În discursul său la cel de-al XX-lea Congres, Hruşciov a spus lucruri deosebit de grave despre construcţia de locuinţe, deplângând faptul că, deşi dispun de alocări bugetare enorme, multe ministere şi departamente nu realizează planurile de construcţie de locuinţe. Şi a spus textual (referindu-se şi la nivelul ridicat al costurilor şi la proasta organizare a industriei de construcţii):
„Nu ne mai putem împăca cu această situaţie scandaloasă“
(nr. 7, p. 24, din ediţia italiană a buletinului Biroului comunist de informaţii al partidelor).
Doar la Moscova, după spusele sale, s-au construit în anii celui de-al cincilea plan (1951—1955) case de locuit de 4.305.000 de metri pătraţi, adică 2,78% din întreaga Rusie, în timp ce populaţia reprezintă 2,4%, pe baza cifrelor mereu oscilante de 5 şi de 205 milioane (de remarcat că în urmă cu câteva zile l’Unità, încrezătoare în ultimul anuar al O.N.U., dar cu siguranţă la un pont venit de la Moscova, relansa celebrele 220 de milioane de locuitori ciuntite brusc acum un an!).
Nu proporţia Moscovei din întreaga Rusie este totuşi cea care interesează, ci insuficienţa construcţiilor acolo unde populaţia creşte într-un ritm mult mai ridicat, în timp ce, ca în toate ţările capitaliste, teritoriul se depopulează în favoarea sinistrelor metropole.
Menţiunea lui Hruşciov este gravă prin faptul că nu ia în considerare masa de locuinţe existente, ci compară creşterea lor din cincinal cu cea a populaţiei. El relatează că, în timp ce se realiza în cincinal acel volum de construcţii de case noi, care prin conversia noastră reprezintă 236.000 de încăperi, populaţia Moscovei creştea cu 300.000 de locuitori „numai prin venirea celor din alte părţi“. Cine ar judeca superficial ar găsi indicele ridicat, întrucât aceşti nou-veniţi ar fi fost cazaţi la o medie de 1,3 persoane pe încăpere, ceea ce este pe deplin satisfăcător. Dar prin aceasta nu s-ar ţine cont de faptul că la imigraţie trebuie adăugat sporul demografic natural, care în Rusia este de 1,5% pe an şi care, în cinci ani, la cinci milioane de moscoviţi, adaugă nu mai puţin de alţi 375.000, care, reuniţi cu cei 300.000 veniţi din afară, fac nu mai puţin de 675.000, de înghesuit în 236.000 de încăperi noi la o medie de 2,86 indivizi pe cameră. Aceasta este în sine scandaloasă, dar ascunde discrepanţe cu mult mai mari dacă ne întrebăm cum se împarte între diferitele pături economice, cu un avantaj indiscutabil pentru cel proaspăt stabilit la oraş în raport cu vechiul orăşean.
În Italia, în 1955, la Roma noile încăperi au fost în număr de 115.000; iar în cincinal de 327.000, adică mult mai multe decât cele din Moscova, care are o populaţie triplă. Roma, pe parcursul întregului cincinal, a crescut cu circa 150.000 de locuitori, din care aproximativ jumătate reprezintă imigraţie — un sfert faţă de Moscova.
Chiar şi la Roma, în ciuda construcţiei febrile de locuinţe (de lux), indicele mediu nu se ameliorează: este de 1,45 persoane pe încăpere, faţă de 1,4 în 1931.
Populaţia Romei reprezintă circa 2,5% din cea a Italiei, iar locuinţele construite în 1955 au fost de 7,2% din întreaga naţiune.
De aici decurge că Hruşciov găseşte oportun să meargă pe urmele lui Fanfani şi să ceară dublarea ritmului de construcţie a locuinţelor:
„volumul construcţiei de locuinţe în oraşe trebuie mărit aproape de două ori“.
Roma este un bun model pentru emulaţie. Mai mult:
„se poate pune capăt practicii de a aduce în oraşe braţe de muncă din alte părţi, urmând ca populaţia din oraşele mari să satisfacă ea însăşi nevoile sale de braţe de muncă“.
Prin aceasta Hruşciov manifestă intenţia lăudabilă de a
„obţine încetarea afluxului de populaţie din alte regiuni în oraşele mari“.
Dar dacă în Rusia nu există şomaj, cum de se propune aceeaşi cale neroadă de a folosi populaţia înghesuită în oraşe la construirea de locuinţe? După spusele lui Hruşciov,
„în oraşele mari nu se fac noi construcţii industriale“,
şi, în plus, nu se recrutează noi muncitori deoarece
„în întreprinderile existente tehnica se dezvoltă rapid, tehnologia producţiei se perfecţionează, productivitatea muncii creşte neîntrerupt“.
Şi aşadar, la fel ca burghezii, nu se reduce timpul de muncă, ci sunt alungaţi muncitorii.
Toate acestea pot fi intenţii lăudabile, dar ceea ce este cert e că, în mintea marilor oameni care conduc „socialismul“, ideile despre raportul dintre muncă şi remunerarea ei, dintre locuinţă şi subzistenţa populaţiei din oraşe şi din afară, sunt înfiorător de confuze.
Prefaţând studiul economiei construcţiilor din Rusia printr-o comparaţie cu datele altor naţiuni, am citat rapoartele, extrase în cea mai mare parte din anuarele statistice ale O.N.U. care, aşa cum s-a văzut adineauri, care sunt luate drept reper şi de către ruşi, dintre cheltuielile pentru locuinţe (housing-ul englezilor) şi cheltuielile totale pentru investiţii, precum şi dintre cele dintâi şi venitul naţional total. Urmărind aceste cifre în accepţiunea economiei curente, am formulat de nenumărate ori rezerve faţă de criteriul, pentru noi neştiinţific, de a trata drept mărimi de aceeaşi natură trei mărimi net distincte, pe care le putem enumera aici pentru claritate.
1. Investirea unei părţi din venitul consumabil (pentru noi, marxiştii, o operaţiune a cărei posibilitate aparţine doar clasei capitaliste şi, prin urmare, entităţilor care dispun de capital în masă: societăţi, carteluri, state) în capital circulant diferenţial faţă de cel din ciclul precedent; şi deci cumpărare de materii prime suplimentare, angajare de forţă de muncă suplimentară.
