Amadeo Bordiga

Structura economică şi socială a Rusiei de astăzi

Partea a III-a. Grava desfăşurare istorică dintre moartea lui Lenin şi noi

„Il programma comunista“, 1957, n. 10


 

91. Locuinţe şi drept

Am tratat, în cele ce preced, chestiunea locuinţei urbane sub profil economic, dar limitându-ne la economia construcţiei de locuinţe, care ne interesează mai mult decât economia administrării, a exploatării acesteia. Trecând pe acest tărâm, de dragul clarităţii ideilor generale, va fi util să amintim ce raporturi iau naştere în „dreptul“ sovietic cu privire la locuinţă.

Cititorul înţelege fără îndoială că noi nu aşezăm problema locuinţei, şi a construcţiilor în general, în centrul economiei sociale, ci că ne-am folosit de ea pentru a scoate în evidenţă natura relaţiei sociale şi a ajunge, în chip de necombătut, la descoperirea unei relaţii de producţie de tip capitalist, prost disimulată pe faţada structurii ruse.

Imputarea noastră de capitalism la adresa administrării mijloacelor şi a forţelor de producţie din Rusia este pe deplin generală; dar am urmat aici o cale mai evidentă pentru a combate eterna confuzie dintre etatizare şi socialism, asupra căreia lucrează de cel puţin treizeci de ani colosala propagandă a celui de-al treilea val al trădării oportuniste.

Distincţia dintre exploatarea structurii construite şi economia construcţiei sale este valabilă şi pentru o unitate industrială; şi cu siguranţă în Rusia, sub aspect cantitativ, construirea de uzine şi gestionarea lor ulterioară au generat o masă de mişcare economică cu mult superioară celei a construcţiei de locuinţe, precum şi construcţiei de clădiri în general, pentru toate destinaţiile, şi poate chiar celei a marilor lucrări publice.

Oprindu-ne aşadar la locuinţele urbane, să menţinem foarte clară această întreită distincţie. Construirea şi montarea unei fabrici cu toate maşinile şi instalaţiile sale dă naştere unei prime relaţii de producţie, în măsura în care o întreprindere îşi asumă, în schimbul unei remuneraţii în bani, construcţia şi montajul (facem abstracţie pentru o clipă de natura privată, cooperatistă sau statală a respectivei întreprinderi).

Odată înălţată fabrica, această primă relaţie este încheiată şi se deschide o a doua odată cu punerea ei în funcţiune, adică se începe producţia acelui tip de produs manufacturat pe care fabrica îl livrează. Această fază, nu temporară, ci permanentă — până când instalaţia este scoasă din uz —, dă naştere clasicei relaţii capitaliste de producţie atunci când în fabrică sosesc materii prime de prelucrat şi muncă omenească, iar din ea ies produsele prelucrate sub formă de „marfă“.

Când în locul fabricii noastre se află, de exemplu, o lucrare publică de folosinţă generală neplătită, precum un drum carosabil, nu va exista o fază de exploatare comparabilă — nici măcar într-o ţară de capitalism mărturisit — cu relaţia producţiei de mărfuri: cheltuielile de întreţinere şi de refacere (amortizări) nu vor fi acoperite dintr-un venit comercial, ci suportate de stat sau de o altă instituţie publică.

Cazurile intermediare între aceste două extreme ale destinaţiei pe care astăzi ar numi-o „funcţională“ a construcţiei „realizate“ sunt variate şi complexe. O cale ferată dă naştere unei exploatări de tip comercial, deoarece călătorii şi mărfurile plătesc transportul, iar din aceste încasări este plătit personalul, fie că gestiunea este privată sau publică, activă sau pasivă.

Casa de locuit, după ce este înălţată şi ocupată, dă naştere unei activităţi economice de exploatare, întrucât, în general, locatarul plăteşte pentru folosinţa ei, însă nu este vorba despre o relaţie de producţie capitalistă şi nici nu este suficientă pentru a o institui cheltuiala relativ redusă de întreţinere şi conservare. Nu există produse vandabile şi, în general, nici măcar „servicii“ fracţionabile în remuneraţii de preţ sau tarife.

În limpedea societate burgheză ternară, unde sunt prezenţi rentierii imobiliari, Marx ne spune că administrarea locuinţei nu dă profit de întreprindere, ci doar rentă de proprietate. În Rusia ne vom întreba dacă există proprietatea asupra locuinţei şi sarcina plăţii pentru folosinţa ei şi cui îi revin, în acest caz, respectivele venituri de administrare.

Dar am ajuns aici ocupându-ne de relaţia de producţie inerentă construcţiei, montajului, antreprizei acestora din partea unor întreprinderi al căror bilanţ am dorit să-l studiem şi să-l dăm în vileag. Aceasta în strânsă analogie cu faptul că, în ţările moderne, o parte cu adevărat considerabilă din investiţia de capital de întreprindere — care rivalizează din plin cu cea care se revarsă în industriile „prelucrătoare“ şi chiar de „servicii generale“ — este dedicată industriei construcţiilor, fie că este vorba despre locuinţe, despre clădiri oarecare sau despre alte instalaţii.

92. Codul civil sovietic

Va fi util să privim la formulele teoretice care sunt conţinute în constituţiile generale şi în codul civil rus, chiar dacă nu este uşor să fim în posesia ultimelor versiuni care, după cum se ştie, se apropie toate tot mai mult de cele în vigoare în ţările de drept burghez (cu cunoscutele lor origini în dreptul roman şi în codul lui Napoleon).

