Văzând cât de mare este, în economia industrialismului rus de Stat, ponderea antreprizei lucrărilor de construcţie şi de instalaţii, ne prezintă un deosebit interes să facem o comparaţie, pentru diferitele ţări moderne, între cheltuiala destinată acestor activităţi şi cea totală a societăţii, pe care astăzi toate „sistemele“ se străduiesc să le determine şi chiar să le planifice, desigur nu mai puţin decât „sistemul“ sovietic, deloc diferit din punct de vedere calitativ.
Fără îndoială, în ultimele decenii şi mai ales după război, s-au făcut multe eforturi pentru a coordona definiţiile şi, prin urmare, înregistrările diferitelor mărimi ce trebuie consemnate în ţările lumii, şi există chiar un fel de cod statistic care ţine, după laborioase convenţii, de organizaţia Naţiunilor Unite. Însă diferitele aparate naţionale şi internaţionale de experţi lasă să subziste multe şi grave confuzii atunci când încearcă să asimileze între ele date ce provin din surse variate şi răspund unor fenomene diferite.
Pentru a dedica ceva timp discutării acestui punct — ce merită o tratare separată, sistematică, pe care o recomandăm vreunui studios plin de râvnă din prezent sau din viitor al şcolii marxiste pure —, ne convine să admitem că se poate da un sens cumulului de cheltuieli pentru diverse obiective, într-o ţară dată şi într-o perioadă dată, efectuate de particulari, de diverse entităţi şi de Stat sau chiar de State străine, astfel încât această integrală, exprimată în valori monetare, să capete o semnificaţie comparabilă de la o epocă la alta şi de la un loc la altul. Va rămâne totuşi mult de discutat despre modul în care diverşii compilatori au tratat, în special cu omisiuni şi erori extrem de grave, mărimile fizice şi reale în joc şi relaţiile economice care le leagă, chiar păstrându-ne la nivelul prudent al înregistrării faptelor şi datelor, fără a ne ridica la filozofia economică şi fără a aprinde lumini care ar putea orbi aceşti oameni cumsecade.
Cercetătorul la care ne-am referit va găsi la Marx observaţii remarcabile şi de o anvergură istorică asupra sociologiei marilor lucrări de construcţie. Acestea au pus pentru prima oară în joc forţa asocierii în masă a forţei de muncă umane şi a asigurării unor mari rezerve de materii prime transportate şi semifabricate, adică au cerut deja de secole şi milenii să se acumuleze de fapt capital variabil şi capital constant, înainte ca forma de producţie capitalistă să fi apărut atât în economia sa de schimb general mercantil şi bănesc, cât şi în formele sale moderne de societate politică. Înainte, aşadar, aşa cum Marx a stabilit de multă vreme, de impulsul privat al căutării plusvalorii şi a profitului, întrucât lucrările înălţate şi proiectate — de cei vechi adesea în mod mult mai măreţ decât de contemporani — erau menite să dăinuie în funcţiunea lor generaţii întregi şi erau servicii sociale de mare anvergură înainte de a fi instrumente de producţie, în sensul modern de maşini de furnizat profit celui care deţine controlul lor social.
Marx a indicat, prin urmare, cu genialitate în aceste străvechi întreprinderi prima formare de capital, chiar şi atunci când de ele s-au îngrijit puteri precapitaliste şi chiar semibarbare; şi a indicat de asemenea prima formare de relaţii economice la scară internaţională, întrucât primele puteri despotice le-au desfăşurat dincolo chiar de hotarele popoarelor şi raselor, adesea o armată beligerantă flancând masa sclavilor înhămaţi la muncă şi a tehnicienilor care îi conduceau în slujba Regelui sau a Stăpânului, dar şi pentru a înăbuşi revoltele muncitorilor osândiţi la munci silnice şi hrăniţi la limita subzistenţei.
Singur, în prima sa formă, organul-Stat funcţiona ca organizator de muncă în masă şi, prin urmare, ca un capitalist; iar acest lucru nu a început, evident, pentru produse consumabile, mobile şi nedurabile, ci pentru ridicarea de bunuri imobiliare, de folosinţă socială; şi exista mai mult germene comunist în aceste întreprinderi ale sclavagismului decât în mult mai recentele „galere ale muncii“, unde cei ce asudă îmbracă la ieşire haina burgheză şi se bucură de ipocrizia tuturor libertăţilor.
Un prim mod birocratic şi miop de a pune problema este acela de a o restrânge la locuinţă, doar pentru că îndesirea modernă a populaţiilor şi concentrarea lor nebunească în centrele urbane — generată de capitalismul industrial şi de moartea meşteşugului primitiv, răspândit în întregul spaţiu rural şi chiar nomad — a transformat într-o problemă de natură socială lipsa de case suficiente pentru a cuprinde masele actualelor armate de muncă şi pentru a le permite să se reproducă.
La origine, casa putea fi un produs manufacturat de cel care o locuia, precum coliba sălbaticului şi chiar a primului agricultor, înjghebată din materiale uşor de mânuit, uşoare şi accesibile în imediata apropiere. Poate că omul a început prin a lăsa un alt „specialist“ să-i confecţioneze vasul şi săgeata, dar abia cu o mare întârziere casa. Aceasta a apărut mult după edificiul stabil şi masiv de uz colectiv pentru o sută de scopuri: politică, război, religie, piaţă etc. Foarte târziu omului, ca utilizator al unui domiciliu, i-a venit ciudata idee de a-l avea deasupra sau dedesubtul celui al unui tovarăş şi al familiei sale, şi asta doar după ce a văzut acest fenomen al edificiului cu mai multe etaje în construcţii unde nu dormea nimeni, sau doar o fiinţă cu funcţii speciale, considerată la început ca aparţinând unei specii diferite, unei „caste“ de neamestecat.
O critică a arhitecturii şi a ingineriei de construcţii care să pornească de la aceste baze simple este pe deplin justificată, dar deocamdată ne vom limita la aceea a economiei sociale a construcţiilor, care pune în prim-plan locuinţa, acel logement, acel dwelling, şi nu vede lucruri mult mai vaste şi decisive care îi sunt mai puţin apropiate. Puţini înţeleg un concept atât de simplu: că sunt mai numeroase construcţiile cu o altă destinaţie decât locuirea decât cele destinate locuirii, costând aşadar mult mai multă muncă şi mult mai mulţi bani, oricare ar fi „sistemul“. Recenta administraţie italiană, succesoare a celei fasciste — despre care s-a strigat atât că devenise intolerabilă prin hoţie şi măgărie şi, prin urmare, a fost alungată prin furia poporului —, abia de un an şi cu cifre vădit false a început să distingă clădirile nerezidenţiale de cele rezidenţiale, consemnând puţinele spaţii care nu sunt de locuit ce se realizează astăzi în primele şi puţinele spaţii de locuit ce se găsesc în cele din urmă.