2. Investirea unei alte părţi a venitului consumabil în capitaluri fixe sporite, adică în maşini, unelte, utilaje şi clădiri noi pentru unităţile de producţie şi întreprinderile industriale şi agricole, investiţie pe care îi lăsăm pe burghezi să o numească sporire a avuţiei, a patrimoniului „naţional“, dar care nu face decât să sporească puterea clasei sau forţei capitaliste dominante; investiţie care pentru noi rămâne în afara procesului de acumulare a capitalului activ. Doar aceasta (suma dintre cel constant şi cel variabil) este investiţia care reapare ciclic în sporirea produsului disponibil pe piaţă, adică forma 1.
3. Investirea în lucrări, instalaţii, construcţii care nu fac parte direct din organizaţiile productive, cum sunt, de pildă, locuinţele, a căror funcţionalitate nu depinde (exceptând întreţinerea şi amortizarea, pentru care trebuie făcută întotdeauna rezervă) de cheltuirea permanentă de muncă vie. Aceste edificii nu generează profit din plusvaloare, iar utilitatea lor socială indiscutabilă ia în societatea mercantilă forma de rentă imobiliară, pe care statul o poate încasa fără a ieşi prin aceasta din forma capitalistă. Fie ca suma valorii locuinţelor şi a lucrărilor publice care nu sunt sedii de întreprindere (de pildă, un drum fără taxă) să fie inclusă oricât în patrimoniul şi în avuţia «naţională» — noi am desemna această investiţie de gradul al treilea drept investiţie în patrimoniu imobiliar, fie el privat sau de stat, aspect teoretic indiferent.
Atât în statisticile occidentale, cât şi în cele ruseşti, aceste trei grupe nu sunt distinse, iar distingerea lor este posibilă, la locul şi timpul cuvenit, doar aplicând metoda de cercetare şi de expunere a lui Marx.
În această desfăşurare, analiza insistă asupra schimbărilor cantitative şi asupra comparaţiei dintre economiile care se pretind opuse şi întemeiate pe „cele două sisteme“, pe care însă întreaga cercetare le reduce la un sistem unic, destinat să cadă sub loviturile unei critici unice, revoluţionare.
Revenind la investiţia în case de locuit, care pentru noi este de tipul al treilea, am avut datele pentru trei ţări europene: Italia, Germania, Marea Britanie; pentru Statele Unite; şi urmează să le indicăm pe cele ale Rusiei.
Un prim raport este cel dintre cheltuielile pentru locuinţe şi totalul venitului naţional, adică totalul cheltuielilor particularilor şi ale instituţiilor pentru toate necesităţile de consum şi de investiţii în bunuri neconsumate. Le reamintim: Germania 1952: 5%; Marea Britanie 1952: 3,1%; Italia 1952: 3,6%. În 1955 am urcat la 6,1%, cu adevărat enorm, iar în Planul Vanoni ar trebui să se menţină la 3,8% pe deceniu şi să se încheie în 1964 cu 3,5%, lucru de care se va îngriji nu planificarea, ci o criză sigură. În Statele Unite, în 1952 şi în 1956: 5%.
Al doilea raport: dintre cheltuielile pentru locuinţe şi investiţia totală. Germania 1952: 21,2%; Marea Britanie 1952: 23,7%; Italia 1952: 17,3%. În 1955: 24%. Pentru Statele Unite, raportul locuinţe-investiţii a fost în 1952 de 23,6% şi în 1956 de 24,0%.
Un al treilea raport, destul de greu de definit pe baza statisticilor naţionale, este cel dintre cheltuielile pentru locuinţe şi cheltuielile totale pentru construcţiile generale şi lucrările publice „imobiliare“. Acesta ar fi fost în 1952 în Germania de 52,1%, în Marea Britanie de 52,3%, în Italia de 48,5% pentru anul 1952 (53% dacă este estimat cu generozitate — vezi paragraful precedent 77), poate 51% în Planul Vanoni, unde, după cum am spus, nu este uşor de desluşit.
Aceste cifre, în momentul în care le căutăm pentru Rusia, ne conduc la stabilirea unui raport care, în polemica internaţională, este aprig disputat ca fiind exagerat de ridicat în Rusia: cel dintre investiţie şi venitul naţional, al cărui complementar este cel dintre consum şi venit, de care depinde nivelul de trai al populaţiei. Ruşii s-au lăudat mereu cu creşterea continuă a venitului naţional, iar Bulganin a spus la Congresul al XX-lea că 75% din acesta este consumat.
Rata de investiţii, conform cifrelor deja prezentate, este în 1952 de 23,6% pentru Germania, de 13,1% pentru Marea Britanie (ţară tipică a acumulării aproape complete), de 20,8% pentru Italia — care în 1955 urcă la 25% ca rată a investiţiei brute raportată la venitul naţional net — şi care, potrivit lui Vanoni, ar trebui să fie, ca rată a investiţiei nete, de numai 18% pe parcursul deceniului, crescând de la 14,3% în 1954 la 19,3% în 1964.
Aceste creşteri ale investiţiei nete corespund celor, pe care le-am citat deja, ale investiţiei brute (aceasta cuprinde cheltuielile pentru „reînnoiri“, adică pentru instalaţii care readuc la starea de nou — amortizează — eficienţa celor deja existente, uzate de folosinţă sau perimate) de la 20,5% la 25% din venit. Pentru a obţine acest rezultat, raportul dintre net şi brut ar trebui să varieze de la aproximativ 70% la 77%.
În acest punct este utilă o trimitere la cifrele abia publicate ale celebrului „bilanţ economic naţional“ pentru 1956. Pe marginea acestuia, creştin-democraţii fac apologii, iar social-comuniştii prohoduri: dar ce ne pasă nouă, dacă ambele părţi sunt de acord că proletariatul ar trebui să se bucure atunci când bilanţul naţional înregistrează un excedent activ? Adică exact contrariul neruşinat a ceea ce Marx tuna şi fulgera în faţa burghezului Gladstone?