Codul rus admite trei tipuri de proprietate: de stat, cooperatistă, privată. Această distincţie, care priveşte subiectul dreptului de proprietate, este clarificată în sfera sa de distincţia privind obiectul proprietăţii, adică natura bunurilor asupra cărora ea se exercită.

În dreptul sovietic a dispărut clasica distincţie dintre bunuri imobile şi mobile, întrucât bunul imobil tipic, adică pământul, solul, este declarat de Constituţie proprietate a statului şi nicio parte a sa nu poate deveni obiect al proprietăţii private şi, în teorie, nici măcar cooperatiste.

Acest lucru este adevărat în mod formal în ochii unui ideolog al dreptului burghez, întrucât pentru acesta proprietatea este integrală şi deplină atunci când este însoţită de dreptul de „înstrăinare“ în schimbul banilor de pe piaţă. În ţările burgheze, orice titular al dreptului de proprietate îşi poate vinde pământul îndată ce crede de cuviinţă; şi la fel titularul vreunui alt drept mai puţin total (emfiteoză şi altele similare).

În regimul burghez, statul are o dublă formă de proprietate: de domeniu public, adică nevandabilă pe piaţă către particulari — patrimonială, adică vandabilă oricărui cumpărător, după voinţa statului însuşi sau după aprecierea celor care îl administrează.

Deoarece în codul rus pământul este declarat nu doar proprietate a statului, ci şi „bun nesusceptibil de acte de dispoziţie privată“, alături de alte bunuri şi lucruri pe care le enumeră un articol fundamental din titlul despre „obiectul drepturilor“ (juristul nostru ar spune: res extra civile commercium), fiind de conceput un unic proprietar al pământului, care este statul, acesta este un proprietar care nu poate încheia vânzări (şi nici cumpărări), dat fiind că un al doilea nu există.

Codul civil al unei ţări comuniste, înainte de a deveni cu totul inutil, ar putea spune mai simplu: se desfiinţează instituţia proprietăţii asupra pământului şi asupra solului. Este inutil să se menţină în viaţă o „proprietate de stat“, care este logic necesară numai în măsura în care are în faţa sa o proprietate privată.

Oricum, desfiinţarea proprietăţii private asupra pământului (şi cu atât mai mult, după cum vom vedea, a celei asupra imobilelor, printre care şi locuinţele) este doar aparentă, dat fiind că statul o poate acorda în concesiune unor organizaţii cooperatiste şi unor familii particulare, aşa cum bine ştim pentru domeniul agrar. Această formă juridică de concesiune nu se doreşte a fi numită proprietate (şi i s-ar da dreptate chiar şi de către un congres internaţional al profesorilor de drept!) pentru că nu implică posibilitatea de înstrăinare în schimbul banilor. Dar rămânând pe teren economic (adică pentru un marxist care studiază dreptul doar în măsura în care este o suprastructură conjuncturală a economiei), atunci când folosinţa este perpetuă şi irevocabilă din partea statului, nu este însoţită de alt tribut decât de un impozit precum cel pe care chiar şi proprietatea funciară burgheză îl plăteşte statelor sale şi este chiar transmisibilă pe cale ereditară, avem transformarea deplină a proprietăţii de stat în proprietate cooperatistă (marea gospodărie colhoznică) şi proprietate privată (lotul individual şi casa familială ţărănească). Marx ar spune că la o aceeaşi relaţie de producţie corespunde o aceeaşi formă de proprietate.

Am spus de asemenea întotdeauna că o reformă legislativă care să atribuie statului proprietatea şi renta este pe deplin compatibilă cu sistemul capitalist şi preconizată de multă vreme de şcoli burgheze şi „industriale clasice“.

Bunurile care nu sunt susceptibile în Rusia şi în doctrina juridică de acte de dispoziţie privată sunt, în afara pământului, multe altele, şi mai presus de toate instalaţiile şi unităţile industriale sau cele destinate unor servicii de utilitate generală. Conţine oare această definiţie, în mod expres, interdicţia de a poseda echipamentul „mobil“ al unui şantier de construcţii, care este o instalaţie non-fixă, nu de producţie de manufacturi şi nici de servicii permanente, aşa cum sunt, dimpotrivă, uzina şi reţeaua electrică, feroviară etc.?

Problema centrală pe care o avem în faţă este aceea a primei demascări a profitului de întreprindere — care nu a fost niciodată absent — prin intermediul organizaţiilor de construcţie, la care se găsesc în diversele discursuri de la congrese aluzii curioase.

93. Locuinţe şi închirieri

Odată construită casa de locuit, ca şi în cazul unei clădiri industriale sau al unei lucrări destinate unui serviciu public, „organizaţia“ de construcţii se retrage, predând-o. Cui şi în virtutea cărei dispoziţii?

Dacă am întreba ipoteticul nostru congres mondial al facultăţilor de drept, ar reieşi că proprietatea asupra caselor nu există şi că toate aparţin statului, de vreme ce aceasta este soarta solului. Într-adevăr, în dreptul roman pur „qui dominus est soli...“, cine este proprietarul solului este şi proprietarul a ceea ce se află dedesubt şi deasupra, „usque ad coelum et inferos“, până la cer şi până la iad, fiind exclusă cel mult doar stăpânirea lui Dumnezeu şi a Satanei...