Banalitatea se reduce la a percepe foamea de construcţii şi lipsa de clădiri, exasperată de distrugerile de război, ca pe o problemă reductibilă la măsurători, calcule şi planificare de proiect, pornind de la datele brute ale populaţiei rămase fără adăpost sau prea înghesuite în case, şi punând, prin intermediul unor indici contabili curenţi, numărul de case sau de camere în raport cu mărimea populaţiei, iar cheltuiala necesară în raport cu un indice pe cameră sau pe încăpere. În Germania, de pildă, s-a înţeles mai bine că a locui nu este prima necesitate umană, ci este secundară celei de a consuma şi, prin urmare, de a produce; astfel că în primii ani postbelici, cu puţinele materiale şi forţe de muncă disponibile, s-au construit nu locuinţe, ci fabrici, instalaţii generale şi locuri de muncă, dându-şi seama că necesarul economic era dublu şi triplu, şi amânând pentru ultimii ani trecuţi înfruntarea construcţiei de locuinţe cu o maşinărie de producţie bine utilată.
Întrucât acolo unde există partide puternice comuniste şi socialiste de stânga aparatul administrativ este mai docil faţă de cerinţele de speculă ale întreprinderii capitaliste, şi întrucât este o teoremă simplă a marxismului că, în faza avansată a formei burgheze de producţie, se câştigă mai mult construind clădirea, instalaţiile şi utilajele decât gestionând o fabrică, şi încă şi mai mult construind o casă decât construind o fabrică — mai ales acolo unde valoarea de realizare, după un ciclu extrem de scurt de investire a capitalului propriu (şi adesea, aşa cum am spus, nu tocmai propriu), este amplificată de avuţia fictivă de amplasament pe care a generat-o bestiala nebunie urbanistică —, în Italia s-au aruncat cu toţii să construiască locuinţe, să le dărâme pe cele vechi care îi mai puteau adăposti pe muncitorii din unităţile productive, iar apoi, cu celebra gogoriţă a Planului Fanfani, numit şi INA-CASA, [1] s-au gândit să-i facă pe toţi şomerii să trăiască din muncă punându-i să-şi ridice singuri casele, rugându-i pe constructorii mobilizaţi de această instituţie să le facă cât mai şubrede cu putinţă pentru a putea redeschide ciclul strategiei lor economice cât mai curând. Cultivatul cetăţean modern se lasă momit cu acest „plan“ chibzuit: vrei să ai ce mânca? Construieşte-ţi bucătăria! În timp ce trogloditul a reuşit să înţeleagă că trebuia să se deranjeze să aprindă focul abia atunci când avea în mână, după o vânătoare şi o luptă plină de riscuri, laba de urs, greu de sfâşiat chiar şi pentru dinţii săi robuşti.
Preaşmecherul şi conştientul alegător italian cumpără în schimb pielea ursului înainte ca acesta să fi fost ucis şi o plăteşte regeşte democraţiei capitaliste antreprenoare.
Nu ar fi corect să tratăm în mod independent locuinţa şi clădirile de alt gen — pentru muncă, studiu, industrie, comerţ, recreere, cultură, sănătate şi aşa mai departe — ca pe domenii străine între ele, sub pretextul că în primul caz este vorba de o lucrare şi o cheltuială privată, iar în celelalte publică. Nu doar în Rusia, ci şi în celelalte ţări făţiş burgheze, la nevoia de locuinţe nu doar particularii sunt cei care răspund, ci şi Statul, fie prin construcţie directă, fie prin construcţie masiv subvenţionată, iar diferenţele dintre cele două părţi ale Cortinei sunt înainte de toate cantitative. De altfel, în Rusia, dacă nu se exclude antrepriza construcţiilor pe care o practică Statul, nu se exclude nici ca particularii să-şi construiască propria casă, să o deţină şi să o lase moştenire. Comparaţia cantitativă între diferitele ţări nu este totuşi uşoară, nu doar de stabilit în termeni economici, ci şi în termeni fizici, din cauza unităţilor foarte diferite la care se raportează zadarnicele statistici naţionale. În timp ce în unele ţări se iau în considerare unităţile de locuit — care nu sunt întotdeauna uşor de delimitat unele de altele în cazurile de supraaglomerare şi de coabitare pe care efectele războiului le-au exacerbat rupând relaţia familie-cămin, precum şi din cauza ponderii diferite a comunităţilor rezidenţiale, educative, de muncă, militare, religioase etc. —, în altele se indică odăile, camerele, spaţiile sau încăperile (pièces), a căror numărătoare este încă şi mai problematică, oricât de nemijlocit ar părea lucrul acesta. În viaţa modernă complexă se întâlneşte mereu această incertitudine în privinţa unor lucruri la prima vedere evidente; iar ea apare nu atunci când avem onoarea de a consulta „specialistul“, ci tocmai atunci când nu luăm de bun tot ceea ce specialistul, sigur de ignoranţa celor ce ascultă, pretinde că este sigur şi în afara oricărei discuţii. Specializarea burgheză într-o „problemă“ dată nu constă în a-i cunoaşte mai profund dificultăţile, ci în a le acoperi mereu şi pretutindeni cu vălul unei incontrolabile şi leneşe trufii convenţionale.
Rusia ne prezintă, în statisticile sale despre locuinţe — chestiune care acolo este extrem de gravă şi deosebit de acută —, noutatea de a ne oferi milioanele de metri pătraţi de locuinţe construite şi în curs de construire, unitate despre care vom arăta cum se raportează la camerele şi apartamentele „burgheze“.
Înainte însă de a intra în partea numerică, servindu-ne de puţinele surse ce par a fi concludente, vrem să completăm extinderea analizei noastre în domeniul construcţiilor, unde am pornit de la simpla „casă“ sau clădire de locuinţe, pentru a adăuga mai întâi toate celelalte tipuri de edificii care se ridică în aglomerările urbane şi în mediul rural, cu o gamă infinită de destinaţii care par excepţii, deşi în fond excepţia este spaţiul destinat exclusiv locuirii rezidenţiale.
Pentru a citi această foaie, cititorul poate fi chiar şi o persoană fără adăpost, căci o poate face la cafenea, aşezat pe o bancă într-o grădină publică sau pe jos în inima deşertului libian — lăsând la o parte confortul variabil, mai mult sau mai puţin propedeutic digerării lungilor disertaţii şi moţăielii salvatoare. Dar nu ar citi-o dacă nu ar fi fost ridicate în diferite locuri o serie de alte edificii — ca să ne limităm doar la acelea care, văzute de departe, au grosso modo aceeaşi înfăţişare ca şi casa.
