serie de dezamăgiri!
Un ziarist italian se află în vizită la o gazdă înţeleaptă chineză, care şi-a propus evident să-l uimească cu obiceiurile foarte stranii ale ţării sale cu totul deosebite. Interlocutorul, nu mai puţin sprinţar la minte, găseşte pentru fiecare practică şi obicei original ce-i este descris ocazia de a replica că lucrul nu-l uimeşte câtuşi de puţin, pentru că treburi de acest gen sunt la ordinea zilei la el acasă. Puţin descumpănit, cultivatul chinez se ridică în cele din urmă şi, scoţând de sub persoana sa un fel de scăunel pe care şedea, exclamă, arătând că este făcut dintr-un pachet de ziare împăturite şi strâns legate între ele cu o sfoară încrucişată de mai multe ori: unde credeţi că ajung în China ziarele tipărite după ce sunt citite? ei bine: sub şezut! O, asta da, răspunde extrem de calm vizitatorul, nu-mi este deloc nouă: în Italia ziarele vechi nu le destinăm utilizării vreunei alte părţi a corpului!
Cu care anecdotă nu am vrut să ne manifestăm stima specială pentru acel produs de frunte al civilizaţiei moderne care este presa, abia depăşită de hârtia igienică, cât să facem o comparaţie nimerită între puţina originalitate a dezvăluirilor chinezului şi aceea a anunţurilor pompoase ale conducătorilor sovietici, când se laudă că au pregătit în faţa ochilor orbiţi ai lumii vechi o structură socială de neconceput şi neaşteptată, ale cărei trăsături au fost până acum ignorate şi constituie un model inedit — în faţa apariţiei masive a unei relaţii economice atât de râncede precum contractul de antrepriză de lucrări cu administraţia Statului!
Se ridică o chestiune ce interesează în mare măsură sub profil cantitativ şi sub cel calitativ. Să ne fie permis să dăm prioritate primului, cu alte scurte cifre, în măsura în care poate fi ceva mai greoaie.
Nu putem verifica dacă lipsa datelor pentru primul plan cincinal, ca şi pentru anii care îl precedă, derivă din absenţa fenomenului în perioada ulterioară revoluţiei şi distrugerii vechilor întreprinderi private şi burgheze de antrepriză pentru lucrări de construcţii şi altele similare. Probabil că, după ce s-a recunoscut că se putea etatiza doar industria şi că diferitele cerinţe ale agriculturii şi comerţului făcuseră necesară resemnarea în faţa formelor pieţei monetare şi ale schimbului de produse agricole, a existat o reţinere în a admite că în domeniul producţiei de bunuri manufacturate Statul putea renunţa la a fi, pe lângă noul proprietar titular al fabricilor şi întreprinderilor expropriate, şi administratorul lor prin intermediul personalului său direct remunerat pe timpul de muncă şi, cum spun burghezii, prin gestiune directă, în regie proprie; experiment care pentru toate Statele burgheze se dovedeşte mereu de-a dreptul păgubos şi de un randament dispreţuibil. Poate că s-a amânat, ca să spunem aşa, înghiţirea unei alte broaşte râioase de proporţii atât de uriaşe. Oricum, nu putem deduce decât din cifrele pe care le posedăm.
În primul an din tabel, proporţia dintre volumul lucrărilor date în antrepriză şi cel total este foarte scăzută: 25%. Trebuie să se creadă că Statul executa trei sferturi din construcţiile de lucrări făcute cu banii săi în regie proprie, avansând materiale şi cheltuieli cu personalul. Procentul creşte în cei 5 ani ai celui de-al doilea plan fără oprire: 25%, 25%, 27%, 34%, 48%, iar media cincinalului este de 33%. Deşi se ştie că cifrele absolute în miliarde din cele două coloane au avut oscilaţii notabile în anii de război, indicele sau cota antreprizelor care ne interesează aici nu încetează să crească: pentru cel de-al treilea plan parţial devine 56%, iar pentru anii de război urcă la 59%. Nu transcriem întreaga serie a celor 23 de ani, care nu prezintă niciun regres, şi va fi de ajuns să spunem că în al patrulea plan se urcă la o medie de 73%, iar în al cincilea la nu mai puţin de 81%.