O astfel de normă a digestelor prăfuite este însă infirmată nu doar în legislaţiile moderne, ci şi în cele care îşi au temelia în dreptul germanic medieval; astfel că mina de dedesubt şi casa de deasupra cunosc reglementări diferite de cele ale solului. Iar în dreptul pozitiv rus avem faptul că, după ce a fost aruncată peste bord definiţia de „imobil“ pe motiv că pământul nud nu este marfă pe piaţă, se readmite posibilitatea unor case supuse dispoziţiei private, moştenibile şi vandabile, la fel cum pot fi folosite fără a plăti vreo chirie statului sau altei instituţii.

Într-adevăr, obiect al celui de-al treilea tip de proprietate, adică „privată“, pot fi nu doar toate bunurile de uz personal sau nu, pentru care legea nu prevede o interdicţie expresă, cum ar fi şi micile întreprinderi comerciale şi industriale care au un număr foarte mic de muncitori salariaţi, ci şi „clădirile nemunicipalizate“. Constituţia din 1936, după cum ştim, îi recunoaşte la art. 7 membrului gospodăriei colective (membru al colhozului), pe lângă folosinţa lotului individual despre care am vorbit pe larg,

„în proprietate personală gospodăria auxiliară de pe lotul de pe lângă casă, casa de locuit, vitele productive, păsările şi micul inventar agricol“.

Articolul 8 recunoaşte un drept de proprietate similar ţăranilor individuali şi micilor meşteşugari, cu condiţia ca acesta să se bazeze exclusiv pe propria muncă personală. În cod este recunoscută proprietatea individuală asupra veniturilor din propria muncă, asupra economiilor, asupra „caselor de locuit“ şi asupra „bunurilor casnice auxiliare“, adică asupra obiectelor ce ţin de uzul şi gospodăria casnică, precum şi asupra obiectelor de uz personal. Pentru toate bunurile menţionate (şi prin urmare şi pentru casa de locuit) este permis dreptul de succesiune ereditară.

În ceea ce priveşte casele, art. 182 (Codul civil din 1937) declară „validă vânzarea clădirilor de locuit nemunicipalizate sau demunicipalizate“, cu singura condiţie ca „prin acel act cumpărătorul sau membrii familiei sale să nu cumuleze mai mult de o singură proprietate“.

Casa de locuit este aşadar susceptibilă de vânzare-cumpărare, fie, în mod evident, din partea posesorilor succesivi, fie din partea primului constructor.

Există, aşadar, deplina proprietate privată asupra caselor de locuit, cu singura limitare de a fi destinate folosinţei proprietarului şi a membrilor familiei sale.

Într-adevăr, casa de locuit, chiar dacă idealmente este considerată ca distinctă de solul pe care se înalţă (care aparţine statului), poate avea, pe lângă toate celelalte cerinţe (perpetuitatea folosinţei, transmiterea prin succesiune ereditară, nerevocabilitatea acestor drepturi de către stat sau de către o altă instituţie), şi pe aceea care întruneşte acordul întregului congres al dreptului burghez universal: posibilitatea de a fi vândută şi cumpărată în schimbul banilor.

Cel mult se poate considera că acela care a dobândit această proprietate deplină şi totală asupra casei o poate folosi doar în mod direct sau prin intermediul celor mai apropiaţi membri ai familiei şi nu poate dobândi o a doua (nu poate încheia contracte mai mult de o dată la trei ani) şi, prin urmare, nu are dreptul de a o ceda altora în schimbul unei chirii. Ar fi astfel admisă doar proprietatea asupra propriei case familiale, şi nu alta.

Ne întrebăm aşadar cum obţin folosinţa unei locuinţe toţi aceia care nu au ajuns la proprietatea casei în care locuiesc, şi sub ce raporturi şi condiţii, de vreme ce negreşit ni se va striga în faţă că ei nu trebuie să apeleze la odioasa figură a „proprietarului de casă“ — căruia totuşi, în ţările burgheze, prin restricţii, blocări de chirii şi prorogări i s-au tăiat unghiile.

Rămânând de neclintit faptul că solul este proprietatea statului, legea sovietică — care se întemeiază fără îndoială pe exproprierea iniţială a întregii proprietăţi imobiliare găsite în fiinţă de revoluţie — a încredinţat administrarea caselor care nu sunt deţinute de locatari particulari municipalităţilor locale.

Ansamblul caselor dintr-un oraş mare sau mic formează un „domeniu comunal“, din care sunt exceptate unele clădiri ale administraţiei de stat centrale şi cele care, printr-o lungă evoluţie în continuă creştere, au fost atribuite unor particulari beneficiari-proprietari în formele menţionate adineauri.

Casele disponibile sunt repartizate între cei care au nevoie de ele printr-o procedură numită de „comprimare“ care atribuie încăperile fiecăruia şi fixează chiria, căreia un articol anume îi impune limite tarifare (166). Nu facem mare caz din faptul că desfiinţarea oricărei chirii nu a fost imediată, aşa cum se făcuse în timpul comunismului de război, amintindu-ne bine că în clasica sa lucrare „Contribuţii la problema locuinţelor“ Engels explică faptul că autoritatea care le expropriază în interesul proletariatului nu va putea suprima dintr-o dată chiria, fiind limpede că fondul locativ nu ar putea dăinui fără o contribuţie de timp de muncă dedicată menţinerii sale în stare bună. Scandalul îl vedem în proprietatea privată familială care nu plăteşte chirie.