Este vorba de fabricile în care se produc hârtia, cerneala, caracterele tipografice, maşinile de tipărit, de tipografia locală care de regulă se află în inima aşezărilor urbane, fără a mai vorbi de oficiile poştale şi gările feroviare, şi lăsând la o parte toate acele utilaje şi instalaţii care nu au forma unor case, dar care nu sunt mai puţin necesare. Iar ceea ce se spune despre ziar se poate spune despre toate celelalte obiecte şi funcţii pe care animalul-om le întâlneşte în scurta trecere a unei zile şi de care se foloseşte în felurite moduri sau cu care are cele mai diverse relaţii, ce ar fi prea lung de amintit chiar şi prin exemple. Omul a început să aibă relaţii sociale şi să fie un producător înainte de a deprinde ciudatul obicei de a dormi la adăpost, pe care fiarele şi zeii îl ignorau în mod substanţial înainte ca noi, o specie cât se poate de bizară, să ridicăm grădinile zoologice şi templele.
În general, locul de muncă, fabrica reprezintă şi ele un edificiu, la fel ca locuinţa, dar la modul general chestiunea este încă şi mai vastă: omul nu construieşte doar edificii, ci lucruri mult mai complicate, în care se munceşte la instalare şi, în măsură diferită, la exploatare. Oamenii muncesc la adăpost, aşa cum dorm; oamenii muncesc în aer liber sau în cuşti mobile precum vehiculele terestre, acvatice şi aeriene. Pe lângă construirea de case, se construiesc edificii, iar treaba devine, dacă nu vă este cu supărare, de vreo trei ori mai mare (iar raportul nu face decât să crească datorită onorabilului Progres); dar pe lângă construirea de edificii, se fac drumuri, canale, irigaţii, îmbunătăţiri funciare, căi ferate, reţele electrice, porturi, aeroporturi, instalaţii extractive şi câte şi mai câte, toate fiind lucrări care au pierdut chiar şi cel mai vag contur al casei-edificiu. Ne-am încumeta să afirmăm că are loc o nouă triplare a efortului de muncă umană şi de „valoare“, aidoma celei de la casă la edificiul generic, şi poate chiar dacă ne oprim la domeniul construirii de structuri fixe şi imobile prin natura lor, adică la ceea ce în Rusia numesc lucrări de montaj sau de instalaţii, lăsând încă deoparte vehiculele, maşinile, uneltele mobile sau „semifixe“ ce ar putea fi mutate (lăsând la o parte oportunitatea) într-un alt loc de funcţionare, cum ar fi un motor electric sau un ciocan mecanic de atelier etc. Abia atunci am fi parcurs ciclul bunurilor durabile, care este mai vast decât cel al bunurilor imobile prin natura lor sau al imobilelor prin destinaţie, şi de la care se trece apoi la cel al bunurilor nedurabile sau de consum propriu-zis, pe care întrebuinţarea le transformă mai mult sau mai puţin rapid până la distrugerea lor efectivă.
Categoriile despre care prezentăm această schiţă incompletă trebuie raportate la cele ale economiei, urmând ceea ce fac guvernele şi clasele conducătoare, cu toţii şi cu toate câştigate acum de moda planificării la scară mare.
În frumoasa noastră ţară a chilipirului, a lui Pantalone sau a lui Pulcinella, [2] s-a vrut la început reducerea tuturor categoriilor la aceea a locuinţei; s-au făcut apoi mari paşi urcând de la Planul Fanfani la Planul Vanoni, dar nici din acesta nu lipsesc defel absurdităţile, lăsând la o parte pe cea fundamentală pentru toate: aceea că într-o atmosferă mercantilă s-ar putea transpune în practică planuri raţionale anticipate. Se credea că se poate reduce totul la locuinţă, toţi muncitorii ar fi trăit construind case, iar toţi afaceriştii şi cei pe care astăzi îi numesc elegant „terţiari“ ar fi trăit de pe urma speculei masive aferente, care într-un al doilea ciclu de şapte ani (printre altele, cu o tehnică inferioară şi escroacă, şi cu un stil care alungă umbrele meşterilor clasici şi renascentişti nu doar din oraşe, ci şi din peisajele Ausoniei) se revarsă cu voioşie. Nu s-a înţeles că la fel de bine s-ar fi putut face un plan restrâns la limite şi mai elementare: cel al construirii de morminte şi cimitire (lucrare de seamă pe care, în cele de mai sus, nu ne-a trecut prin minte să o enumerăm), întrucât respectivii locatari nu au prostul obicei de a mânca.
Efectuată acum această evidentă extrapolare a noastră, putem pune în relaţie cheltuiala pentru locuinţe cu cheltuiala pentru construcţii private şi publice care nu sunt locuinţe (chiar şi private, precum hotelurile, restaurantele, barurile, cafenelele, magazinele, atelierele meşteşugăreşti, birourile profesionale, birourile comerciale şi mai departe un lung şir de completat) şi cu cea suplimentară pentru servicii generale, care în general sunt realizate de Stat, deşi nici măcar acestea întotdeauna. Pe de altă parte, deocamdată acest lucru nu ne interesează, nici în Rusia şi nici la noi, iar pentru a nu mai întârzia înainte de a trece la cantităţile în joc, vom admite în treacăt ca toată această cheltuire de muncă şi de fonduri să se numească investiţie de capital, în totalitatea sa privată şi publică, deşi cuvântul are un sens cu totul diferit în teoria marxistă faţă de cel utilizat de oficiile de statistică de Stat; inclusiv de cele sovietice.
Ne vom întreba aşadar, aşa cum procedează multe statistici comparative internaţionale, cât se cheltuieşte într-un an, să zicem, pentru construirea de locuinţe, ce pondere are aceasta din cheltuiala pentru sectorul general al construcţiilor şi apoi din cea pentru lucrări şi servicii de orice gen, deoarece ne interesează două teze: în general se acordă un loc prea mare cheltuielilor pentru locuinţe, pentru clădirile publice şi pentru lucrările cu adevărat generale care rămân să se fălească la vedere (poate că da, poate că nu) odată expuse la soare, şi cel puţin nu se acordă nicio prioritate raţională lucrărilor cu adevărat utile şi sociale, pentru că acest grup de activităţi investitoare este cel care convine cel mai mult formei moderne a forţei-capital, căreia îi este supusă lumea. O a doua teză a noastră este că acest mecanism mai mult sau mai puţin lăudăros şi pirateresc funcţionează în Rusia în aceleaşi forme şi în aceleaşi relaţii ca în tot restul acestei frumoase lumi de după al Doilea Război Mondial, în care huzureşte, odată cu marile construcţii, cea mai mare afacere a secolului şi a istoriei.