În 1956, venitul naţional brut a fost de 13.878 de miliarde, care, curăţate de cele 1.210 miliarde de amortizări sau reînnoiri, dau venitul net de 12.668 de miliarde. Faţă de 1955 s-a înregistrat o creştere de 7,2%, care însă, exprimată în valoare reală, se reduce la 4,1%, rămânând sub nivelul de 5% vizat de Planul Vanoni, aşa cum au relatat cotidienele.
Între 1954 şi 1955 creşterea fusese de circa 9% în termeni reali. La valorile monetare din 1954, venitul net în cei 3 ani ar fi fost de aproximativ 10.796, 11.630 şi 12.260 de miliarde. Or, Vanoni pleca de la 10.450 în 1954, iar ţintele sale pentru următorii 2 ani erau 10.973 şi 11.521, care se dovedesc a fi net depăşite, deşi cu un elan mai redus în al doilea an al planului.
În ceea ce priveşte investiţiile, în 1956 investiţia brută a fost de 3.130 de miliarde, iar scăzând amortizările rămân 1.920 de miliarde. Seria investiţiei nete în cei 3 ani a fost: 1.467, 1.820, 1.920. Reducând la valoarea monetară din 1954, se obţine seria reală: 1.467, 1.790, 1.842. Aşadar, o cvasi-stagnare a investiţiilor de capital în detrimentul consumului. Italienii au mâncat şi nu au „economisit“, iar ministrul trezoreriei, ca şi confederaţia muncii, tânjesc ca ei să postească. Dar ce altceva pretindea de la ei spânzuratul din Piazzale Loreto?!
Vanoni pleca de la o investiţie în 1954 exactă sau puţin mai mare decât cea reală, adică 1.500 de miliarde. Obiectivele sale pentru următorii 2 ani erau de 1.590 şi 1.730: aşadar, realitatea a fost superioară planului cu 209 miliarde în 1955 şi cu doar 90 în 1956.
Pe noi nu ne interesează aici decât raportul investiţii-venit.
Raportul dintre investiţia netă şi venitul net a fost de 13,5% în 1954, de 15,4% în 1955, de 15,1% în 1956. Aşadar, se dă înapoi în loc să se avanseze spre acel 18% al lui Vanoni, ale cărui etape erau, conform tabelelor planului: 14,3; 14,5; 15,0. Oricum, suntem încă în grafic cu previziunile.
Dacă indicăm raportul dintre investiţia brută şi venitul net, atunci scara a fost 23,0%, 24,9%, 24,8%. În fine, raportul dintre investiţia brută şi venitul brut (ambele incluzând amortizările) a fost de 21,1%, 22,8%, 22,6%. Vanoni evalua investiţia brută din 1954 la 20,5% din venitul brut, propunându-şi prin plan să o ridice la 25%.
În timpul elaborării Planului s-a obţinut un venit mai mare decât cel estimat şi o investiţie şi mai mare din partea capitaliştilor italieni, spre bucuria... comuniştilor.
Observăm, la încheierea acestei noi paranteze, că cifrele folosite de statisticile O.N.U. se referă la rapoartele dintre investiţiile brute şi veniturile naţionale nete, insistând mereu asupra faptului că comparaţiile internaţionale în această materie sunt extrem de nesigure.
Încă o dată, expunerea cantitativă trebuie să preceadă discuţia critică, deoarece şi mai controversată este definirea „venitului“ colectiv al „poporului“ într-o economie de capitalism de stat industrial. Teza noastră este că aceeaşi critică este valabilă atât pentru economiile occidentale, cât şi pentru Rusia, orice ar crede economiştii O.N.U. care clasifică lumea în trei tipuri de economii. Primul: economii ale iniţiativei private. Al doilea: economii planificate centralizat. Al treilea: economii de producţie primară, sau, mai pe şleau, economii în care tâlharii de mare anvergură sunt invitaţi să prăduiască materii prime: cauciuc, petrol şi altele. Aici se află întreaga Asie şi Africă, cu excepţia Japoniei private şi a Chinei planificate, dar şi America de Sud, Australia şi Noua Zeelandă, de acum fără nicio deosebire de culoarea steagurilor metropolitane sau a pieilor albe...
Luând venitul naţional rus aşa cum este declarat în obişnuitele surse oficiale şi congresuale, precum şi în „istoricele discursuri“, ne va fi uşor să-l comparăm cu cifrele deja expuse pe larg aici ale investiţiilor de stat şi de plan „în economia naţională“, în privinţa cărora am examinat deja cota foarte ridicată de lucrări date „în antrepriză“ şi cota celor de „construcţie şi montaj“, vrând să ajungem acum la cota destinată locuinţelor, pe care le-am expus în termeni fizici şi pe care trebuie să le tratăm în termeni economici.
Trimiţând la seria investiţiilor pe ani şi pe planuri cincinale deja prezentată, trebuie să indicăm datele referitoare la venitul naţional; va fi apoi uşor să deducem raportul dintre investiţie şi venit şi să arătăm cât de ridicat este acesta, dezminţind categoric teza lui Bulganin, căruia, pe de altă parte, îi este la îndemână să spună că
„în socialism întreg venitul naţional este cu adevărat venitul poporului“,
pentru a nu zăbovi prea mult asupra problemei cotei din venit destinate consumului. În realitate, teza marxistă potrivit căreia întreaga valoare adăugată în producţie este dată de munca omenească trebuie însoţită de cealaltă teză, anume că se vorbeşte despre venit atunci când valoarea produsă trece de la cel care a creat-o prin munca sa la membrul unei alte clase sociale care beneficiază de ea datorită sistemului relaţiilor de producţie. În economia socialistă există muncă şi există consum, dar nu există „venituri“. Nici individuale, nici naţionale.
Informaţiile pe care le avem despre evoluţia venitului naţional, pe care trebuie să le considerăm exprimate în rublele perioadei în care s-a produs, le sintetizăm în aceste cifre, exprimate în miliarde de ruble: 1928: 24,4; 1929: 29,0; 1930: 35,0; 1932: 45,1; 1933: 48,5 (într-un alt discurs al lui Stalin: 50,0); 1938: 105,9. De la această dată nu se mai vorbeşte despre o cifră monetară a venitului, ci doar despre indici. Din 1940 până în 1951 şi 1955 s-ar fi înregistrat o evoluţie a indicilor: 100, 183, 280. În cursul anilor celui de-al cincilea plan, între 1950 şi 1955, s-ar fi înregistrat un raport de la 100 la 168. Şi, în fine, se preconizează pentru cel de-al şaselea plan, 1955—1960, un raport de la 100 la 160.