94. Construirea şi repartizarea locuinţelor

Statul sau instituţiile publice locale pot acorda dreptul de construire pe anumite terenuri, în schimbul plăţii unei chirii „de către constructor“ şi cu dreptul de „folosinţă şi exploatare a construcţiei“ în condiţiile contractului. Acest drept poate fi atribuit unor „particulari, cooperative, întreprinderi“ etc. Preluăm aceste citate din articolul lui Ugo Natali din nr. 1-2 al revistei staliniste „Cultura Sovietică“ din 1946.

Constructorul nu doar că poate încasa din construcţie chirii, dar îi poate şi înstrăina părţi, în baza anumitor norme, dacă rolul de constructor a fost asumat de o întreprindere al cărei scop este acela de a destina locuinţele exclusiv propriilor săi angajaţi. Este adevărat că la expirarea lungii concesiuni totul revine instituţiei care a concesionat terenul şi, în ultimă instanţă, statului, însă o astfel de instituţie există în multe legislaţii (Anglia) şi reprezintă, după cum se ştie, un excelent oxigen pentru vitalitatea „societăţilor de construcţii“ capitaliste.

Iată de ce locuinţa este un excelent exemplu al modului în care dreptul de proprietate asupra mijloacelor de producţie, ce părea dispărut, reapare în forma degradată a dreptului de construire. Născut pe terenul înşelător al locuinţei, acest drept trece foarte curând la dreptul de antrepriză a construcţiei, care nu este altceva decât proiecţia, într-o economie etatizată, a dreptului de iniţiativă privată, pe temelia capitalistă comună.

Când se trece la „comprimarea“ locuinţelor dintr-o clădire sau dintr-un cartier urban, adică se iau camerele în plus de la vechii ocupanţi pentru a caza alte nuclee familiale, sunt lovite treptat trei categorii de locatari: cei care beneficiază de venituri neprovenite din muncă; liber-profesioniştii şi meşteşugarii; şi abia la urmă muncitorii salariaţi. În aceeaşi ordine se procedează la evacuarea eventualilor ocupanţi ce depăşesc spaţiul disponibil, iar muncitorii nu pot (cu excepţia unor abateri disciplinare, cum ar fi tulburarea liniştii unui colocatar) să fie evacuaţi dacă nu li se asigură o locuinţă în altă parte.

În acest mod a reglementat codul folosinţa locuinţelor urbane şi contractul de închiriere a locuinţei. Dar codul prevede şi închirierea, către particulari sau cooperatori, a unor întreprinderi de producţie ale statului sau ale comunelor, închiriere legată de cifre minime ale producţiei anuale. Iar din această normă vedem reapărând relaţia de antrepriză a unei fabrici, care ne trimite la ceea ce am dezvoltat cu privire la cazul statistic predominant al antreprizei de lucrări de construcţie şi montaj, care se extinde de la locuinţe la uzine, la marile instalaţii şi lucrări publice generale.

Este oare, într-un asemenea sistem — desigur deloc ordonat şi uşor de clasificat, care în datele aflate în posesia celui ce-l studiază aminteşte la fiecare pas de haosul echivoc al lumii burgheze a construcţiilor de clădiri, a acaparării terenurilor, a şantierelor şi a locuinţelor şi, în general, de industria proteiformă şi elastică a întreprinderii de construcţii, cu tentacule de necuprins şi cu o efervescenţă ce ocoleşte orice frână —, este oare existenţa unei proprietăţi private asupra locuinţelor locuite o excepţie, o rămăşiţă a unor forme trecute a căror lichidare se urmăreşte prin forme tranzitorii de gestiune şi administrare? Reiese exact contrariul.

Este cert că o revoluţie proletară se va putea descotorosi cu uşurinţă de forma socială a marii proprietăţi urbane, cu aceeaşi uşurinţă cu care regimurile burgheze au putut, pe timp de război, să perpetueze folosinţa locuinţei prin simplul fapt de a-i lua proprietarului mijloacele de constrângere legală pentru a-l evacua pe locatar. Totuşi, nu numai că nu va putea, aşa cum spune Engels, să-i facă cadou locuinţa chiriaşului — căci aceasta ar constitui o nouă bază pentru proprietatea perpetuă —, dar va fi constrânsă, într-o primă şi scurtă perioadă, să respecte mica proprietate legată de folosinţa directă (de familie) a locuinţei. Politica corectă va fi aceea de a-l apuca de gât pe „cel ce şi-a făcut casă“ şi de a-l pune să plătească o chirie sănătoasă statului; este însă uşor de văzut cum, în prima clipă, vor fi toleraţi — ca provizorat al provizoratului — stăpânii rizibilei lor „home“.

Se îndreaptă oare Rusia spre o lichidare a acestei forme de proprietate fărâmiţată şi măruntă asupra locuinţei, care, tocmai pentru a evita concentrarea în mari blocuri, menţine în viaţă infama instituţie burgheză a „condominiului asupra clădirilor“ — dintre toate cea mai iraţională, antieconomică şi socialmente pestilenţială? Dimpotrivă! Acest sistem mizerabil şi reacţionar, receptacul şi incubator al oricărei meschinării individualiste şi mic-burgheze, constituie în Rusia un ideal, nu mai puţin decât în ţările guvernate de democraţi laici sau confesionali!

Este de ajuns să-l auzim pe Hruşciov la Congresul al XX-lea:

„O dată cu construcţiile înfăptuite de stat, trebuie stimulată pe scară mai largă construcţia de case individuale, muncitorii şi funcţionarii trebuie ajutaţi să-şi construiască case proprii din economiile lor personale, trebuie sporite producţia şi vânzarea către populaţie a materialelor de construcţie, a elementelor prefabricate complexe pentru case standard“.