Asupra acestor mari întreprinderi care au stârnit râuri de retorică, Marx a avut deja prilejul de a expune în nenumărate locuri aplicarea doctrinei noastre — care, printre altele, ne-a învăţat de-a lungul unui secol să nu căscăm gura uluiţi în faţa minunilor lumii şi a coloşilor megalomaniei constructoare —, atunci când a tratat marile întreprinderi istorice, de la monumentele egiptene şi babiloniene până la drumurile romane şi la marile reţele feroviare moderne, tunelurile transalpine şi canalele navigabile, cu exemplul clasic al străpungerii maritime de la Suez (iar apoi din Panama), unde capitalul modern şi-a etalat întreaga îndrăzneală şi internaţionalitate, atotputernicia ingineriei sale şi a ticăloşiei sale.
Patru mari ţări ale Europei occidentale au înfruntat după război problema locuinţelor şi dispunem de date pentru a face o comparaţie referitoare la anul 1952. Populaţia nu este foarte diferită între cele patru: Marea Britanie 51 de milioane, Germania (occidentală) 50 de milioane, Italia 49 de milioane, Franţa 43 de milioane. Cu totul diferită este însă „populaţia de case“, care le rânduieşte într-o altă ordine, chiar dacă nu suntem siguri că numărătoarea a fost făcută după acelaşi sistem. În 1952, Marea Britanie avea 14.100.000 de locuinţe, Franţa 12.835.000, Italia 11.573.000 şi Germania 10.455.000. Locuinţele disponibile la fiecare mie de locuitori erau 301 în Franţa, 280 în Marea Britanie, 242 în Italia şi 216 în Germania — ţară în care fondul locativ de dinainte de război era mult mai ridicat decât la noi, dar distrugerile au fost încă şi mai masive, iar mania locuinţei („maison d’abord“) nu a făcut ravagii într-o măsură gravă, după cum am spus deja.
Se obişnuieşte adesea să se folosească indicele invers, adică media de persoane pentru fiecare locuinţă, iar acest indice este de 3,3 persoane pentru Franţa, 3,6 pentru Marea Britanie, 4,1 pentru Italia, 4,6 pentru Germania. Este clar că asupra acestui indice are influenţă componenţa medie a familiei, care de pildă în Franţa este puţin numeroasă, ceea ce face necesare tocmai mai multe locuinţe la o populaţie egală. Mai frecvent, populaţia este pusă în raport cu odăile sau camerele disponibile, dar şi aici apar îndoieli, deoarece reducerea unei locuinţe la un număr de camere este foarte discutabilă, chiar şi în Italia, între metodele înseşi ale recensămintelor de dinainte şi de după război. Acest lucru depinde de camere mari sau mici, spaţii destinate bucătăriei, dependinţelor şi holurilor de trecere, mai ales celor minuscule, precum şi de alte considerente, nu în ultimul rând lăcomia speculei imobiliare care, odată fixate preţurile pe cameră, transformă o casă cu patru încăperi într-o locuinţă cu şapte şi mai multe camere, mobilizând opt sau nouă „accesorii“ până la căsuţa porumbeilor...
Nu putem urmări această investigaţie; vom spune doar că încăperile de locuit din Italia la recensământul din 1951 au fost de circa 35 de milioane, cu un indice de 1,33 locuitori pe cameră, faţă de 1,41 înainte de război. Există motive sigure să credem că evoluţia a fost inversă faţă de ceea ce arată cifrele. În linii mari, dată fiind creşterea populaţiei, indicele nu se îmbunătăţeşte dacă nu se construiesc peste 350.000 de camere anual; s-au construit 676.000 în 1952, 889.000 în 1953, 1.071.000 în 1954, 1.311.000 în 1955 şi probabil 1.400.000 în 1956. Noi considerăm că ar trebui scăzute nu puţine spaţii ce nu sunt de locuit; oricum, admiţând aceste date, ar fi vorba în cei 6 ani de 5 milioane şi jumătate de noi camere, cărora li se opun demolările, ajungându-se la 40 de milioane de camere pentru 49 de milioane de locuitori, cu indicele de 1,23, pe care îl considerăm categoric mult prea optimist.
Ne limităm aşadar, în comparaţia europeană, la unitatea oarecum vagă de locuinţă şi luăm în considerare volumul construit în anul 1952. Germania — şi era logic — se situase deja în avangardă cu 386.000 de unităţi, urmată de Regatul Unit cu 246.000, Italia cu 116.000 şi Franţa, deja saturată, cu 84.000. La fiecare mie de locuitori reveneau în Germania 8 locuinţe noi, în Marea Britanie 4,9, în Italia 2,5 şi în Franţa 2. Cu aceleaşi date pentru 1954 ordinea este aceeaşi: Germania 505.000, Marea Britanie 354.000, Italia 177.000 şi Franţa 162.000, iar la fiecare mie de locuitori: Germania 10 locuinţe noi, Marea Britanie 7, Italia 3,5 şi Franţa 3,8.
Posedăm datele ce indică valoarea acestei mase de locuinţe construite dacă nu în cifre absolute — deloc uşor de stabilit —, în cifre relative la venitul naţional net. Ele ar indica ce parte din suma aflată la dispoziţia lor pentru consum au alocat-o diferitele popoare pentru a-şi construi locuinţele lipsă.
Nu avem datele pentru Franţa, ci doar pe cele pentru celelalte trei ţări, tot cu referire la anul 1952. Cheltuiala pentru construirea de case de locuit în respectivul an a reprezentat în Germania 5% din întregul venit naţional; în Marea Britanie 3,1%, iar în Italia 3,6%. Întrucât ştim că venitul naţional italian din 1952 a fost calculat la 9.293 de miliarde, cheltuiala pentru locuinţe a fost evaluată aici la nu mai puţin de 325 de miliarde, adică 2.800.000 de lire pentru fiecare locuinţă. Din cifrele deja prezentate rezultă că media pe locuinţă este de 5,9 camere, iar cheltuiala pe cameră a fost de 500.000 de lire, destul de mare pentru preţurile din 1952. Iată o nouă dovadă că planul italian furnizează locuinţe cu un cost prea ridicat şi cu o medie prea mare de camere, astfel încât deserveşte clasele mai înstărite, şi nu pe cei cu adevărat supraaglomeraţi şi fără adăpost. Comparaţia cu alte ţări ne-ar duce prea departe de tema noastră, care este cea rusească. Şi în Rusia Hruşciov a deplâns costul mult prea ridicat al caselor construite.