Prelucrând puţin aceste cifre şi presupunând, foarte optimist, că de la cele 105 miliarde din 1938 s-a trecut în ceilalţi 2 ani dinainte de război la 115 şi 125, am avea următoarea serie pentru ultimii ani, în cifre rotunjite: 1950: 210 miliarde de ruble; 1951: 230; 1952: 260; 1953: 295; 1954: 330; 1955: 370; şi, prevăzut pentru 1960, 590 de miliarde de ruble.
Dacă rubla ar fi egală cu un sfert de dolar — fapt asupra căruia planează serioase îndoieli, aşa cum vom vedea mai ales în materie de construcţii şi de locuinţe —, cele 370 de miliarde actuale ar reprezenta 93 de miliarde de dolari, faţă de cele 306 miliarde ale americanilor în 1955. Venitul pe cap de locuitor ar fi de 450 de dolari în Rusia, de 1.850 în America, iar în Rusia ar ajunge în 1960 la circa 650, ţinând cont de populaţie (respectiv 280.000 şi 400.000 de lire italiene).
Păstrând mereu aceste cifre, faţă de venitul naţional rus de 93 de miliarde de dolari, cel italian din 1955 ar fi de 21 de miliarde. Venitul pe cap de locuitor în Italia în 1955 valorează 270.000 de lire şi 430 de dolari; ar fi practic egal cu cel rus dacă ar fi valabil acel raport îndoielnic: patru ruble pentru un dolar — 155 de lire pentru o rublă.
Dar chiar şi numai acest lucru ar fi de ajuns pentru a coborî foarte jos nivelul mediu de trai din Rusia. Ştim, într-adevăr, că cifra totală a investiţiilor ruseşti merge de la 91 de miliarde de ruble în 1950 la 150 de miliarde în 1955. Dacă se va menţine promisiunea de 990 de miliarde de investiţii în cel de-al şaselea plan, în 1960 va trebui să existe o investiţie de 250 de miliarde de ruble.
Aceste cifre, toate ruseşti şi oficiale, puse în raport cu seria celor provenite din aceeaşi sursă pentru venitul naţional, dau următorul procentaj al investiţiilor în raport cu venitul: 1950: 43,4%; 1951: 44,3%; 1952: 43,9%; 1953: 40,4%; 1954: 42,4%; 1955: 40,4%. Previziunea pentru 1960 este de 42,3%.
Prin urmare, din venitul rus anunţat se investeşte 40% şi chiar mai mult, adică între 40% şi 44%, iar populaţia nu consumă trei sferturi din el, ci mai puţin de 60%, între 56% şi 59%.
Am văzut că în celelalte ţări raportul este mult mai mic şi nu atinge 25%. În Statele Unite depăşeşte cu puţin 20%, iar în Marea Britanie este şi mai scăzut.
În Italia, o ştim prea bine, se depun mari eforturi pentru a fi adus în 1964 la 25%, în timp ce în 1956 a fost tocmai de 25%.
Or, consumând 57% din 280.000 de lire, rezultă 165.000 pentru un rus, în timp ce pentru un italian 75% din 270.000 îi lasă 200.000. Fără a mai socoti raportul puterii de cumpărare a monedei, care este mult mai defavorabil pentru rus.
Revenim asupra acestui subiect, deşi am vorbit deja despre industrie şi agricultură şi am arătat ce incertitudini apar din toate părţile. În acest caz, este vorba despre a ajunge la partea care priveşte construcţiile, construcţiile capitale şi cele de locuinţe, domeniu în care se cuibăreşte marea escrocherie economică şi o formă care nu este deloc foarte diferită de cele de pe la noi.
„World Economic Survey“, perspectiva economică mondială a Naţiunilor Unite pe anul 1955, oferă un tablou al investiţiilor care stau la baza celui de-al şaselea plan cincinal şi enumeră cifrele, multe dintre ele fiind deja menţionate de noi pe baza discursurilor de atâtea ori citate ale Congresului al XX-lea. Tabelul se referă la celebrele 594 de miliarde ale celui de-al cincilea plan şi la cele 990 ale celui de-al şaselea, adică la investiţiile guvernului central, la care se adaugă cele ale altor entităţi, cum au fost până acum, printre altele mai mici, colhozurile. Ştim că în cel de-al cincilea plan cele 594 de miliarde de la stat au devenit 625 în calculul global.
Este sigur că în anii celui de-al şaselea plan, începând cu acesta, care este al doilea, chiar şi investiţiile vor fi puternic descentralizate, conform recentei orientări centrifuge şi regionaliste pe care se intenţionează să o primească economia şi care conţine în sine o altă etapă notabilă către „mărturisirea“ faptului că sistemul rus este identic cu toate celelalte.
Cea mai mare parte a planului rus este destinată industriei: nu mai puţin de 353 de miliarde în cel de-al cincilea plan, adică 59,4%, şi 600 în cel de-al şaselea, adică 60,6%.
Dintre acestea, industriile uşoară şi alimentară, adică cele care produc bunuri de consum imediat, reprezintă în ambele planuri câte 6%. Pentru cel de-al şaselea plan a fost indicată apoi pentru marea industrie cifra de 400 de miliarde, două treimi din cea generală şi 40,4% din plan, dar nu este clar dacă aceasta cuprinde întreaga industrie grea. Bulganin a spus că peste 400 de miliarde vor fi investite în următoarele sectoare: construcţia de centrale electrice, întreprinderi ale metalurgiei feroase şi neferoase şi chimice, petrol şi cărbune, materiale de construcţie şi industria forestieră. Anuarul O.N.U. avansează ipoteza că restul dincolo de industria uşoară, de 141 de miliarde, ar fi acoperit de engineering, adică de lucrările de inginerie — lucrările noastre publice —, dar pare să considere că clădirile publice şi particulare figurează mai departe.
120 de miliarde, după cum ştim deja, vor fi investite în agricultură, la care s-ar adăuga 100 de miliarde ale colhozurilor.