95. Antimarxismul emulat

Prin ce diferă acest limbaj, acest stil, acest program de canalizare a tendinţelor „populare“ de cele pe care le întrebuinţează — în încrederea că vor izbuti să dezrădăcineze din clasele muncitoare din ţările întregii lumi luminoasele amprente ale tradiţiei revoluţionare stârnite de răscolitoarea doctrină a marxismului — americanii, keynesienii, susţinătorii teoriei bunăstării, ai ştergerii oricărei trăsături dinamice de clasă într-o societate care să rămână totuşi bătută în cuie pe butucii modului de producţie capitalist, habotnicii indecenţi ai tuturor social-democraţiilor şi ai tuturor social-creştinismelor?

Pe când nu se uitase încă imnul clasic pe care Manifestul nostru l-a înălţat, în spaima unei lumi orbite, faptelor de glorie ale burgheziei mondiale — care ştersese, din masele imense de salariaţi aruncate în vârtej printr-o lume asurzitoare de uzine răsunătoare şi maşinării fremătătoare, instinctele milenare imprimate de rămăşiţele tradiţionale ale mărginirii personale religioase, familiale, casnice, comerciale, proprii unor economii înfrânte, pulverizate şi păduchioase —, atunci noi am acordat întreaga noastră încredere minorităţii magnifice care reprezenta în Rusia această avangardă a societăţilor moderne, pregătită pe planul instinctului maselor şi al doctrinei de partid să sfâşie fără nicio milă toate paravanele acelor decoruri vechi şi putrede; şi niciodată încrederea nu a fost mai bine plasată. Furia de clasă ce s-a înălţat pe creasta valului bolşevic de luptă a zguduit din temelii toţi acei idoli şi fetişuri cărora Occidentul le mai ardea încă tămâieri stupide. Am văzut fugind pentru totdeauna din faţa ei ultimele scrupule paralizante legate de pretinsele „valori“ ale civilizaţiei moderne — civilizaţie care voia doar să cuprindă în laţul braţelor ei moleşite vasta ţară a ţarilor, dar care a rămas înmărmurită văzând cum proletariatul dezlănţuit sfărâmă orice cătuşe ale icoanelor, ale ideologismelor şi ale abstracţiilor sale, care se echivalează ca forţe clasiste şi istorice, fie că se numesc divinitate, personalitate, libertate, proprietate, cultul imbecil al statului, al patriei, al familiei şi, în sfârşit, al casei, ultimă şi cea mai sinistră temniţă pe care văpăile comunismului mondial trebuie mai întâi să o dezonoreze, iar apoi să o dizolve.

În timp ce tânărul proletariat rus — cu scurta, dar strălucitoarea sa istorie de clasă, pe care o străbătuse fulgerător sfărâmând lanţuri ideologice sinistre şi pe care a reluat-o şi mai năvalnic având în mâini flăcările şi armele războiului de clasă — se proiecta în avangarda tuturor spre cele mai îndrăzneţe cuceriri ale viitorului, într-unul dintre cele mai iconoclaste cicluri din istoria omenirii, a fost limpede pentru teoria noastră, niciodată despărţită de entuziasmul nostru, că el, ridicându-se, trebuia să răscolească cel mai teribil dintre toate mormanele de straturi sociale pe care le prevăzuse vreodată marxismul; am trăit istoria şi am ridicat, alături de marxiştii ruşi, ştiinţa modului de a-i trata în revoluţie nu atât pe nobili şi pe burghezi — pentru care formula reducerii la neant era gata pregătită şi de la sine înţeleasă —, ci mai presus de toate pe ţăranii flămânzi de pământ şi libertate (având dreptate din punctul lor de vedere, căci nu aveau retine pentru raze mai înalte), de proprietate neiobagă şi de o casă care să nu fie o cuşcă de câine în curtea moşierului.

Am stabilit clar că ei vor şti să lupte, dar nu puteau să cunoască şi să vadă acele ţinte cu mult mai înalte, pentru care numai clasa muncitorilor asociaţi în masă şi lipsiţi de orice proprietate are organe de simţ şi de gândire.

Această învăţătură ne-a îngăduit să înţelegem că, pentru o perioadă deloc scurtă — dar pe care ne-am pus nădejdea că o vom putea străbate dintr-un avânt prin forţa revoluţiei occidentale —, trebuia să filtrăm această masă de şerbi deznădăjduiţi, cu muşchi revoluţionari, dar cu minţile copleşite de întuneric, prin reţelele parcelării peticelor de pământ şi ale căsuţelor izolate şi din păcate duşmane între ele, cufundând dialectic — şi nu trebuia să ne temem să o recunoaştem — avântul înflăcărat al maselor urbane în foamea rurală de egoism personal, microcasnic, microîntreprinzător, ca singură cale istorică de a ieşi apoi din infernul mărginirii individuale, care trăieşte în cultul pe cât de naiv, pe atât de nenorocit al brazdei de pământ, al agoniselii, al vacii, al fiului posedat ca animal de muncă, al bătrânului hrănit cu titlu de rentă bănească, al celor patru pereţi cretini care te despart de lume, aşa cum a spus Engels despre cercul mai puţin strâmt al mirului.

N-a venit valul crescător al revoluţiei din Occident cu celelalte armate formidabile de oameni fără rezerve, de proletari puri ai oraşelor — şi ai satelor capitaliste de secole —, şi am fost gata să înregistrăm evenimentul istoric că, odată cu răcirea tensiunii revoluţionare în Vest, trebuia plătit preţul întemniţării satului ţărănesc rus în forme instinctuale de joasă revoluţie burghezo-individualistă, pentru o dură etapă istorică ulterioară.