Ne adresăm unor surse diferite şi folosim cifre foarte aproximative pentru a extinde această cercetare la America. În 1950, Statele Unite dispuneau de nu mai puţin de 44.897.000 de locuinţe urbane şi rurale (ca în toate celelalte statistici) unifamiliale; şi, dat fiind că atunci populaţia era de 151.000.000 de locuitori, existau circa 300 de locuinţe la fiecare mie de locuitori, egalând cifra franceză, care este maxima europeană, dar înregistrată în 1952. În respectivul an s-au mai construit 1.100.000 de case, într-un ritm de circa 7 la mia de locuitori, rămânând doar sub ritmul german. Ritmul de creştere al caselor este de 2,5% anual, depăşindu-l pe cel al populaţiei, care este de circa 1,5%. De atunci însă, construcţia de locuinţe s-a intensificat mult, înregistrând următoarele cifre: 1953: 1.100.000; 1954: 1.220.000; 1955: circa 1.650.000; 1956: circa 1.700.000. Astăzi se poate considera că masa de dwellings sau case de locuit este de cel puţin 53.000.000 de unităţi şi de 315 la fiecare mie de locuitori, în timp ce ritmul de construcţie a urcat la 10 locuinţe noi la fiecare mie de locuitori, bineînţeles record mondial, şi totuşi la egalitate cu cifrele germane din 1954.
Cheltuiala americană pentru housing ar fi fost de circa 13 miliarde în 1952 şi 16 miliarde în 1956. Dat fiind că în acest din urmă an venitul naţional a fost de 325 de miliarde de dolari, raportul este de 5% şi coincide bine cu cel german.
Aliniind astfel temutul concurent America, putem continua compararea cotelor economice care stabilesc raportul dintre investiţia în sectorul locuinţelor şi investiţia anuală totală. Tot în 1952, raportul ar fi fost de 17,3% pentru Italia, 21,2% pentru Germania şi 23,7% pentru Marea Britanie. Pentru a-l determina pe cel al Americii, observăm că în 1952 investiţia totală americană a fost de circa 55 de miliarde, iar în 1956 a urcat la 67 de miliarde, astfel că acel raport este de 23,4% şi, respectiv, 23,9%, concordând bine, după cum se vede, cu cel european.
Ni se oferă apoi o altă cotă care pune investiţia în locuinţe în raport cu cea totală pentru construcţii de clădiri şi lucrări publice. În Europa avem (pentru 1952) 48,5% în Italia, 52,1% în Germania, 52,3% în Anglia, situându-ne în jurul jumătăţii: locuinţa absoarbe jumătate din toate eforturile de construire a clădirilor şi serviciilor generale; şi chiar ţinând cont că ne aflăm în perioada ce urmează unui război dezastruos, constatăm totuşi că locuinţei i se acordă o pondere mult prea mare: efect al imitării de către clasele de mijloc a obiceiurilor clasei privilegiate, care, într-o lume în care revoluţia este în letargie, îşi etalează cu neruşinare risipele de rechin şi de parvenit. Marxiştii vor şti să caute ce infimă parte din acest fluviu de luxuri imobiliare se răsfrânge asupra proletariatului, cheltuiala pentru locuinţe urmând mai presus de toate o diviziune de clasă, pe care o urmează mai puţin cheltuielile pentru clădiri publice şi lucrări generale — excluzând însă înarmarea şi puşcăriile!
Cum stau aceste date în America? În cifre oarecum aproximative, în 1952 investiţia totală a fost de 55 de miliarde, după cum s-a spus, iar cea în lucrări de construcţii de 28 de miliarde, din care locuinţele au absorbit 46,5%, ceva mai puţin decât în Europa. În 1956, investiţia în construcţii urcă la 36 de miliarde din 67, iar cele 16 miliarde pentru locuinţe reprezintă 44,5% din prima sumă. Am putea considera mai înţeleaptă politica economică americană dacă nu am şti că acolo nu au existat distrugeri de război, prin urmare trebuie să situăm aprecierile critice asupra societăţilor de pe cele două ţărmuri ale Atlanticului la acelaşi nivel.
Poate prezenta interes în acest punct cota lucrărilor de construcţie în general, adică inclusiv locuinţele, din totalul investit. Pornind de la datele cunoscute, vom avea: 1952 — Germania 41%, Italia 36,8%, Marea Britanie 45%; cea mai proastă cifră este fără îndoială cea italiană. În America avem 51% în 1952 şi 54% în 1956, ceea ce arată cum acea economie puternică este extrem de generoasă în lucrări şi servicii publice generale.
Cifrele absolute care stau la baza raporturilor menţionate le-am indicat pentru Statele Unite şi le putem adăuga, pentru a evita investigaţii şi trimiteri cifrice mai lungi, şi pentru Italia. Conform datelor oficiale, în 1955 investiţia brută a fost de 2.925 de miliarde, iar din aceasta au mers în sectorul general al construcţiilor doar 951 de miliarde, ceea ce reprezintă 32,5%, procent chiar mai mic decât cel de 36,8% dedus pentru 1952. Poate că o parte din cota de 5% indicată în tabel la rubrica „diverse“ ar putea fi adăugată, însă se ştie că în ultimii ani, dacă nu s-a pus vreo frână caselor, s-a pus în schimb una substanţială lucrărilor publice, şi pentru că marile intrigi din acest domeniu sunt depăşite de cele ultratoxice din primul, fundal al scandalurilor în care se scaldă această republică neruşinată.
Locuinţele ar reprezenta 24,0% din total, cu 701 miliarde, şi nu mai puţin de 74% din lucrările de construcţii, ceea ce agravează mult indicii mai moderaţi pe care i-am analizat pentru 1952: 325 de miliarde; 17,3%; 48,5%. Ştim de altfel că de la 676.000 de camere în 1952 s-a urcat la nu mai puţin de 1.400.000 în 1956, iar lucrul acesta nu surprinde, confirmând doar o politică economică italiană extrem de greşită, care pregăteşte pe termen scurt strania concomitenţă a două crize: cea a lipsei de locuinţe pentru clasele sărace şi cea a supraproducţiei şi blocării pieţei caselor de lux, cu falimentul puţin onestei industrii a construcţiilor, având alura unui faliment fraudulos.