Este vorba deci, oricare ar fi angrenajul real al antreprizei de lucrări a Statului rus, de un fenomen de extindere a sistemului pe cât de hotărât, pe atât de ireversibil, iar procentul antreprizelor urcă la fiecare plan cu un salt între 5% şi 10%: ceea ce ne autorizează să spunem că la sfârşitul celui de-al şaselea plan vom fi la 90%, adică practic la regula că totalitatea cheltuielilor Statului pentru construcţii şi instalaţii se face printr-un contract cu o entitate antreprenorială.
Bineînţeles că ni se va spune că nu am înţeles că este vorba despre o „antrepriză socialistă“, şi trebuie deci să vedem chestiunea sub profil calitativ.
Este un fapt stabilit că Statul rus cheltuieşte astăzi într-un an circa 80 de miliarde din 90 de lucrări de construcţie şi instalaţii prin contracte cu entităţi a căror natură economică urmează a fi definită. Când se încheie un contract între două entităţi, aceasta înseamnă că interesele celor două entităţi sunt diferite, iar contractul împiedică ca interesele uneia să le copleşească prea mult pe ale celeilalte. Bineînţeles că se va veni îndată cu povestea că una este contractul capitalist şi alta va fi „contractul socialist“. Deoarece despre un astfel de document nu ne-a fost dat încă să auzim vorbindu-se, iar tot ce putem presupune este că destinaţia lui ar fi aceea a ziarelor chinezului, nu ne-ar mai rămâne decât să formulăm o alta dintre definiţiile noastre ale socialismului, în obişnuitul mod lapalissian: [3] socialismul este acea economie în care nu se încheie contracte.
Un alt fapt stabilit este că există o sumă de bani pe care Statul trebuie să o elibereze şi că în plan există de pildă un proiect pentru un baraj fluvial şi centrala electrică aferentă, despre care se prevede că vor costa, să zicem, două din cele 80 de miliarde, şi că astfel, într-un stadiu determinat al procesului, cele două miliarde vor trece la entitatea contractantă căreia cealaltă parte din antrepriză îi va preda barajul. Acest lucru se întâmpla la Teba, la Ninive şi la Roma; iar în Rusia lucrurile nu pot merge altfel, dacă este adevărat că, după cheltuirea celor două miliarde, vor mai rămâne, pentru cerinţele Statului şi ale planului, 78. Dacă nu ar fi aşa, atunci cu adevărat despre Lapalisse-Bulganin ar trebui să se spună că, cu un sfert de oră înainte de moartea sa, nu „il était encore en vie“ (încă mai era în viaţă), ci, conform versiunii originale, „il faisait encore envie“ (stârnea încă invidie văzându-l).
Stai! Acest contract pe cât de original, pe atât de misterios, nu se încheie cu un vulgar antreprenor capitalist, ci cu „organizaţii speciale“, iar noi nu le-am văzut niciodată, nu ştim cum sunt făcute, nu le-am privit niciodată la tubul Röntgen şi le ignorăm, bieţii de noi, solida structură socialistă.
Monsieur de Bulganine, si vous n’êtes pas mort, mort davanti Pavie... [4] dacă sunteţi bine mersi în viaţă în faţa barului mobil întrecător al Kremlinului, şi în sănătatea dumneavoastră, ascultaţi bietul nostru cuvânt occidental: te cunosc, mască! Bunicul şi tata îl cunoşteau, în acest frumos climat burghez, pe trogloditul antreprenor, noi nu-l mai întâlnim, iar atunci când o „autoritate contractantă“ privată sau publică are de cheltuit câteva miliarde de cenţi italieni, se oferă cele mai anonime şi mai politicoase „organizaţii“.
„Fiind informaţi că vă este necesar să instalaţi o linie telefonică directă cu biroul mareşalului Bulganin la Moscova, avem onoarea de a pune la dispoziţia dumneavoastră experienţa probată în materie a «specializatei» noastre organizaţii şi vă supunem devizul în cele mai bune condiţii, precum şi schema noastră de contract pentru care birourile noastre au calculat preţul de 22 de copeici pe verstă, etc...“.