Dar am văzut un lucru şi o desfăşurare încă şi mai oribilă: nu doar că proletariatul industrial rus, excepţional de călit şi pe deplin descătuşat de prejudecăţi, a fost tras înapoi la paritate de putere cu ţărănimea fărâmiţată; ci că celui dintâi i s-a impus drept model, drept ţintă, drept program — în locul celor comuniste pe care le cucerise prin forţa celui mai mare partid doctrinar din istorie — modul de viaţă mizerabil al agriculturii moleculare, scufundate în mlaştina egoismului social.

96. Proprietatea personală

Este un vechi refren care ne urmăreşte încă din vremurile îndepărtate ale primei polemici asupra revendicării comuniste: „Socialismul nu va suprima proprietatea personală“. Se vrea să se spună prin aceasta că socialismul constă în înlocuirea aproprierii private a uneltelor de producţie — şi prin urmare a produselor lor — cu aproprierea lor de către societate. Masa produsului social va fi atribuită producătorilor, dar fiecare, odată primită partea sa de consum, între momentul atribuirii şi cel al consumării, are asupra ei „proprietatea personală“, aşa cum se va spune întotdeauna pâinea mea, mâncarea mea, pantofii mei, mantaua mea...

Acesta nu este un raţionament ştiinţific, ci doar un vechi tertip de propagandă pentru a mai atenua spaima pe care i-o insufla „bunului simţ“ inert propunerea revoluţionară de a şterge orice proprietate individuală.

Înainte de a-i dovedi viciul prin teorie şi prin textele sale de bază, i-am găsit acum o dovadă istorică: am ajunge oare la această enormitate, ca socialismul să păstreze proprietatea personală asupra casei, pe motiv că aceasta, deşi nu este un bun de subzistenţă şi de consum, poate fi folosită în mod individual?

Odată făcută această alunecare, este uşor de observat că o asemenea folosinţă nu este personală, ci familială, pentru mici colectivităţi casnice, şi iată că în socialism am readuce cu steagurile desfăşurate instituţia „familiei“ — care consumă şi foloseşte în comun anumite bunuri — şi, odată cu ea, pivotul oricărei societăţi a proprietăţii private până la forma sa capitalistă: transmiterea ereditară, care este unul dintre pilonii de bază ai acumulării avuţiei private.

Ar trebui recitit întregul capitol „Proletari şi comunişti“ din Manifest, care zdrobeşte obiecţiile tradiţionaliste la adresa poziţiilor comuniste împotriva proprietăţii, libertăţii, personalităţii, culturii, familiei, patriei, religiei.

În societatea burgheză modernă, spune Manifestul, nu există proprietate dobândită prin muncă.

„Munca salariată, munca proletarului... creează capitalul, adică proprietatea care exploatează munca salariată“.

Când li se reproşează comuniştilor că desfiinţează orice proprietate, se face oare aluzie la proprietatea mic-burghezului şi a micului agricultor, care a premers proprietăţii burgheze? Pe aceasta nu avem nevoie s-o desfiinţăm noi; dezvoltarea industriei a desfiinţat-o şi o desfiinţează zilnic.

Acum chestiunea este următoarea: vrem noi oare să răsturnăm acest proces burghez de expropriere a micii proprietăţi, care în epocile anterioare a fost creată, generic vorbind, prin muncă? Nu, noi vrem doar ca el să se desăvârşească, pentru a avea toate condiţiile socialismului. Putem fi constrânşi să recunoaştem, deşi au trecut 110 ani de la acele table formidabile, că a mai rămas mult de expropriat în acest domeniu şi să tolerăm ca aceste forme străvechi să-şi parcurgă ciclul; dar în niciun caz să desfacem ceea ce însăşi societatea burgheză a înfăptuit din evoluţia lor.

Şi cum se împacă, oare, fără a fi paranoici, acest abecedar dintotdeauna necontestat cu încurajarea proprietăţii asupra casei „create din economiile muncitorului“? O asemenea frază delincventă o poate rosti Keynes şi, alături de el, doar cel ce a rupt toate paginile marxismului.

Vrem totuşi să urmărim încercarea de a privi casa nu ca pe o parte a capitalului (ceea ce ar susţine în mod decent orice keynesian care aspiră să atribuie individual şi familial nu doar bucăţele de case, ci şi de întreprinderi de producţie industrială, de titluri de acţiuni; orice capitalist democrat ultramodern — consecvent el şi consecvenţi noi, cărora capitalul şi democraţia ne stârnesc aceeaşi greaţă), ci ca parte a acelui consum individual de primă necesitate, pentru care nu am anunţat niciodată privarea de dreptul de a dispune de el.

Manifestul spune într-adevăr:

„Ceea ce muncitorul salariat îşi însuşeşte prin activitatea sa îi ajunge numai pentru a-şi reproduce viaţa ca atare. Noi nu vrem nicidecum să desfiinţăm această însuşire personală a produselor muncii, menită să reproducă nemijlocit viaţa, o însuşire care nu aduce nici un excedent ce ar putea da putere asupra muncii străine“.