200 de miliarde intră la rubrica: servicii culturale şi sociale, pentru care se oferă această specificare: locuinţe, clădiri de utilitate publică, şcoli, universităţi, institute ştiinţifice, spitale şi unităţi sanitare, teatre, grădiniţe de copii şi alte instituţii. Nu vedem aşadar aici locuinţele evaluate separat. Rămân nu mai puţin de 70 de miliarde din cele 990, adică 7,1%, sub denumirea vagă de „alte sectoare“.
În precedentul plan cincinal, agricultura a primit 64 de miliarde, adică 10,7%, cotă care astăzi este urcată la 12,1% pentru a reacţiona la deficienţele bine cunoscute şi recunoscute. Serviciile culturale şi sociale însumează 120 de miliarde, iar în ambele planuri la 20,2%. Restul cu diverse destinaţii a fost în cel de-al cincilea plan de 57 de miliarde, reprezentând 9,6%.
Dispunem de un alt tablou privind doar procentele, dar pe fiecare an în parte: 1950, 1952 (lipseşte 1951), 1953 şi 1954, adică 4 din cei 5 ani ai celui de-al cincilea plan. Cotele industriei grele au fost de 55%, 61%, 56%, 55%. Cele ale industriei uşoare: 5%, 5%, 6%, 9%. Procentele investite în agricultură: 10%, 8%, 8%, 9%. În transporturi, care figurează aici separat: 14%, 12%, 13%, 12%. În locuinţe, care ne sunt date separat: 12%, 12%, 13% şi 16%. Ca investiţii diverse figurează cotele procentuale de 16%, 14%, 17%, 15% în anii menţionaţi. Anuarul consemnează la această rubrică lucrările publice şi ale administraţiei, la fel ca mai sus.
Putem considera că 16% din totalul investiţiilor a fost alocat locuinţelor în 1955 şi ştim că se declară intenţia de a atinge o cotă cel puţin egală în cel de-al şaselea plan. Oricum, cunoscând investiţiile an de an pentru cantitatea globală de 625 de miliarde, care sunt din 1951 până în 1955: 102, 114, 119, 140, 150, putem repartiza cele 594 de miliarde ale statului după cum urmează: 97, 109, 113, 133, 142. Cunoscând procentele şi considerând-o pe cea din 1951 egală cu cea de 12% din 1950 şi 1952, se obţin următoarele investiţii în locuinţe pe cei 5 ani: 12,2, 13,7, 14,3, 18,2, 24,0 miliarde. Sunt în total 82,4 miliarde în cincinal.
Statul ar fi investit aşadar în construcţia de locuinţe în cel de-al cincilea plan cincinal suma de 82,4 miliarde de ruble. Această cifră îşi găseşte confirmarea în cea de 100 de miliarde indicată de Hruşciov prin expresia:
„investiţiile făcute de stat în construcţia de locuinţe“.
Într-adevăr, noi ştim că statul a construit direct o suprafaţă de 105 milioane de metri pătraţi — ceea ce pentru noi echivalează cu 5.800.000 de camere —, dar, pe lângă aceasta, a finanţat 39 de milioane de metri pătraţi construiţi de particulari, pe lângă cele 10 milioane ale întreprinderilor şi ale altor servicii şi cele 2,3 ale colhozurilor şi pentru „intelectualii“ lor.
Nu cunoaştem cota finanţării, dar o presupunem ca fiind de cel puţin două treimi din cost (lumea e aceeaşi peste tot! când finanţează statul, regula este „să scoţi totul din banii lui“). Putem aşadar ridica cele 105 milioane de metri pătraţi la 131, raport care este aproximativ cel care duce cele 82,4 miliarde la 100.
Dacă aşadar din cele 594 de miliarde de investiţii 100 au mers la locuinţe, raportul procentual este de 16,9%, fiind deci inferior celor europene şi americane pe care le-am citat şi care se situează între 20% şi 24%.
Cum Hruşciov a anunţat că trebuie aproape dublat volumul şi având în vedere raportul de la 105 la 200 în milioane de metri pătraţi, putem ridica cele 100 de miliarde la 191 pentru cel de-al şaselea plan şi să le raportăm la totalul de 990; vom obţine că locuinţele ar reprezenta în următorul cincinal 19,3% din investiţii, adică un ritm pe deplin... vanonian.
Într-adevăr, chestiunea se loveşte de oarecare dificultăţi dacă observăm că totul trebuie să iasă, alături de o mulţime de alte lucruri fără caracter rezidenţial, din cele 200 de miliarde destinate serviciilor sociale şi culturale; şi aici se repetă în mod supărător gafa tuturor planurilor italo-fanfano-vanoniene: acordarea unei ponderi mult prea mari locuinţei în raport cu restul construcţiilor.
Dacă vom căuta apoi raportul dintre cheltuielile pentru locuinţe şi venitul naţional, îl putem obţine din cifrele pe 1955, care sunt de 24 şi 370 de miliarde, cu un raport de 6,5%, ceea ce este într-adevăr ridicat, dacă ne gândim la cel de aproape 4% din Italia şi la cel de 5% din America! Şi dacă ne gândim că ar creşte mult în cel de-al şaselea plan.
Mai dificil este să găsim raportul dintre construcţia de locuinţe şi construcţiile în general, care pentru Occident gravitează în jurul a 50%.
Reluând tabloul nostru de repartizare a investiţiilor, avem pentru cel de-al cincilea plan toate cele 120 de miliarde care (lăsând o marjă redusă) cuprind locuinţele. Pentru a încheia socoteala, trebuie să apelăm la cele 353 de miliarde ale industriei, în măsura în care privesc nu utilajele şi stocurile, ci construcţia fabricilor — să presupunem 100 de miliarde; şi la cele 64 ale agriculturii pentru lucrări fixe şi clădiri — să fie alte 30 de miliarde. Să luăm de asemenea 40 din cele 57 ale celuilalt sector şi ajungem la 300 de miliarde, adică exact jumătate. Încă o dată: nimic nou.
I s-a aplicat lui Bulganin exact aceeaşi operaţiune practicată în cazul lui Vanoni!