Capitalul se prezintă astăzi în fiecare moment sub forma unei „organizaţii“, iar în spatele acestui cuvânt care nu mai este sinonim cu fraternitatea într-o luptă deschisă ca în vremurile glorioase ale luptelor muncitoreşti, ci ficţiune ipocrită a interesului comun, în spatele siglei neexpresive şi greu de ţinut minte a insesizabilei întreprinderi, printre afacerişti, directori, tehnicieni, muncitori calificaţi, necalificaţi, creiere electronice, roboţi şi câini de pază ai factorilor de producţie şi ai stimulatorilor venitului naţional, îndeplineşte funcţia imundă pe care a îndeplinit-o mereu, ba chiar o funcţie de o mie de ori mai ignobilă decât aceea a întreprinzătorului pe nume personal, care îşi încasa plata pentru inteligenţă, curaj şi adevăratul pionierat în zorii societăţii burgheze.
Şi în ţările capitaliste, această formă împinsă la extrem a depersonalizării capitalului, pe care Marx a sculptat-o în previziunile sale pe măsură ce scotea de pe scenă ca inutilă figura patronală a capitalistului, scuzându-se că nu a pictat-o în culori trandafirii, şi trasa liniile tăioase ale dispariţiei formei de capital ca pe un proces grandios şi ireductibil la flecăreala despre personalităţi, la toasturile şi râgâielile lor oratorice, este asumată pe zi ce trece tot mai mult de către industria construcţiilor şi a instalaţiilor.
Organizaţia nu doar că este modernul capitalist fără persoană, dar este şi capitalistul fără capital, pentru că nu are niciun fel de nevoie de el. Întreprinderea de antrepriză de construcţii nu are sediu fix şi nu are patrimoniu imobiliar; şantierul i-l oferă Statul contractant şi acest lucru se scrie în primul articol al contractului. Este clar că noi nu am citit niciodată un contract de lucrări în Rusia, dar suntem siguri că am şti să-l scriem. În Rusia, capitalul pe care Statul şi planul îl alocă pentru lucrări şi instalaţii nu este depus la Gosbank sau banca centrală de Stat, prin care trec depunerile — şi retragerile — de la industriile generice pe care Statul le gestionează — până când, acolo şi pretutindeni, se va mai putea fără a recurge la un antreprenor organizat? —, ci este trecut la bănci speciale. Acestea nu pot aduce organizaţiei speciale jignirea de a o considera capitalistă şi ţin la dispoziţia ei chiar şi primul milion de ruble, dacă nu chiar prima rublă, în limitele alocării. Şi în Apus, orice firmă care a obţinut un contract cu Statul merge la prima bancă, îl arată şi obţine toţi banii de care are nevoie nu pentru a desăvârşi lucrarea, ci pentru a ajunge la prima tranşă. Dacă întreprinderea lucrează pe baza situaţiilor de lucrări, înseamnă că sunt stabilite preţuri care îi sunt recunoscute pentru executarea lucrării şi a anumitor părţi şi cantităţi de lucrare. Aceste preţuri conţin o marjă de profit, iar singura diferenţă faţă de antreprenorul clasic este că nu mai există pentru el nicio adevărată avansare de valoare şi niciun risc real în cazul în care lucrarea costă prea mult sau nu corespunde scopului. Probabil că singura diferenţă ce există în contractul rus este că organizaţia specială antreprenoare nu depune nicio „cauţiune de garanţie“. În ţările burgheze se ştie de minune cum să se eludeze această clauză în o sută de feluri. Organizaţia de afaceri are propriul ei plan inteligent: nu prezintă firme responsabile cu active reale, ci trimite în faţă o „societate pilot“ cu un capital fictiv, iar dacă avansează în casierie mici sume, acestea sunt cele folosite pentru a câştiga facila simpatie a birourilor statale ce trebuie să evalueze oferte, propuneri şi contracte.