Acest pasaj urmează după cele care au măturat „proprietatea întemeiată pe producţia autonomă“ şi pe cea întemeiată pe producţia burgheză şi tratează proprietatea născută din salariu — atâta vreme cât acesta va exista. Din acest pasaj a ieşit parafrazarea conform căreia socialismul salvează proprietatea individuală de consum, a cărei „însuşire“ nu o interzice în scurtul ciclu dintre prestarea forţei de muncă şi consumul hranei care o reface. Dar orice punere deoparte, orice „economie“ iese din cadrul acestei aproprieri salvate şi este o concesie făcută poziţiei adverse: acumularea de venituri care dau putere asupra muncii străine.

Vorbind în mod ştiinţific, se impune să rezervăm cuvintele proprietate şi apropriere pentru această a doua relaţie — de constituire a unor rezerve de resurse destinate a fi folosite pentru a „da putere asupra muncii străine“ —, relaţie care a luat sfârşit în societatea socialistă, şi să vorbim despre „dispoziţia“ de care se bucură muncitorul asupra a ceea ce îi revine pentru a-şi asigura consumul „nemijlocit“, în sensul că acesta nu se transformă în rezervă, ci poate acoperi într-un ciclu extrem de scurt gama nevoilor sale.

97. Chestiunea pusă din punct de vedere istoric

În mod ştiinţific şi dincolo de primele concesii filozofice făcute contrapunerii principiilor — gândite chiar şi pentru o singură clipă metafizic —, marxismul aşează exact la locul lor termenii şi relaţiile de apropriere şi de expropriere. Ne aflăm în cazul clasic şi central de utilizare a dialecticii.

În capitolul final din Capitalul, Marx îi aduce într-o notă de subsol unul dintre multele sale omagii genialului dialectician Sismondi, care scrisese:

„Ne aflăm într-o orânduire socială cu totul nouă..., tindem să separăm orice fel de proprietate de orice fel de muncă“.

O frază de uriaş, pe cât de murdar pigmeică este cea a lui Hruşciov despre idealul contopirii muncii economisite cu proprietatea perpetuă asupra casei şi, mai rău, nu individuală, ci familială.

Separarea proprietăţii de muncă este dezvoltată de Marx în întreaga doctrină a acumulării capitaliste; noi o numim cu rigoare: „Exproprierea producătorilor nemijlociţi“. Şi citim (de sute de ori şi mai bine în viaţă):

„Proprietatea privată, dobândită prin muncă proprie şi bazată, ca să zicem aşa (şi ca să profetizeze că cineva va coborî până la un Hruşciov), pe contopirea muncitorului individual, independent, cu condiţiile sale de muncă, este înlăturată de proprietatea privată capitalistă, bazată pe exploatarea muncii altuia, dar liberă din punct de vedere formal“.

Clasica descriere îşi urmează cursul ei de neuitat. Această expropriere a proprietăţilor private moleculare pe care o săvârşeşte Capitalul este, în limbajul nostru, deja o socializare. Dar curând:

„socializarea ulterioară a muncii, transformarea ulterioară a pământului şi a celorlalte mijloace de producţie... capătă o formă nouă“.

Acest cursiv îl dedicăm sublinierii faptului că în marxism solul, pământul, este „un mijloc de producţie“. Vă dăm ca temă: oare casa, solul neagricol, sunt mijloace de producţie? Marx a trebuit să le reamintească teorema generală, în scrisoarea privitoare la programul de la Gotha, unor discipoli uituci: pământul şi solul sunt cuprinse în uneltele de muncă. Dar casa nu este cuprinsă printre uneltele de muncă, ni s-ar putea replica pentru disperata apărare a „reînsuşirii“ casei. Este adevărat. Dar casa nu este nici un „produs“ rapid consumabil — prin distrugere — înainte de a putea deveni monopol al celui ce stăpâneşte munca altuia. În acest pasaj Marx indică cele două monopoluri ale societăţii burgheze: cel al capitaliştilor asupra uneltelor construite prin muncă şi cel „al proprietarilor funciari“, pământul fiind şi el, în acest sens, după cum am spus, o unealtă de muncă.

Locuinţele şi terenurile urbane nu sunt mijloace de producţie în sens propriu; nu sunt, cum spune Statutul primei Internaţionale: izvoare ale vieţii, însă aproprierea lor care nu este socială, ci personală, constituie o bază a monopolului burghez şi nu este de conceput să existe în societatea socialistă; ca rămăşiţe istorice, o societate chiar şi numai tendenţial socialistă le poate tolera, dar nu le poate întemeia, încuraja, răspândi à la Hruşciov. Dacă o face, este pentru că este o societate burgheză.

Nu este vorba doar despre o aspiraţie antisocialistă şi contrarevoluţionară, ci despre o aspiraţie absurdă şi mistificatoare, fie că este proslăvită la Moscova sau la New York. Casa individuală va ajunge la o mică minoritate sau se va prăbuşi în vârtejul acumulării capitaliste. Economiile vor fi expropriate de capital, aşa cum se întâmplă cu actuala confiscare a titlurilor de stat obligatorii.

Să ne întoarcem înapoi în parcursul nostru istoric. Care este pentru Marx noua formă a socializării care îi succede celei dintâi, în care capitaliştii expropriază neputincioasele proprietăţi ale autonomiei familiale? Este forma dialectică:

„Cel ce urmează să fie expropriat acum nu mai este muncitorul care lucrează independent, ci capitalistul“.

Să nu strige diverşii Hruşciovi că ei au făcut-o! Marii capitalişti sunt cei care îi expropriază aici pe cei mai mici, nu este încă revoluţia proletară, până când (Engels, Anti-Dühring) nu intervine statul:

„Pe o anumită treaptă de dezvoltare, nici această formă (societăţi pe acţiuni) nu mai este suficientă: reprezentantul oficial al societăţii capitaliste, statul, este nevoit să preia conducerea producţiei“.