Ponderea industriei greoaie a construcţiilor de locuinţe tinde aşadar în Rusia să o „emuleze“ pe cea din ţările în care bântuie mania proprietăţii locative, încurajată cu inteligenţă de agenţii capitalului şi de economiştii aflaţi în slujba capitalului. Se tinde spre sudura casă-familie care este, aşa cum am dezvoltat la reuniunea de la Ravenna, echivalentul urban şi industrial al formulei colhoznice din mediul rural, bazată pe relaţia extrem de strânsă familie-parcelă de pământ; familie-gospodărie minimă; familie-căsuţă.
În Rusia este indiscutabil că penuria de locuinţe este uriaşă pentru o economie bazată pe dezvoltarea industrială şi mercantilă şi că păturile nevoiaşe ale populaţiei deprind abia acum, sau de câţiva ani încoace, ce este o casă cu structură trainică. Dar totul arată că forfota şantierelor de construcţii nu este îndreptată spre a asigura locuinţe acestor pături primitive şi puţin exigente, ci spre a ademeni păturile mic-burgheze şi o aristocraţie muncitorească — sau de spioni ai muncitorilor — către moduri de viaţă existenţiale şi snobe, copiate după apucăturile lumii capitaliste occidentale. Deducem acest lucru din mărimea cheltuielilor pentru locuinţe şi din mustrările aduse în congrese chiar de conducători, care dispun la rândul lor de case la oraş şi de „dace“ sau vile la ţară în care au pătruns toate podoabele seducătoare ale insipidei şi trivialei arhitecturi burgheze contemporane. Aceasta îşi are templul nu lângă vatra bucătăriei sau în odaia strămoşilor, ci pe monumentele din camera de baie, printre placaje de sticlă irizată şi sclipiri de baterii sanitare cromate din ce în ce mai ciudate.
Am stabilit mai sus că 131 de milioane de metri pătraţi de locuinţe, echivalentul a 7.200.000 de camere medii, au costat 82,4 miliarde de ruble. Această împărţire vă va părea puţin anevoioasă, nu negaţi, dar tăiaţi şase zerouri din ambele părţi şi veţi avea puţin peste 7 camere pentru 82.300 de ruble. Rezultatul exact este de 11.400 de ruble pentru fiecare cameră. Dacă într-adevăr rubla ar valora 155 de lire, aşa cum reiese din paritatea de un sfert de dolar, costul unei încăperi sau camere ajunge la 1.750.000 de lire!
Ştiţi că în Planul Vanoni se calculează 500.000 de lire: aşadar, în Rusia o cameră costă de trei ori şi jumătate mai mult decât în Italia. Dar o jumătate de milion este deja preţul de construcţie al unei locuinţe de nivel mediu, iar Planul Vanoni a pornit acum 7 ani cu 300.000 de lire pe încăpere pentru locuinţele muncitoreşti. Adăugaţi că în previziunile italiene trebuie adăugată la costul de construcţie valoarea terenului, expropriat de la particulari, fie chiar şi în zone aflate departe de centrul oraşului. „Socialismul“ nici măcar nu s-ar fi eliberat de cea mai hapsână dintre toate speculaţiile burgheze, aceea cu terenurile de construcţie.
Un milion şi trei sferturi pentru o cameră este o cifră care te face să te freci la ochi, iar cititorul s-ar putea îndoi de calculele şi conversiile noastre între milioane de metri şi miliarde de ruble, aşa încât este cazul să-l liniştim. Să facem abstracţie de raportul dintre o încăpere şi cei 18 metri pătraţi şi să considerăm de patru metri — adică astăzi foarte generoasă — înălţimea etajului, adică a camerelor locuinţelor considerate. Cele 131 de milioane de metri pătraţi construiţi în cinci ani devin 524 de milioane de metri cubi de clădiri, iar dacă vrem să ţinem cont de volumul scărilor şi al vestibulelor cu aceeaşi generozitate, 600 de milioane de metri cubi. Acestea au costat 82.400 de milioane de ruble, după cum ştim bine, iar costul unitar este exprimat acum prin 137 de ruble pentru fiecare metru cub. La cursul obişnuit ar fi 21.300 de lire. Dacă întrebaţi un zidar priceput, veţi afla că acesta este de trei ori costul unei case de lux în Italia, care se construieşte foarte bine cu 7.100 de lire pe metru cub, cum se spune, „pe nemăsurate“ (la volum brut).
Nu există aşadar îndoieli asupra exactităţii micilor noastre calcule şi nu ne rămâne decât să admitem unul dintre două lucruri: fie valoarea rublei, puterea ei de cumpărare raportată la întreaga gamă a bunurilor de strictă necesitate, este enorm inferioară unui sfert de dolar — fie în Rusia costul construcţiei de locuinţe se ridică de trei ori peste cel atins, în condiţii egale, în celelalte ţări. Dacă admiteţi primul lucru, rezultă că nivelul de trai considerat anterior aproape egal cu cel italian scade la o treime; dacă îl admiteţi pe al doilea, decurge că în construcţia de locuinţe din Rusia, în cadrul lucrărilor date „în antrepriză“ deja ilustrate de noi şi anunţate oficial (Anuarul sovietic oficial, discursul lui Bulganin), misterioasele „organizaţii“ şi greu definibilii şi identificabilii lor „operatori“ scot din afaceri un profit de cel puţin 200%, în detrimentul statului şi, prin urmare, al muncitorilor din industrie.
Nu ne propunem în acest punct să arătăm care este soluţia corectă prin intermediul preţurilor celorlalte mărfuri, soluţie ce trebuie descifrată între preţurile magazinelor de stat şi cele ale comerţului cu amănuntul, dar riscăm un răspuns mediu: puterea reală de cumpărare a rublei este astăzi de o optime de dolar, echivalentul a circa 80 de lire italiene; construcţiile se plătesc la un preţ de o dată şi trei sferturi faţă de costul din ţările occidentale, adică cu un supraprofit de 75%.