În cel mai recent tablou al investiţiilor italiene de care se dispune, cel pentru 1955, disponibilul total brut este repartizat (după cum s-a spus) în proporţie de 24% din total către locuinţe şi de numai 8,5% către celelalte construcţii şi lucrări publice. Trebuie remarcat însă că ceea ce priveşte transporturile şi comunicaţiile se află într-un alt sector, care acoperă în total 14,4%, din care circa 5% revine căilor ferate şi tramvaielor, poştei, telefoanelor şi radioului, iar restul mijloacelor autonome de transport rutiere, maritime şi aeriene. Se pot aduce aşadar lucrările publice la 13,5%, şi ar putea fi legitim să li se adauge, din cele 12,7% care privesc agricultura, o cotă de 7,7% pentru îmbunătăţiri funciare şi transformări agrare. În acest mod, poate mai potrivit pentru comparaţia cu ţările străine, Italia ar investi astăzi în continuare ridicatul procent de 24% (şi ridicatul procent de 7,5% din venitul naţional!) în locuinţe (primul indice fiind la egalitate cu cel din Anglia şi America) şi un alt procent de 21,2% în lucrări publice, ridicând construcţiile în total la 45,2%, iar ponderea locuinţelor în acest total la mai echilibratul 53%, care rămâne totuşi un maxim dintre toate ţările luate în considerare.
Înainte de a ne urca, după un telefon prealabil dat lui Bulganin pe firul nostru special, în avionul Roma-Moscova şi de a ne ocupa de construcţiile din Rusia, vrem să mai dăm o lovitură planificării negre italiene, [3] având în vedere că în Rusia vom face comparaţia cu planificarea roşie, şi că stângiştii locali pun pe aceeaşi treaptă cultul pentru Constituţia politică a lui De Gasperi şi pe cel pentru Constituţia economică a lui Vanoni, cerând să se ţină slujbe periodice pentru amândouă.
În Planul Vanoni, locuinţele ocupă un loc de prim rang. După cum se ştie, planul acoperă deceniul 1955—1964, iar teza sa cheie este că venitul naţional trebuie să crească în fiecare an cu 5%, începând din 1955, care trebuia să aducă acest spor faţă de cele 10.450 de miliarde estimate de Vanoni pentru 1954. În privinţa cifrelor venitului, mai mult sau mai puţin oficializate, anii ’55 şi ’56 au ţinut pasul. De altfel, chiar venitul din 1954 a fost estimat la un nivel scăzut de către Vanoni. În planul său, venitul net din 1955 trebuia să fie de 10.972 de miliarde, iar cel din 1956 de 11.528 de miliarde; astăzi ni-l anunţă la 12.641 de miliarde, deşi, faţă de 1955, a avansat nu cu 5%, ci cu doar 4,1% în termeni reali, şi deşi 1956 a fost un an puţin favorabil, lăsând la o parte ajustarea la valoarea monedei.
Oricum, pentru Vanoni, venitul din 1964 trebuie să fie de 17.000 de miliarde, adică trebuie ca în cursul deceniului să crească de la 100 la 163. Totalul în deceniu ar fi de 135.000 de miliarde de lire (lire din 1954, se înţelege).
Investiţia netă trebuie să formeze 18% din venit pe durata planului, cea brută să crească de la 20,5% în 1954 la 25% în 1964, iar pe întregul plan investiţia netă reprezintă 18%, adică 24.337 de miliarde, dintr-un venit de 135.000 de miliarde.
Să vedem cum se repartizează aceasta şi cât revine construcţiilor şi caselor de locuit, ale căror raporturi efective actuale le-am văzut în Europa şi America.
O primă parte a planului, cuprinzând agricultura şi lucrările publice, este definită drept sector al „investiţiilor propulsive“ şi a fost calculată iniţial la 11.237 de miliarde, apoi redusă la 10.637 de miliarde, adică 43,7% din totalul decenal. Repartizarea acestei prime secţiuni trebuie făcută aşadar pe baza cifrelor de plecare. Împărţirea rezultă astfel: agricultura 3.467 de miliarde, adică 31%, iar din total 13,5%; energia electrică, gazele naturale, căile ferate şi transporturile 4.960 de miliarde, adică 44% şi 19,5% din totalul planului; lucrările publice (amenajări hidrografice şi montane, construcţii şcolare şi diverse) 2.810 miliarde, 25%, iar din total 10,7%.
Al doilea sector priveşte activităţile industriale, meşteşugăreşti şi terţiare, pentru care sunt prevăzute 8.600 de miliarde, adică 35,3% din plan. Nu discutăm această parte a planului, plat mic-burgheză, ce tinde mai ales spre o industrie minusculă şi spre o masă de funcţionăraşi care să sporească pletora actuală.
Al treilea sector (dulcis in fundo) [4] este cel al locuinţelor. Acesta absoarbe 5.100 de miliarde în cursul deceniului, reprezentând 21% din întreaga investiţie. Este vorba strict de camere de locuit, dat fiind că „documentul“ proclamă că „activitatea de construcţii, deşi contribuie, la fel ca investiţiile din sectoarele propulsive, la stimularea expansiunii cererii, nu dă naştere la crearea de utilaje productive şi, prin urmare, nu este capabilă să contribuie la absorbţia permanentă a forţei de muncă“. Aceasta înseamnă a recunoaşte că, odată ce casele vor fi gata sau industria construcţiilor va plesni din cauza pletorei, va reapărea un şomaj mai mare decât cel pe care planul se laudă că îl elimină!
Camerele de locuit, fie spus spre lauda lui Vanoni, sunt totuşi prevăzute (calculând 500.000 de lire pentru fiecare) într-un număr mai mic decât cel pe care primii doi ani l-au realizat deja. Într-adevăr, se merge de la 840.000 în 1955 la 1.200.000 în 1964. Ştim că încă din 1954 fuseseră 1.071.000, în 1955 — 1.311.000, iar în 1956 cel puţin 1.400.000, deşi opinia noastră este că, în această cifră, nu puţine spaţii, din fericire, nu sunt destinate locuirii şi cel puţin dau de lucru vânzătorilor de magazine şi baruri, plasatorilor de cinema şi altor câtorva nenorociţi care nu aveau de lucru.
De ce aşadar în acest domeniu planul este depăşit, în timp ce se rămâne cu mult sub programul — pe care Vanoni l-a luat cu sine în mormânt — de a reduce şomajul? Pentru că jupânul Capital şi crâncena sa foame de profit stau cu mult deasupra noastră, a celor cât se poate de vii, şi chiar a răposatului Vanoni. Iar una dintre cele mai indecente manifestări este nebunia imobiliară a blocurilor de apartamente.
Într-adevăr, conform cifrei de 1.311.000 de camere în 1955, s-au cheltuit 655 de miliarde faţă de cele 420 prevăzute de Vanoni. Locuinţele figurează chiar cu 701 miliarde în tabloul investiţiilor brute.
Vanoni s-ar limita la sfârşitul planului să aibă pentru locuinţe o cheltuială de 600 de miliarde la un venit naţional net de 17.000 de miliarde, adică 3,5%, conform statisticilor europene citate pentru 1952.