Şi să ne întoarcem iarăşi la pagina fundamentală:

„Modul de însuşire capitalist... este prima negaţie a proprietăţii private individuale, bazată pe munca proprie. Dar producţia capitalistă generează cu necesitatea unui proces natural propria ei negare“.

„Aceasta este negarea negaţiei. Ea nu restabileşte proprietatea privată, ci (iată pasajul care a părut ermetic) proprietatea individuală, dar pe baza realizărilor erei capitaliste: a cooperării şi a proprietăţii comune asupra pământului şi asupra mijloacelor de producţie produse de munca însăşi“.

Dar ermetismul insinuat de Dühring a fost rezolvat de „limpedele nostru Engels“, pe care Stalin a fost cel dintâi care nu a ştiut să-l citească:

„Pentru oricine înţelege limba germană, aceasta înseamnă că proprietatea socială cuprinde pământul şi celelalte mijloace de producţie, iar proprietatea individuală produsele, adică obiectele de consum“.

Pentru a întări această semnificaţie a expresiei lui Marx despre proprietatea individuală, Engels citează, aşa cum am amintit şi altădată, pasajul lui Marx din acelaşi prim volum al Capitalului care — ca de obicei — descrie societatea socialistă.

„O asociaţie de oameni liberi care lucrează cu mijloace de producţie comune şi îşi cheltuiesc numeroasele lor forţe de muncă individuale în mod conştient ca o singură forţă de muncă socială...“

este presupusă de Marx. În cadrul acesteia:

„Produsul total al asociaţiei este un produs social. O parte a acestui produs serveşte, la rândul său, ca mijloc de producţie. Ea rămâne socială. Dar cealaltă parte este consumată de membrii asociaţiei sub formă de mijloace de subzistenţă. Ea trebuie deci repartizată între ei“.

La dispoziţia fiecărui producător individual în societatea socialistă este pusă doar cota imediat consumabilă a produsului social care îi revine, şi pe aceasta Marx a numit-o proprietate individuală, opusă istoric proprietăţii private burgheze apărute din exproprierea vechilor lucrători autonomi — proprietate individuală a cărei reafirmare dialectică o revendică la o mare distanţă istorică şi în forme radical noi, izvorâtă din exproprierea expropriatorilor.

Obiectul formulei „proprietate individuală“ dispare fizic odată cu consumarea sa. Doar aceasta îl scapă de primejdia de a fi reexpropriat.

Reiese din toate acestea că locuinţa, trainică şi utilizabilă (dar nu consumabilă) succesiv de către persoane fizice schimbătoare şi diferite, nu poate fi niciodată inclusă în cota atribuită dispoziţiei personale a fiecăruia din fluxul continuu, pe care acesta o poate consuma pe loc sau în alt loc şi timp.

Casa nu poate fi atribuită persoanei şi familiei fără a recădea într-o formă de proprietate anterioară epocii burgheze, în care se confundau total locul de şedere şi odihnă cu cel de muncă — formă vădit inferioară în comparaţie cu cea burgheză, astfel încât nu este vorba despre o răsturnare dialectică, ci despre un banal regres pe drumuri deja parcurse de istoria socială.

Este foarte limpede că un asemenea proces îi seduce pe apărătorii ordinii burgheze, care sunt cu toţii aliniaţi pentru a o frâna şi a o chema înapoi de pe panta inexorabilă pe care o împing legile descoperite şi proclamate de puterea marxismului.

Şi este foarte limpede că aderarea la o asemenea metodă socială din partea politicii ruse nu poate fi preludiul a altceva decât acceptarea acestui plan general al neomalthusienilor moderni, care vor să repună în împărţire nu doar partea consumabilă a produsului muncii, ci şi pe cea a profitului de întreprindere şi de capital, alături de fărâmele de rentă ale avuţiei, bine reprezentate în folosinţa locuinţei urbane. Acesta este încă un pas spre recunoaşterea şi mărturisirea faptului că economia rusă de capitalism de stat se reduce vădit la o copie fidelă a economiilor de capitalism privat mărturisit din Occident.

Chestiunea locuinţei este un nod crucial al acestei demonstraţii, în care converge evaluarea relaţiilor economice cu aceea a influenţelor psihologice, ideologice şi politice care ne-au permis paralela dintre colhoznicul agrar — stăpân peste pământ, case, capital de inventar — şi proletarul industrial îndrumat spre casa în proprietate familială ereditară, mobilată mâine în stil american cu frigider, televizor şi tot restul uluitorului echipament în rate, şi care va avea într-o zi un sfârşit similar.

Poziţiei de avantaj economic şi social care, prin intermediul relaţiei cu statul, se manifestă astăzi în Rusia între pătura de mijloc şi muncitorii industriali, îi corespunde în suprastructura politică procesul de modelare a ideologiei muncitoreşti după un calapod mic-burghez — proces care stinge ultimele reizbucniri de flăcări ale incendiului bolşevic şi atrage aplauzele, sprijinul, colaborarea şi conducerea supremă a marelui capital internaţional şi a imperiilor din Occident, în primul rând al celui din America. Acesta din urmă, cuprins de curaj odată cu lichidarea ultimelor văpăi ce mai străluceau în agresivitatea stalinistă, îşi arată de acum în lumina soarelui ciorchinele de bombe atomice, asigurându-se de o emulaţie servilă şi de o lungă pace.

 

<        >