Vrem să ne lămurim printr-o altă comparaţie. Din datele americane pe care le-am menţionat rezultă că în 1952 s-au construit 1.100.000 de dwellings, adică locuinţe. Cheltuielile pentru locuinţe au fost în acel an de 13 bilioane — sau miliarde — de dolari. Aşadar, o locuinţă americană costă în medie 11.700 de dolari. Această sumă corespunde la 7.250.000 de lire. Câtor camere trebuie să le corespundă o casă americană medie? Nu avem statistici la dispoziţie, dar pentru oricine cunoaşte planurile caselor şi vilelor americane, cu toate anexele până la garaj, nu va părea exagerat să socotim chiar zece încăperi. Costul mediu al unei camere (care aici include şi terenul) ajunge la 725.600 de lire şi, dacă este cu certitudine superior celui italian de 500.000, este mult inferior celui rus de 1.750.000 de lire, obţinut prin raportul de un sfert dintre rublă şi dolar.
La raportul mai corect de o optime, casa rusească costă 875.000 de lire faţă de 725.000 cea americană pentru fiecare cameră sau, dacă vreţi, 1.400 de dolari faţă de 1.170, cu 20% mai mult. Dar nivelul casei medii construite astăzi în Rusia este mai plauzibil să fie asimilat celui, deja stupid de pretenţios, al casei italiene, şi nu celui american pentru clasa mijlocie şi chiar pentru proletariatul calificat: am arătat că cel mult 37 de milioane de familii din S.U.A. din 50 au maşină, 45 de milioane au frigider, iar 38,8 milioane de locuinţe au televizor!
Pe de altă parte, în 1956, an care a marcat vârful construcţiilor, cu o investiţie de 16 miliarde de dolari, locuinţele au fost în număr de nu mai puţin de 1.700.000. Costul unei locuinţe scade la 9.400 de dolari, echivalentul a 5.800.000 de lire. Am putea deduce de aici o scădere suplimentară a costului încăperii medii, dar găsim mai logic să admitem că această campanie a „locuinţelor pentru toţi“ [1] a aprovizionat, în ultimul său val, familiile mai puţin înstărite şi că media camerelor pe locuinţă a fost de opt în loc de zece, la acelaşi cost unitar stabilit anterior. Ce ruşine dacă America reduce costurile, iar U.R.S.S., care vorbeşte atât de mult despre asta, le vede crescând!
Nu se înţelege dacă liderii ruşi luptă în favoarea sau împotriva acestei forme de emulaţie, care răspunde unei maimuţăreli ignobile, demne nu de un inamic care ameninţă din când în când să răspundă rachetă la rachetă, ci de un popor la fel de prostit ca cel italian, care lasă să i se instaleze bazele de rachete ale Americii şi adună mărunţiş de dolari prin oraşe pentru a-şi cumpăra televizoare la mâna a doua şi frigidere caraghioase sub un soare şi o climă care păstrează totul proaspăt în aer liber — mai puţin mândria şi curajul de a nu lăsa să le fie închiriate femeile şi conştiinţele.
L-am auzit pe Hruşciov tunând împotriva „situaţiei scandaloase“ şi credem cu adevărat că scandalul imobiliar de la Moscova este cu mult mai grav decât cel eliberator şi vaticanesc de la Roma.
Dar mai sunt şi alte spuse ale sale de la Congresul al XX-lea care trebuie reamintite. La un moment dat, el a afirmat:
„Pentru a îmbunătăţi traiul familiei sovietice trebuie mărită producţia de maşini şi articole care uşurează munca în gospodărie — aparate electrice de uz casnic, maşini de spălat, maşini de cusut, ustensile de bucătărie perfecţionate, urmărindu-se totodată ieftinirea lor“.
Evident, vorbitorul nu s-a sfiit deloc să facă această apologie făţişă a celui mai crunt bigotism domestic mic-burghez: home, sweet home, casă, dulce casă, o emulaţie desăvârşită a vulgarităţii şi a ipocriziei piraţilor vopsiţi coborâţi de pe Mayflower. [2] Cu siguranţă vor fi reconstruit corabia cu băi şi closete cu sifon, chiar dacă fără motor cu aburi, în timp ce acum trei secole se goleau oalele de noapte direct în mare...
Hruşciov îşi aminteşte de cantinele comune leniniste şi invocă o îmbunătăţire a preparării hranei colective:
„alimentaţia publică trebuie organizată în aşa fel, încât maselor largi de oameni ai muncii să le fie mai convenabil să se folosească de cantine şi bufete decât să cumpere alimente şi să-şi prepare mâncarea acasă“.
El vrea ca „milioane de femei să se elibereze de multe griji casnice...“, dar noi credem că sunt mai puţin burgheze femeile americane, care rezolvă problema punându-şi soţul să spele vasele. Bietul comunism! Dacă ar fi capitulat doar în faţa calculelor economice, n-ar fi fost nimic; a dat înapoi în faţa problemei egalităţii sexelor, ca şi în faţa celei a cultelor religioase — probleme pe care, având forţa revoluţionară în mâini, partidul marxist le rezolvă fără nevoie de calcule planificate, cu câteva rafale de palme, chiar şi fără vărsare de sânge.
Dar drama cifrelor este cea care le tulbură somnul conducătorilor de la Moscova, care, prin recentele schimbări radicale din organizarea productivă, nu fac decât să recunoască din ce în ce mai mult pe zi ce trece că pierd cu brio „nebuneasca întrecere“ a emulaţiei.
Mărturisirile privind eşecul de a ridica productivitatea muncii şi de a reduce costurile de producţie constituie o adevărată ieremiadă. Un marxist nu se poate mira de acest lucru. Când revoluţia proletară îşi pune o problemă în manieră burgheză, o rezolvă mai prost decât burghezia. Să ne imaginăm că victorioşii fabricanţi şi bancheri ai Franţei s-ar fi apucat să reconstituie Masa Rotundă a regelui Arthur, ordinul cavalerilor lui Carol cel Mare şi mănăstirile-falanstere ale acestuia, în loc să dea frâu liber noilor forme de producţie; ar fi fost o foamete epidemică. Pretinşii bolşevici au pus problema în termeni de mercantilism şi au renunţat astfel la singurele resurse care fac din economia comunistă o formă de randament superior, care economic îşi cere oxigenul în revoluţia internaţională. Afundaţi în ecuaţia burgheză a costurilor şi a preţurilor, acest cleşte se închide strângându-i de gât.