Punctul în care corelaţiile Planului Vanoni trebuie examinate este cel al lucrărilor de construcţii şi instalaţii în general. Este de ajuns o simplă menţiune. Investiţiile în acest sector sunt scăzute, iar în raport cu ele investiţia în locuinţe este excesivă. Într-adevăr, sectorul lucrărilor publice face parte din cel al „investiţiilor propulsive“ şi se pot însuma posturile referitoare la: centrale electrice, reţele de distribuţie, gaze naturale, căi ferate şi transporturi, telefoane, apeducte şi menţionatele lucrări montane şi hidrografice, construcţii şcolare şi diverse, adică în total 7.770 de miliarde, care, împreună cu construcţia de locuinţe, dau 12.870 de miliarde din totalul de 24.337 de miliarde, reprezentând 51%. Poate că s-ar putea scădea anumite componente ale posturilor de transport (vehicule şi alte bunuri mobile), dar poate şi adăuga o parte din sectorul agricol, şi nu ne îndepărtăm prea mult de datele economiei americane menţionate mai sus; tocmai industria grea este ţinută probabil la un nivel scăzut (lucru justificat într-un fel de trăsăturile specifice ale economiei italiene): ea nu reprezintă decât 1.000 de miliarde din cele 4.800 de miliarde ale sectorului activităţilor industriale şi terţiare, adică 4,7% din plan.
Însă eroarea lui Vanoni constă în raportul fals dintre construcţiile de locuinţe şi cele generale. Nu există decât mizerabilele 220 de miliarde pentru construcţii şcolare şi o parte din cele 650 de miliarde pentru lucrări publice diverse, pe care le putem include pe toate, ca o compensaţie pentru puţinele lucrări de construcţie cuprinse printre cele agrare, de servicii generale şi transporturi, astfel că totalul construcţiilor nerezidenţiale ar fi de 880 de miliarde faţă de 5.100 de miliarde rezidenţiale. Cele două sectoare se raportează ca 15% şi 85%, în timp ce într-o economie sănătoasă ele trebuie să aibă o pondere de 66% şi 33%, şi chiar admiţând că problema locuinţelor se află într-o fază acută, cel mult ca 50% şi 50% din cheltuiala investită. Bineînţeles, dacă se doreşte ca acela care are un dormitor şi o... sală de mese să aibă şi un loc de muncă, precum şi hrana ce trebuie consumată în aceasta din urmă!
Una dintre nebuniile economiei burgheze este că, dacă construieşte case în prea mare abundenţă, clasa utilă şi asuprită a omenirii rămâne à la belle étoile [sub cerul liber]. Iar dacă apoi se opreşte şi nu mai construieşte, fenomenul continuă... în acelaşi mod.
Deşi nu este uşor să aliniem date privind fondul de locuinţe din Rusia, este bine cunoscut că în acea ţară lipsa de case este o problemă cumplită şi acută. Până la sfârşitul ţarismului, doar o minoritate a populaţiei ruse ştia ce este o casă de zidărie; majoritatea rurală trăia în case de lemn, aproape toate cu un singur nivel şi multe cu o singură încăpere: izbe, mai degrabă bordeie decât case.
Peste acest sistem rezidenţial primitiv s-au abătut două revoluţii şi două războaie nimicitoare, şi ar fi prea lung să urmărim întreaga istorie a evoluţiei locuinţelor în Rusia. Dar din cele expuse anterior ştim bine că după 1914 a urmat o masivă mişcare, deja conturată sub ţarism, de concentrare a populaţiei în oraşe — care apăruseră în esenţă ca aglomerări de construcţii din zidărie şi ca atare s-au dezvoltat şi s-au multiplicat înfricoşător. Cititorul cunoaşte motivele pentru care am considerat exagerate cifrele oficiale privind raportul dintre populaţia urbană şi cea rurală, şi considerăm că aceasta din urmă reprezintă în continuare majoritatea. Dacă acele cifre ar fi adevărate, cele privind supraaglomerarea locuitorilor în casele de la oraş ar deveni de-a dreptul fabuloase: ştim cu toţii din ştirile din ziare că este o normă ca una sau mai multe familii cu numeroase persoane să aibă drept locuinţă o singură cameră.
Prin urmare, guvernul rus a aşezat în rând cu alte necazuri urgente această problemă tragică a lipsei de case şi planurile de construire a acestora, lăudându-se la rândul său că a făcut deja paşi uriaşi în abordarea unei asemenea sarcini.
Am menţionat că în statisticile ruseşti cifrele aferente nu sunt date în camere-odăi şi nici în unităţi-locuinţe, ci în suprafaţă, indicată în planuri în milioane de metri pătraţi, ceea ce îl descumpăneşte puţin pe cititorul obişnuit.
Se oferă de asemenea unele indicii privind cheltuiala totală pentru construcţii, însă aceasta nu este uşor de descifrat, deoarece trebuie să distingem între partea de investiţie statală şi de plan destinată unui asemenea obiectiv şi partea importantă ce apasă asupra altor economii locale.
Vedem aşadar anunţat că, pe întreaga perioadă a celui de-al cincilea plan cincinal, s-au construit din fondurile planului 105 milioane de metri pătraţi, la care se adaugă 10 milioane construite de unităţile de producţie (fabrici), nu mai puţin de 39 de milioane realizate prin „finanţarea acordată de stat particularilor“ şi alte 2,3 milioane din fondurile colhozurilor rurale, formând totalul de 156,3 milioane. Statul, după spusele lui Hruşciov, a alocat în acest scop în cincinalul 1950—1955 suma de 100 de miliarde de ruble, credem noi împărţită între construcţia directă (tot prin contracte de antrepriză!) şi finanţări. În următorul cincinal, cel al celui de-al şaselea plan, trebuiau să se construiască 205 milioane de metri pătraţi, din care 29 de milioane în 1956. În timpul celui de-al patrulea plan, 1946—1950, activitatea de construcţii a fost mult mai scăzută, dacă cel de-al cincilea plan a produs, tot conform discursului lui Hruşciov la Congresul al XX-lea, de 2,2 ori mai mult. Putem stabili probabil succesiunea: al patrulea plan 70 de milioane de metri pătraţi, al cincilea plan 156 de milioane, prevăzuţi pentru al şaselea plan 205 milioane, adică nu mai mult de 31% faţă de al cincilea, în timp ce acesta din urmă atinsese 220% faţă de al patrulea. Lucrul acesta este cât se poate de clar, însă este totuşi cazul să echivalăm unitatea adoptată aici cu cea deja familiară.