Aici se descoperă dintr-o altă perspectivă falsitatea stupidei doctrine despre burocraţia de Stat sau de partid ca nouă clasă dominantă şi exploatatoare, care îi trage pe sfoară pe proletari şi pe capitalişti, şi se descoperă sub un aspect nou şi diferit de cel care este suficient pentru a elimina pe linie marxistă această ipoteză ridicolă: că un corp de slujitori care îşi vând propriul stăpân ar prelua conducerea societăţii şi a vieţii ei economice. „Specialistul“ este astăzi fiara de pradă, iar birocratul este mizerabilul purtător de molimă.
Organizaţia diferă de comuna de muncă (pură iluzie anarhistă de care nu există niciun exemplu în graniţele locale), pentru că nu există egalitate de prestaţie la o operă comună, ci există o ierarhie de funcţii şi de avantaje în cadrul fiecărei întreprinderi operatoare, şi nici nu ar putea fi altfel atunci când întreprinderea are un bilanţ propriu axat pe profit activ şi o autonomie pe terenul pieţei. Statul care a avut curajul de a fi capitalist duce lipsă de cel de a fi operator economic; el este un pântece plin de capital-bani pe care îl predă altora pentru ca aceştia să opereze economic cu el şi pe care îl varsă afară la cea mai uşoară gâdilare stimulatoare. Organizaţiile operatoare economice sunt caracatiţele plusvalorii şi sabotorii randamentului social; şi sunt mediul cel mai potrivit pentru coruperea clasei salariaţilor şi pentru hrănirea, prin câteva osânze aruncate, a unei ticăloşite aristocraţii proletare, în vechiul sens al lui Lenin.
Sensul recentelor ştiri din Rusia privind descentralizarea regională şi o autonomie a întreprinderilor încă şi mai mare este că se merge spre o extindere zdrobitoare a sistemului de contracte, prin care Statul se închiriază unor organizaţii care sunt adevărate bande de afaceri, cu o compoziţie umană schimbătoare şi insesizabilă, în toate sectoarele economiei, de-a lungul unui drum care, în toate sistemele capitaliste moderne, este marcat de formele hapsâne pe care le-a luat industria de construcţii şi cu sediu volant.
[1]. Aluzie ironică la stilul oratoric nestăpânit şi la manierele rustice ale lui N.S. Hruşciov. Făcând trimitere la obiceiul popular rusesc de a mânca seminţe de floarea-soarelui („semiciki“), Bordiga pune sarcastic pe seama acestei „cure“ energia debordantă a liderului sovietic, profitând de faptul că a fost singura cultură care a depăşit ţintele planificate.
[2]. Gaius Verres (cca. 120—43 î.Hr.) — propraetor roman al Siciliei, rămas notoriu în istorie pentru corupţia sa uriaşă, delapidarea fondurilor publice şi complicitatea cu antreprenorii şi strângătorii de dări („publicani“), fapte demascate de Cicero în celebrele sale discursuri Verrine („In Verrem“).
[3]. Aluzie la mareşalul francez Jacques de La Palice (1470–1525), căzut în Bătălia de la Pavia. Din denaturarea comică a unui vers dintr-un cântec funest compus de soldaţii săi („cu un sfert de oră înainte de a muri, încă era în viaţă“ – din eroare de pronunţie în loc de „încă stârnea invidie“), a apărut termenul de „lapalisadă“ (adevăr lapalissian), ce desemnează un truism sau o evidenţă orbitoare. Bordiga foloseşte dublul sens al referinţei: pe de o parte, o definiţie evidentă a socialismului, iar pe de altă parte, o satiră la adresa tautologiilor mareşalului sovietic N.A. Bulganin.
[4]. Parafrază satirică după prima strofă a aceluiaşi cântec popular francez despre La Palice („Monsieur de La Palisse est mort / Il est mort devant Pavie...“). Bordiga îl înlocuieşte pe La Palice cu N.A. Bulganin (preşedintele Consiliului de Miniştri al URSS), contrastând ironic moartea pe câmpul de luptă din 1525 cu prosperitatea birocraţilor sovietici din faţa barului mobil de la Kremlin.