Socialismul pune chestiunea randamentului muncii prin doctrina comprimării îndrăzneţe a timpului de muncă, iar a doua zi după victoria revoluţionară nu va putea decât să dea o lovitură formidabilă în acest sens, pe calea clasică a intervenţiei despotice din Manifest. Prin aceasta va mări, ca rezultat imediat, costurile — exprimate chiar şi în timp de muncă, este cert —, dar va răspunde strângând fără milă şurubul consumurilor cretine, mai întâi ale neproletarilor şi ale claselor mijlocii (intelectualii au nevoie în primul rând de un regim nedrogat, auster şi spartan), şi în mod hotărât ale muncitorilor înşişi, pe care revoluţia trebuie să-i împingă spre moravuri opuse celor ale decadenţei anterioare. Revoluţionarii care risipiseră somptuoasele reşedinţe din Versailles au avut curajul să arboreze sanculotismul şi să le îmbrace pe femei — vrednice furii revoluţionare — într-o tunică aspră şi scurtă.
În ritmul actual, care preia directivele de la Moscova şi de la reprezentanţii săi din străinătate, de dragul de a se mimetiza prin emulaţie după moda şi stilurile cinematografiei de peste Atlantic, îi vor învăţa pe muncitori să poarte smoking în momentul revoluţiei — care pentru ei înseamnă intrarea în guvern a claselor muncitoare: Palmiro şi Pietro purtând jobenul lui Benito, Thorez şi alte asemenea insecte parfumate cu Coty, Gallacher la sărutatul mâinii Elisabetei.
Despre urbanism şi construcţii, diverşii Hruşciovi vorbesc complet după ureche, aşa cum în întreg capitalismul decadent clasa „politică“ se compune din diletanţi de duzină, hrănitori complezenţi ai pretinşilor experţi.
„Comitetul Central al partidului şi Consiliul de Miniştri al U.R.S.S. au condamnat practica metodelor meşteşugăreşti şi a exagerărilor în construcţia de locuinţe. Nu putem permite ca milioane de ruble să fie cheltuite pentru ornamentări absurde, de dragul prostului gust al unor arhitecţi... Este necesar ca clădirile construite... să fie trainice, economicoase, frumoase“... „Trebuie să îmbunătăţim serios organizarea construcţiei de locuinţe, să folosim în acest domeniu metode industriale“... „activiştii raionali sunt chemaţi să organizeze producţia de materiale de construcţie la un nivel tehnic mai înalt... să construim case prefabricate“.
Bulganin va spune că, pentru aceste scopuri şi mai ales pentru a învăţa să reducă costurile — privinţă în care toate previziunile planurilor au dat faliment —, au fost trimişi în Occident inginerii şi arhitecţii sovietici!
Dar în călătoriile lor aceşti domni nu vor auzi decât repetându-se aceleaşi sloganuri uzate din discursul lui Hruşciov: a industrializa, a standardiza, a impune celor care nu ştiu ce să facă cu ele şi le acceptă din pură laşitate şi ţopârlănie conforturi după un şablon fix, fabricate şi propagate în serie.
A confunda şarlatania arhitecturii şi urbanismului modern cu o cercetare inteligentă vizând atingerea scopului uman şi social maxim cu minimum de mijloace şi cheltuieli este într-adevăr o păcăleală caraghioasă înghiţită de emulatori. Specula antreprenorială şi comercială, care nu s-a bălăcit niciodată mai în voie ca atunci când statul finanţează înăuntrul şi în afara frontierelor, lucrează pentru a distanţa costurile de preţuri prin investiţii masive în cheltuieli de publicitate şi în coruperea aparatului funcţionăresc (coadă pasivă din urmă a societăţilor putrede, nu forţă socială nouă), cu unicul scop de a umfla profitul; iar acolo unde găsim la antreprenor preţul ridicat — pe care statul nătărău (dar nicidecum nătărău pe linia poziţiei sale de clasă) îl numeşte „cost“ pentru că el este cel care plăteşte —, există o singură explicaţie a diferenţei: umflarea profitului, care până acum s-a numit de întreprindere, iar astăzi poate fi numit mai nimerit de operaţiune economică, deoarece banii de cheltuit statul planificator îi scoate din buzunar şi îi riscă el însuşi.
Doar curgerea mai mult sau mai puţin subterană a unui profit de capital poate explica faptul că locuinţa rusească costă dublu faţă de oriunde altundeva, chiar şi în comparaţie cu locuinţe străine nu doar mai bune, mai frumoase, mai trainice, ci şi realizate cu etalarea tuturor capriciilor arhitecţilor, fără utilizarea prefabricatelor comerciale şi cu metode „meşteşugăreşti“.
În producţia de mărfuri, sistemul meşteşugăresc a fost înghiţit — şi trebuia să fie — de producţia de masă şi în serie capitalistă. Dar când capitalismul se va prăbuşi, se va ieşi din platitudinea sinistră a produsului modern. Locuinţa nu este tocmai o marfă, fie şi numai prin faptul că nu este transferabilă dintr-un loc în altul, ci înrădăcinată în solul natural. Romanul său, pe care nu-l putem scrie aici, are capitole cu totul originale.
Ruşii, îmbibaţi până în creştetul capului de moravurile capitaliste ale industriei internaţionale a construcţiilor în antrepriză şi a locuinţelor — industrie care traversează epoca celei mai mari degenerări din întreaga istorie a acestei activităţi umane —, bat apa în piuă căutând în aceste apucături burgheze metoda de a reduce costurile şi nu văd că aceasta este doar metoda de a umfla în mod scandalos profitul şi supraprofitul capitalului, care la ei se arată, dacă cifrele nu ne-au minţit, nu doar prezent, ci mai virulent decât oriunde altundeva.
[1]. Trimitere la politicile federale americane postbelice de stimulare masivă a construcţiilor rezidenţiale suburbane (Housing Act din 1949 şi 1954), care proclamau drept obiectiv „o locuinţă decentă pentru fiecare familie americană“ prin credite ipotecare garantate de stat (FHA/VA), atingând un vârf record de 1,7 milioane de unităţi locative construite în 1956.
[2]. Mayflower — corabia care i-a transportat în 1620 pe „Părinţii Pelerini“ (puritanii englezi) la Plymouth (Massachusetts), eveniment fondator al mitologiei naţionale americane; Bordiga invocă această referinţă pentru a ironiza rădăcinile puritane ale cultului ipocrit al căminului domestic.