Prin suprafaţă a locuinţelor nu trebuie să se înţeleagă suprafaţa ocupată de clădiri, adică ceea ce tehnicienii numesc „arie construită la sol“, ci suprafaţa etajelor individuale însumată sau, dacă vrem, suprafaţa cumulată a tuturor unităţilor locative pe care o clădire le conţine, şi care este puţin mai mică deoarece o parte din suprafaţa fiecărui etaj este ocupată de scări şi alte căi de acces comune mai multor unităţi locative. Presupunem că prin suprafaţa locuinţelor se înţelege cea netă (utilă), adică fără a include pereţii, întrucât în toate legislaţiile care limitează suprafaţa locuinţelor din motive fiscale sau similare la aceasta se face de obicei referire.
O cameră medie, deşi indicele variază de la o ţară la alta şi mai ales de la o epocă la alta, existând astăzi tendinţa de a micşora încăperile, o putem considera de 18 metri pătraţi. Aceasta înseamnă că, pentru fiecare milion de metri pătraţi construiţi, camerele medii sunt în jur de 55.000.
Cele 156 de milioane ale celui de-al cincilea plan ar fi dat aşadar 8,6 milioane de camere sau încăperi. Nu este uşor să le convertim în locuinţe, deoarece nu avem date pentru a stabili numărul mediu de camere: dacă l-am stabili la patru, am avea 2,15 milioane de locuinţe construite în 5 ani şi, în medie, 430.000 pe an. Această cifră nu face o figură prea strălucită dacă este comparată cu cele 386.000 construite în Germania în acelaşi an, dar este comparabilă cu cele 116.000 italiene; într-adevăr, la o populaţie de 190 de milioane s-ar obţine 2,3 locuinţe noi pe an la mia de locuitori, faţă de cele 2,5 din Italia acelei perioade (cele germane au fost chiar 8).
Ritmul anunţat pentru cel de-al şaselea plan cincinal, dacă conversiile noastre sunt concludente, nu este formidabil. Nu vorbim deloc de cele 29 de milioane de metri pătraţi din 1956, ci plecăm de la cele 205 milioane de metri pătraţi din întregul plan. Vom admite că acestea se raportează nu la cele 156 de milioane, ci doar la cele 105 ale planului de stat din cincinalul precedent, dat fiind că Hruşciov a vorbit despre dublare şi nu, aşa cum am calculat mai înainte, despre o creştere limitată la 31%... Am avea un maxim de 320 de milioane de metri pătraţi, care ne dau 17,6 milioane de încăperi şi 4,4 milioane de locuinţe în cincinal, în medie 880.000 pe an. Aşadar, nimic altceva decât, la o populaţie de 200 de milioane, o cotă anuală de construcţie de 4,4 locuinţe noi la mia de locuitori, care este aproximativ cea a Italiei de astăzi.
Dacă facem o comparaţie cu Planul Vanoni, cele 4,4 milioane de locuinţe şi 17,6 milioane de încăperi dintr-un cincinal ar însemna pe un deceniu 35,2 milioane de încăperi, care stau în contrast cu cele 10,2 milioane ale lui Vanoni. Raportat la populaţie, dacă luăm în considerare (dimpotrivă) că în cincinalul 1956—1960 Vanoni prevede 4,8 milioane, ajungem la o egalitate între cei doi concurenţi: Bulganin 88 de încăperi la o mie de locuitori la fiecare cinci ani, Vanoni 96.
În Italia ştim că în aceşti primi ani tendinţa este de a construi chiar mai multe case decât prevedea Vanoni. În Rusia este mai dificil de prevăzut calea pe care se va merge, deoarece acţionează cauze opuse: foamea de case este mult mai mare. Dar după părerea noastră este vorba despre o presiune identică a forţelor economice în favoarea construirii de locuinţe de categorie superioară şi a atragerii unor mari investiţii din partea statului şi a entităţilor periferice (care se văd tot mai mult intrând pe scenă cu viziera ridicată) în construcţiile urbane de locuinţe.
În esenţă, fenomenul construirii de locuinţe în perioada postbelică prezintă în Europa, America şi Rusia o structură cu multe analogii. Noi considerăm că este o structură critică — şi de aceea ne-am oprit temeinic asupra ei — menită să evidenţieze virulenţa generală antisocială şi antimuncitorească a economiei capitaliste dezvoltate.
În cele ce urmează vom încerca să împingem comparaţia de la datele fizice la cele economice ale problemei, o comparaţie pe deplin admisibilă, deoarece adoptarea aceleiaşi unităţi de măsură economice este mărturisită în ambele economii „concurente“: investiţia de bani.
Programul socialist este altul: o, bătrâne Engels, de câţi ani ne-ai învăţat asta?! Oprirea construirii caselor urbane! Antreprenorii vor şti să cadă luptând, printre ruinele şantierelor monstruoase.
[1]. Cunoscut oficial sub denumirea de „Provvedimenti per incrementare l’occupazione operaia, agevolando la costruzione di case per lavoratori“ (Legea nr. 43 din 28 februarie 1949), Planul Fanfani (după iniţiatorul său, Amintore Fanfani, pe atunci ministru al muncii în guvernul De Gasperi) sau INA-CASA (după organismul coordonator, Gestione INA-Casa, din cadrul Institutului Naţional de Asigurări) a fost un vast program guvernamental italian de locuinţe sociale derulat între 1949 şi 1963. Schema a fost concepută ca o măsură anticriză de tip keynesian.
[2]. Măşti arhetipale din Commedia dell’arte: Pantalone reprezintă negustorul veneţian bogat, avar, dar naiv şi mereu păcălit, în timp ce Pulcinella este servitorul napolitan şiret, oportunist şi prefăcut. Bordiga le utilizează ca o alegorie satirică a burgheziei şi a statului italian, a căror politică economică oscilează grotesc între zgârcenia birocratică şi farsele afacerismului speculativ.
[3]. La momentul redactării textului (aprilie 1957), sintagma „planificare neagră“ (pianificazione nera) desemnează politica economică dirijată de guvernul creştin-democrat (clerical-catolic, condus în epocă de Antonio Segni) şi iniţiată de liderii istorici ai Democraţiei Creştine, Alcide De Gasperi şi Ezio Vanoni. În jargonul politic italian al epocii, culoarea „neagră“ făcea trimitere la clericalismul catolic şi la aparatul politic al Vaticanului, Bordiga contrastând ironic „planificarea neagră“ (a capitalismului italian susţinut de Biserică şi partidele de dreapta/centru) cu „planificarea roşie“ (a capitalismului de stat sovietic).
[4]. Expresie latină medievală (literal: „ceea ce este dulce la fund / la sfârşit“, referire la desertul servit la capătul mesei), utilizată în sensul de „cireaşa de pe tort“. Bordiga o întrebuinţează cu un sarcasm tăios pentru a desemna sectorul construcţiei de locuinţe, cel mai rentabil şi apetisant debuşeu pentru specula capitalistă din Planul Vanoni.